ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 827/2025

Ședința publică din data de 27 martie 2025

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă la 5 mai 2022, reclamantele A. și B. au solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului situat în Poiana Brașov, înscris în cartea funciară nr. x, nr. top. x, pentru ultimii trei ani anteriori introducerii cererii, precum și, în continuare, până la încetarea ocupării abuzive, suma urmând a fi actualizată cu rata inflației și dobânda legală.

Prin sentința civilă nr. 291/S din 1 noiembrie 2023, Tribunalul Brașov a admis, în parte, cererea, a obligat pârâta să plătească reclamantelor echivalentul în RON al sumei de 9.627 euro, cu titlu de despăgubiri materiale, a respins, în rest, cererea, a obligat pârâta să achite reclamantelor, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, suma de 4.532 RON și a obligat părțile să achite expertului D., în cote-părți egale, suma de 6.000 RON, cu titlu de diferență de onorariu.

Împotriva acestei sentințe civile, au declarat apel reclamantele.

Prin decizia civilă nr. 961/Ap din 6 iunie 2024, Curtea de Apel Brașov, secția I civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul.

Împotriva acestei decizii civile, la 12 iulie 2024, au declarat recurs reclamantele, solicitând casarea deciziei recurate și, în principal, trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, iar, în subsidiar, rejudecând apelul, admiterea acestuia și schimbarea, în parte, a sentinței, în sensul admiterii, în totalitate, a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Recurentele-reclamante au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., învederând că instanța de apel nu a cercetat critica privind cuantumul despăgubirilor acordate de către prima instanță și nici nu a analizat susținerile din cererea de apel referitoare la starea de fapt și de drept, prin raportare la mijloacele de probă administrat în cauză.

Recurentele-reclamante au mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 555-556 coroborate cu cele ale art. 1.349 și urm. din C. civ., sens în care au învederat, în sinteză, următoarele argumente: ocuparea fără drept a unei părți din terenul lor și edificarea ilicită a construcțiilor de către intimată au golit de conținut atributele proprietății, în special folosința și fructul, împiedicând valorificarea proiectului imobiliar de tip pensiune și realizarea veniturilor aferente exploatării imobilului; despăgubirile trebuie stabilite la valoarea reală pe care ar fi putut să o obțină din exploatarea imobilului, dacă terenul nu ar fi fost afectat de niciun viciu de folosință, cu exercitarea deplină a atributelor proprietății, respectiv trebuie calculate în funcție de întreaga suprafață a imobilului, astfel că, raportându-se doar la suprafața efectiv ocupată, instanța de apel a încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului.

Recurentele-reclamante au mai învederat că instanța de apel a menținut soluția primei instanțe de reducere a onorariului de avocat, neluând în considerare activitate prestată de către avocat, respectiv redactarea acțiunii, prezența la toate termenele de judecată, participarea la cercetarea la fața locului, colaborarea cu expertul care a întocmit expertiza tehnică judiciară.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în baza art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual. În cauză, unele argumente invocate în memoriul de recurs se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., împrejurare ce a fost avută în vedere de Înalta Curte, atunci când, în ședința publică din 27 martie 2025, a respins excepția nulității recursului, invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Însă, toate acele critici din memoriul de recurs care vizează netemeinicia deciziei recurate nu pot fi analizate, întrucât în calea extraordinară de atac a recursului se exercită un control de legalitate, prin raportare la motivele de casare prevăzute, expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă și reevaluarea situației de fapt. Cu alte cuvinte, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede, așadar, interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorilor de fond.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentele-reclamante au susținut, în esență, că instanța de apel nu a cercetat critica privind cuantumul despăgubirilor acordate de către prima instanță și nici nu a analizat susținerile din cererea de apel referitoare la starea de fapt și de drept, prin raportare la mijloacele de probă administrate.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Motivarea hotărârii judecătorești reprezintă un element esențial, ce se constituie într-o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și într-o premisă a exercitării corespunzătoare a controlului judiciar.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că "dreptul la un proces echitabil include dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanță. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (cauza Albina c. României). Totodată, Curtea a statuat că "obligația pe care o impune art. 6 par. 1 instanțelor de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke și Lenoble c. Franței), precum și că "noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse" (cauza Helle c. Finlandei).

Contrar susținerilor recurentelor-reclamante, instanța de apel a respectat aceste exigențe legale și convenționale, asigurând garanțiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce, prin considerentele de la paginile 8-10 ale deciziei civile recurate, a prezentat, într-o manieră care respectă logica juridică, argumentele de fapt și de drept pentru care a înlăturat motivele de apel invocate.

