ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2120/2019

Obiectul cererii: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita sub nr. x/2017, reclamanta A. SRL a chemat în judecată pârâții Prefectul județului Harghita, în calitate de reprezentant al Guvernului României și Instituția Prefectului județului Harghita, solicitând obligarea acestora la: repararea prejudiciului în cuantum de 4.397.601,24 RON (echivalentul sumei de 968.400 Euro, la cursul BNR din data de 31 decembrie 2016) reprezentând plățile efectuate către B. în baza contractului de proiectare, achiziții și construcții din data de 13 mai 2013, având ca obiect edificarea și punerea în funcțiune a unei hidrocentrale cu capacitatea nominală de 0,998 MW, pe râul Homorod, investiție rămasă nefinalizată ca urmare a demersului judiciar nefondat întreprins de pârâta Instituția Prefectul județului Harghita, având ca obiect anularea Autorizației de construcție nr. x/2011 și a certificatului de urbanism nr. x/2010, ambele emise de Consiliul Județean Harghita, suspendare act administrativ și oprirea lucrărilor la această microcentrală; plata de despăgubiri echivalente cu dobânda legală, în cuantum de 941.829,27 RON (echivalentul sumei de 207.401,13 Euro, la cursul BNR din data de 31 decembrie 2016), calculate pentru perioada 11 mai 2013 - 31 decembrie 2016 și în continuare până la achitarea integrală a sumei datorate; plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze. În baza cererii precizatoare depusă de reclamantă, prima instanță a dispus - la termenul de judecată din data de 26 septembrie 2017 - introducerea în cauză a SC C. SRL în calitate de reclamantă.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin Încheierea nr. 6 din 30 ianuarie 2018, Tribunalul Harghita, secția civilă a respins, în principiu, cererea de chemare în garanție a Inspectoratului de Stat în Construcții prin Direcția Regională în Construcții Centru, formulată de pârâții Prefectul Județului Harghita în calitate de reprezentant al Guvernului României, și Instituția Prefectului din județul Harghita, ca inadmisibilă. Împotriva acestei încheieri au declarat apel pârâții Prin Decizia nr. 64/A din 15 februarie 2018, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis apelul astfel declarat și a schimbat în parte încheierea atacată, în sensul că a admis în principiu cererea de chemare în garanție formulată de pârâți împotriva Inspectoratului de Stat în Construcții, prin Inspectoratul Regional în Construcții Centru. Prin Sentința civilă nr. 613 din 26 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Harghita, secția civilă după reluarea judecății asupra fondului cauzei, au fost respinse excepțiile privind: lipsa calității procesual active a reclamantei A. SRL; lipsa calității procesual active a reclamantei C. SRL; inadmisibilitatea și tardivitatea. A fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantelor, și a fost respinsă fiind fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de Prefectul Județului Harghita împotriva Inspectoratului de Stat în Construcții - ISC. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele SC A. SRL și SC C. SRL

Apelul declarat în cauză și hotărârea pronunțată în apel: Prin Decizia nr. 9/A din 17 ianuarie 2019, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele SC A. SRL și SC C. SRL împotriva Sentinței civile nr. 613 din 26 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Harghita.

Cererea de recurs: Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamantele-apelante SC A. SRL și SC C. SRL. Motivele de casare invocate sunt cele prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din noul C. proc. civ., raportat la aplicarea greșită a art. 1349 și 1385 din C. civ., respectiv art. 219 din C. civ. În raport de motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 din noul C. proc. civ. sunt formulate următoarele critici: Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat instanței obligarea intimaților-pârâți, în solidar, la plata sumei care reprezintă plățile efectuate către B.. în baza contractului de proiectare, achiziții și construcție din 13 mai 2013, și la plata dobânzilor aferente acestei sume. În acest mod, a fost limitată întinderea prejudiciului la prejudiciul efectiv produs, respectiv cel constând în: contravaloarea facturilor achitate către B.,. în temeiul contractului de proiectare, achiziții și construcție încheiat la data de 13 mai 2013. Prin modul de soluționare a apelului, instanța nu a