ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 588/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 27 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 45.000 euro (echivalentul în RON, la cursul de schimb BNR din data plății), reprezentând contravaloarea folosinței terenului situat în satul Ucea de Sus, comuna Ucea, jud. Brașov, pe care se află amplasate anumite construcții/instalații (prag deversor, canal transport, cameră de încărcare, deznisipator, conductă de transport apă etc.) necesare funcționării microhidrocentralei de pe râul Ucea, pentru perioada 01.03.2014-01.03.2017; obligarea pârâtei la plata sumei de 15.000 euro/an (echivalentul în RON, la cursul de schimb BNR, din data plății) pentru toată suprafața de teren indisponibilizată de pârâtă, începând cu 01.03.2017 și până la readucerea terenului la starea anterioară amplasării construcțiilor și instalațiilor necesare funcționării microhidrocentralei de pe râul Ucea; instituirea unui drept de retenție, în favoarea reclamantului, asupra construcțiilor/instalațiilor aparținând pârâtei și amplasate pe terenul proprietatea sa, până la data achitării integrale a despăgubirilor solicitate, cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 555, 1.349, 1.381, 1.385-1.386 și 2.495-2.499 C. civ. Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Brașov, motivat de faptul că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 117 C. proc. civ., iar sediul pârâtei se află în municipiul București. Prin încheierea nr. 929 din data de 19 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Brașov, invocată de pârâtă; a fost admisă excepția necompetenței materiale procesuale a secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Brașov, invocată din oficiu, și, în consecință, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea secției I civile a Tribunalului Brașov. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, la data de 02 octombrie 2017, sub nr. x/2017*.

Sentința Tribunalului Brașov Prin sentința nr. 227/S din 02 noiembrie 2018, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Decizia pronunțată de către Curtea de Apel Brașov în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 285/Ap/2020 din 19 martie 2020, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 227/S din 02 noiembrie 2018 a Tribunalului Brașov.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 854 din 14 aprilie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 285/Ap/2020 din 19 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, pe care a casat-o și, pe cale de consecință, a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Brașov în cel de-al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 213/Ap din 14 februarie 2023, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 227/S din 02 noiembrie 2018 a Tribunalului Brașov, secția I civilă, pe care a schimbat-o, în tot, și, în consecință, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., pe care a obligat-o să plătească reclamantului suma de 166.698,19 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului situat în Ucea de Sus, intabulat în CF nr. x Ucea și CF nr. x Ucea, și a respins în rest pretențiile reclamantului. Prin aceeași decizie, instanța de apel a obligat-o pe intimata-pârâtă să plătească apelantului-reclamant A. suma de 12.419 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, și la plata către stat a sumei de 6.623,80 RON, în conformitate cu dispozițiile art. 44 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 213/Ap din 14 februarie 2023 a Curții de Apel Brașov, secția civilă a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. - În dezvoltarea unei prime critici, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că instanța de rejudecare nu a respectat prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, în rejudecare, trebuia să analizeze, în conformitate cu dezlegările instanței de recurs, ce efect produce existența unui proces-verbal de punere în posesie, însă nu în mod singular (cum analizaseră până în acel moment instanțele anterioare), ci prin coroborarea cu efectele înscrierii în cartea funciară din x a dreptului de proprietate al intimatului-reclamant, care sunt motivele/circumstanțele pentru care titlul de proprietate nu a fost încă emis și ce efecte produce lipsa titlului de proprietate, în acest context de ansamblu. Totodată, a menționat că rezultatul analizei acestor aspecte trebuia să conducă fie la admiterea cererii de chemare în judecată, dacă s-ar fi constatat că există un interes legitim al intimatului-reclamant, fie la respingerea cererii de chemare în judecată, în situația unei concluzii contrare. Astfel, menționează că instanța de apel nu a efectuat o analiză a acestor aspecte, consecința fiind reținerea unei situații eronate pe fondul cauzei, ce a condus, în final, la admiterea cererii de apel. Drept urmare, consideră că se impune anularea hotărârii, întrucât nu au fost respectate considerentele și îndrumările obligatorii ale deciziei de casare. - Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat aplicarea în mod eronat a prevederilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 7/1996. Susține că se află în situația în care