ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 767/2025

Ședința publică din data de 25 martie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, la 20 iulie 2023, sub nr. x/2023, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta U.A.T. Ghimbav, au solicitat obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în cuantum de 109.440 euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând despăgubiri egale cu suma necesară achiziționării unui teren construibil, similar celui pentru care a fost emis certificatul de urbanism nr. x/14.05.2021 cu indicarea greșită a regimului terenului achiziționat drept construibil, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1373 și art. 1349 C. civ.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Brașov, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 83S din 25 martie 2024, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare de judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta U.A.T. Ghimbav; a obligat reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 6.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Brașov, în apel:

Prin decizia nr. 1501Ap din 16 octombrie 2024, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 83S din 25 martie 2024, pronunțate de Tribunalul Brașov.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 1501Ap din 16 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, au declarat recurs reclamanții A. și B..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 09 decembrie 2024, sub nr. x/2023, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 10 decembrie 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurenții-reclamanți au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) coroborat cu cele ale art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurenții-reclamanți datorează, în solidar, taxa judiciară de timbru în cuantum de 4.625,36 RON, sub sancțiunea anulării cererii de recurs.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare către instanța de apel, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, în referire la istoricul litigiului și incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a concluzionat în mod nelegal că nu există un raport de cauzalitate între fapta ilicită și despăgubirea solicitată, deși o atare cerință nu este prevăzută în C. civ. ori în doctrină, făcând trimitere la aceasta din urmă, precum și la jurisprudența instanței supreme, prin care s-a statuat, în raport cu dispozițiile art. 1357 C. civ., necesitatea îndeplinirii cumulative a următoarelor condiții pentru angajarea răspunderii civile delictuale: existența unui prejudiciu, comiterea unei fapte ilicite, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta și consecințele dăunătoare produse, vinovăția făptuitorului.

Despăgubirea, în acest context, are o noțiune mai largă. Astfel, în timp ce prejudiciul reprezintă paguba efectiv suferită, despăgubirea reprezintă modalitatea pecuniară de reparare a acelui prejudiciu cauzat.

Or, în speță, condiția raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu este îndeplinită din moment ce șansa de a construi imobilul dorit pe terenul de 720 mp a fost pierdută din cauza certificatului de urbanism emis eronat de pârâtă (fapta ilicită), iar dorința recurenților nu a fost aceea de a achiziționat un teren neconstruibil și generator de cheltuieli (impozit pe proprietate).

Recurenții consideră că repararea integrală a prejudiciului în sensul art. 1385 alin. (1) C. civ. nu este posibilă în condițiile acordării unei diferențe între valoarea din 2021 a unui teren construibil și cea a unui teren neconstruibil, întrucât nu au garanția că vor putea vinde terenul neconstruibil în timp util, prețurile s-au modificat, iar diferența de atunci nu ar fi suficientă pentru achiziționarea unui teren construibil în prezent.

Pentru ca prejudiciul să fie reparat integral, era necesar ca orașul Ghimbav fie să determine schimbarea documentației de urbanism, și astfel să permită recurenților-reclamanți să construiască pe terenul deja achiziționat, fie să le plătească o sumă de bani care să le permită achiziționarea unui teren similar, dar construibil.

În virtutea dreptului de dispoziție statuat de art. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au ales să solicite varianta despăgubirii prin plata unei sume de bani, raportat la valoarea de piață a imobilelor de la momentul introducerii acțiunii, despăgubirea astfel solicitată fiind justă pentru reperarea prejudiciului suferit.

Dacă în timpul soluționării prezentului litigiu, pârâta decide să modifice documentația de urbanism aplicabilă terenului recurenților, atunci prejudiciul solicitat va fi reparat integral și acțiunea ar rămâne fără obiect, putând relua demersurile de autorizare.

Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva existenței unor motive contradictorii în ceea ce privește statuările instanței de apel cu privire la prejudiciu și la întinderea acestuia, anume, cele potrivit cărora cuantificarea patrimonială a prejudiciului nu se confundă cu prejudiciul însuși, și, respectiv, prejudiciul intră în cauza cererii de chemare în judecată, fiind conturat de reclamanți prin justificarea sa în fapt și în drept, recurenții-reclamanți au susținut că, în speță, cauza cererii de chemare în judecată care se suprapune peste starea de fapt, așa cum aceasta a fost detaliată în cuprinsul cererii de chemare în judecată și reluată și în cererea de apel, cu privire strict la condiția prejudiciului, constă în daunele pricinuite de regimul construibil/neconstruibil al terenului.

Au precizat că suma solicitată reprezintă o cuantificare a acestui prejudiciu după metoda pe care au considerat-o cea mai potrivită la datele speței, însă nimic nu împiedica instanța de judecată să determine întinderea prejudiciului pe bază de expertiză și să admită cererea de chemare în judecată în parte, limitat la întinderea prejudiciului pe care o considera potrivită.