lămurit exact obiectul cauzei, fără să observe că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere principal, și anume că nu s-a pronunțat asupra întinderii prejudiciului limitat la pierderea suferită. Motivele descrise în considerente sunt străine de natura cauzei deoarece nu se referă la pierderea efectiv suferită, iar motivarea sentinței instanței de fond se axează pe partea din prejudiciu ce nu constituie obiectul acestui litigiu, deci hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei. În schimb, instanța de apel nici nu a trecut la analiza limitelor investirii, ci s-a oprit la chestiunea faptei ilicite - concluzionând că introducerea unei acțiuni în justiție nu poate fi calificată drept o faptă ilicită - fără a analiza și celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale (prejudiciul și legătura de cauzalitate). Consideră recurentele că ar fi trebuit să fie analizate toate aceste elemente, întrucât, în lipsa lor, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Mai susțin recurentele că a fost făcută o greșită aplicarea a art. 1357, art. 1385, 1349 și art. 219 din C. civ. Se precizează că acest motiv de recurs este strâns legat de oportunitatea oferită de cadrul legislativ românesc în domeniul energiei regenerabile (Legea nr. 220/2008), arătându-se că recurenta a decis să investească într-o microhidrocentrală în jud. Harghita, pe râul Homorodul Mare, în condițiile Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, republicată. În continuare, recurentele fac o expunere amplă a motivației pe care au avut-o spre a lua decizia efectuării acestei investiții. Menționează că, în vederea realizării investiției, s-a adresat Consiliului Județean Harghita pentru a obține certificatul de urbanism și autorizația de construire aferente acestei investiții. A obținut toate avizele și autorizațiile solicitate în acest sens, demersurile de avizare/autorizare fiind desfășurate cu respectarea tuturor cerințelor legale. În temeiul Autorizației de construire nr. x din 7 ianuarie 2011, recurenta SC A. SRL a încheiat contractul de proiectare, achiziții și construcție, din data de 13 mai 2013, a angajat firma B. pentru a executa lucrările pentru proiectarea, construcția, instalarea și punerea în funcțiune a unei centrale hidroelectrice cu capacitatea de 0,998 MW, pe râul Homorod jud. Harghita. Înainte de semnarea respectivului contract, a obținut o expertiză hidrogeologică și o expertiză geotehnică asupra amplasamentului și proiectului, în special asupra fezabilității realizării proiectului. Părțile au convenit, prin același contract, ca termen de finalizare a investiției - în sensul punerii în funcțiune a microhidrocentralei -, data limită de 31 decembrie 2013. Prețul total al investiției este de 3.000.000 Euro + TVA, modalitatea de plată fiind reglementată de pct. 14 din contract. Mai precizează recurentele că lucrările de construire a microhidrocentralei au fost demarate în baza Autorizației de construcție nr. x din 7 ianuarie 2011 emisă de Președintele Consiliului Județean Harghita, dar și că pentru realizarea investiției a fost împrumutată din surse exterioare o sumă de 1.000.000 euro. Relativ la plățile efectuate pentru investiția demarată de contractant, se fac următoarele mențiuni: Cocontractantul B. a emis facturi, plata acestora fiind realizată în zilele de 23 mai 2013, respectiv 9 iulie 2013 - astfel cum reiese din actele depuse în dosar. Ca urmare a promovării acțiunii în contencios administrativ, înregistrată sub nr. x/2013, la data de 4 septembrie 2013, lucrările la microhidrocentrală au fost oprite, pierzându-se astfel - în opinia recurentelor - posibilitatea finalizării investiției și a punerii în funcțiune a acesteia până la data limită de 31 decembrie 2013 (termen stipulat în contract), și implicit rentabilitatea acestui proiect. S-a procedat astfel de către societate ca urmare a scandalului mediatic zonal, respectiv a presiunilor exercitate asupra conducerii firmei de către diferitele organizații privind protecția mediului. Consideră recurentele că, dacă Prefectul Județului Harghita nu ar fi sesizat instanța pe data de 04 septembrie 2013 (în respectivul proces fiind dispusă suspendarea autorizației de construire ca urmare a promovării acțiunii, ceea ce a determinat lucrările de construcție), ar fi existat posibilitatea reală ca societatea să își acrediteze noua hidrocentrală înainte de finele anului 2013 și, drept consecință, s-ar fi calificat pentru obținerea celor 3 certificate verzi pe