înscrierea în cartea funciară din x a dreptului de proprietate al intimatului-reclamant (drept pierdut între timp și nereconstituit până la data formulării cererii de recurs) a produs efecte, constând în admiterea cererii de chemare în judecată, deși, conform legii, nu mai putea produce niciun efect, pierzându-și valabilitatea. În acest context, dat fiind considerentul obligatoriu al instanței de trimitere, referitor la analiza efectelor înscrierii în cartea funciară din x a dreptului de proprietate al intimatului-reclamant, deși s-a constatat că "această înscriere nu poate face dovada proprietății actuale", totuși i s-au conferit efecte similare situației în care ar fi putut face dovada proprietății actuale, aspect vădit contraintuitiv. - Subsumat aceluiași motiv de recurs, recurenta critică hotărârea instanței de apel și sub aspectul aplicării eronate a prevederilor C. civ. din materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 1349 alin. (1) și a art. 1359 C. civ. Conform deciziei instanței de trimitere, Curtea de Apel Brașov trebuia să analizeze dacă o serie de patru elemente pot constitui "un mănunchi de fapte suficient de concordante pentru a se înscrie în sfera interesului legitim", interes care trebuie să fie suficient de puternic și determinat încât să fie comparabil cu un drept subiectiv. Însă, instanța de apel nu a efectuat această analiză, constatându-se, în mod direct, doar că ar exista un interes legitim. Ulterior acestei constatări a fost analizată așa-zisa îndeplinire a condițiilor răspunderii civile delictuale, pe fondul cauzei. Prin urmare, consideră că nu a fost adusă la îndeplinire esența deciziei instanței de recurs, în funcție de care urma să fie admisă sau respinsă cererea de apel. Precizează și că interesul legitim a fost conturat doar în baza unor afirmații (iar nu a unor argumente substanțiale, cum a indicat instanța de trimitere), care au o conotație negativă și au condus la o consecință pozitivă, anume reținerea existenței unui așa-zis interes legitim al intimatului-reclamant. Arată, totodată, și că o serie din considerentele instanței de apel sunt eronate, respectiv cele referitoare la posesia exercitată asupra terenului, întrucât prin decizia recurată se află în situația de a avea o obligație perpetuă, de a urmări eliberarea titlului de proprietate pe numele reclamantului, care nu a fost eliberat timp de 16 ani (2007 - 2023), fără a putea ști dacă și când va fi eliberat. Afirmă că instanța de rejudecare trebuie să aibă în vedere și acest aspect, al pasivității intimatului-reclamantului și a autorităților, timp de 16 ani. Practic, demararea demersurilor în 2007, obținerea a doar două documente referitoare la punerea în posesie și pasivitatea timp de 16 ani în eliberarea titlului sunt legitime în opinia Curții de Apel Brașov, fiind de natură a-i crea în patrimoniu drepturi de creanță intimatului-reclamant, iar nu și obligații referitoare la stabilirea situației sale. Mai mult, motivul pentru care până la acest moment nu a fost eliberat un titlu de proprietate pe numele intimatului-reclamant este tocmai acela că există probleme de grănițuire și nu se cunosc limitele celor aprox. 590 ha pe care ar urma să le obțină în proprietate. Or, în prezentul litigiu, instanța nu se poate substitui Comisiei locale de fond funciar în stabilirea parțială a unor limite ale dreptului de proprietate, acesta fiind motivul pentru care instanța de recurs a stabilit în sarcina curții de apel necesitatea analizării tuturor circumstanțelor pentru care titlul de proprietate nu a fost încă emis. Sub acest aspect, puteau fi inclusiv solicitate relații de la autoritățile competente, însă și sub acest aspect a existat pasivitate. De asemenea, curtea de apel nu a ținut cont de faptul că intimatul-reclamant putea iniția un litigiu împotriva comisiei de fond funciar, să solicite obligarea la efectuarea măsurătorilor cadastrale și la eliberarea titlului de proprietate și să solicite suspendarea soluționării acestui litigiu până la soluționarea litigiului demarat împotriva comisiei locale. În situația în care ar fi inițiat litigiul menționat anterior, intimatul-reclamant ar fi respectat considerentele Deciziei nr. 1/1997 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că aceste acte premergătoare la punere în posesie creează raporturi juridice numai între organul administrativ și beneficiar. Or, interpretarea per a contrario a celor de mai sus este că cele două documente (adeverința și procesul-verbal de punere în posesie) nu pot crea niciun raport juridic între intimatul-reclamant și recurenta-pârâtă, acesta fiind motivul pentru care soluția pronunțată în rejudecare este nelegală. Raportat la toate aceste elemente neanalizate de Curtea de Apel Brașov, susține că în patrimoniul intimatului-reclamant nu se putea naște un interes legitim care să dea naștere unui drept de creanță ce ar fi trebuit reparat de recurenta-pârâtă. - În ceea ce privește interesul invocat de către intimatul-reclamant, deși acesta susține că a urmărit doar valorificarea unui drept de creanță grefat pe existența unui interes legitim, recurenta arată că acesta trebuia să arate limitele terenului asupra căruia susține că are un interes legitim de a-1 