Cu alte cuvinte, prin descrierea stării de fapt, recurenții consideră că au identificat în mod corect prejudiciul (imposibilitatea construirii), însă cuantificarea acestui prejudiciu a fost diferită în opinia instanței de judecată, acesta fiind motivul pentru care au solicitat administrarea probei cu expertiza judiciară pentru determinarea în mod concret a întinderii prejudiciului, dacă instanța ar fi apreciat că modalitatea de cuantificare propusă de recurenți nu era suficientă.

Cu privire la îmbogățirea fără justă cauză, invocată în apărarea formulată de pârâtă, au arătat că au solicitat în cadrul cererii de apel administrarea probei cu o expertiză evaluatorie prin care să se stabilească valoarea terenului neconstruibil achiziționat, pentru ca eventual instanța să scadă din valoarea despăgubirii solicitate această sumă, însă cererea a fost respinsă pe motiv că nu aceasta a fost maniera în care și-au evaluat prejudiciul.

Or, raportat la cele menționate de către instanța de apel în motivarea deciziei atacate, recurenții-reclamanți consideră că soluția ar fi putut să se orienteze către această evaluare a despăgubirii solicitate și să admită în parte acțiunea raportat la diferența de valoare pe care o invocă.

Au mai arătat că prejudiciul ce le-a fost produs poate fi reparat integral doar dacă achiziționează un teren similar, construibil, în cazul rejudecării cauzei urmând ca instanța de apel să stabilească dacă se impune administrarea acestei probe.

Concluzionând, au susținut că instanța de apel a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 1357, art. 1373 și art. 1381 și urm. C. civ., făcând o apreciere deficitară noțiunii de prejudiciu raportat la noțiunea de despăgubire, motiv pentru care este necesară intervenția instanței de control judiciar în a corija aplicarea greșită a normelor de drept material.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

La 16 ianuarie 2025, prin poștă electronică, în termen legal, intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Ghimbav, prin primar a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea poziției sale procesuale, cu privire la critica prin care recurenții au pretins aplicarea greșită a normelor de drept material din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-pârâtă a arătat că instanța de apel a analizat condițiile aplicabile în speță față de solicitarea recurenților-reclamanți întemeiată pe prevederile art. 1373 C. civ. (răspunderea comitentului pentru prepus).

Astfel, în concordanță cu opinia primei instanțe, instanța de apel a constatat că fapta ilicită a prepușilor pârâtei nu a cauzat prejudiciul invocat de către reclamanți, apreciind în mod temeinic și legal că indiferent de mențiunile care erau înscrise în certificatul de urbanism terenul era neconstruibil de la bun început.

A menționat că actul administrativ emis a făcut referire în mod concret la existența documentațiilor de urbanism aprobate și a faptului că potrivit schițelor de dezmembrare, antecesorii reclamanților cunoșteau de existența drumului care a fost propus prin PUZ.

Faptul că drumul este evidențiat la nivel scriptic numai în documentațiile de urbanism aprobate, fără a exista în fapt pe teren, nu înlătură obligați cumpărătorilor de a depune diligențe și a verifica actele de carte funciară care au stat la baza achiziției terenului, în speță documentații de dezmembrare, actul de intabulare inițial, obligație care izvorăște din lege, vânzătorii fiind obligați să prezinte la semnare actul juridic în baza căruia și-au înscris dreptul de proprietate.

De asemenea, instanța de apel a constatat că nu există raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, reținând, sub acest aspect, că paguba reclamată în cauză egală cu valoarea de achiziție a unui teren nou construibil nu reprezintă consecință directă a faptei ilicite reținute, lipsind raportul de cauzalitate între fapta ilicită a prepușilor și prejudiciul afirmat de reclamanți.

Legătura de cauzalitate în răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului reprezintă fundamentul necesar pentru stabilirea unei relații între fapta ilicită a prepusului și prejudiciul suferit de terț, astfel încât răspunderea să poată fi angajată. Este un element esențial al răspunderii civile delictuale, alături de existența faptei ilicite, a prejudiciului și a vinovăției.

A precizat că analiza certificatului de urbanism emis ca și act generator al faptului ilicit nu este admisibilă, având în vedere ca Legea nr. 554/2004 reglementează modalitatea in care un astfel de act poate fi anulat. Neexercitarea acțiunii de anulare a actului în termenul legal prevăzut de lege (un an pentru actele administrative individuale) nu conferă niciun drept recurenților-reclamanți de a critica conținutul certificatului de urbanism emis.