Nu se poate reține omisiunea de cercetare a criticii de apel privind cuantumul despăgubirilor acordate, întrucât instanța de apel a constatat, în mod corect, faptul că "în ceea ce privește cuantumul prejudiciului acordat de prima instanță, prin raportare strict la suprafața de 79,70 mp și la destinația de parcare hotelieră (destinația pe care pârâta o folosește în prezent), nu s-au formulat critici prin apel". Cu alte cuvinte, instanța de apel a subliniat că, prin cererea de apel, nu a fost contestată metoda concretă de calcul al despăgubirilor acordate pentru suprafața de 79,70 mp, ci s-a pretins evaluarea lipsei de folosință pentru întreaga suprafață a terenului de 1.527 mp. Într-adevăr, cele două paragrafe din cererea de apel (prezentate de recurentele-reclamante la pagina 3 din memoriul de recurs) nu au valența unor critici de apel care să fi privit valoarea în funcție de care a fost stabilit cuantumul despăgubirilor, iar instanța de apel a examinat întinderea prejudiciului și a justificat raportarea despăgubirii la suprafața de 79,70 mp, prin aceea că fapta ilicită a intimatei-pârâte constă în ocuparea doar a suprafaței de 79,70 mp, că prejudiciul cert vizează lipsa de folosință aferentă acestei porțiuni de teren și că nu s-a dovedit faptul că ocuparea parțială a terenului a determinat imposibilitatea folosirii întregii suprafețe de 1.527 mp.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia instanța de apel nu a analizat susținerile referitoare la starea de fapt și de drept, prin raportare la mijloacele de probă administrate. Deși invocă nemotivarea hotărârii, recurentele-reclamante critică, în realitate, modalitatea în care instanța de apel a coroborat și a valorificat mijloacele de probă administrate în cauză, cu toate că aspectele legate de modul în care au fost interpretate probele nu pot forma obiect al controlului în recurs

Prin urmare, criticile care privesc modalitatea în care instanța de apel a analizat dovezile nu se subsumează nici motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nici vreunui alt motiv de casare.

Cu privire la critica generală privind lipsa de analiză a tuturor motivelor de apel și imposibilitatea controlului judiciar din cauza unei motivări lacunare, se constată că nici aceasta nu este întemeiată, întrucât decizia cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se fundamentează soluția, inclusiv cele pentru care nu au fost validate criticile de apel, fiind examinate pe rând susținerile referitoare la modul de determinare a prejudiciului, la raportarea despăgubirilor la suprafața efectiv ocupată, la invocarea destinației de pensiune și la cheltuielile de judecată.

În altă ordine de idei, recurentele-reclamante au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 555-556 coroborate cu cele ale art. 1.349 și urm. din C. civ.. În argumentare, recurentele-reclamante au învederat că ocuparea fără drept a unei părți din terenul lor și edificarea ilicită a construcțiilor de către intimata-pârâtă au golit de conținut atributele proprietății, împiedicând valorificarea proiectului imobiliar tip pensiune, astfel că despăgubirile trebuiau stabilite în funcție de întreaga suprafață a imobilului și la valoarea reală pe care ar fi putut să o obțină din exploatarea imobilului.

Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit art. 555 din C. civ., dreptul de proprietate privată conferă titularului atributele posesiei, folosinței și dispoziției asupra bunului, în condițiile legii, cu caracter exclusiv, absolut și perpetuu, iar, potrivit art. 556, exercitarea acestui drept se realizează în limitele stabilite de lege și poate fi restrânsă numai prin norme legale sau, după caz, prin voința proprietarului în cazurile permise de lege, fără a putea fi îngrădită prin acte ori fapte neîntemeiate juridic ale terților.

În materia răspunderii civile delictuale, art. 1.349 din C. civ. consacră îndatorirea generală de a respecta regulile de conduită și drepturile altora și principiul reparării prejudiciului cauzat, iar art. 1.357 stabilește obligația autorului faptei ilicite să repare integral prejudiciul produs cu vinovăție, condiționată de îndeplinirea cumulativă a elementelor răspunderii civile, și anume fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și vinovăția.

În cauză, prin raportare la situația de fapt pe care a reținut-o în urma coroborării mijloacelor de probă administrate, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material cuprinse la art. 1.349 și urm. din C. civ., care reglementează condițiile necesare angajării răspunderii civile delictuale, cu luarea în considerare și a prevederilor art. 555-556 din C. civ.

