ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 642/2023

Ședința publică din data de 16 martie 2023

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la 19 iunie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. - C. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 379.481,46 RON, reprezentând compensația bănească la care are dreptul Societatea în temeiul art. 22 alin. (7) din Regulamentul privind racordarea utilizatorilor la rețelele electrice de interes public aprobat prin Ordinal ANRE nr. 59/2013, constând în suma de 301.534,30 RON ("Compensația") și, în baza art. 1535 din C. civ., din dobânda legală pentru perioada 20.12.2017 - 15.06.2020 în cuantum de 77.947,16 RON, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 760/C din 18 noiembrie 2020 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active, precum și cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. - C..

Împotriva acestei sentințe, precum și împotriva încheierii de amânare a pronunțării din 21 octombrie 2020 a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L. solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 600/Ap din 19 mai 2021, Curtea de Apel Brașov – secția Civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 760/C din 18 noiembrie 2020, pe care a păstrat-o și a respins cererea intimatei-pârâte privind obligarea apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei către Curtea de Apel Brașov în vederea rejudecării.

Prin decizia nr. 212 din 2 februarie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a fost admis recursul declarat reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 600/Ap din 19 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Brașov – secția Civilă, fiind casată decizia atacată și trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia nr. 952/Ap din 9 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Brașov – secția Civilă a fost admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 760/C din 18 noiembrie 2020 pronunțată de Tribunalul Brașov, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Distribuție Energie Electrică România S.A. Cluj-Napoca - Sucursala Brașov.

Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 301.534,30 RON reprezentând compensație.

Menține dispoziția primei instanțe cu privire la respingerea cererii de obligarea pârâtei la plata dobânzii legale.

Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de RON 22.445,57 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente soluționării cauzei în primă instanță (6.620 RON taxă judiciară de timbru și 15.825,57 RON onorariu avocat).

Obligă intimata la plata către apelantă a sumei de 16.390,83 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente soluționării apelului reprezentate de taxa judiciară de timbru și onorariu avocat, precum și la plata sumei de 3.410 RON reprezentând taxă judiciară aferente recursului.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. și pârâta DISTRIBUȚIE ENERGIE ELECTRICA ROMANIA S.A. CLUJ NAPOCA - SUCURSALA BRAȘOV.

Recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L..

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și 5 C. proc. civ., reclamanta a solicitat, exclusiv sub aspectul respingerii capătului accesoriu de cerere, admiterea recursului și, în rejudecare, obligarea Electrica la plata dobânzii legale calculate începând cu data de 20 decembrie 2017 și până la data plății efective a întregului debit datorat.

În acest sens, se arată că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța a aplicat în mod greșit normele de drept material, ignorând faptul că Electrica nu trebuia pusă în întârziere prin intermediul vreunei notificări, ignorând astfel prevederile art. 1523 alin. (2) lit. d) C. civ., din care rezultă că debitoarea era de drept în întârziere.

Astfel, în prezenta speță ne aflăm în ipoteza textului de lege evocat, Electrica Brașov neexecutându-și o obligație de a plăti o sumă de bani - compensația bănească în cuantum de 301.534.30 RON - asumată în exercițiul activității sale curente, care este una lucrativă, intimata fiind organizată ca o societate pe acțiuni.

În aceste condiții, faptul că nu s-ar fi susținut că debitoarea era în întârziere de drept nu poate conduce la soluția respingerii capătului de cerere. Întârzierea de drept trebuie constatată de instanță, aceasta operând în temeiul legii, nefiind necesare clarificări suplimentare din partea părților litigante.

Mai mult decât atât, faptul că Electrica Brașov era în întârziere de drept era evident și dacă ne raportăm la cuantumul dobânzii legale solicitate de reclamantă, deoarece aceasta a fost calculată la nivelul dobânzii legale aplicabile între profesioniști, ori o simplă verificare a acestui aspect ar fi atras atenția instanței asupra existenței unei relații între profesioniști (în activitatea unei întreprinderi), cu consecința constatării întârzierii de drept a Electrica în executarea obligației.