obține în proprietate. Arată recurenta că interesul intimatului ar fi fost legitim doar dacă ar fi existat măsurători cadastrale ale terenului în cauză, efectuate de autoritățile competente, nefiind încă emis titlul de proprietate, însă existând certitudinea că ar urma să fie emis exact pentru terenul arătat în acele măsurători cadastrale. În lipsa oricăror măsurători care să arate aceste limite, precizează că nu neagă că intimatul are un interes, însă acesta nu este unul legitim pentru moment, cu atât mai mult cu cât creează situații conflictuale suplimentare în ordinea juridică, întrucât recurenta este pusă în situația ca, pentru același teren, să plătească o sumă de bani unui proprietar și unei persoane care ar avea un interes de a dobândi în proprietate terenul persoanei juridice care este proprietar în prezent. Mai mult, lipsa interesului legitim este recunoscută, în mod indirect, și prin decizia recurată, întrucât recurenta-pârâtă nu a fost obligată și pentru viitor la plata unei anumite sume lunare/anuale pentru așa-zisă lipsă de folosință a terenului pe care sunt amplasate construcțiile sale. Arată că, deși potrivit deciziei de casare apelantul-reclamant nu a făcut dovada dreptului de proprietate, acest aspect nu e suficient pentru a respinge cererea de apel. Lipsa titlului de proprietate, coroborată cu faptul că recurenta deține contract de concesiune încheiat cu Primăria Comunei Ucea pentru același teren, denotă că intimatul-reclamant are doar un drept virtual, neidentificabil și nemăsurabil, fără corpus, aspecte ce constituie, în opinia recurentei, elemente suficient de însemnate faptic și juridic pentru a constata că nu există un interes legitim al intimatului-reclamant, în temeiul căruia să se nască un drept de creanță împotriva sa. Prin urmare, fără să țină cont de toate aceste elemente, precum și de considerentele obligatorii ale deciziei de casare, instanța de apel a aplicat greșit litigiului dedus judecății normele de drept material arătate anterior. - Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă invocă și aceea că instanța de rejudecare nu a respectat imperativul analizării cauzei sub toate aspectele concludente (stabilit prin decizia recurată), inclusiv sub aspectul speranței legitime de dobândire a unui drept de proprietate, astfel cum a fost conturată această noțiune în jurisprudența CEDO. Astfel, arată că jurisprudența Curții Europene stabilește necesitatea analizării tuturor circumstanțelor unei spețe, considerate în ansamblu, pentru a contura (sau nu) un potențial interes legitim, iar art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică numai "bunurilor" actuale ale unei persoane. Prin contrast, speranța recunoașterii supraviețuirii unui drept de proprietate, care nu a putut fi exercitat, nu poate fi considerată a fi un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ca de altfel nicio creanță condiționată care a devenit caducă ca urmare a neîndeplinirii condiției. Pentru ca o "așteptare" să fie "legitimă", aceasta trebuie să aibă o natură mai concretă decât o simplă speranță și să se bazeze pe o prevedere legală sau pe un act juridic, precum o hotărâre judecătorească, care să aibă legătură cu dreptul patrimonial în cauză (sens în care invocă hotărârea pronunțată în cauza Pine Valley Developments Ltd și alții contra Irlandei). Concluzionează prin aceea că din jurisprudența CEDO reiese, cu certitudine, că intimatul-reclamant nu are un "bun" actual sau unul activ, întrucât speranța legitimă de dobândire a unui drept de proprietate este incertă (nu este similară cazului în care ar exista, spre exemplu, un antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la un imobil determinat). În acest sens, afirmă și că speranța legitimă de obținere a unui bun trebuie să se bazeze, în esență, pe o prevedere legală sau pe o hotărâre judecătorească, dar, în nicio situație, nu pe un act juridic esențialmente revocabil, cum este cazul procesul-verbal de punere în posesie și a hotărârii comisiei locale de fond funciar, "acte administrative cu caracter provizoriu care pot fi oricând revocate de către cei care le-au emis până la eliberarea titlurilor de proprietate propriu-zise, neputând, așadar, valora titluri de proprietate și face dovada proprietății în cadrul unei acțiuni în revendicare", potrivit literaturii de specialitate. - Printr-o altă critică, recurenta invocă greșita aplicare a normelor de drept material din materia condițiilor răspunderii civile delictuale prin raportare la situația de fapt reținută. Arată recurenta că, neexistând un interes legitim în patrimoniul intimatului-reclamant, nu pot fi analizate nici condițiile răspunderii civile delictuale, neexistând, practic, obiectul protecției civile. Astfel, curtea de apel a statuat că fapta ilicită a recurentei ar consta în ocuparea fără drept a unei porțiuni din terenul aflat în posesia composesoratului, fără a ști limitele acestei posesii. Art. 56 din Legea nr. 71/2011 prevede în mod expres că, pentru unitățile administrativ-teritoriale în care nu s-au finalizat lucrările de cadastru și nu s-au deschis cărțile funciare pentru respectivele imobile, sancțiunea neînscrierii acestui drept în cartea funciară constă în inopozabilitatea