ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2218/2022

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 16 aprilie 2018, sub nr. x/2018, astfel cum a fost precizată la data de 9 mai 2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A. și Sucursala de Distribuție a Energiei Electrice X. a aceleiași societăți, obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 1.981.840,80 RON, în principal, în temeiul obligației de restituire a plății nedatorate, iar, în subsidiar, cu titlu de prejudiciu provocat ca urmare a îndeplinirii necorespunzătoare a obligațiilor contractuale, la plata dobânzii legale penalizatoare în raporturile dintre profesioniști, conform art. 3 alin. (2)

1

al O.G. nr. 13/2011, calculată de la data încasării sumei menționate și până la data restituirii efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe regimul juridic al plății nedatorate, iar în subsidiar pe răspunderea contractuală.

Pârâtele Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A. și Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A. - Sucursala de Distribuție e Energiei Electrice X. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția necompetenței materiale a instanței specializate, excepția de nelegalitate a actului administrativ reprezentat de Decizia A.N.R.E. nr. 1285 din 5 septembrie 2017, în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin încheierea civilă nr. 179/2019 din 6 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Specializat Cluj a respins, ca neîntemeiată, excepția necompetenței sale materiale și a fixat termen pentru continuarea soluționării cauzei la 13 martie 2019.

Prin sentința civilă nr. 1718/2019 din 9 octombrie 2019, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A. - Sucursala de Distribuție a Energiei Electrice X., excepție invocată de instanță din oficiu, și în consecință:

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A. - Sucursala de Distribuție a Energiei Electrice X., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.

A respins excepția de nelegalitate a Deciziei ANRE nr. 1285/05.09.2017 invocată de pârâta Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A.

A respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A. având ca obiect plată nedatorată și răspundere contractuală în subsidiar.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel A. S.R.L., solicitând admiterea apelului și schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii acțiunii și, pe cale de consecință: obligarea în solidar a pârâtelor la plata către apelantă a sumei de 1.981.840,80 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare de întărire a rețelei, necuprinse în soluția de racordare cuprinsă în Avizul tehnic de racordare nr. x din 25 ianuarie 2013; obligarea în solidar a pârâtelor la plata către apelantă a dobânzii legale penalizatoare în raporturile dintre profesioniști, conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculată de la data încasării sumei menționate la petitul I (respectiv suma de 628.828,8 RON - achitată la data de 29 decembrie 2015 și suma de 1.353.012 RON - achitată la data de 19 aprilie 2016) și până la data restituirii efective; cu plata cheltuielilor de judecată în fond și în apel.

Totodată, a formulat apel și împotriva încheierilor din data de 21 noiembrie 2018 și 12 iunie 2019 prin care au fost respinse cererile apelantei în probațiune.

Prin decizia nr. 240/2021 din 27 aprilie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1718 din 9 octombrie 2019 și a încheierii din 21 noiembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a anulat-o în parte, în sensul că:

A respins excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei Societatea de Distribuție Energie Electrice B. - Sucursala de Distribuție a Energiei Electrice X. și rejudecând:

A respins excepția de nelegalitate a Deciziei A.N.R.E. nr. 1285 din 5 septembrie 2017 invocată de pârâta Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A.

A respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. S.A. și Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. - Sucursala de Distribuție a Energiei Electrice X. având ca obiect plăți nedatorate și, în subsidiar, răspundere contractuală.

A respins capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, apreciind că această decizie este nelegală din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 480 alin. (2) și (3) C. proc. civ., conform cărora o hotărâre judecătorească pronunțată fără citarea uneia dintre părți urmează a fi anulată.

Detaliind, recurenta arată că, în speță, în primă instanță, încă de la primul termen de judecată, cadrul procesual a fost incomplet, fiind admisă excepția lipsei capacității de folosință a sucursalei, invocată din oficiu.

Susține că art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. nu prevede sancțiunea nulității parțiale a unei hotărâri judecătorești, motivul de nulitate afectând întreaga hotărâre, care nu mai poate produce niciun efect, principiul contradictorialității fiind de ordine publică.

Prin urmare, consideră că, deși a constatat justețea motivului de nulitate a sentinței pronunțate în prima instanță, instanța de apel în mod eronat a înțeles să anuleze doar în parte o sentință nulă absolut.

În continuare, arată că instanța de apel nu a rejudecat fondul prin prisma propriilor sale convingeri cu privire la probatoriul administrat, ci a continuat să verifice, prin raportare la motivele de apel invocate, legalitatea și temeinicia unei hotărâri anulate.

Or, potrivit dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul.

Mai arată că rejudecarea cauzei și evocarea fondului de către instanța de apel nu se putea face la același termen la care s-a admis apelul și s-a anulat sentința primei instanțe, față de motivul care a justificat această soluție și care impunea evocarea fondului cu legala citare a părții față de care fusese admisă excepția lipsei capacității de folosință încă de la primul termen de judecată din prima instanță. Citarea sucursalei în apel, respectiv a părții care a lipsit de la judecata în prima instanță, a putut avea în vedere doar apelul, nu și rejudecarea fondului.