A nuanțat faptul că certificatul de urbanism emis este de informare, potrivit art. 6 din Legea nr. 50/1991, antecesoarea recurenților-reclamanți având obligația potrivit alin. (4) al aceluiași articol să indice elementele care definesc scopul solicitării, scop care a fost adus la cunoștință autorității odată cu solicitarea emiterii celui de-­al doilea certificat de urbanism în care s-a făcut mențiunea privind imposibilitatea de construire a unei vile, scop care nu a fost menționat în primul certificat de urbanism.

Or, certificatul de urbanism nu conferă dreptul de a executa lucrări de construire și nici nu garantează utilizarea terenului în alte scopuri decât cele menționate în documentația urbanistică aplicabilă, iar omisiunea menționării unui detaliu specific (drumul reglementat prin PUZ) în primul certificat de urbanism nu reprezintă o faptă ilicită, întrucât nu a fost emis cu scopul de a autoriza construcții, ci pentru a furniza informații generale.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata-pârâtă a considerat că acesta a fost invocat de către recurenții-reclamanți numai la nivel formal.

A susținut că instanță de apel a apreciat că prejudiciul reclamat în cauză egal cu valoarea de achiziție a unui nou teren construibil nu reprezintă consecință directă a faptei ilicite reținute, lipsind raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a prepușilor și prejudiciul afirmat de reclamanți. Neîndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii civile a comitentului pentru prepus nu poate antrena răspunderea pârâtei. Răspunderea comitentului pentru a putea fi angajată, în conformitate cu prevederile art. 1373 C. civ., este necesar ca în persoana prepusului să fie întrunite condițiile generale ale răspunderii pentru fapta proprie, respectiv: existența faptei ilicite a prepusului, existența prejudiciului, existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența culpei prepusului în comiterea faptei ilicite.

Or, prejudiciul invocat de reclamanți nu este o consecință directă și necesară a certificatului de urbanism emis inițial din moment ce recurenții-reclamanți au semnat contractul de vânzare-cumpărare, menționând explicit că au cunoștință de conținutul certificatului de urbanism.

În cuprinsul actului administrativ se face referire la existența anumitor documentații de urbanism aprobate (PUZ) care, potrivit legii, au fost aduse la cunoștința opiniei publice înainte de a fi adoptate, iar decizia de achiziționare a terenului s-a bazat pe propria diligentă, nu pe informațiile cuprinse în certificatul de urbanism de informare, autoritatea publică având dreptul de a emite un nou certificat de urbanism în conformitate cu documentația urbanistică în vigoare, certificatul de urbanism emis ulterior indicând interdicția de construire, conform PUZ-ului aprobat.

Astfel, reclamanții avea obligația de a verifica regimul juridic complet al terenului înainte de achiziționare, iar lipsa diligenței din partea acestora exclude răspunderea autorității publice.

Cu trimitere la art. 1357 alin. (1) și art. 1385 alin. (1) C. civ., intimata-pârâtă a menționat că recurenții-reclamanții au ignorat obligația de a analiza PUZ-ul și alte documentații urbanistice disponibile, prejudiciul invocat fiind pur speculativ, bazat pe imposibilitatea construirii, părțile adverse nedemonstrând legătura dintre emiterea certificatului de urbanism și presupusele pierderi, certificatul de urbanism nefiind un act decizional sau executoriu care să genereze drepturi ori obligații de construire.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

La 05 februarie 2025, prin poștă electronică, în termen legal, recurenții-reclamanți A. și B. au depus răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea apărărilor formulate, prin întâmpinare, de către intimata Unitatea Administrativ Teritorială Ghimbav, cu consecința admiterii recursului formulat, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Au menționat că intimata a adus în discuție susțineri care nu au legătură cu motivele de recurs invocate pe care, de altfel, nici nu le combate efectiv, considerând că sunt necesare lămuriri cu privire la anumite aspecte iterate în cererea acesteia.

Astfel, au arătat că certificatul de urbanism nr. x/14.05.2021 era favorabil și nu exista niciun motiv pentru care orice persoană diligentă să-l atace în fața instanței de contencios.

Contrar celor reținute de instanța de apel, respectivul certificat de urbanism nu a făcut mențiunea despre existența unui drum pe terenul în cauză, aspect care a fost confirmat ulterior prin noul certificat eliberat în 2022 ce a prezentat în mod real reglementările urbanistice din zonă.

Cu privire la analizarea motivelor de recurs, intimata a preluat motivarea instanței de apel, fără însă a opina în sensul distincției realizate prin cererea de recurs între noțiunile "prejudiciu" și "despăgubire".

Faptul că terenul era neconstruibil încă de la început nu le-a fost prezentat din culpa funcționarilor publici a U.A.T. Ghimbav antrenează răspunderea acestei instituții în a repara prejudiciul cauzat din moment ce la momentul emiterii certificatului de urbanism, pârâta avea obligația să verifice dacă pe acel teren sunt prevăzute drumuri care să nu permită construirea unei locuințe pe respectivul teren.