MWh energie electrică produsă anterior modificărilor aduse prin H.G. nr. 994/2013, obținând avantajele previzionate la momentul demarării investiției. Prin H.G. nr. 994/2013 s-a dispus reducerea numărului de certificate verzi prevăzute la art. 6 alin. (2) lit. a), c) și f) din Legea nr. 220/2008, măsurile de reducere aplicându-se centralelor noi care urmau să fie acreditate după data de 1 ianuarie 2014. Referitor la litigiul care a format obiectul dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Harghita, se arată că a fost soluționat prin Sentința civilă nr. 2100 din 27 iunie 2014, în sensul respingerii acțiunii formulate de Prefectul Județului Harghita. Această sentință a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 37/R din 21 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș. Când o instanță de judecată este învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, trebuie să analizeze toate elementele, dar mai ales elementul prejudiciu, deoarece cele două elemente se analizează împreună. Mai critică recurentele decizia instanței de apel în sensul că prin aceasta nu s-a analizat nici existența sau inexistența faptei ilicite prin prisma alin. (2) al art. 1357 din C. civ. Orice faptă a omului sau, potrivit art. 219, a persoanei juridice, care cauzează altuia un prejudiciu se consideră a fi o faptă ilicită și nu trebuie ca fapta în sine să constituie o infracțiune, o contravenție, ci - în susținerea recurentelor - doar să fie o faptă pozitivă de natură să aducă un prejudiciu, inclusiv intereselor legitime, conform art. 1359 din C. civ. Necesitatea existenței unei fapte ilicite, ca element distinct al răspunderii civile, este prevăzută expres în art. 1357 alin. (1). Se arată că, în speță, demersul judiciar al pârâtului Prefectul Județului Harghita, din 4 septembrie 2013, promovat în plin proces de derulare a investiției, le-a determinat pe recurente să oprească continuarea lucrărilor la această investiție. Fapta ilicită a Prefectului Județului Harghita se circumscrie împrejurării că, înainte de a promova această acțiune, trebuia - chiar dacă exista o sesizare din partea Inspectoratului de Stat în Construcții, Direcția Regională în Construcții Centru Brașov - să dea dovadă de diligentă, să verifice temeinicia constatărilor anterior demarării unei acțiuni în instanță, să anticipeze și să evalueze consecințele demersului. Legea nr. 340/2004 privind Prefectul și Instituția Prefectului, în art. 1 alin. (3) prevede faptul că "Prefectul este garantul respectării legii și a ordinii publice la nivel local", iar art. 5 reglementează faptul că activitatea Prefectului de întemeiază pe principiile eficienței și responsabilității. În opinia recurentelor, acest lucru se impunea cu atât mai mult cu cât Consiliul Județean Harghita a depus contestația nr. 22278 din 2 august 2013 la procesul-verbal de control, arătând că aceste acte au fost emise cu respectarea condițiilor legale. Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă - în susținerea recurentelor - existența legăturii de cauzalitate între demersului pârâtului Prefectul Județului Harghita și prejudiciul suferit de societățile reclamante în urma demarării unui proces nefundat. Deși nu s-a solicitat și lucrum cessans, nu poate fi analizat raportul de cauzalitate fără a se observa și faptul că societățile recurente au pierdut șansa de a obține avantajul scontat, estimat. Se mai precizează că, având în vedere fapta ilicită comisă de către Prefectul Județului Harghita, acțiunea pendinte este întemeiată pe dispozițiile art. 219 C. civ., coroborat cu următoarele: art. 19 din Legea nr. 340/2004, prevederile Legii nr. 188/1999, prevederile Legii nr. 215/2001. Prin aceste reglementări, legiuitorul a lăsat la aprecierea Prefectului anularea actelor administrative prin promovarea unei acțiuni în contencios administrativ, fără a institui în acest sens o obligație legală imperativă. Nu trebuie ignorat faptul că drepturile subiective se exercită în societate, fiind recunoscute pentru ca titularii lor să-și realizeze anumite interese; ele nu trebuie exercitate în alte scopuri sau cu intenția de a prejudicia pe alții ori de a face rău. Conform art. 15 din C. civ., niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe. În raport de menționata dispoziție legală, care interzice abuzul de drept, se arată că între introducerea unei acțiuni în justiție și pierderea cauzată recurentelor există o disproporționalitate vădită, și când unei instituții guvernamentale i se