Întrucât dispozițiile privind anularea hotărârii judecătorești sunt de ordine publică, recurenta susține că hotărârea pronunțată în evocarea fondului după admiterea apelului este la rândul său lovită de nulitate, justificând admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare în fața instanței de apel, în vederea evocării fondului în contradictoriu cu toate părțile, cu rediscutarea cererilor în probațiune formulate de recurenta-reclamantă în primă instanță față de această pârâtă (ex: interogatoriul).

De asemenea, recurenta apreciază că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 270 C. proc. civ., sens în care are în vedere atât nulitatea soluției instanței de apel pronunțată cu privire la excepția de nelegalitate a Deciziei A.N.R.E. nr. 1285 din 5 septembrie 2017, cât și a celei pronunțate pe fondul cauzei de către instanța de apel, față de lipsirea totală de efecte probatorii a acestui înscris autentic, ceea ce, în opinia recurentei, aduce atingere dreptului la un proces echitabil.

Totodată, apreciază că s-a produs un exces de putere atunci când instanța a refuzat să se pronunțe cu privire la o probă hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

Așadar, recurenta susține că, în speță, instanța de apel a ignorat în totalitate constatările A.N.R.E. cuprinse în Decizia nr. 1285 din 5 septembrie 2017, nearătând care sunt motivele pentru care acestea au fost îndepărtate sau considerate neadevărate.

Făcând trimitere la Ghidul pentru aplicarea art. 6 al CEDO publicat de Curtea Europeană a Dreptului Omului, recurenta afirmă că, în cazul de față, instanța de apel nu a examinat deloc principala probă adusă de autoarea recursului pentru dezlegarea pricinii, respectiv constatările Deciziei A.N.R.E. nr. 1285 din 5 septembrie 2017 care, în opinia recurentei, sunt pe deplin opozabile pârâtelor, reprezentând o prezumție a legalității argumentelor sale.

Mai mult, consideră că, în realitate, această decizie este un act autentic care se bucură de prezumția de autenticitate și legalitate inclusiv cu privire la considerente, proba contrară nefiind realizată în cadrul acestui litigiu.

În plus, arată că, în calitate de for administrativ superior, cu drept de control (similar Curții de Conturi în raporturile cu autoritățile locale) A.N.R.E. constată încălcările legislației specifice realizate de pârâte în raporturile contractuale cu recurenta, inclusiv abuzul de putere dominantă, prin impunerea unei etape suplimentare nelegale (SF) și a unor lucrări suplimentare necuprinse în Avizul tehnic de racordare (ATR). Menționează că aceste constatări nu au fost contrazise de intimate, care nu au putut face dovada necesității realizării studiului de fezabilitate, față de preexistența unui studiu de soluție aprobat. De asemenea, susține că intimatele au recunoscut faptul că nu au utilizat procedura legală de actualizare a ATR, deși nu au respectat soluția de racordare din acesta, impunând lucrări suplimentare.

Așadar, recurenta subliniază că, prin neexaminarea efectivă a acestui mijloc de probă esențial, pe care l-a prezentat în susținerea cererii sale, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil.

Cu privire la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că decizia recurată cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește legislația aplicabilă raporturilor dintre părți.

În concret, arată că, dacă la pagina 20 sus, instanța de apel a reținut că "întreaga procedură de racordare trebuia să se realizeze în baza normelor legislative în vigoare la data executării acestora (Regulamentul de racordare a utilizatorilor la rețele electrice de interes public aprobat prin A.N.R.E. nr. 59/2013)", ulterior, la aceeași pagină 20, paragraful 7, a reținut că "intimatele în mod corect (..) nu au uzat de prevederile Ordinului A.N.R.E. nr. 11/2014 și 141/2014", iar la paragraful 8 că, "în situația în care ar fi fost incidente prevederile Ordinelor A.N.R.E. 59/2013, nr. 11/2014 și nr. 141/2014" (deducându-se că aceste acte normative nu sunt incidente cauzei), pentru ca la pagina 21 paragraful 6, să revină și să rețină din nou faptul că, la baza actelor adiționale încheiate, au stat "noile reglementări cuprinse în regulamentul de racordare aprobat prin ordinul A.N.R.E. nr. 59/2013, nr. 74/2014 și nr. 11/2015; 141/2014".

Față de cele mai sus arătate, recurenta susține că se impune stabilirea corectă a legii aplicabile raportului juridic încheiat între părți, condiție esențială pentru verificarea legalității deciziei recurate și, subsecvent, a temeiniciei cererii introductive.

De asemenea, învederează că instanța nu a motivat înlăturarea din materialul probatoriu a Deciziei A.N.R.E. nr. 1285/2017 (analizată strict în cadrul soluției asupra excepției de nelegalitate invocată de pârâte), susținând că această probă este esențială, hotărâtoare cu privire la soluția ce trebuia pronunțată, fiind complet ignorată, fără vreo minimă motivare.

În plus, arată că instanța de apel nu a motivat înlăturarea dispozițiilor art. 1865 alin. (1) și (2) C. civ. privind obligația de justificare a oricărei creșteri de preț, pe care a invocat-o în mod expres ca temei al solicitării de angajare a răspunderii sale contractuale.

