ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1724/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la data de 17.03.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței obligarea acesteia la restituirea sumei de 200.094,2 RON, actualizată cu indicele de inflație pentru intervalul cuprins între data de 6.04.2021 și data achitării efective, reprezentând: - diferența de preț de 198.958,4 RON rămasă nerestituită, care a fost încasată în conturile bancare ale pârâtei conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 6.04.20212, aferentă vânzării imobilului bun propriu, proprietatea exclusivă a reclamantului, situat în jud. Brașov, înscris în CF x, cu cota de 83/1418 din părțile de uz comun și cu cota de 5245/89600 din terenul aferent, înscris în CF x Sânpetru, nr. cadastral x; - contravaloarea în sumă de 1135,80 RON a cotei de 1/2 din prețul imobilului cu destinația de loc de parcare, nr. 3033 - bun comun al părților, înscris în CF x Sânpetru, cu nr. cad. 112281, teren intravilan în suprafață de 12 mp, prețul fiind încasat în conturile bancare ale pârâtei conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 6.04.2021.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 271/S/din 27 octombrie 2022, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A. și, în consecință, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 127.422,4 RON. Au fost respinse celelalte pretenții ale reclamantului. A fost obligată pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 5653 RON.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1742/Ap din 16 noiembrie 2023, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul formulat de apelanta pârâtă B., în contradictoriu cu intimatul reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 271/S/27.10.2022 pronunțate de Tribunalul Brașov, ca neîntemeiat. A admis apelul formulat de apelantul reclamant A. în contradictoriu cu intimata B. împotriva aceleiași sentințe civile. A schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că: A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 198.958,4 RON actualizată cu indicele de inflație, începând cu data de 28.02.2022 și până la plata efectivă a acestei sume. A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 9.084,16 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente soluționării cauzei în primă instanță, compuse din 5.084,16 RON taxă judiciară de timbru proporțional cu pretențiile admise și 4.000 RON onorariu avocat. A menținut soluția de respingere ca neîntemeiată a pretenției privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1.135,80 RON reprezentând contravaloarea cotei de 1/2 din prețul imobilului cu destinația loc de parcare. A obligat intimata B. la plata către apelant a sumei de 4.267,86 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente soluționării căii de atac (1.267,86 RON taxă judiciară de timbru proporțional cu pretențiile admise și 3.000 RON onorariu avocat).

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1742/Ap din 16 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă a declarat recurs pârâta B.. În susținerea căii de atac formulate, recurenta a arătat că instanța de apel a dispus, în mod nelegal, admiterea apelului reclamantului și schimbarea în tot a sentinței de fond, cu obligarea acesteia la plata sumei de 198.958,4 RON, actualizată cu indicele de inflație începând cu data de 28.02.2022 până la plata efectivă a acestei sume. După expunerea pe larg a parcursului litigiului, a pretențiilor deduse judecății și a apărărilor invocate de aceasta, precum și după sintetizarea celor reținute de instanța de apel, recurenta arată că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind respectat principiul disponibilității, obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum a propus reclamantul (acțiune în revendicare a unei sume de bani), nici instanța de apel și nici instanța de fond nelămurind cauza juridică a cererii de chemare în judecată. Potrivit principiului disponibilității părților în procesul civil, consacrat de art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. Instanța de fond a fost învestită cu o acțiune în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 563 din C. civ., astfel că nu putea analiza cererea prin prisma unui temei de drept, diferit de cel invocat de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Acțiunea în revendicare este definită ca fiind acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, prin acest tip de acțiune căutându-se să se