Discuția a purtat, pe parcursul derulării procesului, asupra diligenței cumpărătorilor în a verifica singuri hotărârile consiliului local, documentației cadastrale, actelor de carte funciară, însă Tribunalul Brașov a statuat, prin considerentele sale redate în pagina 9 din decizia atacată, care nu au fost atacate și au dobândit, astfel, putere de lucru judecat, că "emiterea certificatului de urbanism reprezintă responsabilitatea autorității administrative, ca unică autoritate îndreptățită să ateste regimul juridic unui teren din perpectiva regulilor generale de urbanism, nicio responsabilitate neputând fi transferată, în acest domeniu, solicitantului actului în absența unui temei legal".

Au considerat că aspectul privind existența faptei ilicite constând în emiterea certificatului de urbanism din 2021 a fost tranșată de instanța de apel, iar pârâta nu a formulat recurs împotriva acestui argument, intrând sub puterea de lucru judecat.

Referitor la legătura de cauzalitate reținută de instanța de apel, recurenții-reclamanți au reiterat argumentele expuse în motivele de recurs pe acest aspect.

Au menționat că analiza certificatului de urbanism emis presupune observarea erorii prezentă la momentul întocmirii de către prepușii intimatei și dacă această eroare este considerată a fi o faptă ilicită în sensul C. civ.. Nu au solicitat anularea certificatului de urbanism pentru că acesta nu a fost emis în numele recurenților, a fost eliberat în vederea informării cu privire la situația juridică a terenului, iar nu în vederea construirii de către recurenți a unui imobil, iar acesta nu mai produce în prezent efecte juridice pentru ca a expirat termenul de valabilitate.

Totodată, au precizat că indiferent de scopul pentru care se eliberează un certificat de urbanism, acesta trebuie întocmit conform normelor și vigoare și potrivit documentațiilor cadastrale aprobate, fără a putea exista o diferență între două certificate de urbanism eliberate pentru același teren, dacă între timp nu s-a întocmit un nou plan urbanistic zonal.

Nu au solicitat intimatei eliberarea unui nou certificat de urbanism contrar planului urbanistic, ci au transmis prin cererea de recurs posibilitatea ca administrația locală să procedeze la analizarea și aprobarea unui nou plan urbanistic care să elimine existența acelui drum de pe terenul recurenților, dat fiind faptul că în cel puțin 15 ani de la dezmembrare și în prezent, drumul nu a fost realizat și nu este în plan a se realiza.

Nu în ultimul rând, au reiterat faptul că nu există în nicio dispoziție legală cu privire la obligația de a analiza PUZ-ul și alte documentații urbanistice disponibile de către cetățean.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 09 decembrie 2024, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 23 ianuarie 2025, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului declarat în cauză la data de 25 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanții A. și B. au învestit prima instanță cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1373 C. civ., prin care au solicitat obligarea pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Ghimbav la plata sumei de 109.440 euro, echivalent RON la data plății, reprezentând despăgubiri egale cu suma necesară achiziționării unui teren construibil, similar celui pentru care a fost emis certificatul de urbanism nr. x/14.05.2021, cu indicarea greșită a regimului juridic al terenului achiziționat drept construibil.

Prin sentința civilă nr. 83S din 25 martie 2024, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

În esență, instanța de fond a apreciat că mențiunea neconformă cu realitatea din cuprinsul certificatului de urbanism, cu privire la regimul economic al terenului, nu constituie o faptă ilicită și că în sarcina pârâtei nu poate fi reținută nicio culpă atât timp cât reclamanții nu au verificat planurile urbanistice în vigoare, având în vedere scopul pretins al achiziției terenului.

Cu referire la prejudiciul pretins, instanța a reținut că reclamanții au achiziționat bunul imobil în schimbul unui preț de 55.000 euro, or, prejudiciul pretins, în cuantum de 109.440 euro, reprezintă suma necesară achiziționării unui teren similar celui în discuție.

Terenul în suprafață de 720 mp a rămas, însă, în proprietatea reclamanților, iar în lipsa dovedirii unei fapte ilicite și a reținerii lipsei de diligență a reclamanților în consultarea planurilor urbanistice menționate în certificatul de urbanism¸ pârâta nu are nicio culpă în producererea prejudiciului, lipsa de diligență a reclamanților neputând constitui temeiul generator al unei îmbogățiri a acestora.

Prin decizia nr. 1501Ap din 16 octombrie 2024, instanța de apel a respins apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 83S din 25 martie 2024 a Tribunalului Brașov, secția I civilă și a menținut soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, dar a substituit motivarea primei instanțe cu propriile considerente, în cadrul cărora, constatând că, în realitate, cauza cererii de chemare în judecată a constituit-o răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, a analizat și demonstrat neîntrunirea în cauză a condițiilor acestei forme speciale de răspundere.