Fiind vorba de un temei de drept distinct, hotărâtor, afirmă că obligația instanței de apel de a motiva înlăturarea sa, odată cu evocarea fondului, este esențială din perspectiva dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a menținut soluția primei instanțe asupra excepției de nelegalitate a Deciziei ANRE nr. 1285/05.09.2017, din aceleași considerente eronate ca ale primei instanțe, apreciind faptul că autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2310/16.05.2018 a Curții de Apel București ar însemna lipsa oricărui efect al Deciziei A.N.R.E. nr. 1285 din 5 septembrie 2017, cu încălcarea prevederilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta susține că, prin hotărârea judecătorească la care se face referire, a fost respinsă acțiunea în contencios a pârâtei, constatându-se faptul că, prin considerentele Deciziei A.N.R.E. nr. 1285 din 5 septembrie 2017, nu se nasc în mod direct obligații în sarcina operatorului de distribuție, fiind doar constatări ale unor stări de fapt, ce urmează a fi utilizate într-o altă procedură. Cu toate acestea, susține că, prin aceeași sentință, s-a reținut faptul că revine operatorului de distribuție sarcina de a face dovada contrară celor reținute de A.N.R.E. în decizia sa.

Cu alte cuvinte, recurenta subliniază că cele constatate de A.N.R.E. au forță probantă până la proba contrară, revenind instanțelor învestite cu soluționarea fondului pretențiilor sale să justifice îndepărtarea celor constatate de autoritatea de reglementare în exercitarea dreptului său de control.

Astfel, în opinia recurentei, instanța de apel a nesocotit dispozițiile legale privind autoritatea de lucru judecat.

Cu privire la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a încălcat sau a aplicat greșit mai multe norme de drept material.

Detaliind, recurenta a arătat că instanța de apel a reținut faptul că Avizul tehnic de racordare (act administrativ) ar fi fost suspendat pentru o perioadă de 2 ani, în baza unei prevederi din aviz cu privire la încetarea efectelor.

Recurenta susține că este inadmisibilă confuzia între doi termeni juridici cu efecte complet diferite: suspendarea efectelor unui act administrativ (efect temporar) și încetarea efectelor unui act administrativ (efect definitiv).

În altă ordine de idei, recurenta învederează că această reținere este complet lipsită de temei legal, în condițiile în care legislația în vigoare nu reglementează posibilitatea de suspendare a avizului tehnic de racordare de către emitentul său.

În al treilea rând, arată că și dacă ar exista posibilitatea de a dispune suspendarea unui act administrativ de către emitentul acestuia, o astfel de decizie nu poate exista decât în formă scrisă, conform principiului similitudinii.

De altfel, menționează că, potrivit art. 528 alin. (2) din Codul administrativ, actul administrativ se încheie în formă scrisă.

Prin urmare, susține că, atâta vreme cât nu a existat vreun act administrativ de suspendare a efectelor ATR comunicat recurentei, considerentele instanței de apel privind o eventuală suspendare a efectelor ATR sunt vădit nelegale și nu pot justifica soluția de respingere a cererii introductive.

Mai arată că, față de data emiterii ATR nr. x din 25 ianuarie 2013, legislația aplicabilă este H.G. nr. 90 din 23 ianuarie 2008 pentru aprobarea Regulamentului privind racordarea utilizatorilor la rețelele electrice de interes public, apreciind ca fiind relevante cu privire la problematica valabilității Avizului tehnic de racordare dispozițiile art. 28 alin. (1).

Recurenta arată că instanța de apel a preluat susținerile pârâtei, făcând referire la proceduri inexistente în legislația specifică, fără a căuta argumentele legale care să le justifice, ignorând dispozițiile legale incidente în cauză, invocate de recurentă încă de la prima instanță (prin notele scrise depuse la data de 15 ianuarie 2019).

Mai arată că legiuitorul a prevăzut o unică soluție de racordare confirmată, un unic aviz tehnic de racordare, un unic contract de racordare. În opinia recurentei, nu există suspendarea avizului tehnic de racordare, nici reluarea procesului de racordare, ci doar procedura de emitere a avizului tehnic de racordare (prin confirmarea studiului de soluție) și procedura de actualizare a avizului tehnic de racordare (atunci când apar modificări de natură tehnică).

Totodată, susține că instanța de apel a omis să constate faptul că, la data de 30 iulie 2014 (ulterior transmiterii acelor notificări abuzive depuse în probațiune de pârâte și avute în vedere de instanță), a fost încheiat Actul adițional nr. x din 30 iulie 2014 la Contractul de racordare nr. x din 23 iulie 2013.

Recurenta arată că nu își poate explica cum, în opinia intimatelor și a instanței de apel, se putea încheia un act adițional cu privire la un aviz aparent suspendat, întrucât, în legislația în domeniu, nu există noțiunea de reluare a procesului de racordare în baza aceluiași ATR.

În realitate, arată că legislația prevede un unic proces de racordare, în baza unui unic Aviz tehnic de racordare, a cărui valabilitate este de minim 25 ani, iar orice modificare a condițiilor (dacă ar exista și ar fi dovedită) trebuie să facă obiectul unei proceduri de actualizare a ATR, procedură reglementată expres în Regulamentul emis de A.N.R.E.

Din perspectiva motivului de recurs invocat, recurenta susține că prezintă relevanță încălcarea sau greșita aplicare a dispozițiilor H.G. nr. 90/2008, art. 28 alin. (1), precum și art. 29, conform căruia încetarea valabilității unui ATR poate avea loc doar anterior încheierii contractului de racordare, ulterior acestui moment actul administrativ, ATR, intrând în circuitul civil, nemaiputând fi revocat conform art. 1 alin. (6) al Legii nr. 554/2004.