Astfel, pentru perioada pentru care s-a calculat dobânda (20.12.2017 - 15.06.2020), cuantumul dobânzii legale aplicabil între profesioniști era de 77.947,16 RON, pe când cuantumul dobânzii standard era de 47,928.70 RON. Nici instanța și nici Electrica nu au combătut aplicabilitatea dobânzii legale penalizatoare aplicabile în raporturile dintre profesioniști or, acest aspect confirmă și existența întârzierii de drept în care se afla Electrica Brașov în executarea obligației.

Prin urmare, este evident că ne aflăm în ipoteza unei întârzieri de drept în neexecutarea obligației, prin efectul legii și prin prisma faptului că atât A., cât și Electrica Brașov sunt organizate și funcționează în conformitate cu Legea nr. 31/1990 a societăților, reclamanta fiind organizată ca o societate cu răspundere limitată, iar intimata ca o societate pe acțiuni. Acestea au activitate curentă, fiecare în domeniul său de activitate, fiind profesioniști, iar Electrica și-a asumat obligația de plată a compensației în exercițiul activității întreprinderii, în cadrul domeniul său de activitate.

Totodată, se arată că chiar dacă nu era necesară punerea în întârziere, reclamanta a procedat la transmiterea a diverse somații de plată către Electrica Brașov, deși instanța afirmă că nu s-ar fi depus la dosar dovada transmiterii către Electrica a somației de plată din data de 25 aprilie 2017 și nici dovada transmiterii somației de plată din data de 4 decembrie 2019.

Mai mult decât atât, reclamanta a făcut referire, în fiecare ciclu procesual la aceste somații, iar Electrica nu a contestat primirea niciuneia dintre ele, singura apărare pe care a realizat-o intimata în trecut era cea, conform căreia, penalitățile nu ar curge de la data stabilirii cuantumului compensației bănești – 20 decembrie 2017 - ci de la data de 10 septembrie 2019, dată la care Electrica a decis să îi comunice D. care este cuantumul compensației pe care ar fi trebuit să o restituie. Dar această susținere nu ar dovedi decât reaua-credință a Electrica Brașov care, deși știa ce sumă trebuia să restituie primului utilizator al rețelei electrice a decis să rămână în pasivitate și să se folosească de acei bani încă doi ani, fără a-i vira beneficiarului.

Prin urmare, Electrica era de drept în întârziere, reclamanta transmițând și multiple notificări de punere în întârziere, fiind demarat și prezentul demers judiciar, motiv pentru care este de neînțeles cum, raportat la atâtea acțiuni ale A. și atâta pasivitate și negare din partea Electrica, tot reclamanta ajunge să fie "sancționată" prin respingerea capătului accesoriu de cerere.

Într-o altă critică, se arată că, în rejudecare instanța de apel nu a ținut cont de momentul de început și de momentul de sfârșit al perioadei pentru care se solicită acordarea dobânzii legale.

În primul rând, trebuie observat faptul că instanța de rejudecare nu a înțeles de ce data de 20 decembrie 2017 este data de la care se solicită acordarea dobânzii legale, deși, chiar din primă instanță s-a indicat în cuprinsul notelor scrise transmise la dosar anterior termenului din data de 21 octombrie 2020 faptul că se solicită dobânda legală începând cu data de 20 decembrie 2017 și până la data achitării integrale a debitului, ocazie cu care s-a explicat de ce se consideră că Electrica datorează dobânda legală începând cu data de 20 decembrie 2017, însă instanța nu a ținut cont de aceste mențiuni.

Astfel, momentul de început al acestei perioade - 20 decembrie 2017 - este reprezentat de data la care s-a stabilit cuantumul compensației bănești ce urma să fie plătită primului utilizator al rețelei electrice, mențiune expresă care se regăsește în cuprinsul Anexei 15 la cererea de chemare în judecată - notificarea nr. x/10.09.2019 transmisă de pârâtă către D..

În al doilea rând, instanța nu a aplicat în mod corespunzător dispozițiile art. 1535 C. civ., indicate în mod expres de A. în cuprinsul cererii de chemare în judecată, care stabilește faptul că dobânda se suportă de debitor până la data achitării debitului datorat.

Astfel, pentru a demonta considerentele eronate ale instanței, se arată faptul că reclamanta a calculat care ar fi dobânda legală datorat de Electrica (pentru a individualiza contravaloarea capătului accesoriu de cerere) doar până la data formulării și transmiterii cererii de chemare în judecată la instanță, sens în care precizează în mod expres faptul că a trimis la instanță cererea în data de 15.06.2020, iar dosarul a fost constituit în data de 19 iunie 2020.