ofere protecție juridică a unui drept real de proprietate sau a unui dezmembrământ al acestuia. Or, raționamentul instanțelor de fond, în sensul obligării acesteia la plata unei sume de bani, are la baza o acțiune în răspundere contractuală (refuzul de restituire al sumei de 1/2 din prețul de vânzare al unui apartament bun propriu al reclamantului), iar nu o acțiune în revendicare. Cum instanțele de fond au analizat acțiunea în temeiul răspunderii contractuale, iar nu în temeiul acțiunii în revendicare prevăzute de art. 563 C. civ., hotărârea conține motive străine de natura cauzei și nu creează transparență asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul, apt să permită realizarea controlului judiciar. Totodată, hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fără a se analiza pretențiile reclamantului și apărările acesteia, prin aplicarea art. 385 din C. civ., care prevede că, în situația divorțului, regimul matrimonial încetează între soți la data introducerii cererii de divorț. Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 555 și urm., art. 563 și urm. și art. 1.166 C. civ., art. 22 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a analizat condițiile acțiunii în revendicare. Punerea în discuție a temeiul de drept, a cauzei cererii de chemare în judecată reprezintă o obligație imperativă stabilită în sarcina instanței de judecată. În fața instanței de apel, completul de judecată, a cărui conducere s-a schimbat la fiecare termen, a menținut această incertitudine. Atunci când s-a invocat inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată s-a reținut că o astfel apărare nu s-a invocat în fața instanței de apel și nici prin motivele de apel, situație neadevărată. Arată recurenta că a subliniat în motivele de apel și a invocat inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, iar la finele apelului a și precizat că își rezervă dreptul de suplimenta motivele de apel la momentul la care va primi accesul la dosarul electronic, acces care nu s-a acordat nici în prezent. Decizia instanței de apel este nelegală, deci, și prin neaplicarea prevederilor art. 279, art. 375 și art. 385 din C. civ. Arată recurenta că aceasta nu ar fi afirmat că am primit banii sub forma unei donații, ci că a fost gratificată de reclamant prin plata cotei de 1/2 din valoarea apartamentului vândut, și care a fost bun propriu al reclamantului, și la a cărui mobilare a contribuit cu bani proprii, acesta fiind vândut cu mobilă cu tot, precum și pentru sumele achitate în vederea recuperării sănătății minorei și alte cheltuieli ale gospodăriei. Atât notificarea de restituire a sumei, cât și cererea de chemare în judecată au fost introduse după depunerea acțiunii de divorț la notarul public, respectiv la 15.02.2022, dată la care încetase regimul matrimonial, revocarea liberalității neputându-se face ulterior acestui moment, sens în care cererea de chemare în judecată trebuia respinsă. Mai susține recurenta că hotărârea are o motivare profund contradictorie, instanța de apel retinând faptul că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de revendicarea unui bun mobil, apreciind și motivând neconvingător că o acțiune în revendicare a unui bun este sinonimă cu o acțiune în pretenții, respectiv recuperarea unei sume de bani. Sub acest aspect, instanța de apel a apreciat că nu este obligată să pună în discuție temeiul de drept, atâta timp cât este menționat în cererea de chemare în judecată, însă aceasta nici nu relevă motivele pentru care cererea de chemare în judecată nu a fost analizată doar sub întrunirea condițiilor stricte privind acțiunea în revendicare, astfel încât să nu fie nevoie să se pună în discuție calificarea obiectului cererii de chemare în judecată și precizarea temeiului de drept, respectiv ce fel de pretenție formează obiectul cererii de chemare în judecată, pronunțând o hotărâre care se întemeiază pe o răspundere contractuală sau altceva. Astfel, instanța de apel, după ce reține temeiul de drept invocat de reclamant ca fiind revendicarea, aceasta admite și face o analiză specifică dreptului familiei, apreciind că apărările invocate de recurentă puteau fi solicitate doar pe cale reconvențională. Nu există niciun temei de drept sau raționament logic care sa permită concluzionarea faptului că mama unui copile bolnave, aproape incurabil, cheltuie anticipat sume din resurse proprii, pentru că reclamantul nu a afirmat că ar fi cheltuit și el pentru minoră ceva anterior vânzării apartamentului, dimpotrivă s-a opus la aceste cheltuieli. Concluzionând, arată recurenta că instanțele de fond au operat cu două instituții de drept, respectiv (1) revendicarea, motivată ca o acțiune în răspundere contractuală, în realitate o acțiune în pretenții pură și simplă, după cum sună dispozitivul: "obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 198.958,4 RON", iar nu ca o obligație a pârâtei de a lăsa în deplină proprietate si posesie o sumă de bani și (2) o instituție a regimului comuniunii de bunuri, motivând selectiv și greșit prin preluarea doar a argumentelor care susțin oricum altceva decât o acțiune în revendicare. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6) și 8) din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză În data de 08.02.2024, în termen legal, intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor și apărărilor formulate prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, fiind întemeiate criticile formulate care se subsumează motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) și 8) din C. proc. civ., pentru următoarele considerente: Înalta Curte de Casație și Justiție evidențiază că criticile formulate de către recurentă- încălcarea principiului disponibilității de către instanțele devolutive prin neluarea în considerare a cauzei juridice deduse judecății (restituirea prețului obținut din vânzarea imobilului, bun propriu al intimatului) și a temeiului juridic invocat de către intimat (art. 563 din C. civ.) precum și aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material, care consacră acțiunea în revendicare imobiliară, se subsumează motivelor de recurs antereferite. În examinarea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ. din perspectiva susținută de recurenta-pârâtă, respectiv a încălcării principiului disponibilității legat de schimbarea obiectului și cauzei cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține că principiul disponibilității, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, sens în care dispozițiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. prevăd expres că "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afara de cazurile în care legea ar dispune altfel". Dacă dreptul subiectiv este încălcat sau contestat, titularul său are posibilitatea de a recurge la forța de constrângere a statului, folosind acțiunea civilă, care este cel mai important mijloc de apărare a drepturilor încălcate sau a intereselor ocrotite de lege. Așadar, pe calea acțiunii civile, titularul dreptului urmărește să determine persoana, care i-a încălcat sau contestat dreptul, să îi recunoască dreptul și să înceteze orice încălcare a lui, iar dacă i-a cauzat prejudicii, să le repare. Obiectul acțiunii este ceea ce reclamantul solicită prin cererea adresată instanței, pretenția concretă a acestuia, iar cauza acțiunii, înțeleasă ca fundament juridic al pretențiilor, împreună cu împrejurările de fapt, reprezintă elementele generatoare, care au determinat demersul judiciar. Așadar, obiectul cererii de chemare în judecată și cauza acesteia sunt elocvente pentru a stabili cadrul procesual și limitele obiective ale învestirii instanței. În litigiul pendinte, intimatul-reclamant a solicitat obligarea recurentei la restituirea către reclamant a sumei de 200.094,2 RON, actualizată cu indicele de inflație, reprezentând: diferența de preț de 198.958,4 RON rămasă nerestituită, care a fost încasată în conturile bancare ale pârâtei, conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 6.04.20212, aferentă vânzării imobilului bun propriu, proprietatea exclusivă a reclamantului. Demersul judiciar declanșat a fost întemeiat pe dispozițiile art. 563 și 566 din C. civ. Instanțele devolutive au calificat acțiunea promovată ca fiind o acțiune în revendicare mobiliară și au considerat-o întemeiată, în raport de dispozițiile art. 563 din C. civ., susținând că este aplicabilă instituția acțiunii în revendicare mobiliare, având în vedere că se solicită restituirea prețului unui imobil, bun propriu, al reclamantului, care a fost virat în contul bancar al recurentei-pârâte. Această modalitate de soluționare a cauzei a fost întemeiată, pe următoarea situație de fapt: prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la data de 6.04.2021, părțile (atât recurenta, cât și intimatul-reclamantul) au înstrăinat atât apartamentul cât și locul de parcare, pentru prețul de 401.230 RON, care a fost virat de cumpărători, conform convenției părților cocontractante, în două conturi bancare ale recurentei, unul deschis la C. și