Astfel, instanța de apel a reținut că fapta ilicită a prepușilor pârâtei a constat în emiterea unui certificat de urbanism care nu reflectă regimul tehnic real al imobilului cu număr cadastral x, stabilit conform reglementărilor Documentației de urbanism nr. 1/2004 și nr. 52/2007, fazele PUZ/PUD, aprobate prin Hotărârea Consiliului Local Ghimbav nr. 70/28.07.2005 și 16/30.07.2008, în baza dispozițiilor Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată cu modificările și completările ulterioare.

Neconformitatea informațiilor furnizate de funcționarii care au întocmit certificatul a fost demonstrată chiar de emiterea celui de-al doilea certificat de urbanism, nr. x/03.11.2022, care cuprinde, la regimul tehnic, informații diferite de primul, deși are aceeași bază legală cu acesta.

În aprecierea instanței de apel, prezentarea unor informații de către funcționarii însărcinați cu emiterea acestora, care nu corespund regimului imobilului potrivit planurilor urbanistice, constituie o faptă contrară dispozițiilor art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991 republicată, cu corespondent în art. 19 alin. (2) din normele de aplicare a acestei legi, aprobate prin Ordinul MDRL nr. 839/2009 (forma în vigoare la data emiterii actului).

Rezultatul direct al faptei constă în încălcarea dreptului la informare al reclamanților, din perspectiva accesului la informațiile de interes public, încălcare ce poate da naștere și unor prejudicii materiale, de esența obligației de reparație fiind verificarea legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și paguba materială invocată.

În acord cu prima instanță, curtea de apel a constatat că fapta ilicită a prepușilor pârâtei nu a cauzat prejudiciul invocat de reclamanți din moment ce aceștia au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei necesare achiziționării, la momentul actual, a unui teren similar celui cumpărat, dar construibil, apreciind că prețul mediu actual de piață ar constitui o justă reparație, întrucât prejudiciul este contemporan încheierii contractului de vânzare-cumpărare iar încetarea efectelor administrative ale certificatului de urbanism este lipsită de relevanță.

Instanța de apel a reținut că, urmare a prezentării unui regim tehnic eronat al imobilului, reclamanții au fost puși în situația de a cumpăra un teren neconstruibil în locul unuia construibil, pentru care au achitat un preț în raport cu o categorie de folosință nereală, caracterul construibil al terenului fiind un element determinant al achiziționării terenului, prin menționarea intenției superficiarului de a edifica construcții pe acesta.

Or, în lipsa menționării în certificatul de urbanism a interdicției urbanistice, apelanții-reclamanți au pierdut, prin achiziția terenului, șansa de a construi, iar nematerializarea acestei șanse se reflectă în prețul care trebuia plătit pentru un teren neconstruibil, iar nu în prețul care ar urma să fie achitat 3 ani mai târziu pentru un teren similar, dar construibil.

A apreciat instanța de apel că pierderea efectiv suferită de reclamanți constă în diferența dintre prețul pe care l-au achitat pentru bun, privit ca teren construibil, și prețul pe care l-ar fi plătit pentru același bun, ca teren neconstruibil, însă reclamanții nu au cerut obligarea pârâtei la plata acestei diferențe, obiectivul propus în acest sens pentru expertiza solicitată în apel neavând suport în pretenția dedusă judecății.

Paguba reclamată în cauză, egală cu valoarea de achiziție a unui nou teren construibil, nu reprezintă consecința directă a faptei ilicite reținute, lipsind raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a prepușilor și prejudiciul afirmat de reclamanți, iar aspectele cu referire la alte utilizări ale terenului achiziționat, în scop agricol ori zootehnic au fost apreciate ca nefiind de natură să influențeze soluția pronunțată, excedând limitelor judecății fixate prin cererea de chemare în judecată.

Pe calea prezentului recurs, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin că decizia atacată este nelegală, din perspectiva aprecierilor eronate ale instanței de apel cu privire la inexistența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul reclamat, aceasta confundând noțiunile de prejudiciu și despăgubire, în condițiile în care prima vizează paguba efectiv suferită, iar ultima, modalitatea pecuniară de reparare a prejudiciului cauzat.

Contrar opiniei instanței de apel, recurenții consider că această condiție este îndeplinită pentru că șansa de a construi a fost pierdută din cauza certificatului de urbanism emis eronat. Dacă ar fi cunoscut faptul că nu pot construi, nu ar fi cumpărat terenul și, prin urmare, nu ar fi pierdut șansa de a construi. Terenul neconstruibil nu are nicio valoare pentru ei ci, dimpotrivă, este generator de cheltuieli, așa încât prejudicial pe care l-au suferit, generat de imposibilitatea de a construi, nu va putea fi reparat integral decât prin plata unei despăgubiri constând într-o sumă de bani care să le permit să achiziționeze un teren similar, dar construibil, cu luarea în considerare a valorii de piață de la momentul introducerii acțiunii.