conferă un atribut prevăzut de lege, dar prin acest atribut se cauzează un prejudiciu oricărei persoane, abuzul de drept este evident, deoarece instituția prefectului trebuia să analizeze, să chibzuiască care sunt consecințele acestei acțiuni, chiar prevăzut de lege. Precizează recurentele că instanța de apel a concluzionat că intentarea unei acțiuni în justiție, din moment ce este prevăzută de lege, nu poate fi calificată ca și un abuz, dar barometrul unei democrații constă tocmai în faptul că doar posibilitatea legală nu înseamnă că nu trebuie să cântărească dacă, prin consecințele unei astfel de acțiuni, nu se cauzează altcuiva vreun prejudiciu. În acest context, se amintește că instanța de recurs - în cadrul litigiului soluționat de instanța de contencios administrativ - a stabilit că erau obținute toate avizele și autorizațiile necesare emiterii autorizației de construcție, aspect cunoscut și de Instituția Prefectului județului Harghita, care, cu toate acestea, a introdus acele acțiuni de contencios administrativ; din această cauză consideră recurentele că a fost un abuz de drept demersul prefectului. Prefectul Județului Harghita a depășit limitele exercitării normale a dreptului său, și a determinat un prejudiciu în dauna recurentelor prin exercitarea excesivă, nerezonabilă și neproporțională a dreptului recunoscut de lege. Pentru aceste motive, se solicită admiterea recursului și casarea hotărârii instanței de fond. În drept, sunt invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ., art. 219 C. civ., art. 1349 C. civ., art. 1385 C. civ., Legea nr. 220/2008, art. 19 din Legea nr. 340/2004 privind Prefectul și Instituția Prefectului, republicată cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 188/1999, republicată, privind statutului funcționarilor publici., cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 215/2001, republicată, privind administrația publică locală. Intimații-pârâți Prefectul Județului Harghita, Instituția Prefectului, județului Harghita și Inspectoratul de Stat în Construcții, au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Încheierea de admitere în principiu a recursului: Prin încheierea din camera de consiliu pronunțată la data de 1 octombrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantele SC A. SRL și SC C. SRL împotriva Deciziei nr. 9/A din 17 ianuarie 2019 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, și a stabilit termen de judecată la data de 19 noiembrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Analizând recursul prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor formulate și a exigențelor stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., și ținând seama de prevederile art. 499 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În conținutul primului motiv de recurs - care a fost circumscris de recurente motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. - se susține că instanța de apel nu a lămurit exact obiectul cauzei și că a respins apelul formulat fără a observa că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere principal, respectiv că, în loc să se pronunțe cu privire la întinderea prejudiciului limitat la pierderea suferită, motivele expuse în sentință sunt străine de natura cauzei pentru că ele "se axează pe partea de prejudiciu ce nu constituie obiectul prezentului litigiu". Această critică este corelată de recurente cu un fragment extras din considerentele hotărârii pronunțate de prima instanță, considerente prin care s-a reținut în esență că "ar fi trebuit să dovedită pierderea certă pe care au suferit-o reclamantele, respectiv care era profitul estimat în condițiile în care lucrarea era finalizată la termen și care era profitul estimat în condițiile în care termenul de execuție s-a prelungit cu durata suspendării". Prin criticile astfel formulate, practic se evidențiază existența unor motive străine de natura pricinii în hotărârea primei instanțe, iar nu în hotărârea pronunțată în etapa apelului. Cum recursul este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia pot fi analizate - în conformitate cu prevederile art. 488 raportat la art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. - exclusiv aspecte care privesc nelegalitatea deciziei date în etapa procesuală imediat anterioară (în speță, în etapa apelului), nu pot forma obiect al controlului judiciar considerentele din hotărârea primei instanțe relativ la care recurentele afirmă că ar fi unele străine de natura cauzei. Ca