Așadar, aceste aspecte au condus la încălcarea dispozițiilor legale cuprinse în art. 1535 C. civ., alin. (1) teza 1.

În acest sens, cu caracter preventiv recurenta dorește să atragă atenția instanței asupra relei-credințe a Electrica, întrucât, deși stabilise încă din data de 20 decembrie 2017 care este contravaloarea compensației bănești ce i se cuvenea reclamantei, Electrica a ales să comunice acest aspect (în mod eronat) către D. S.R.L. abia în data de 10 septembrie 2019 (aproape doi ani mai târziu), iar în toată această perioadă, intimata-recurentă s-a folosit de aceste sume, deși nu îi aparțineau, ele trebuind să fie virate în contul primului utilizator A., după cum a stabilit Curtea de Apel Brașov.

Prin urmare, compensația i se cuvenea A. încă din data de 20 decembrie 2017 și nu a fost achitată nici până în prezent, motiv pentru care se solicită obligarea acesteia la achitarea dobânzii legale care, la momentul formulării prezentei cereri de recurs, totalizează suma de 141.635,35 RON.

Într-o altă critică, recurenta susține încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității - incidența motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța și-a întemeiat soluția de respingere a capătului accesoriu de cerere pe aspecte de fapt și de drept care nu au fost puse în discuția contradictorie a părților, fiind încălcat, astfel, principiul contradictorialității, respectiv art. 14 alin. (5) și (6) din același Cod.

De asemenea, instanța de apel statuează în sensul că la dosar nu ar exista dovada transmiterii somațiilor de plată către Electrica. Nici aspectul necesității depunerii la dosar a somațiilor de plată nu a fost pus în discuția contradictorie a părților, pentru ca A. să depună la dosar aceste dovezi, în posesia cărora se afla.

Astfel, încălcarea principiului contradictorialității conduce și la încălcarea dreptului la apărare, reclamantei neoferindu-i-se posibilitatea de a putea formula un punct de vedere propriu și de a depune la dosar dovezile indicate de instanță abia la momentul redactării deciziei recurate.

Ca o consecință a încălcării celor trei principii fundamentale ale procesului civil, reclamanta apreciază că este păgubită prin pronunțarea unei hotărâri vădit nelegale sub aspectul soluției pronunțate cu privire la capătul de cerere accesoriu.

Recursul declarat de pârâta DISTRIBUȚIE ENERGIE ELECTRICA ROMANIA S.A. CLUJ NAPOCA - SUCURSALA BRAȘOV.

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Distribuție Energie Electrica Romania S.A. Cluj Napoca - Sucursala Brașov a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În argumentarea acestui motiv de recurs, se susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât în cauză sunt aplicabile prevederile legale speciale prevăzute în ordinele ANRE, acte normative ce reglementează atât racordarea la rețeaua electrică cât și modalitatea acordării compensațiilor bănești în cazul în care noi utilizatori se racordează la instalația de racordare realizată de un prim investitor, Ordinul ANRE nr. 28/2003, 180/2015 (ce a abrogat prevederile Ordinului nr. 28/2003) și Ordinul ANRE nr. 59/2013.

Astfel, instanța de apel în rejudecare, a interpretat în mod eronat noțiunea de prim utilizator, neținând cont de prevederile Ordinului ANRE nr. 28/2003 ce a aprobat Metodologia și modalitatea acordării compensațiilor bănești în cazul în care noi utilizatori se racordează la instalația de racordare realizată de un prim investitor, bazându-se pe acte ce nu au legătură cu contractul încheiat și achitarea tarifului de racordare ce a intrat în contul societății pârâte.

În acest context, se susține că intimata-reclamanta în mod vădit nelegal, raportat la prevederile legale, consideră că îndeplinește condițiile legale privind achitarea compensației bănești având ca temei contractul de racordare pe care societatea pârâtă l-a încheiat cu D. S.R.L..

Mai susține că tariful de racordare se considera plătit la momentul intrării în contul pârâtei, iar din dovezile aflate la dosar rezulta că acest tarif de racordare a fost achitat de către D. S.R.L., prin mandatar și nu de către intimata-reclamantă.