Critica este nefondată.

Prejudiciul, ca element al răspunderii civile delictuale, reprezintă efectul negativ suferit de o persoană, rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale unei persoane.

Prejudiciul este condiția necesară și esențială a răspunderii civile delictuale deoarece, atât timp cât o persoană nu a fost prejudiciată, ea nu are dreptul de a pretinde nicio reparație, pentru că nu poate face dovada unui interes.

Însă, pentru ca prejudiciul să poată fi reparat, este necesar să se stabilească și să se demonstreze legătura de cauzalitate, directă sau indirectă, dintre acesta și fapta care l-a cauzat, întrucât, fară raport de cauzalitate nu există răspundere civilă.

Raportul de cauzalitate este nu numai o condiție a răspunderii, ci este în același timp și criteriul sau elementul în funcție de care se determină întinderea reparației care se datorează victimei, dreptul la reparație putând fi recunoscut numai pentru prejudiciile care sunt, neîndoielnic, consecința faptei ilicite.

În cauză, instanța de apel a stabilit că, urmare a prezentării în certificatul de urbanism emis de prepușii pârâtei a unui regim tehnic eronat al terenului achiziționat de reclamanți, aceștia au fost puși în situația de a cumpăra un teren neconstruibil în locul unuia construibil, pentru care au achitat un preț în raport cu o categorie de folosință nereală.

Caracterul construibil al terenului a fost un element determinant al achiziționării acestuia, scopul actului translativ fiind identificat ca atare în contractul de vânzare-cumpărare, prin menționarea intenției superficiarului de a edifica construcții pe acesta.

În condițiile în care certificatul de urbanism nr. x/2021 preciza caracterul construibil al terenului, fără restricții, iar la regimul economic indica destinația terenului stabilită prin PUZ/PUD drept zonă de locuințe și funcțiuni complementare, fără a face nicio mențiune referitoare la o eventuală interdicție de a se edifica construcții pe teren, instanța de apel a reținut în mod corect că, prin cumpărarea acestuia, reclamanții au pierdut șansa de a construi.

Recurenții nu contestă aceste statuări ale instanței de apel dar consideră că modalitatea în care Curtea a apreciat asupra întinderii prejudiciului și a posibilității concrete de reparare a acestuia este greșită.

Astfel, pentru ca prejudiciul să fie reparat integral, recurenții susțin că este necesar fie ca pârâta să schimbe documentația de urbanism astfel încât să le permită să construiască pe terenul deja achiziționat, fie să le plătească o sumă de bani cu care să poată achiziționa un teren similar celui în litigiu, apreciind că statuările instanței de apel potrivit cărora pierderea efectiv suferită ar consta doar în diferența dintre prețul achitat pentru tereul achiziționat, privit ca teren contruibil, și prețul pe care l-ar fi plătit pentru același bun, ca teren neconstruibil, sunt nelegale, contrare prevederilor art. 1385 alin. (1)13 C. civ., referitoare la repararea integrală a prejudiciului.

Față de calificarea dată prejudiciului suferit de reclamanți, constând în pierderea șansei de a construi, necontestată pe calea prezentului recurs, Înalta Curte reține că, în acest caz, relevante sunt dispozițiile art. 1385 alin. (4) C. civ., care acordă persoanei prejudiciate prin producerea unei fapte ilicite posibilitatea reparării prejudiciului rezultat din "pierderea unei șanse".

Textul legal menționat acordă dreptul persoanei prejudiciate la o reparație proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținându-se cont de împrejurări și de situația concretă a victimei.

Similar, art. 1532 alin. (2) C. civ. reglementează dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin pierderea șansei de a obține un avantaj, un asemenea prejudiciu putând fi reparat proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului, stabilirea despăgubirilor trebuind că pornească de la calculul probabilităților și de la procentul în care șansa se putea realiza.

Așadar, pentru a putea obține repararea prejudiciului, victima trebuie să demonstreze că a pierdut o șansă reală și serioasă, în sensul că ar fi fost aproape o certitudine că s-ar fi îndeplinit dacă nu ar fi intervenit evenimentul care a suprimat-o, iar la momentul săvârșirii faptei ilicite, persoana prejudiciată începuse să își valorifice șansa sau ar fi fost foarte aproape de acest moment. Obiectivitatea de îndeplinire a șansei se apreciază întotdeauna prin raportare la probabilitatea obținerii sale.