În continuare, recurenta susține că sunt lipsite de temei legal considerentele instanței de apel privind stabilirea obiectului contractului de racordare, conform cărora "nu se poate afirma faptul că obiectul contractului de racordare nr. x din 18 iunie 2015 este constituit doar de lucrările de întărire rețea în amonte de punctul de racordare cuprinse în avizul tehnic nr. x din 25 ianuarie 2013", instanța de apel încălcând dispozițiile art. 23 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 90/2008, precum și pe cele ale art. 35 din același act normativ.

Recurenta mai arată că o greșită aplicare a legii se regăsește și în cazul reținerii de către instanța de apel a faptului că "studiul de soluție întocmit de societatea atestată A.N.R.E. în anul 2010 nu a fost temeinic fundamentat tehnic".

Autoarea prezentului demers judiciar susține că nu există nicio probă care să susțină o astfel de afirmație, iar această reținere a instanței încalcă flagrant dispozițiile art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 90/2008, coroborat cu alin. (7) al aceluiași articol.

De altfel, recurenta susține că inclusiv prevederile legale în materia dreptului comun al actelor administrative vin să confirme prezumția de legalitate a oricărui act administrativ, care, în măsura în care nu a fost anulat sau revocat, este pe deplin opozabil atât operatorului de rețea, cât și instanțelor judecătorești.

Mai mult, arată că instanța nu a fost sesizată cu vreo excepție de nelegalitate a avizului tehnic de racordare, iar orice modificare a acestuia nu putea avea loc decât prin parcurgerea procedurii actualizării ATR, procedură ce nu a fost urmată. Pe cale de consecință, recurenta subliniază că Avizul tehnic de racordare nr. x din 25 ianuarie 2013 este legal și determină, în mod limitativ, obiectul contractului de racordare.

De altfel, susține că nici nu era cazul unei actualizări a avizului tehnic de racordare, întrucât niciunul dintre actele la care face referire instanța de apel nu este ulterior emiterii ATR.

Astfel, arată că Ordinul A.N.R.E. 41/2012 era în vigoare la data emiterii ATR (25.01.2013), fiind avut în vedere la momentul stabilirii soluției de racordare și neputând justifica modificarea acestei soluții.

Recurenta arată că a reține faptul că "prevederea celor 2 celule de linie de 110 kv compacte a fost prevăzută de respectarea reglementărilor tehnice în vigoare la data reluării procesului de racordare" echivalează cu a încălca grav dispozițiile legale în materia racordării utilizatorilor la rețelele electrice de interes public, unde principiile de bază sunt cele ale identificării celei mai bune oferte tehnico-economice pentru utilizator, al comunicării ofertei ferme și al necesității obținerii acordului expres al utilizatorului asupra soluției de racordare.

Mai arată că orice modificare a soluției de racordare cu nerespectarea procedurilor prevăzute în Regulamentele de racordare emise de Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei este nelegală și nu poate produce vreun efect.

Recurenta subliniază că încălcarea regulamentului de racordare și a legislației în domeniu de către intimate a fost constatată de A.N.R.E., autoritatea cu cele mai înalte atribuții în domeniu, prin Decizia A.N.R.E. nr. 1285/2017, nefiind făcută nicio dovadă contrară.

Susținând, așadar, că întreaga motivare a deciziei recurate în privința stabilirii obiectului contractului de racordare nr. x din 18 iunie 2015 este lipsită de temei legal, fiind realizată cu încălcarea și greșita aplicare a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, în special H.G. nr. 90/2008, recurenta arată că, în acest context, se impune a se observa faptul că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile.

Recurenta susține că, în mod eronat, instanța de apel a apreciat a fi aplicabile dispozițiile Ordinului A.N.R.E. nr. 59/2013, nr. 11/2014 și nr. 141/2014. De altfel, menționează că, așa cum a arătat în dezvoltarea motivului de recurs reglementat de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., reținerile instanței de apel sunt contradictorii în stabilirea legii aplicabile.

Totodată, apreciază că instanța de apel a ignorat faptul că, la momentul emiterii ATR nr. x din 25 ianuarie 2013, era în vigoare Ordinul nr. 55 din 3 iunie 2008 privind modificarea și completarea Ordinului președintelui Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 15/2004 pentru aprobarea tarifelor și indicilor specifici utilizați la stabilirea tarifelor de racordare a utilizatorilor la rețelele electrice de medie și joasă tensiune (invocat în cadrul notelor de ședință depuse în ianuarie 2019).

Mai arată că legea aplicabilă speței este stabilită prin normele tranzitorii ce se regăsesc la art. 58 alin. (2) al Ordinului Președintelui A.N.R.E. nr. 11/2014, astfel cum acesta a fost modificat prin Ordinul nr. 87 din 24 septembrie 2014, tocmai pentru a preîntâmpina astfel de abuzuri ale operatorilor de rețea, menționând că, în cauză, nu a fost solicitat vreun spor de putere sau orice altă modificare a avizului tehnic de racordare inițial, motiv pentru care nu se putea solicita niciun cost suplimentar pentru lucrările de întărire de rețea.