Sub un prim aspect, instanța de apel a reținut că nu se impune stabilirea prejudiciului, rezultat ca urmare a ocupării abuzive a unei suprafețe din teren, prin raportare la destinația ce urma a fi atribuită imobilului, întrucât în cauză nu au fost administrate probe din care să rezulte, pe de o parte, intenția neechivocă a reclamantelor de a construi o pensiune pe terenul aflat în proprietatea lor, iar, pe de altă parte, faptul că singurul impediment în realizarea unei astfel de construcții ar fi fost reprezentat de ocuparea de către pârâtă a suprafeței de 79,70 mp.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel a analizat înscrisurile depuse la dosar (certificatele de urbanism din anii 2002 și 2005, adresa emisă de Primăria municipiului Brașov la 4 decembrie 2002, fișa tehnică în vederea emiterii acordului unic, avizul pentru amplasament și/sau branșament pentru rețea telefonie, avizul tehnic condiții privind eliberarea avizului de telecomunicații pentru proiectul construire împrejmuire din piatră și din fier forjat) și a constatat că acestea au fost emise cu mult timp în urmă, iar reclamantele nu au continuat demersurile, la dosar nefiind depus proiectul privind pensiunea/unitatea hotelieră ce se pretinde că se urmărea a fi edificată pe terenul respectiv.

În acest context factual, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1.385 din C. civ., reținând că este supus reparațiunii numai prejudiciul cert, indiferent dacă acesta este deja produs la data soluționării procesului sau se va produce în viitor, că prejudiciul sigur sub aspectul existenței sale este supus reparațiunii chiar și atunci când cuantumul nu poate fi stabilit cu certitudine, precum și că prejudiciul cauzat prin pierderea unei șanse de a obține un avantaj poate fi reparat proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului.

Potrivit dispozițiilor art. 1.349 alin. (2) și ale art. 1.357 din C. civ., răspunderea civilă reparatorie intervine doar în cazul în care unei persoane i se cauzează un prejudiciu injust, care, potrivit legii, trebuie să fie reparat, operațiune posibilă doar dacă prejudiciul îndeplinește condițiile de a fi cert, direct, personal și de a rezulta din încălcarea sau atingerea unui drept sau interes legitim. După cum rezultă din prevederile art. 1.532 din C. civ., prejudiciul este cert atunci când existența lui este sigură, neîndoielnică și, totodată, poate fi stabilită întinderea sa în prezent. Astfel, are caracter cert prejudiciul actual (care s-a produs în totalitate până la momentul în care victima cere repararea lui), precum și prejudiciul viitor și sigur (care, deși încă nu s-a produs, este sigur că se va produce, putând fi stabilită întinderea lui pe bază de elemente îndestulătoare).

În ce privește prejudiciul care rezultă din pierderea unei șanse, art. 1.385 alin. (4) din C. civ. prevede, cu caracter de noutate în dreptul român, că "dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă, repararea va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei". În același sens, art. 1.532 alin. (2) din C. civ. arată că "prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei șanse de a obține un avantaj poate fi reparat proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a creditorului". Astfel cum rezultă din textele legale precitate, acest tip de prejudiciu presupune pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pierdere, iar, pentru a fi posibilă repararea prejudiciului, este necesar, pe de o parte, ca șansa să fie reală și serioasă, iar, pe de altă parte, ca pierderea șansei să fie consecința directă a faptei ilicite. Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite cumulativ, prejudiciul este și rămâne eventual sau ipotetic, neputând fi reparat.

Prejudiciul suferit prin pierderea unei șanse privește acele urmări negative cauzate de o faptă ilicită, care constau în ratarea posibilității reale și serioase privind producerea unui eveniment favorabil victimei, care i-ar fi putut aduce beneficii. Astfel, șansa are o valoare economică în sine, existența ei este certă, iar nematerializarea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă este, de asemenea, un fapt cert. Ca atare, pierderea unei șanse reale și serioase determină în sine un prejudiciu cert, care poate angaja răspunderea civilă delictuală, în cazul în care se constată dispariția posibilității reale care putea să ducă la realizarea acelei șanse. Pentru a putea obține compensarea prejudiciului, victima trebuie însă să demonstreze că a fost ratată o șansă reală și serioasă, fiind aproape o certitudine că obiectivele propuse s-ar fi îndeplinit, dacă nu ar fi intervenit faptul ilicit.