În acest context, se apreciază că în speța dedusă judecății se aplică prevederile speciale prevăzute în art. 6 din Ordinul ANRE nr. 28/2003 "Compensația se plătește primului utilizator sau celui caruia primul utilizator i-a transferat legal și explicit acest drept".

Așadar, potrivit prevederilor Ordinului nr. 28/2003 intimata-reclamantă nu îndeplinește condițiile legale de prim utilizator nefiind persoana care a achitat tariful de racordare, întrucât această calitate aparține lui D. S.R.L., societatea care a încheiat contractul de racordare nr. x/2015 și a achitat tariful de racordare aferent.

Dreptul de a încasa compensație legală este strâns legat de persoana care a achitat tariful de racordare, respectiv de D. S.R.L., în contul societății pârâte.

Astfel, față de dispozițiile legale incidente în cauză rezultă că pentru a se putea încasa compensația bănească trebuie îndeplinite condițiile următoare: primul utilizator să fie persoana pentru care se plătește tariful de racordare sau să fie celui căruia primul utilizator i-a transferat legal și explicit acest drept.

Prin urmare, cum între părți nu exista niciun raport contractul în baza căruia să fie obligată pârâta la plata unei compensații bănești având ca temei legal Ordinul ANRE nr. 59/2013, rezulta că intimata, nefiind parte în contractul de racordare nr. x (încheiat între societatea pârâtă și D. SRL), în lipsa acordului utilizatorului D. S.R.L., nu poate încasa compensația bănească, neavând calitatea de prim utilizator, nefiind îndeplinită condiția prevăzută de Ordinul ANRE nr. 180/2015, lipsind condiția legală privind transferul legal și explicit al dreptului de a încasa această compensație.

Totodată, se susține că în mod vădit nelegal instanța a confundat noțiunea de prim utilizator, definită în Ordinul ANRE nr. 28/2003, cu persoana care folosește (utilizator) instalația de racordare.

Astfel, conform reglementarilor prim utilizator este persoana care achită tariful de racordare și nu cea care folosește instalația de racordare, or în cauză tariful de racordare către pârâtă a fost plătit în numele societății D. S.R.L. prin OP nr. x/2015.

Mai mult, la data încheierii contractului de racordare și a achitării tarifului de racordare, nici intimata-reclamantă nu poate să justifice utilizarea microhidrocentralei, deoarece licența de funcționare a fost eliberată de către autoritatea competentă în anul 2016, ulterior finalizării lucrărilor de realizare a instalației de racordare.

Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat între apelantă și D. S.R.L., se susține că obiectul acestuia este construirea microhidrocentralei și nu are nicio legătură cu realizarea racordării la rețeaua electrică.

Acest aspect rezultă și din Autorizația de construire nr. x/2010 prin care se autorizează construirea microhidrocentralei pe râul A.: captare apa, conductă transport, conductă forțată, drum tehnologic, acces centrală, centrală electrică, conductă evacuare, inclusiv organizare de șantier.

Așadar, operațiunea de racordare la rețeaua electrică este distinctă și constă în realizarea instalației de racordare în schimbul achitării tarifului de racordare.

In ceea ce privește o posibilă cesiune de creanță, în niciun act încheiat între apelantă și D. S.R.L. nu se face vorbire de o cesiune de creanță, iar prin contractul încheiat în anul 2010 s-au transmis înscrisurile necesare construirii unei microhidrocentrale pe râul A..

In ceea ce privește acordul nr. 149/24.02.2015, se arată că acesta cuprinde acordul dat de D. S.R.L. pentru emiterea facturii reprezentând tariful de racordare în numele mandatarului E. S.R.L., precum și ca plata să fie realizată de către aceasta din urmă. Nu face vorbire de nicio cesiune de creanță.

Cu privire la acordul nr. 282/2017 invocat de către intimata-reclamantă, la data de 29 noiembrie 2019 lichidatorul judiciar le-a comunicat, prin e-mail că dna F., nu avea calitatea de reprezentant legal al D. S.R.L. și că nu putea încheia acte în numele societății.

Din niciun alt act aflat la dosarul cauzei nu rezultă intenția utilizatorului D. S.R.L. de a cesiona încasarea compensației bănești către intimata-reclamantă.

Prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 2010 nu avea cum să fie transferat dreptul de a încasa compensația, deoarece obiectul contractului nu privea realizarea racordării la rețeaua electrica, ci doar realizarea microhidrocentralei.