altul la D.. Prețul a fost stabilit în mod global și cuprinde atât valoarea imobilului, bun propriu al reclamantului, cât și contravaloarea locului de parcare, bun comun al soților. Părțile au convenit cu cumpărătorii ca prețul negociat să fie achitat de aceștia în două conturi aflate pe numele pârâtei, dintre care unul deschis la C., cel prin intermediul căruia se operau plățile aferente creditului bancar. Acesta preț a fost virat în contul pârâtei. Din aceasta, pârâta a plătit reclamantului suma de 200.000 RON. Având în vedere că recurenta a încasat contravaloarea imobilului, bun propriu al reclamantului, instanțele devolutive au apreciat că se impune restituirea diferenței de preț, prin mecanismul declanșării acțiunii în revendicare mobiliare, întemeiate pe dispozițiile art. 563 din C. civ., așa cum a susținut intimatul-reclamant, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel. Temeiul juridic invocat de către reclamant a fost reconfirmat inclusiv în calea de atac a recursului, prin intermediul întâmpinării depuse în calea extraordinară. Modalitatea de soluționare a cauzei de către instanța de apel este greșită atât din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., cât și a motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., fiind aplicate și interpretat eronat dispozițiile art. 563 din C. civ. Astfel, mijloacele de apărare ale dreptului de proprietate sunt acțiunile prin care proprietarul tinde să înlăture atingerile ce sunt aduse dreptului său și să ajungă la restabilirea lui. Mijloacele juridice se împart în două categorii: mijloace nespecifice și mijloace specifice. Mijloacele juridice nespecifice sau indirecte se caracterizează prin faptul că scopul lor direct constă în apărarea unor drepturi de creanță, dar, pentru că drepturile de creanță iau naștere și se realizează pe temeiul dreptului de proprietate, efectul lor secundar îl constituie apărarea acestuia din urmă. Au acest caracter acțiunile în executarea contractelor, acțiunea în răspundere contractuală, acțiunea ex delictu, acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, actio de in rem verso etc. Mijloacele juridice specifice (directe) se întemeiază direct și nemijlocit pe dreptul real sau pe faptul posesiei unui imobil și sunt concepute doar pentru apărarea dreptului real. Este vorba despre așa-numitele acțiuni reale, care sunt de două feluri: acțiuni petitorii și acțiuni posesorii. În litigiul pendinte, pornind de la situația de fapt stabilită de către instanțele de fond, așa cum a fost reliefată, Înalta Curte de Casație și Justiție decelează faptul că demersul judiciar declanșat de către intimatul-reclamant, având ca obiect restituirea unei părți din prețul obținut din vânzarea-cumpărarea unui bun propriu reprezintă un mijloc specific indirect, întrucât scopul acțiunii promovate constă în recuperarea dreptului de creanță, și nu restituirea bunului imobil în natură, care ar determinat utilizarea unei acțiuni petitorii. Relevant pentru calificarea acțiunii juridice promovate este împrejurarea că imobilul a fost înstrăinat prin acordul proprietarului, contractul a fost încheiat de către ambii soți, care au calitatea de părți în actul juridic translativ de proprietate, iar plata prețului s-a realizat în conturile pârâtei cu acordul expres al intimatului-reclamant. Aceste elemente, care conturează cauza juridică a acțiunii promovate, au fost ignorate cu desăvârșire de către instanțele de fond, care au aplicat, în mod greșit temeiul juridic invocat de către reclamant. În conformitate cu art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. "(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale", iar, potrivit alin. (4) din articolul antecitat "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă". Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanțele devolutive au aplicat în mod eronat normele juridice evocate, deoarece, de pe o parte, nu au restabilit calificarea juridică a faptelor deduse judecății și nici nu au pus în discuția părților calificarea corespunzătoare a demersului juridic declanșat, ca fiind un mijloc juridic nespecific de apărare a dreptului de proprietate, fie existența unei acțiuni ex contractu sau ex delictu, în funcție de stabilirea conținutului și a efectelor clauzei privind plata prețului imobilului către recurentă. Astfel, instanța de judecată, în virtutea principiului rolului său activ, avea obligația de a stabili natura juridică a acțiunii promovate și a pune în dezbaterea contradictorie a părților acest