atare, nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin raportare la aceste pretinse motive străine de natura pricinii, în condițiile în care respectivele motive nu se regăsesc în conținutul decizie recurate. Dintr-o altă perspectivă, în cadrul aceluiași prim motiv de recurs se reproșează instanței de apel că nu a lămurit exact obiectul cauzei și, astfel, a respins apelul formulat. Această susținere critică tinde la a fi ilustra o abatere a instanței de apel de la principiul disponibilității, pentru că ea configurează împrejurarea în care litigiul a fost soluționat în alte limite decât cele date de actul de învestire reprezentat de cererea de chemare în judecată; asemenea aspecte critice se circumscriu, în realitate, motivului de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - urmând a fi analizate și din această perspectivă - pentru că privesc nerespectarea unor norme procedurale care au valoare de principii de drept. Formulând o asemenea critică, recurentele ignoră însă fizionomia apelului, care are printre trăsăturile sale esențiale și aceea că reprezintă o cale de atac în cadrul căreia se realizează o verificare privitoare la legalitatea și temeinicia unei judecăți care deja a avut loc (în primă instanță), limitele acestui control fiind riguros stabilite prin art. 477 alin. (1) și art. 179 alin. (1) din C. proc. civ. Prin aceste din urmă norme procedurale se limitează judecata în apel la aspectele care sunt criticate prin cererea de apel, și cele care sunt invocate de instanță ca motive de ordine publică. În speță, părțile reclamante nu au invocat - prin motivele de apel - analizarea și soluționarea pretenției lor în alte limite decât cele care au fost stabilite prin cererea de chemare în judecată, situație față de care limitele impuse de art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. nu permiteau instanței de apel nici realizarea unui control judiciar relativ la acest aspect și nici posibilitatea de a rejudeca ea însăși cererea introductivă. Corespunzător limitelor în care a fost învestită prin cererea de apel formulată de reclamante, și în acord cu exigențele acestor din urmă norme procedurale, instanța de apel a verificat legalitatea și temeinicia sentinței apelate prin prisma criticilor care se refereau la: analiza greșită a condițiilor necesare angajării, în speță, a răspunderii civile delictuale a paraților; analizarea "simplistă" a probelor administrate de reclamantele apelante, și necesitatea evaluării acestora în corelare cu cele administrate de celelalte părți; interpretarea eronată a legislației ce cârmuiește răspunderea pentru faptele ilicite sau licite săvârșite de organele persoanei juridice în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. De remarcat că nici nu a fost invocat vreun motiv de ordine publică de natură a avea ca efect învestirea instanței de apel cu o analiză privind respectarea - de instanța fondului - a limitelor procesuale raportat la conținutul cererii de chemare în judecată. Înalta Curte notează că aspectele critice expuse prin motivele de recurs relativ la considerentele (evocate de parte) ce au fost reținute de prima instanță nu pot forma obiect de analiză în această etapă procesuală pentru că ele sunt unele cu caracter omssio medio, și analiza lor este oprită prin dispozițiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. care prevede că "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor". Pe cale de consecință, nu poate fi primită această critică nici din perspectiva motivului de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În ce privește critica prin care se susține că instanța de apel s-a limitat în mod eronat la a analiza numai fapta ilicită imputată Prefectului jud. Harghita, și a lăsat neanalizate celelalte elemente/condiții necesare angajării răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că are caracter vădit nefondat prin raportare la dispozițiile art. 1357 din C. civ., normă conform căreia " (1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă". Din economia normei juridice enunțate reiese cu evidență că angajarea răspunderii pentru fapta proprie (din care decurge obligația de dezdăunare) este posibilă numai în măsura în care sunt cumulativ întrunite toate condițiile pe care legea le enumeră, și anume: existența faptei ilicite a persoanei în privința căreia se solicită angajarea răspunderii, vinovăția acestei persoane (chiar și sub forma celei mai ușoare culpe), existența unui prejudiciu în patrimoniul