Așadar, în opinia recurentei, toate aceste încălcări și aplicări greșite ale normelor de drept material aplicabile cauzei au atras soluția nelegală și netemeinică a instanței de apel, care a apreciat că obiectul contractului de racordare ar fi putut fi modificat printr-un simplu act adițional, care face referire doar la prețul contractului, fără a identifica lucrările suplimentare și fără a avea ca suport vreo modificare a Avizului tehnic de racordare cu privire la acestea.

Recurenta susține, așadar, că așa cum a arătat și în fața instanței de apel, Contractul de racordare este un contract reglementat, libertatea de negociere a părților fiind limitată de dispozițiile imperative ale legislației specifice, iar respectarea soluției de racordare vizează nu doar interesul privat, ci și interesul public. De asemenea, arată că nerespectarea dispozițiilor legale în privința conținutului obligatoriu al contractului de racordare a fost constatată prin Decizia A.N.R.E. nr. 1285 din 5 septembrie 2017, iar această constatare nu a fost contrazisă în mod valabil de către pârâte.

În privința temeiului de drept subsidiar, cel vizând neexecutarea corespunzătoare a contractului, recurenta susține că instanța de apel s-a mulțumit să înlăture sumar criticile din apelul său, fără a realiza în mod efectiv o rejudecare a fondului, ulterior anulării sentinței din prima instanță.

Mai arată că, în mod nelegal și superficial, instanța de apel a reținut că singurele obligații contractuale ale intimatelor ar fi fost încheierea contractelor subsecvente cu proiectantul și executantul lucrărilor, ignorând atât dispozițiile contractului de racordare, dar mai ales pe cele ale legislației legale incidente. În acest sens, menționează că a indicat în fața instanței de fond care au fost obligațiile legale neîndeplinite de către intimate, anexând și extrase ale legislației speciale.

Evocând dispozițiile art. 35 din H.G. nr. 90/2008, recurenta susține că o corectă aplicare a normelor de drept material ar fi dus instanța de apel la concluzia conform căreia obligația contractuală a intimatelor a fost cea de a asigura atât proiectarea, cât și construirea și punerea în funcțiune a lucrărilor menționate în Avizul tehnic de racordare (singura temă de proiectare aprobată de recurentă). De asemenea, susține că instanța de apel a ignorat și faptul că, în conformitate cu prevederile regulamentelor A.N.R.E., intimatele sunt cele care au atribuția legală de a aviza proiectele tehnice și a verifica corespondența acestora cu ATR.

Mai arată că, în justificarea respingerii cererii introductive întemeiate pe răspunderea contractuală, instanța de apel nu a motivat înlăturarea dispozițiilor art. 1865 alin. (1) și (2) din C. civ. privind obligația de justificare a oricărei creșteri de preț.

Așadar, arată că, prin validarea prețului majorat al contractului fără a identifica motivele pentru care lucrările suplimentare nu ar fi putut fi prevăzute de antreprenor (intimatele operator de rețea), decizia recurată încalcă dispozițiile de drept material invocate.

Față de susținerea potrivit căreia s-ar fi modificat condițiile tehnice, recurenta arată că, în realitate, nu s-au modificat nici condițiile tehnice din Stația Băița (unde de zeci de ani nu se mai făcuse nicio investiție), nici normativele tehnice (Ordinul A.N.R.E. nr. 41/2012 era deja în vigoare la momentul emiterii ATR), singurul reper fiind Avizul tehnic de racordare, care nu a fost actualizat, reprezentând tema de proiectare și, totodată, limitele obiectului contractului de racordare.

Totodată, recurenta menționează că întreaga legislație specifică racordării producătorilor la rețeaua națională (inclusiv a producătorilor de energie din surse regenerabile de energie, al căror acces prioritar e garantat de Legea nr. 220/2008) susține principiul previzibilității costurilor de racordare, operatorul de rețea fiind obligat să comunice "o estimare cuprinzătoare și detaliată a costurilor legate de racordare" încă de la momentul emiterii ofertei de racordare reprezentate de ATR, nicio modificare ulterioară a acestor costuri neputând fi opusă utilizatorului fără o actualizare prealabilă a avizului tehnic de racordare.

Concluzionând, recurenta arată că obiectul contractului de racordare este stabilit de legiuitor și constă în realizarea lucrărilor cuprinse în Avizul tehnic de racordare, operatorul de rețea neavând dreptul de a-l completa sau modifica.

În continuare, recurenta arată că nici în cazul analizei abuzului de poziție dominantă, decizia recurată nu este una legală, fiind aplicate în mod greșit dispozițiile Legii nr. 21/1996.

În acest sens, arată că instanța de apel a ignorat faptul că a solicitat în mod expres să se constate nulitatea de drept a clauzelor contractuale din actul adițional nr. x/2015, în baza căruia recurenta a fost obligată la achitarea contravalorii lucrărilor suplimentare, invocând dispozițiile art. 50 ale Legii nr. 21/1996, aceste dispoziții fiind invocate în cadrul acțiunii introductive, cea pe care instanța de apel trebuia să o rejudece, ulterior anulării sentinței pronunțate în primă instanță.