drepturilor reale față de terți. Dacă dreptul intimatului-reclamant nu este înscris în mod valabil în cartea funciară actuală, recurenta nu putea să respecte un așa-zis drept de posesie neidentificabil, întrucât nici posesia, nici dreptul virtual de proprietate al intimatului-reclamant nu au corpus. De asemenea, recurenta-pârâtă face trimitere la dispozițiile art. 12 alin. (1)-(3) din Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012. În ceea ce privește persoana care ar fi suferit prejudiciul, arată că la acest moment este imposibil de determinat dacă aceasta este intimatul-reclamant sau Consiliul Local Ucea și neștiind cine este persoana prejudiciată, în mod cert nu se poate ști nici în patrimoniul cui s-a născut prejudiciul calculat prin raportul de expertiză privind evaluarea proprietății imobiliare efectuat în cauză. Date fiind incertitudinile referitoare la toate elementele anterioare, în mod evident nu există nici legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Nu în ultimul rând, în ceea ce privește vinovăția, recurenta-pârâtă nu a avut niciodată reprezentarea faptului că ar ocupa fără drept un teren aflat în posesia intimatului-reclamant, dat fiind că nu există nicio delimitare a acestuia. Mai mult, arată că a încheiat contractul de concesiune nr. x/09.03.2009 cu Consiliul Local Ucea, precum și că are un acord încheiat cu proprietarii terenurilor traversate de conducta necesară funcționării hidrocentralei.

Apărări formulate în cauză În termen legal, în data de 26.07.2023, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimatul-reclamant arată că instanța de apel a respectat dispozițiile deciziei de casare și a verificat, pe baza probelor din dosar, dacă există acel "mănunchi de fapte suficient de concordante ce s-ar putea înscrie în sfera interesului legitim", "calitatea apelantului de fost proprietar al terenului în litigiu", posesia pe care o exercită asupra terenului, desfășurarea demersurilor de reconstituire a dreptului de proprietate care creează speranța legitimă a dobândirii, în viitorul apropiat, a dreptului de proprietate. Curtea de apel a făcut analiza impusă prin considerentele deciziei de casare, iar faptul că a ajuns la o altă soluție, pe fond, decât cea dorită de pârâta-recurentă, nu echivalează cu o încălcare a dispozițiilor art. 501 C. proc. civ. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul-reclamant arată, sub un prim aspect, că instanța de apel nu a aplicat greșit normele juridice din materia cărților funciare. Dimpotrivă, curtea de apel nu a considerat că sunt aplicabile normele juridice invocate de reclamantul-apelant în materia cărților funciare, considerând că înscrierea din anul 1937 "nu poate face dovada proprietății actuale, respectiv după apariția legilor fondului funciar". Cu alte cuvinte, curtea de apel a considerat că înscrierea veche în CF nu mai produce efecte - idee susținută și de recurentă - și a judecat pricina pornind de la constatarea că intimatul-reclamant este doar un posesor. Însă, chiar instanța de recurs, prin decizia de casare, a dispus ca instanța de apel să "unească" existența procesului-verbal de punere în posesie (emis în temeiul Legii nr. 18/1991) cu "faptul înscrierii, în cartea funciară nr. x Ucea din anul 1937, a dreptului de proprietate al reclamantului", astfel că instanța de apel nu a putut nega o evidență juridică, respectiv că intimatul-reclamant a fost proprietarul terenului, cel puțin în trecut, această realitate făcând parte din acel "mănunchi de fapte concordante", care conturează existența unui interes legitim. Mai arată și că potrivit art. 65 alin. (2) din Regulamentul ANCPI din 2014: "extrasul de carte funciară prezintă situația cadastral-juridică a imobilului, respectiv pozițiile active din cartea funciară la momentul întocmirii acestuia.", astfel că nu se pot elibera extrase CF fără utilitate, fără putere juridică. În acest sens, invocă și prevederile art. 77 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora "înscrierile în cartea funciară efectuate în temeiul unor acte ori fapte juridice încheiate sau, după caz, săvârșite ori produse anterior intrării în vigoare a C. civ. vor produce efectele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii acestor acte ori, după caz, la data săvârșirii sau producerii acestor fapte, chiar dacă aceste înscrieri sunt efectuate după data intrării în vigoare a C. civ.." Referitor la critica recurentei privitoare la greșita aplicare a prevederilor din C. civ. din materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 1.349 si art. 1.359 C. civ., arată că motivele sunt doar formal circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Arată că, din dezvoltarea acestui motiv de casare, se observă că toate argumentele recurentei vizează situația de fapt: probleme privind posesia asupra terenului, inexistența unor "limite măsurabile și dovedibile ale terenului", faptul că reclamantul nu ar ști exact "dimensiunea de la sol și de la subsol ocupată de construcțiile și instalațiile" microhidrocentralei. Practic, recurenta nu critică aplicabilitatea, în speță, a art. 1.349 și a art. 1.359 C. civ., ci felul în care au fost interpretate probele (înscrisuri, raport de expertiză) pe baza cărora