In ceea ce privește acordul de plată încheiat în anul 2019, între intimata reclamanta și mandatarul E. S.R.L., acesta nu le este opozabil, fiind încheiat ulterior încheierii procedurii de racordare, după finalizarea lucrărilor prevăzute în contractul de racordare.

În acest sens, trebuie observat că mandatarul E. S.R.L. a încheiat și semnat contractul de racordare cu pârâta, pe seama D. S.R.L. si nu pe seama intimatei-reclamante, achitând pentru societatea D. S.R.L., prin virament tariful de racordare stabilit prin contractul de racordare încheiat.

Față de cele susținute, recurenta apreciază că solicitarea de plată a acestei compensații către intimata-reclamantă nu este întemeiată datorită faptului că nu este îndreptățită legal să o primească, neavând calitatea de prim utilizator (nu a achitat tariful de racordare) și nefiind nici persoana căreia i-a fost transferat legal și explicit acest drept.

Asupra excepției nulității recursului recurentei-pârâte, instanța supremă, constată următoarele:

Înalta Curte va examina cu precădere excepția nulității recursului recurentei-pârâte, conform art. 248 C. proc. civ., invocată de intimată prin întâmpinare, prin raportare art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care stabilește condițiile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă cererea de recurs, printre acestea înscriindu-se motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

Raportând dispozițiile de mai sus la cererea de recurs se constată că prin recursul promovat de pârâtă s-au indicat motivele de nelegalitate prevăzute de punctul 8 al art. 488 C. proc. civ.. În ce privește dezvoltarea motivelor de nelegalitate, se constată din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul motivelor, că recurenta a expus în fapt greșelile, care în opinia sa, au dus la pronunțarea unei soluții netemeinice și nelegale.

Aprecierea acestor argumente și măsura în care se încadrează în cerințele motivelor de nelegalitate invocate presupune examinarea acestora de către instanța de recurs, așa încât, în situația dată nu va putea fi reținută excepția invocată de intimată privind nulitatea recursului în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. și, respectiv, de pârâta DISTRIBUȚIE ENERGIE ELECTRICA ROMANIA S.A. CLUJ NAPOCA - SUCURSALA BRAȘOV sunt nefondate, așa încât urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea judecătorească pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu toate că recurenta pârâtă se referă în mod explicit la acest motiv de casare, se observă însă, din aprecierile sale cu privire la corectitudinea aplicării și interpretării Ordinului ANRE nr. 28/2003, că ceea ce o nemulțumește decurge din examinarea instanței de apel în rejudecare, a noțiunii de prim utilizator, cuprinsă în anexa 1 din Ordinul menționat, în contextul respectării deciziei de casare nr. 212/2.02.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Urmare a îndrumărilor instanței supreme, instanța de apel a procedat la reexaminarea situației de fapt și a probatoriului administrat în cauză pentru a concluziona în sensul aplicării în dosar a art. 6 alin. (3) din Ordinul ANRE. nr. 28/2003 potrivit căruia este persoană îndreptățită la primirea compensației cel care deține calitatea de prim utilizator sau cel căruia primul utilizator i-a transferat legal și explicit dreptul de a încasa compensația.

În analizarea acestei condiții, instanța de apel a reținut că dreptul de proprietate asupra microhidrocentralei în raport de care s-a formulat pretenția dedusă judecății aparține societății reclamante și că din actele privind licența de exploatare comercială a capacităților de producere a energiei electrice emisă de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei si din cele vizând plata tarifului de racordare reiese că reclamanta este și utilizatorul instalației de racordare realizată.

A mai considerat instanța de apel că singurul element ce pare a îndreptăți S.C. D. S.R.L., care nu este parte în dosar, la primirea sumei în litigiu cu titlu de compensație, rezultă din semnarea, în calitate de utilizator, a contractului de racordare C3288/R/708, dar că finalizarea lucrărilor de racordare pe numele acestei societăți chiar și după ce reclamanta a cumpărat de la ea autorizarea de construire, după ce ultima a obținut avize și acorduri pentru amenajarea hidrotehnică, în considerarea unor rațiuni de celeritate, nu pot constitui motive justificative pentru a reține și mai departe că D. S.R.L. deține vreun titlu pentru utilizarea microhidrocentralei la data la care s-a achitat tariful de racordare din contul A. sau la momentul încheierii contractului de racordare.