Raportând aceste considerente la circumstanțele factuale ale cauzei - astfel cum acestea au fost reținute de instanța devolutivă - Înalta Curte constată că, în speță, șansa reclamanților de a construi pe terenul achiziționat era certă, reală și serioasă, reprezentând, deci, un eveniment favorabil de natură a le aduce beneficii, concluzie ce rezultă din scopul declarat al achiziției precum și din împrejurarea că reclamanții inițiaseră demersurile privind autorizarea lucrărilor de construcții.

Împrejurarea că aceasta nu s-a mai putut materializat, ca o consecință directă a mențiunilor eronate cuprinse în certificatul de urbanism folosit la încheierea tranzacției imobiliare, le-a produs reclamanților o pagubă a cărei reparare justifică antrenarea răspunderii civile delictuale a celui care a cauzat-o, în speță, a pârâtei, în calitate de comitent pentru fapta angajaților săi, în calitate de prepuși.

În ceea ce privește, însă, cuantificarea prejudiciului, aceasta nu poate fi făcută decât prin raportare strictă la avantajul de care reclamanții au fost lipsiți, la paguba pe care aceștia ar fi putut să o evite, cu luarea în considerare a împrejurărilor și a situației lor concrete, așa cum în mod expres prevăd dispozițiile art. 1385 alin. (4) C. civ., mai sus citate, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul astfel determinat și fapta ilicită fiind esențială.

Or, în speță, este evident că pierderea de către reclamanți a șansei de a construi, ca urmare a mențiunilor eronate cuprinse în certificatul de urbanism folosit la încheierea tranzacției imobiliare, s-a reflectat în mod direct și imediat asupra prețului plătit, preț care a fost stabilit în considerarea caracterului construibil al terenului, fiind deci mai mare decât cel care ar fi putut sau chiar ar fi trebuit să fie plătit pentru un teren neconstruibil, statuările instanței de apel, în acest sens, fiind pe deplin justificate.

Cu alte cuvinte, dacă reclamanții ar fi știut că achiziționează un teren neconstruibil, ar fi plătit un preț corespunzător valorii date de această caracteristică specială, or, câtă vreme nu au cunoscut acest lucru și au tranzacționat în considerarea calității de teren construibil, aceștia sunt îndreptățiți să primească diferența dintre prețul pe care l-au achitat și cel pe care l-ar fi plătit pentru un teren neconstruibil.

Pretențiile reclamanților constând în contravaloarea unui teren similar celui în litigiu, dar construibil, stabilită în raport cu prețurile practicate la data introducerii acțiunii, sunt lipsite de fundament din perspectiva instituției juridice analizate în cauză, întrucât nu reprezintă consecința directă a faptei ilicite reținute, lipsind raportul de cauzalitate dintre cele două elemente.

Prin urmare, modalitatea de cuantifucare a prejudiciului pe care reclamanții o susțin nu poate fi primită, cu atât mai mult cu cât ea nu ține cont de împrejurarea că reclamanții sunt și rămân în continuare proprietari ai terenului achiziționat. Din această perspectivă, sunt lipsite de relevanță susținerile recurenților potrivit cărora terenul nu are nicio valoare pentru ei, fiind chiar generator de cheltuieli (impozit pe proprietate).

Distincția terminologică și conceptuală între noțiunile de prejudiciu și despăgubire a fost reținută în mod corect de către instanța de apel din moment ce prejudiciul reprezintă consecința negativă a unei fapte ilicite, apărută ca urmare a vătămării unor drepturi sau interese legitime ale unei persoane, reprezentând unul dintre elementele incluse în sfera răspunderii civile delictuale, a cărui existență se stabilește prioritar evaluării sale pecuniare, fiind conturat de elementele de fapt și de drept prezentate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, pe când despăgubirea reprezintă suma necesară pentru acoperirea prejudiciului cauzat.

Altfel spus, dreptul la despăgubire nu poate fi legat decât de producerea unei pagube, noțiune în categoria căreia poate fi inclusă pierderea șansei de a construi rezultată din afectarea dreptului de folosință a bunului potrivit scopului pentru care a fost achiziționat, ca urmare a imposibilității uzitării acestuia de către reclamanți, titulari ai dreptului de proprietate asupra terenului litigios, pierderea efectiv suferită reflectându-se în prețul care trebuia plătit pentru bun, privit ca teren neconstruibil.

Or, în circumstanțele factuale specifice cauzei, cum corect a reținut instanța de apel, prejudiciul afirmat, echivalent cu valoarea de achiziție a unui nou teren construibil, similar celui inițial, nu constituie consecința directă a faptei ilicite reținute pentru a da naștere dreptului reclamanților de a pretinde un preț care ar urma să fie achitat la 3 ani de la momentul încheierii tranzacției imobiliare, lipsind raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a prepușilor pârâtei și paguba pretinsă în cauză, astfel că aceștia pot pretinde, cel mult, doar plata diferenței dintre prețul pe care l-au achitat și cel pe care l-ar fi plătit, în ipoteza cunoașterii caracterului neconstruibil al terenului,

Împrejurarea că recurenții-reclamanți sunt nemulțumiți de raționamentul instanței de apel cu privire la aceste aspecte nu echivalează cu greșita aplicare a legii, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și nu justifică incidența în speță a acestui caz de casare, critica cu acest obiect urmând a fi înlăturată ca nefondată.