De asemenea, recurenta susține că statuarea instanței de apel, conform căreia intimatele nu ar deține un monopol în materia racordării la rețea, este nelegală, fiind urmarea aplicării greșite a dispozițiilor legale (art. 102, TFUE- Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene). Totodată, arată că poziția dominantă a fost definită de C.J.U.E. (C- 27/76, United Brands Co and United Brands Continental BV vechiul Commission, C-85/76, Hoffinann-La Roche & Co AG vechiul Commission) ca fiind "o poziție de putere economică de care se bucură un operator economic, care îi permite să afecteze concurența de pe o piață relevantă prin capacitatea pe care o are de a se comporta independent față de concurenții și cumpărătorii săi și, în cele din urmă, față de consumatorii finali ai produsului respectiv", iar, în cazul de față, intimatele au atribuții exclusive în domeniul implementării soluțiilor de racordare aprobate prin Avizele tehnice de racordare.

În continuare, recurenta afirmă că instanța de apel a interpretat eronat obiectul cererii sale, abuzul de poziție dominantă invocat neavând legătură cu executarea efectivă a lucrărilor, ci cu transferarea costurilor lucrărilor suplimentare în sarcina sa, prin modificarea unilaterală a temei de proiectare.

Fără a nega faptul că au fost realizate lucrări suplimentare, necuprinse în soluția de racordare confirmată prin Avizul tehnic de racordare, recurenta susține că aceste lucrări au fost impuse de operatorul de rețea, fără a se parcurge procedura obligatorie a actualizării avizului tehnic de rețea, cu tot ceea ce aceasta presupune: de la avizul Transelectrica până la acordul expres al recurentei.

Pe cale de consecință, susține că sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea nulității clauzelor contractuale prin raportare la dispozițiile art. 50 coroborate cu art. 6 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 21/1996 a concurenței (în forma în vigoare din anul 2015).

Nu în ultimul rând, arată că argumentele instanței de apel conform cărora autoarea recursului ar fi avut obligativitatea de a urma procedurile vizând soluționarea disputelor la nivelul A.N.R.E. aduc atingere dreptului constituțional de acces la justiție, știut fiind că orice jurisdicție administrativă este facultativă, neputându-i restricționa valorificarea pretențiilor pe calea dreptului comun.

Totodată, precizează că întreaga legislație specifică racordării producătorilor la rețeaua națională (inclusiv a producătorilor de energie din surse regenerabile de energie, al căror acces prioritar e garantat de Legea nr. 220/2008) susține principiul previzibilității costurilor de racordare, operatorul de rețea fiind obligat să comunice "o estimare cuprinzătoare și detaliată a costurilor legate de racordare" încă de la momentul emiterii ofertei de racordare reprezentate de ATR. De asemenea, subliniază că nicio modificare ulterioară a acestor costuri nu poate fi opusă utilizatorului fără o actualizare prealabilă a avizului tehnic de racordare.

Concluzionând, recurenta reiterează faptul că obiectul contractului de racordare este stabilit de legiuitor și constă în realizarea lucrărilor cuprinse în Avizul tehnic de racordare, operatorul de rețea neavând dreptul de a-l completa sau modifica.

Pornind de la acest principiu, al contractului cu obiect reglementat, care nu poate fi modificat de către părți și cu atât mai puțin de către o singură parte, recurenta arată că și-a întemeiat acțiunea introductivă în principal pe temeiul plății nedatorate, cel al abuzului de putere dominantă și, în subsidiar, pe cel al răspunderii contractuale (față de nerespectarea temei de proiectare).

Având în vedere că, în opinia recurentei, hotărârea instanței de apel denotă încălcarea și greșita aplicare a normelor de drept material invocate, aceasta solicită ca, în cazul admiterii recursului și reținerii cauzei spre rejudecarea fondului, să fie admisă acțiunea introductivă.

În acest sens, a arătat că plata nedatorată este reglementată de art. 1341 din C. civ. (2009) și că a optat în principal pentru acest temei de drept în considerarea situației de fapt expuse mai sus și constatate prin Decizia nr. 1285/05.09.2017 a A.N.R.E.

Totodată, arată că obiectul contractului de racordare nu a fost vreodată modificat și nici nu ar fi putut fi modificat întrucât ne aflăm în situația unui contract reglementat, iar valoarea contractului trebuie să fie justificată printr-o prestație contractuală.

Or, câtă vreme lucrările suplimentare nu au făcut obiectul contractului, nefiind cuprinse în ATR, contravaloarea acestora nu reprezintă o plată contractuală, ci una extracontractuală, fără just titlu, care trebuie restituită. În susținere, recurenta face trimitere la decizia nr. 731/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Mai arată că la aceeași concluzie se ajunge și prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 21/1996 privind concurența (în forma în vigoare din anul 2015), în special a art. 50 din respectiva lege.

Astfel, față de apărările pârâtei cu privire la clauzele actului adițional la contractul de racordare, recurenta susține că, și dacă instanța ar trece peste cele expuse mai sus privind lipsa unei contraprestații contractuale pentru suma reprezentând contravaloarea lucrărilor de întărire ce nu fac obiectul ATR, respectivele clauze contractuale impuse de operatorul de rețea ca urmare a abuzului de putere dominantă sunt nule de drept și nu pot naște obligații în sarcina celeilalte părți.