s-a stabilit că reclamantul exercită posesia asupra terenului ocupat de microhidrocentrală, că are un interes legitim în a cere protecția acestei posesii și că are speranța legitimă că va deveni proprietar în viitorul apropiat. Cu alte cuvinte, argumentele aduse de către recurentă sunt de netemeinicie a hotărârii atacate, și nu de nelegalitate. Susține intimatul-reclamant și că lucrările cadastrale, necesare în vederea emiterii titlului de proprietate, au fost temporizate ca urmare a faptului că documentația pentru terenurile intimatului-reclamant trebuie integrată în documentația întregii UAT Ucea, pentru a se înscrie din oficiu toate imobilele din cadrul acestei unități administrativ-teritoriale în cărți funciare noi. În aceste condiții, interesul intimatului-reclamant este legitim deoarece corespunde cerințelor de drept material și este previzibilă transformarea acestuia, în viitorul apropiat, într-un drept subiectiv pe deplin conturat (dreptul de proprietate). Arată că susținerile recurentei-pârâte despre strategia juridică pe care ar fi trebuit să o adopte reclamantul și afirmațiile privind eventuale conflicte ce se vor genera în viitor nu se încadrează în niciun motiv de recurs, astfel cum sunt prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Expunând situația factuală, referitoare la notificarea repetată a recurentei-pârâte de către intimatul-reclamant înainte de declanșarea prezentului litigiu și a existenței, anterior, a unui contract de constituire a unui drept de servitute între intimatul-reclamant și societatea C. S.R.L., susține că recurenta-pârâtă cunoștea că pe terenul pe care voiau să îl folosească sunt și "proprietari particulari". În aceste condiții, se conturează foarte clar atât fapta ilicită a recurentei-pârâte, cât și vinovăția acesteia, prin ocuparea fără drept și gratuită a terenului, deși avea suficiente informații pentru a conștientiza că instalații ale microhidrocentralei sunt amplasate pe terenul composesoratului. De asemenea, este cert că în patrimoniul composesoratului s-a produs prejudiciul constând în contravaloarea lipsei de folosință a terenului. Terenul a fost identificat și delimitat în mod repetat, astfel cum rezultă din Procesul-verbal de punere în posesie nr. x/16.03.2007 și din Procesul-verbal de punere în posesie nr. x/04.10.2021, al căror conținut este concordant. În data de 22.08.2023, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin intermediul căreia a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatul-reclamant. În aceeași dată recurenta-pârâtă a depus și note scrise, prin intermediul cărora a depus la dosarul cauzei o serie de înscrisuri în susținerea cererii de recurs.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 30 octombrie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat în cauză și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 5 martie 2025. Totodată, s-a reținut că vor fi avute în vedere și puse în discuția contradictorie a părților criticile deduse judecății prin motivele de recurs, astfel: (i) criticile privind încălcarea prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., ca efect al nerespectării considerentelor și îndrumărilor obligatorii ale deciziei de casare, sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în măsura în care nu aduc în discuție "reținerea unei situații eronate pe fondul cauzei", aspect de temeinicie incompatibil cu exercițiul dreptului la recurs, cale extraordinară de atac ce nu permite verificarea cadrului factual (atribut recunoscut exclusiv instanțelor devolutive); (ii) criticile privind greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 1.349 alin. (1), a art. 1.359 C. civ. și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în condițiile în care deduc, spre analiză, aspecte de nelegalitate referitoare la dezlegările instanței de apel în raport cu noțiunea juridică de "interes legitim" (din perspectiva prevederilor art. 1.359 C. civ.), respectiv a celei de "speranță legitimă de dobândire a unui drept de proprietate" (astfel cum degajă aceasta din jurisprudența instanței de contencios european), fără însă a supune dezbaterii aspecte de temeinicie (precum cele referitoare la limitele terenului în discuție, la procesele-verbale de punere în posesie emise în favoarea intimatului-reclamant și la expertiza tehnică judiciară specialitatea topografie efectuată în cauză), ce sunt excluse controlului judiciar al instanței de recurs. De asemenea, s-a reținut că restul criticilor formulate de recurentă nu privesc legalitatea hotărârii atacate și nu pot fi supuse controlului în prezenta cale de atac. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin raportare la lucrările dosarului și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: - Printr-o primă critică de nelegalitate, circumscrisă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat nerespectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd obligativitatea ca în rejudecare să fie respectate problemele de drept dezlegate de instanța de casare. Astfel, în opinia părții, instanța de apel avea obligația de a analiza ce efect produce existența unui proces-verbal de punere în posesie coroborat cu existența înscrierii în cartea funciară din x a dreptului de proprietate al reclamantului, ce efect produce lipsa titlului de proprietate în acest context de ansamblu și care sunt motivele/circumstanțele pentru care nu a fost emis încă titlul de proprietate, iar rezultatul acestei analize să stabilească dacă există un interes legitim al reclamantului care să conducă la admiterea cererii de chemare în judecată. Critica este nefondată. Prin decizia de casare nr. 854/14.04.