celui care pretinde despăgubirea, existența unei legături de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită. Prezența cerinței legale de întrunire cumulativă a menționatelor condiții conduce la concluzia că absența oricăreia dintre ele constituie un obstacol pentru angajarea răspunderii civile pe acest temei juridic. În contextul unei acțiuni în justiție prin care se urmărește angajarea răspunderii civile (delictuale) pentru fapta proprie, acțiune circumscrisă domeniului de aplicare a prevederilor art. 1357 din C. civ., se impune a fi analizată cu prioritate existența sau inexistența unei fapte cu caracter ilicit (a părții/părților pârâte) pentru că toate celelalte elemente ale acestei forme de răspundere civilă se raportează mod necesar la acest element-premisă. În măsura în care se constată inexistența faptei cu caracter ilicit pe care partea reclamantă a înțeles să o impute persoanei/persoanelor chemat(e) în judecată, în mod evident nu poate fi stabilită o obligație de despăgubire pe temeiul răspunderii civile pentru fapta proprie, astfel că devine de prisos a se efectua orice analiză relativă la prejudiciul pretins suferit de partea reclamantă sau la existența unei legături de cauzalitate între acest prejudiciu și conduita părții pârâte. Având în vedere aceste coordonate legale imperative, care sunt definitorii pentru orice acțiune în justiție în cadrul căreia se cere obligarea pârâtului la repararea unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită săvârșită de partea pârâtă, Înalta Curte constată că este corectă aprecierea instanței de apel în sensul că, subsecvent constatării inexistenței caracterului ilicit al faptei pe care reclamantele au imputat-o pârâtului Prefectul jud. Harghita, nu mai este necesară analiza susținerilor apelantelor referitoare la prejudiciu și la legătura de cauzalitate. O analiză a acestor ultime elemente ar fi fost lipsită de orice utilitate în soluționarea pricinii, pentru că absența condiției/elementului de a exista o faptă ilicită avea drept unică consecință constatarea lipsei de temeinicie a pretenției de angajare a răspunderii civile delictuale. Ținând seama de aceste considerente, se constată caracterul nefondat al critici prin care se susține că lipsa unei analize a instanței de apel referitoare la condițiile privind prejudiciul și legătura de cauzalitate ar constitui o situație de nemotivare a soluției adoptate prin hotărâre, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, circumscris de recurente motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se susține greșita aplicare a prevederilor art. 1357, 1385, 1389 și 219 din C. civ. Expunerea făcută de recurente, în acest context, cu privire la oportunitatea oferită de cadrul legislativ național în domeniul energiei regenerabile, la beneficiile producerii energiei din surse regenerabile și la decizia acestora de a uza de respectiva oportunitate constituie o reiterare a unora dintre motivele promovării acțiunii pendinte, neconținând vreo critică de nelegalitate la adresa judecății ce s-a realizat prin decizia supusă controlului judiciar. Situația de fapt a fost stabilită, pe baza analizei probelor administrate, de instanțele de fond și apel, corespunzător competențelor care le sunt conferite prin dispozițiile art. 22 alin. (1), (2) și 4 din coroborat cu art. 264 din C. proc. civ. În recurs nu este posibilă reevaluarea probelor, și a situației de fapt ce a fost reținută în raport de acestea, acestei căi de atac extraordinare fiindu-i rezervată - prin art. 488 din C. proc. civ. - numai posibilitatea realizării unui control de relativ la aspecte de nelegalitate a deciziei instanței de apel. Pe cale de consecință, o situație de fapt - cum este cea amplu expusă de recurente, cu trimiteri la probele administrate - care se deosebește de cea reținută de instanțele ierarhic inferioare nu poate constitui suportul unei analize circumscrise coordonatelor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., fiind necesar a se realiza controlul de legalitate prin raportare la situația de fapt stabilită prin decizia supusă controlului judiciar. Din considerentele deciziei atacate reiese că instanța de apel a analizat conduita adoptată de Prefectul jud. Harghita în legătură cu formularea (la data de 4 septembrie 2013) și susținerea acțiunii în contencios administrativ care a format obiectul Dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Harghita (prin care s-a solicitat anularea certificatului de urbanism și