Astfel, recurenta susține că, în vederea stabilirii poziției dominante a unei întreprinderi, este necesară definirea pieței relevante atât din perspectiva produsului/serviciului, cât și din perspectivă geografică.

În cazul de față, arată că piața relevantă este reprezentată de serviciile conexe distribuției de energie electrică (proiectarea și execuția instalațiilor electrice aferente racordării noilor utilizatori la rețea).

Întrucât prestarea serviciului de distribuție este considerată monopol natural, accesul la rețeaua electrică este reglementat, operatorii de distribuție fiind obligați să presteze serviciile lor în condiții nediscriminatorii, asigurând accesul la rețea cu respectarea prevederilor reglementare. Recurenta susține că, în mod similar, racordarea propriu-zisă la rețeaua electrică este o activitatea reglementată, ce se concretizează în activități distincte prestate de operatorul de distribuție conform regulamentelor A.N.R.E.

La nivel geografic, arată că, în speță, piața relevantă este regiunea B., pentru care pârâta deține licență exclusivă, fiindu-i concesionat serviciul de distribuție a energiei electrice.

Mai arată că activitățile conexe precum întocmirea studiului de soluție, proiectarea și realizarea lucrărilor de racordare la rețea sunt activități concurențiale, iar studiul de soluție analizează mai multe soluții de racordare și stabilește costurile de realizare ale acestora, fiind supus avizării operatorului de rețea. Utilizatorul are dreptul să opteze pentru una din variantele de soluție stabilite în studiul de soluție, aceasta fiind cuprinsă în ATR și devenind obligatorie pentru ambele părți. Operatorul de rețea are atribuția de a realiza proiectarea și realizarea lucrărilor de racordare la rețea, în baza soluției de racordare avizate prin avizul tehnic de racordare. Având în vedere cele arătate mai sus, recurenta susține că este irelevant dacă identitatea proiectantului și/sau executantului a fost indicată de beneficiar din lista pusă la dispoziție de operator, în condițiile în care aceștia au calitatea de subantreprenori ai operatorului de distribuție și sunt obligați să respecte instrucțiunile acestuia, aflându-se sub controlul operatorului (pârâta din prezenta cauză).

Pe cale de consecință, afirmă că puterea de piață a pârâtei este cea specifică monopolului activității de distribuție pe care aceasta din urmă îl deține în regiunea B., recurenta neavând posibilitatea de a apela la alt operator de distribuție, racordarea investiției sale depinzând de poziția pârâtelor.

Evocând dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 21/1996, arată că însuși Consiliul Concurenței și-a exprimat îngrijorarea față de practicile operatorilor de distribuție în domeniul racordării la rețea, prin tergiversarea lucrărilor de racordare, prin prezentarea unor soluții neeconomice sau prin existența mai multor soluții de racordare cu prețuri diferite.

În cazul de față, recurenta susține că a făcut dovada faptului că pârâta, în calitate de operator de distribuție, folosindu-se de poziția sa dominantă pe piața distribuției de energie electrică și a serviciilor conexe procesului de racordare la rețea, a impus o soluție de racordare nelegală, transferându-i costuri care cădeau în sarcina acesteia. De asemenea, subliniază că nu există vreun dubiu asupra faptului că operatorul de rețea a influențat conținutul proiectului tehnic prin impunerea studiului de fezabilitate (nereglementat) și avizarea unui scenariu nerecomandat de proiectant și neînsușit de utilizator, cu nerespectarea soluției de racordare stabilită prin avizul tehnic de racordare.

Mai mult decât atât, susține că un alt aspect care denotă abuzul de poziție dominantă pe care l-a exercitat asupra sa operatorul de rețea este reprezentat de Actul adițional nr. x din 30 iunie 2016, nesemnat și neasumat de recurentă, prin care acesta îi comunica o prelungire a termenului de execuție a lucrărilor cu aproape 6 luni, ceea ce însemna o dublare a termenului de execuție. Chiar dacă nerespectarea termenului de execuție nu face obiectul prezentei cereri, recurenta afirmă că această conduită este relevantă din perspectiva presiunii exercitate asupra sa la momentul semnării primului act adițional.

Acționând în această manieră, recurenta susține că pârâta și-a mărit în mod nejustificat, pe cheltuiala sa, patrimoniul, condiționând încheierea contractului de racordare (a actului adițional) de acceptarea achitării contravalorii unor lucrări suplimentare, voluptorii, care, prin natura lor și în conformitate cu regulamentele A.N.R.E., nu aveau legătură cu obiectul contractului de racordare.

Față de aceste argumente, recurenta solicită a se constata faptul că sunt întrunite condițiile reglementate de art. 6 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 21/1996, iar prin raportare la dispozițiile art. 50 din aceeași lege, sunt nule de drept acele clauze contractuale care au dus la plata de către recurentă a unor sume nedatorate. Cum nulitatea absolută atrage aplicarea principiului restitutio in integrum, în opinia recurentei, pârâta este obligată la restituirea sumelor încasate fără just titlu.

Cât privește angajarea răspunderii contractuale a pârâtei, recurenta susține că acest temei al acțiunii a fost înlăturat în mod formal de către prima instanță, fără vreo motivare efectivă.