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, instanța de recurs, constatând că, în soluționarea acțiunii reclamantului pentru acordarea unor despăgubiri civile pentru lipsa de folosință, instanțele de fond au analizat pricina exclusiv din perspectiva art. 555 C. civ., fără a cerceta cauza și prin raportare la celălalt temei juridic invocat de reclamant ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, a trimis cauza spre rejudecare pentru a se da o dezlegare concretă și particulară raportului juridic dedus judecății, din perspectiva art. 1349 C. civ., deci a existenței cel puțin a unui interes legitim pe care reclamantul și-ar putea întemeia acțiunea în răspundere civilă delictuală împotriva pârâtei, urmând a se analiza "dacă existența unui proces-verbal emis în baza unei hotărâri date de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 prin care s-a constatat că terenurile forestiere solicitate se identifică în C.F. nr. x Ucea de Sus, cu suprafața de 592,80 ha pădure, pentru Composesoratul de pădure "A. și Boieri - Ucea de Sus", unite cu faptul înscrierii, în cartea funciară nr. x a comunei Ucea din anul 1937, a dreptului de proprietate al reclamantului, chiar în absența emiterii unui titlu de proprietate, demers administrativ ale cărei circumstanțe, de asemenea, nu au fost analizate și elucidate, reprezintă un mănunchi de fapte suficient de concordante ce s-ar putea înscrie în sfera interesului legitim, analizat din perspectiva dreptului substanțial, și poate determina dobândirea unui drept de creanță, pentru pretinsa utilizare, gratuită și fără titlu, a acestui teren de către pârâtă." Astfel, s-a stabilit ca, în rejudecare, instanța de apel să cerceteze existența unui "interes legitim pe care reclamantul și-ar putea întemeia acțiunea în răspundere civilă delictuală împotriva pârâtei", respectiv "speranța legitimă de dobândire a unui drept de proprietate de către aceasta". Pentru a răspunde criticii formulate, se observă că recurenta a invocat omisiunea instanței de apel cu privire la trei aspecte: (i) de a analiza efectul produs de existența procesului-verbal de punere în posesie coroborat cu înscrierea din cartea funciară din anul 1937 pe numele reclamantului, (ii) de a analiza efectul produs de lipsa titlului de proprietate și (iii) de a cerceta de ce nu a fost emis titlul de proprietate pe numele reclamantului. În principal, se reține că circumstanțele pentru care nu a fost încă emis titlul de proprietate nu au relevanță în cauză raportat la obiectul litigiului și la limitele rejudecării cauzei stabilite prin decizia de casare. Cu privire la celelalte două aspecte pretins neanalizate de către instanța de apel, contrar criticilor recurentei, din cuprinsul deciziei recurate reiese cu evidență că instanța de apel a efectuat cercetări pentru a lămuri relevanța actelor provizorii deținute de reclamant, reținând că deși partea nu deține un titlu de proprietate, demersurile efectuate în consolidarea dreptului de proprietate sunt în derulare, așa cum rezultă din Hotărârea Hotărârea nr. 153/2007, emisă de Comisia Județeană Brașov de Aplicare a legilor fondului funciar și din procesul-verbal de punere în posesie nr. x/15.03.2007. Astfel, a analizat ce presupune existența procesului-verbal de punere în posesie coroborat cu înscrierea în cartea funciară pe numele reclamantului din anul 1937, conchizând că din aceste înscrisuri, alături de celelalte demersuri efectuate de reclamant în vederea redobândirii dreptului de proprietate, chiar dacă nu echivalează cu titlul de proprietate emis în temeiul legilor speciale, reiese că reclamantul justifică un interes legitim în protecția posesiei terenului al cărui proprietar a fost în anul 1937 și a cărui reconstituire a dreptului de proprietate o urmărește și care se află în stadiul actelor provizorii de stabilire a dreptului de proprietate. Față de cele arătate, nu se poate reține încălcarea a art. 501 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a respectat dezlegările și îndrumările instanței de casare, astfel încât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat. - Nefondată este și critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 1349 alin. (1) și art. 1359 C. civ., precum și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin care se deduc spre analiză critici cu privire la dezlegările instanței de apel în raport de noțiunea de juridică de interes legitim (din perspectiva art. 1359 C. civ.), respectiv a celei de speranță legitimă de dobândire a unui drept de proprietate (astfel cum degajă aceasta din jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului). Potrivit art. 1349 C. civ., orice persoană are îndatorirea să nu aducă atingere, prin acțiunile sau inacțiunile sale, drepturilor și intereselor