Astfel fiind, se observă ca în mod legal instanța de apel a dat curs îndrumărilor din decizia de casare, stabilind în mod corespunzător persoana căreia i se datorează compensația bănească, potrivit prevederilor incidente în cauză.

Raționamentul logico-juridic al instanței pe care se sprijină decizia recurată nu exclude dispozițiile art. 1270 din C. civ., referitoare la forța obligatorie a contractelor, cum consideră recurenta-pârâtă, deoarece situația de fapt și de drept reținută în dosar a fost surprinsă în contextul dinamismului său, a intervenirii unor împrejurări care au condus la reținerea calității de persoană îndreptățită de a încasa compensația bănească în ceea ce o privește pe societatea reclamantă.

Sub aspectul recursului formulat de către A. S.R.L., în temeiul aceluiași art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., exclusiv cu referire la respingerea de către instanța judecătorească a capătului de cerere accesoriu prin care a solicitat obligarea pârâtei și la plata dobânzilor legale, calculate începând cu data de 20.12.2017 și până la data plății efective a întregului debit pretins, instanța supremă reține ca fiind legală decizia recurată, prin raportare la cererea de chemare în judecată și la normele de drept material incidente în speță.

Astfel, în mod corect instanța de apel a observat că dobânda legală a fost solicitată în cauză pentru perioada 20.12.2017-15.06.2020, (perioadă anterioară înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul tribunalului), că reclamanta nu a făcut dovada punerii pârâtei în întârziere pentru dobânda pretinsă începând cu data de 20.12.2017 și că nu există nicio somație de plată adresată pârâtei pentru a achita debitul cu titlu de compensație, ce face obiectul prezentului litigiu.

În atare situație, instanța de apel a reținut în mod legal incidența dispozițiilor art. 1521-1522 din C. civ. și faptul că reclamanta nu putea să ceară obligarea pârâtei la plata de dobânzi legale pentru o perioadă anterioară formulării cererii de chemare în judecată în lipsa dovezilor din care să reiasă punerea pârâtei în întârziere.

De altfel, în cuprinsul acțiunii sale, reclamanta nu a indicat niciun text de lege pe care să se sprijine capătul de cerere privind dobânzile, iar invocarea în faza recursului a art. 1523 din C. civ., considerând de drept pârâta ca fiind în întârziere, nu pot fi reținute, câtă vreme compensația solicitată în cauză nu echivalează cu o obligație de plată asumată în mod direct de către pârâtă față de reclamantă, în exercițiul activității sale; dimpotrivă, aspectul datorării sumei în litigiu și calitatea de prim utilizator sau de persoană îndreptățită la compensare, făcând obiectul prezentei cercetări judecătorești.

Apoi, nicăieri în cuprinsul cererii de chemare în judecată și nici în contextul unei eventuale precizări a obiectului acțiunii în fața primei instanțe, cu respectarea termenelor procedurale, reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtei la plata de dobânzi legale până la data achitării efective a debitului, cum se susține prin cererea de recurs, astfel că aceste critici ale deciziei recurate urmează a fi respinse ca nefondate.

În ceea ce privește motivul de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care are în vedere nesocotirea formelor de procedură, prevăzute sub sancțiunea nulității, de către instanța judecătorească, și pe care recurenta-reclamantă își sprijină în continuare recursul, susținând că a fost încălcat principiul contradictorialității procesului civil atunci când instanța de apel nu a pus în discuția părților chestiunea punerii de drept în întârziere a pârâtei, instanța supremă observă că, în fapt, se reiau aspecte de temeinicie ale cererii de chemare în judecată și ale soluțiilor pronunțate.

Justificarea în considerente a deciziei pronunțate, cu referire la probatoriului administrat în dosar, face parte din chiar motivarea acesteia, ca element esențial și necesar al oricărei hotărâri judecătorești, așa încât nici acest motiv de recurs nu poate fi apreciat ca întemeiat.

Față de considerentele prezentate, având în vedere și textele de lege invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului recurentei-pârâte.

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și de recurenta-pârâtă DISTRIBUȚIE ENERGIE ELECTRICA ROMANIA S.A. CLUJ NAPOCA - SUCURSALA BRAȘOV împotriva deciziei nr. 952/Ap din 9 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Brașov – secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2023.