Prin urmare, condiția esențială pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în cazul prejudiciului suferit prin pierderea unei șanse, este ca șansa să fie reală și serioasă. Cu alte cuvinte, nu orice șansă pierdută, indiferent de gradul său de probabilitate, duce la angajarea răspunderii civile delictuale, ci doar o șansă reală și serioasă, ceea ce se apreciază în mod diferit, după cum victima era sau nu era în curs de a încerca șansa în momentul la care a intervenit faptul ilicit ce a compromis posibilitatea ei de a se realiza. Evaluarea șansei ca fiind reală și serioasă se face prin examinarea împrejurărilor în care a fost săvârșită fapta ilicită, precum și a situației particulare în care se afla victima în momentul respectiv. Șansa este reală și serioasă dacă fapta ilicită intervine în chiar cursul încercării sau exercitării realizării sale, însă se poate întâmpla ca victima să nu fi încercat încă realizarea șansei în momentul la care a intervenit fapta ilicită ce a dus la pierderea ei, ipoteză în care șansa este reală și serioasă numai dacă se face dovada realizării sale iminente, în sensul că trebuie să existe o apropiere cât mai mare în timp între momentul în care șansa a dispărut și cel la care s-ar fi putut realiza.

În prezenta cauză, instanța de apel a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1.385 alin. (4) din C. civ., întrucât nu au fost administrate probe utile, din care să rezulte atât intenția neechivocă a reclamantelor de a construi o pensiune pe terenul aflat în proprietatea lor, cât și faptul că singurul impediment în realizarea sa l-a reprezentat ocuparea de către pârâtă a suprafeței de 79,70 mp. În acest context, nu se poate imputa instanței de apel aplicarea greșită a normelor de drept material, la baza raționamentului său juridic stând lipsa dovezilor care să ateste că șansa este reală și serioasă.

Mai mult, recurentele-reclamante nici nu pot critica, într-o atare cale extraordinară de atac, modalitatea în care instanța de apel a coroborat și a interpretat mijloacele de probă administrate, cu scopul reevaluării situației de fapt.

Sub al doilea aspect, instanța de apel a constatat că despăgubirile trebuie acordate prin raportare doar la suprafața ocupată, argumentând că fapta ilicită nu constă în ocuparea abuzivă a terenului în suprafață de 1.527 mp, ci doar a unei suprafețe de 79,70 mp, precum și că reclamantele nu au probat că ocuparea acestei suprafețe constituie un impediment pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate pentru restul suprafeței de 1.447,30 mp.

Susținerea recurentelor-reclamante că ocuparea abuzivă a suprafeței de 79,70 mp a împiedicat realizarea proiectului și le-a lipsit de beneficiile aferente, astfel încât despăgubirea trebuie să fie stabilită în funcție de destinația potențială a terenului și de veniturile nerealizate, nu sunt de natură a atrage incidența în cauză a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât critica privește temeinicia deciziei civile recurate, din moment ce aduce în discuție aspecte de fapt, nu de drept. Este de subliniat, din nou, că recurentele-reclamante nu pot critica modul în care instanța de apel a interpretat mijloacele de probă, ci, plecând de la situația de fapt reținută definitiv de instanța de apel, pot invoca, în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., doar încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material.

În considerarea celor expuse, nu se poate reține că instanța de apel a încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului, aceasta procedând, dimpotrivă, la determinarea întinderii prejudiciului cert în funcție de dovezile administrate, printr-o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Recurentele-reclamante au mai învederat că instanța de apel a menținut soluția primei instanțe de reducere a onorariului de avocat, neluând în considerare activitate prestată de către avocat, respectiv redactarea acțiunii, prezența la toate termenele de judecată, participarea la cercetarea la fața locului, colaborarea cu expertul care a întocmit expertiza tehnică judiciară. Au arătat că valoarea cheltuielilor de judecată se stabilește în funcție de complexitatea cauzei, volumul muncii prestat de către avocat și utilitatea demersurilor efectuate de acesta.

Aceste critici nu pot fi primite în calea extraordinară de atac a recursului, fiind incidentă Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 5 martie 2020, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că "motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Astfel cum s-a reținut în considerentele acestei decizii obligatorii, stabilirea și, după caz, reducerea sau distribuirea onorariului de avocat țin de aprecierea instanței asupra proporționalității, în raport cu criteriile legale privind complexitatea cauzei, natura și volumul activității desfășurate, utilitatea demersurilor și rezultatul procesual, astfel că o asemenea apreciere privește temeinicia, iar nu legalitatea deciziei recurate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de recurentele-reclamante, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. și B. împotriva deciziei civile nr. 961/Ap din 6 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 martie 2025.