aspect. Chiar dacă intimatul-reclamant a susținut pe tot parcursul judecății că a promovat o acțiune în revendicare mobiliară, întemeiată pe dispozițiile art. 563 din C. civ., instanța de apel trebuia să procedeze cu respectarea normelor juridice antereferite. În situația în care reclamantul ar fi insistat în continuare că a promovat o acțiune în revendicare mobiliară, atunci în confomitate cu art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorul trebuia să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii. Soluționând pe fond cererea de chemare în judecată, instanțele devolutive ar fi trebuit să verifice dacă sunt este incident temeiul juridic invocat și să pronunțe soluția corespunzătoare, ca urmare a aplicării și interpretării corecte a normelor juridice de drept substanțial. Înalta Curte de Casație și Justiție evidențiază că instanța de apel a procedat în mod greșit cu nerespectarea dispozițiilor legale sus-menționate, motiv pentru care este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (5) din C. proc. civ. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs- aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 563 din C. civ.- se subliniază că acțiunea în revendicare este mijlocul juridic specific de apărare a dreptului de proprietate privată, prin care proprietarul al cărui bun a intrat în stăpânirea nelegitimă a altei persoane urmărește să obțină recunoașterea dreptului său de proprietate asupra bunului respectiv și redobândirea stăpânirii acestuia. Această formulare pornește de la premisa că reclamantul este titularul dreptului de proprietate și urmărește să sublinieze faptul că acțiunea în revendicare este un mijloc de apărare a dreptului de proprietate. După cum are ca obiect un bun mobil sau un bun imobil, acțiunea în revendicare este mobiliară sau imobiliară. Regulile de soluționare a acțiunii în revendicare mobiliare sunt puternic influențate de prevederile art. 937 C. civ. consacrate dobândirii proprietății mobiliare prin posesia de bună-credință, în schimb regimul juridic al acțiunii în revendicare imobiliară este normat prin dispozițiile art. 563 din C. civ. Principalul efect al admiterii acțiunii în revendicare imobiliare, consacrat în cuprinsul dispozițiilor art. 566 alin. (1) teza I din C. civ. prevede, constă în obligarea pârâtului la restituirea bunului revendicat. Bunul revine în patrimoniul proprietarului, liber de orice sarcini. Restituirea se face în natură, iar dacă aceasta nu este posibilă, obligația de restituire se schimbă într-o obligație de dezdăunare. Astfel, dacă lucrul a pierit din culpa pârâtului, el va fi obligat să-i plătească reclamantului contravaloarea. În primul rând, Înalta Curte de Casație și Justiție relevă că temeiul juridic invocat, în mod repetat și cu fermitate, de către intimatul-reclamant reglementează acțiunea în revendicare imobiliară, prin care se urmărește apărarea dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, și nu mobil. În accepțiunea C. civ., după criteriul mixt al calificării date de lege și al naturii bunurilor, se distinge între bunurile imobile și bunurile mobile. Conform art. 539 alin. (1) din C. civ. "bunurile pe care legea nu le consideră imobile sunt bunuri mobile", iar, pe cale de consecință, printr-o interpretare gramaticală prin utilizarea argumentului per a contrario bunurile mobile sunt toate bunurile pe care legea nu le califică drept imobile. Bunurile imobile sunt doar cele calificate astfel de lege, fie în considerarea naturii nemișcătoare, deci a amplasării fixe a unor lucruri, fie în considerarea legăturii cu asemenea lucruri. Bunurile mobile prin determinarea legii, în considerarea naturii lor: sunt lucrurile mișcătoare care fac obiectul unui drept patrimonial și pe care legea nu le califică drept bun imobil - un autoturism, un animal, chiar afectat exploatării unui teren agricol, o piesă de mobilier, o statuetă care nu e încorporată cu caracter permanent în imobil etc. Bunurile mobile prin anticipație sunt lucruri încorporate actualmente într-un bun imobil, deci, de fapt, părți ale unor imobile, care, însă, sunt privite printr-un act juridic în natura lor individuală, în vederea detașării lor dintr-un imobil. Aceasta este distincția fundamentală în materia bunurilor, având consecințe juridice multiple. Relevante pentru soluționarea cauzei sunt efectele posesiei asupra bunurilor, care diferă în funcție calificarea juridică a acestora. Astfel, dacă bunul este mobil, atunci, în condițiile art. 937 din C. civ., posesia de bună-credință asupra