a Autorizației de construire nr. x/2011), această analiză fiind realizată însă prin raportare la toate actele dosarului, iar nu numai la cele pe care părțile reclamante au înțeles să le invoce. Astfel, s-a constatat că respectiva acțiune promovată la instanța de contencios administrativ a fost formulată după ce la Instituția Prefectului au fost înregistrate sesizări (în luna iulie 2013) ale mai multor locuitori din localitatea în care se realizau lucrările de construire a microhidrocentralei, sesizări prin care se solicita chiar anularea autorizației de construire, iar subsecvent acestora Prefectul a solicitat instituțiilor competente să efectueze verificări cu privire la aceste lucrări de construire. De asemenea, s-a reținut că în urma verificărilor astfel efectuate s-a constatat: că reclamanta adusese mai multe modificări proiectului tehnic inițial al investiției; că aceste modificări au necesitat obținerea în anul 2013 a unui Aviz modificator al Avizului de gospodărire a apelor nr. 308 din 7 decembrie 2010; că la data de 14 august 2013 societatea apelantă a fost sancționată contravențional de Consiliul Județean Harghita pentru că lucrările executate nu au respectat prevederile Autorizației de construire nr. x/2011, iar, potrivit art. 54 alin. (1) lit. c) din Ordinul nr. 839/2009 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, modificarea proiectului tehnic inițial are drept consecință pierderea valabilității autorizației de construire; că la data de 22 iulie 2013 Inspectoratul de Stat în Construcții a încheiat un proces-verbal de constatare în sensul că Autorizația de construire nr. x/2011 și certificatul de urbanism nu au fost încheiate în condiții de legalitate; că, prin adresa emisă la data de 22 august 2013, Consiliul Județean Harghita a înștiințat-o pe recurenta A. SRL despre faptul că Autorizația de construire și-a pierdut valabilitatea și a cerut acestei societăți oprirea imediată a lucrărilor până la emiterea unei noi autorizații de construire; că instanța de contencios administrativ a constatat - în dosarul constituit pe baza acțiunii promovate de Prefectul jud. Harghita la 4 septembrie 2013 - în ședința publică din data de 4 decembrie 2013 intervenirea suspendării de drept a autorizației de construire. Situația de fapt stabilită de instanța de apel în coordonatele menționate anterior relevă împrejurarea că demersul judiciar inițiat de Prefectul jud. Harghita nu numai că a fost precedat de o sesizare din partea unor particulari care locuiesc în vecinătatea amplasamentului microhidrocentralei și de un complex de demersuri administrative prin care au fost sesizate instituțiile abilitate spre a efectua verificări referitoare la legalitatea lucrărilor de construire a microhidrocentralei, dar promovarea acțiunii în justiție a avut ca fundament și constatări prin care aceste din urmă instituții concluzionau, corespunzător competențelor lor, în sensul că lucrările efectuate nu erau conforme celor pentru care reclamanta deținea Autorizația nr. x/2011. Relevat de observat este și faptul că, s-a reținut că anterior promovării aceleași acțiuni în contencios administrativ, societatea reclamantă recurentă - titulara autorizației de construire - fusese sancționată contravențional pentru nerespectarea proiectului tehnic inițial, și totodată fusese înștiințată de consiliul Județean Harghita despre încetarea valabilității Autorizației de construire nr. x/2011 ca efect al nerespectării proiectului tehnic inițial, în conformitate cu prevederile art. 54 alin. (1) lit. c) din Ordinul nr. 839/2009. Acest context factual care a fost reținut prin decizia recurată reliefează, pe de o parte, o conduită diligentă a Prefectului jud. Harghita, conduită care reflectă un echilibru în exercitarea atribuțiilor conferite prin 1 alin. (3), art. 19 alin. (1) lit. a) și c), și prin art. 20 din Legea nr. 340/2004, iar, pe de altă parte, o conduită a societății reclamante (de a demara lucrările de construire în baza unui proiect tehnic ce a fost modificat pe parcursul efectuării acestora fără a obține o nouă autorizație corespunzătoare acestor modificări) de natură a oferi indicii rezonabile de nerespectare a condițiilor impuse de lege spre a efectua lucrările de construire a microhidrocentralei. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în mod judicios lipsa caracterului ilicit al faptei Prefectului jud. Harghita de a promova acțiunea în justiție prin care s-a solicitat anularea certificatului de urbanism și a autorizației de construire; împrejurarea că respectiva acțiune a fost respinsă ca nefondată nu este de natură a reliefa o atare calificare a demersului judiciar respectiv pentru că această împrejurare constituie doar unul dintre aspectele situației de fapt complexe ce s-a stabilit relativ la raportul juridic concret existent între părți. În raport de aceste constatări, Înalta curte reține caracterul nefondat al criticilor prin care se susține greșita aplicare în cauză a prevederilor art. 19 din Legea nr. 340/2004 privind Prefectul și Instituția Prefectului, a Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici și a Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală. În ce privește argumentele expuse de recurente relativ la prejudiciul pe care l-au încercat - prejudiciu descris ca fiind reprezentat de plata unei prime tranșe a investiției - și la raportul de cauzalitate, Înalta Curte constată că acestea constituie aspecte inutil a fi analizate, pentru că, și în ipoteza în care s-ar constata îndeplinirea lor, o atare situație nu ar putea conduce la angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților atâta vreme s-a constatat că aceștia din urmă nu sunt culpabili de săvârșirea unei fapte cu caracter ilicit. Art. 219 din C. civ., la care recurentele fac referire, prevede că "(1) Faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. (2) Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a celor care le-au săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terți". Această dispoziție legală, care consacră răspunderea persoanei juridice pentru faptele licite sau ilicite săvârșite de organele sale, oferă suportul juridic al angajării răspunderii civile a acestei categorii de subiecte de drept, însă nu poate suplini obligația instanței de a analiza existența tuturor condițiilor cerute pentru angajarea răspunderii civile corespunzător formei de răspundere ce a fost invocată de părțile reclamante. Concret, în speță această normă nu putea constitui prin ea însăși temeiul pronunțării unei soluții de admitere a cererii de despăgubire formulate de reclamantele recurente atâta vreme cât pretențiile acestora au fost fundamentate pe ipoteza existenței unei fapte ilicite (de natură a atrage răspunderea civilă delictuală) a pârâților, iar instanța a constatat că probele administrate nu configurează ipoteza astfel susținută. Teza abuzului de drept pe care recurentele o evocă este una care nu are ca reper situația de fapt complexă ce a fost stabilită prin decizia recurată - astfel cum a fost descrisă în precedent -, ci se raportează la chestiuni abstracte, sau la o situație de fapt (diferită) pe care aceste părți au descris-o. Or, asemenea aspecte teoretice și abstracte și situația descrisă de recurente nu pot constitui suportul unei analize în cadrul recursului pendinte, pentru că nu au corespondent în decizia care poate forma obiect al controlului judiciar în raport cu exigențele ce derivă din prevederile art. 488 alin. (1) raportat la art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. În speță, conduita Prefectului jud. Harghita a fost evaluată prin raportare atât la atribuțiile care îi sunt conferite acestuia prin lege, cât și la deficiențele ce s-au stabilit de instituții abilitate în privința modului în care reclamantele au acționat pentru efectuarea lucrărilor de construire a microhidrocentralei. Nu se poate evalua conduita Prefectului în mod izolat de împrejurările de fapt în care ea a fost realizată - astfel cum o descriu recurentele spre a o califica drept expresie a unui exercițiu abuziv al dreptului - pentru că o asemenea analiză că avea drept consecință negarea competențelor conferite instanțelor de fond prin art. 22 alin. (1), (2) și 4 raportat la art. 64 din C. proc. civ., respectiv acelea de a face propria evaluare a probelor și de a stabili situația de fapt căreia să i se aplice dispozițiile legale incidente, dar și a principiilor privind contradictorialitatea și respectarea dreptului la un proces echitabil, principii în raport de care instanța trebuie să "asculte" deopotrivă toate părțile din proces și să analizeze cererile și apărările pe care acestea le susțin. Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat și al criticilor formulate de recurente în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Pe cale de consecință, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a dispune respingerea, ca nefondat, a recursului astfel cum a fost susținut prin criticile analizate în precedent.