legitime ale altor persoane. Sintagma interese legitime, chiar dacă nu se referă la un drept subiectiv propriu-zis, vizează situații de fapt sau de drept protejate de lege care merită recunoaștere și ocrotire juridică; în alți termeni, interesul legitim nu presupune un drept clar definit, dar reprezintă o situație rezonabilă prin care partea urmărește realizarea unei valori recunoscute de ordinea de drept. În afara existenței unei fapte ilicite, pentru a putea angaja răspunderea delictuală pentru fapta proprie, așa cum este reglementată în art. 1349 coroborat cu art. 1357-1371 C. civ., mai este necesară și producerea unei pagube. Repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea unui interes legitim, consacrată legislativ prin dispozițiile art. 1359 C. civ., prevede că autorul faptei ilicite este obligat să repare paguba creată atunci când aceasta este urmarea atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios, iar, prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv. În cauză, prin acțiunea formulată, chiar dacă reclamantul nu s-a putut prevala de un titlu de proprietate emis în favoarea sa, totuși a justificat un interes legitim în protejarea posesiei terenului al cărui proprietar a fost anterior, ceea ce a determinat analiza de către instanța de apel a îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale. Lipsa titlului de proprietate al reclamantului nu putea determina respingerea acțiunii în răspundere civilă delictuală, în condițiile în care pentru valorificarea unui drept de creanță nu este necesar să existe un drept de proprietate, fiind suficient ca partea să justifice un interes legitim la protecția posesiei terenului în litigiu pentru care a efectuat demersuri de reconstituire a dreptului de proprietate, demersuri ce s-au reținut de către instanța de apel a fi în derulare (în stadiul actelor provizorii de reconstituire, respectiv adeverință tip de proprietate și proces-verbal de punere în posesie) conform înscrisurilor de la dosar și care creează o speranță legitimă pentru reclamant în sensul dobândirii, în viitorul apropiat, a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu. Totodată, nu se poate reține, așa cum pretinde recurenta, că lipsa interesului legitim reiese din cuprinsul deciziei recurate care nu a obligat pârâta și la plata în viitor a lipsei de folosință, întrucât instanța de apel a precizat de ce nu poate fi acordată contravaloarea "pe viitor" a lipsei de folosință, în sensul că acesta nu poate fi cuantificat decât până la momentul efectuării expertizei, chiria unui astfel de imobil fiind variabilă în fiecare lună, așa cum rezultă din lucrarea de expertiză. În ceea ce privește critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului se observă că însăși instanța de casare a reținut că din perspectivă convențională, în domeniul de aplicare a acestui articol sunt incluse nu numai bunurile actuale, ci și speranța legitimă de dobândire a unui drept de proprietate sau o valoare patrimonială suficient de determinată, pentru a fi protejată pe acest tărâm. S-a mai reținut că în fiecare cauză este necesar să se examineze dacă circumstanțele particulare, considerate în ansamblu, îl transformă pe reclamant în titular al unui interes substanțial, protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Plecând de la aceste statuări și având în vedere situația de fapt stabilită în mod definitiv prin coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză, instanța de apel a conchis în mod corect că, privitor la dreptul de creanță pretins pentru lipsa de folosință, reclamantul deține un interes legitim, care este echivalent cu o speranța legitimă, în sensul prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană. În acest context, se reține că reclamantul se poate prevala de un bun și de o speranță legitimă, în sensul prevederilor convenționale, întrucât chiar dacă procedura de reconstituire nu a fost încă finalizată cu emiterea titlului de propritetate asupra terenului pentru care cere lipsa de folosință, are speranța recunoașterii dreptului de proprietate care nu a putut fi exercitat timp îndelungat. Aceasta, întrucât din CF vechi nr. x Ucea de Sus reiese că reclamantul a avut ca calitatea de proprietar al terenurilor pe care se află construcțiile pârâtei, iar din Hotărârea nr. 153/2007 emisă de Comisia județeană Brașov de aplicare a legilor fondului funciar și din procesul-verbal de punere în posesie nr. x/15.03.2017 reiese dovada aflării în curs de derulare a procedurilor legale pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu. Prin raportare la situația de fapt stabilită în mod definitiv de către instanța de apel, Înalta Curte constată că, prin decizia civilă recurată, s-a reținut în mod corect că, deși reclamantul nu are dreptul de proprietate consolidat, are totuși o speranță legitimă în același sens, bazată pe o jurisprudență constantă pe acest aspect, astfel că este legală soluția de admitere a acțiunii în răspundere civilă delictuală. - În continuare, se constată că, așa cum s-a reținut prin încheierea de admitere în principiu, susținerile referitoare la lipsa efectuării, de către intimatul-reclamant, a anumitor demersuri juridice în vederea realizării dreptului