Nu va fi primită nici critica ce vizează caracterul contradictoriu al motivării deciziei recurate, invocată prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din moment ce argumentele ce o susțin nu evidențiază ipoteza afirmată care ar trebui să se concretizeze în existența unor considerente ce se exclud reciproc sau care contravin dispozitivului.

Din contra, în cuprinsul memoriului de recurs, recurenții-reclamanți fac trimitere la cauza cererii de chemare în judecată constând în daunele pricinuite de regimul construibil/neconstruibil al terenului, care se suprapune peste starea de fapt detaliată prin cererea de chemare în judecată și reluată prin cererea de apel cu privire la condiția prejudiciului, precum și la proba cu expertiză, aptă, potrivit opiniei acestora, a determina în concret întinderea prejudiciului, și care ar fi putut fi dispusă de către instanța de apel, susțineri prin care recurenții tind, în realitate, la o nouă evaluare a situației de fapt asupra căreia instanța de apel a statuat în mod definitiv în baza probelor administrate în cauză (înscrisuri). Or, dincolo de faptul că susținerile astfel formulate nu se circumscriu motivului de casare invocat, este evident că ele antamează chestiuni ce țin cel mult de netemeinicia decizia atacate, iar nu de nelegalitatea acesteia, astfel că nu pot face obiect de analiză pentru instanța de recurs.

În acest sens, Înalta Curte reamintește că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scopul recursului, cale extraordinară de atac, este acela de a supune instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicate și că, în fața instanței de apel, ultima care soluționează cauza în mod devolutiv, statuările asupra faptelor se fac de către acest for jurisdicțional în mod liber, potrivit propriei convingeri, fară a mai putea fi supuse reevaluării instanței de control judiciar, în recurs.

Nu este suceptibilă de analiză din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nici critica referitoare la respingerea cererii privind administrarea probei cu expertiză evaluatorie, prin care să se stabilească valoarea terenului neconstruibil achiziționat de reclamanți, cerere pe care recurenții au formulat-o pentru a răspunde apărărilor pârâtei întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, din moment ce aprecierea asupra aptitudinii probelor de a conduce la soluționarea procesului este atributul exclusiv al instanței devolutive neputând fi cenzurată pe calea recursului.

În consecință, constatând că statuările instanței de apel cu privire la neîntrunirea în cauză a condițiilor necesare antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtei sunt corecte și că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 1501Ap din 16 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de intimata pârâtă, Înalta Curte reține incidența dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

În speță intimata-pârâtă a solicitat obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.500 RON, conform facturii din 03 februarie 2025 și ordinului de plată nr. x din 11 martie 2025, eliberat de Orașul Ghimbav, aflate la dosar.

În lumina dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța este îndreptățită să aprecieze în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut.

Scopul edictării acestui text legal îl constituie preîntâmpinarea unui abuz de drept din partea celui care câștigă procesul, în sensul de a-i imputa părții adverse cheltuieli de judecată într-un cuantum exagerat, disproporționat, raportat la criteriile exemplificate de legiuitor. Reducerea cheltuielilor de judecată de către instanță, în litigiul cu care a fost sesizată, nu produce niciun efect asupra raporturilor contractuale dintre părțile contractului de asistență juridică, care se menține în integralitate, instanța apreciind doar în ce măsură onorariul stabilit de partea care a avut câștig de cauză trebuie suportat de partea adversă, ținând seama de natura și complexitatea prestației avocatului acestuia.

În speța de față, Înalta Curte apreciază că se impune cenzurarea onorariului avocațial solicitat de intimata pârâtă, în cuantum de 4.500 RON, având în vedere obiectul litigiului, complexitatea medie a cauzei, activitatea prestată de avocat, concretizată în redactarea întâmpinării și reprezentarea părții la un singur termen de judecată, cel din 25.03.2025, la care s-a soluționat pricina, considerând ca fiind rezonabilă o sumă de 2.000 de RON pentru a compensa munca desfășurată de avocat.

Având în vedere căderea în pretenții a recurenților reclamanți A. și B., recursul acestora urmând a fi respins, ca nefondat, instanța îi va obliga la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către Unitatea Administrativ Teritorială Ghimbav, prin primar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 1501Ap din 16 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Obligă pe recurenții-reclamanți A. și B. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.000 RON, reduse potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Ghimbav, prin primar.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 martie 2025.