bunului poate conduce la dobândirea proprietății asupra acestuia chiar dacă înstrăinătorul a fost un neproprietar și chiar fără trecerea vreunui termen (aceasta este situația dacă proprietarul s-a desesizat voluntar de bun, de exemplu dacă l-a închiriat către o persoană care, creând aparența că este proprietar, a vândut bunul către un terț de bună-credință). În schimb, în materie imobiliară, simpla posesie de bună-credință nu este suficientă pentru a dobândi instantaneu un bun imobil. Mai este nevoie, întotdeauna, de înscrierea în cartea funciară (art. 901 din C. civ., pentru publicitatea materială) și, de regulă, de trecerea unei anumite perioade de timp pentru a dobândi dreptul real asupra imobilului prin uzucapiune (termenul minim este de 5 ani, în cazul uzucapiunii tabulare). Pornind de la această clasificare, se evidențiază că obiectul cererii de chemare în judecată nu constă în restituirea în natură a unui bun imobil (apartamentul, care a fost înstrăinat), ci a unui bun mobil, respectivul suma de bani, reprezentând prețul acestuia. În al doilea rând, prin raportare la gradul de individualizare sau de identificare, se distinge între: bunurile individual determinate, bunurile de gen (determinate generic) și bunurile de gen limitat. Bunul individual determinat este cel care, prin voința părților unui act juridic sau, în lipsă, prin natura lor, este individualizat (identificat) prin caracteristici proprii doar acelui bun. De exemplu, un tablou realizat de un anumit pictor, un autoturism identificat prin contract după seria șasiului și a motorului, un animal purtând un anumit cip de identificare. Bunul determinat generic (de gen) este cel care, prin natura sa, este individualizat (identificat) doar prin apartenența la o anumită specie de bunuri. Relevanța clasificării este importantă sub aspectul obligației de restituire și a suportării riscului contractului. Conform art. 1634 alin. (6) din C. civ., atunci când obiectul obligației datorate de către un debitor constă în transmiterea unor bunuri de gen, nu poate fi invocată imposibilitatea fortuită de executare, ca modalitate de stingere a obligației. Soluția se impune deoarece, cât timp bunurile nu sunt individualizate, eventualele bunuri pe care le are debitorul în vederea executării obligației, dacă pier fortuit, pot să fie înlocuite cu altele, din același gen, căci genul însuși nu piere (genera non pereunt). Instituția riscului imposibilității fortuite de executare a obligației nu se aplică, așadar, pentru bunurile de gen. În litigiul pendinte, obiectul cererii de chemare în judecată nu constă în restituirea unui bun individual-determinat, ci a unui bun de gen, întrucât suma de bani se circumscrie noțiunii de bun de gen. Constatând că, prin demersul judiciar se urmărește recuperarea unei sume de bani, adică a unui bun mobil și de gen, se relevă că nu sunt incidente dispozițiile art. 563 din C. civ., așa cum au susținut în mod greșit, atât instanțele devolutive, cât și reclamantul. Instanța de apel a interpretat și aplicat, în mod eronat dispozițiile din materia acțiunii în revendicare imobiliară, denaturând scopul și efectele juridice ale acestui mijloc specific de apărare a dreptului de proprietate, respectiv readucerea bunului imobil și individual-determinat în stăpânirea efectivă a adevăratului proprietar. Chiar dacă reclamantul a precizat că a promovat o acțiune în revendicare mobiliară, se va avea în vedere că temeiul juridic invocat și reconfirmat este cel care consacră acțiunea în revendicare imobiliară și că acesta nu a înțeles niciodată să invoce dispozițiile art. 937 din C. civ. Existența contradicției dintre cauza juridică a demersului pendinte și calea procesuală aleasă de către parte (acțiunea în revendicare imobiliară) va fi apreciată de către instanță, prin soluționarea pe fond a cauzei cu luarea în considerare a temeiului juridic invocat. Pentru aceste considerente, se constată că este întemeiat și cel de-al doilea motiv de recurs invocat. În conformitate cu art. 497 din C. proc. civ., reținând că sunt întemeiate criticile formulate, fiind incidente motivele de recurs invocate, va admite recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 1742/Ap din 16 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. În rejudecarea cauzei, instanța de judecată va avea în vedere considerentele privind regimul juridic al acțiunii în revendicare consacrat de dispozițiile art. 563 din C. civ. și temeiul juridic susținut și reafirmat de către intimat, inclusiv în calea de atac a recursului.