de proprietate asupra terenului (inclusiv trimiterile la Decizia nr. 1/1997 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii) și la eventualele conflicte juridice dintre părțile litigante și terți au un caracter formal și nu deduc judecății aspecte concrete de nelegalitate în raport cu considerentele deciziei atacate. - Nici criticile privind greșita aplicare, de către instanța de apel, a condițiilor răspunderii civile delictuale nu sunt subsumabile motivului de recurs invocat, întrucât recurenta nu indică, în concret, normele de drept material pretins a fi interpretate sau aplicate greșit de către instanța de apel și nici nu dezvoltă o argumentație juridică care să permită încadrarea susținerilor în prevederile art. 488 C. proc. civ., ci se limitează la a invoca, și de această dată, în susținerea criticii formulate, doar aspecte de temeinicie (referitoare la "delimitarea" terenului) și de probatoriu (contractul de concesiune nr. x/09.03.2009 încheiat cu Consiliul Local Ucea), chestiuni care nu pot face obiectul reevaluării în calea extraordinară de atac a recursului. - Nici simpla indicare a prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 nu este în măsură să atragă incidența motivului de recurs invocat, din moment ce acest text de lege stabilește opozabilitatea față de terți a înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, în timp ce limitele judecății din litigiul pendinte, astfel cum au fost stabilite prin decizia de casare, sunt reprezentate de cercetarea existenței unui "interes legitim pe care reclamantul și-ar putea întemeia acțiunea în răspundere civilă delictuală împotriva pârâtei", respectiv de "speranța legitimă de dobândire a unui drept de proprietate de către aceasta". Totodată, recurenta face trimitere, în mod formal, și la dispozițiile art. 12 alin. (1)-(3) din Legea nr. 123/2012 (al căror conținut îl redă în cuprinsul memoriului de recurs, fără însă a dezvolta critici de nelegalitate), text de lege în raport cu care instanța de apel, reținând dezlegările obligatorii ale instanței de recurs în ceea ce privește temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, a statuat în sensul că "nu poate analiza incidența în cauză a Legii nr. 123/2012", considerente intrate sub autoritate de lucru judecat, ca efect al necontestării lor. - Nici susținerea referitoare la greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 nu poate fi încadrată în motivul de recurs invocat (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), fiind, la rândul său, formal invocată, din moment ce recurenta se limitează la a susține că "înscrierea în cartea funciară din x a dreptului de proprietate al Composesoratului (drept pierdut între timp și nereconstituit până la data formulării cererii de recurs) a produs efecte constând în admiterea cererii de chemare în judecată, deși, conform legii, nu mai putea produce niciun efect", respectiv că acesteia "i s-au conferit efecte similare situației în care ar fi putut face dovada proprietății actuale". Or, prin decizia recurată, instanța de apel, analizând cadrul factual (respectiv că "apelantul-reclamant a avut, în anul 1937, calitatea de proprietar al terenurilor pe care se află construcțiile intimatei, așa cum rezultă din CF vechi nr. x Ucea de Sus"), a reținut chiar contrariul celor afirmate de către recurentă, respectiv că "această înscriere nu poate face dovada proprietății actuale" (pentru ca ulterior să stabilească efectele juridice pe care actele emise în favoarea intimatului-reclamant, ca efect al "demarării demersurilor pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu", o au în raport cu pretențiile deduse judecății). - Nici critica prin care recurentul susține că puteau fi cerute relații de la autoritățile competente în vederea analizării circumstanțelor pentru care nu a fost emis titlul de proprietate nu poate fi primită raportat la dispozițiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cu care părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii, mai ales că recurenta-pârâtă a beneficiat de apărare calificată în cauză, iar rolul activ al judecătorului nu poate înlocui implicarea însăși a părții în exercitarea propriilor obligații procesuale prevăzute de art. 254 C. proc. civ. Drept urmare, cum aceste critici nu au corespondent în conținutul deciziei atacate, ele nu sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Cu privire la extrasul de carte funciară actualizat, depus în recurs de către recurentul-pârât, nu are relevanță în cauză din perspectiva motivelor de recurs cărora li se circumscrie prezentul control de legalitate. Pentru aceste considerente, constatând caracterul nefondat al criticilor formulate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 213/Ap din data de 14 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă. În raport cu soluția pronunțată, având în vedere că intimatul-reclamant a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată și a făcut dovada acestei solicitări cu documente justificative potrivit art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea și, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON, reprezentând onorariu de avocat, în favoarea intimatului-reclamant A..