Sub aspectul îndeplinirii primei condiții (fapta ilicită), recurenta susține că prima instanță a apreciat în mod greșit că această condiție nu ar fi îndeplinită față de "dispozițiile legale în vigoare la data efectuării documentației", fără a indica care ar fi, în accepțiunea sa, aceste dispoziții.

Cum, o astfel de motivare sumară, echivalează cu o nemotivare, recurenta subliniază că nici pârâta și nici prima instanță nu au justificat modificarea soluției de racordare prin indicarea unui temei legal concret.

Mai arată că prejudiciul de care se face vinovată pârâta îl reprezintă îndeplinirea necorespunzătoare a obligației de proiectare asumate, mai exact nerespectarea temei de proiectare:

"lucrări de întărire conform Avizul tehnic de racordare nr. x din 25 ianuarie 2013". Mai mult decât atât, arată că pârâtele au recunoscut că au proiectat și executat lucrări suplimentare, necuprinse în ATR.

Astfel, față de prevederile art. 3 (Obiectul contractului) coroborate cele ale art. 9 (Obligațiile operatorului), recurenta apreciază că operatorul de rețea și-a încălcat obligațiile contractuale, avizând și, ulterior, contractând pe cheltuiala recurentei, execuția unor lucrări de întărire de rețea care nu fuseseră stabilite în Avizul tehnic de racordare nr. x din 25 ianuarie 2013 emis de F.D.E.E. "Electrica Distribuție B."- S.A. pentru crearea condițiilor tehnice necesare în vederea racordării la rețea a locului de producere Centrală Electrică Eoliană Curcubată Mare, Băița - Plai, județul Bihor.

Mai arată că cele constatate de comisia din cadrul A.N.R.E., cuprinse în cadrul Deciziei nr. 1285 din 5 septembrie 2017, reprezintă o sinteză relevantă a conduitei nelegale și abuzive manifestate de operatorul de distribuție pe parcursul relației contractuale, fiind evidențiat faptul că soluția de racordare stabilită prin ATR nu poate fi modificată prin studiul de fezabilitate sau prin proiectul tehnic.

În ceea ce privește prejudiciul, recurenta susține că paguba ce i-a fost provocată este egală cu valoarea lucrărilor suplimentare de întărire de rețea ce i-au fost impuse peste conținutul ATR nr. x din 25 ianuarie 2013. Mai arată că prejudiciul este cert, întrucât existența lui este sigură, neîndoielnică și actual, având în vedere că acesta s-a produs în întregime odată cu plata efectuată de recurentă, sub presiunea refuzului racordării investiției. Totodată, afirmă că întinderea prejudiciului nu a fost contestată, calculul acestuia fiind prezentat în Anexa 4 a acțiunii introductive, unde au fost defalcate lucrările pe cele două categorii: lucrări contractuale, stabilite în ATR și lucrări extracontractuale, neincluse în ATR (Anexa 4). Astfel, recurenta afirmă că a achitat, fără a datora, contravaloarea lucrărilor pentru întărirea rețelei electrice în amonte de punctul de racordare necuprinse din 4 ianuarie 2013 (etapa II/1.2. și etapa II/2), în cuantum total de 1.634.630 RON, la care se adaugă TVA în cotă de 24%, respectiv 20%, în funcție de cota de TVA în vigoare la momentul facturării, rezultând o sumă totală de 1.981.840,80 RON, din care TVA 347.210,8 RON.

Cu referire la raportul de cauzalitate, subliniază faptul că, în conformitate cu prevederile art. 1082 din C. civ. de la 1864, existenta raportului de cauzalitate în materie contractuală este prezumată, iar în temeiul acestei prezumții, numită și prezumție de responsabilitate, creditorul este scutit de dovada legăturii de cauzalitate dintre fapta debitorului și prejudiciu. Cu toate acestea, arată că, în cazul de față, acest raport de cauzalitate este evident, recurenta suferind o pierdere prin achitarea contravalorii unor lucrări care nu au fost stabilite în sarcina sa prin ATR, oferta fermă de racordare. Prin urmare, susține că, între fapta prejudiciabilă a pârâtei și prejudiciul ce i-a fost cauzat, există o directă și evidentă legătură de cauzalitate.

În ceea ce privește condiția existenței culpei pârâtei, recurenta susține că, potrivit dispozițiilor legale în vigoare (art. 1548 din C. civ. 2009), în materia răspunderii contractuale, culpa debitorului este prezumată, prezumția operând deîndată ce creditorul face dovada că debitorul nu a realizat fapta sau nu a obținut rezultatul la care s-a obligat.

În opinia recurentei, culpa pârâtei este derivată din nerespectarea unor prevederi legale specifice domeniului său de activitate, ca profesionist, sens în care face trimitere la Decizia A.N.R.E. nr. 1285 din 5 septembrie 2017 care, în accepțiunea sa, prezintă relevanță.

În încheiere, recurenta arată că toate acestea dovedesc îndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, în sensul restituirii sumelor facturate și încasate pentru lucrările suplimentare impuse peste conținutul ATR.

Având în vedere concluziile de mai sus, recurenta reiterează solicitarea de admitere a recursului, casarea în parte a deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel în vederea reevocării fondului, iar în subsidiar, ca urmare a admiterii apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 1718 din 9 octombrie 2019 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii introductive.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

La 12 august 2021 (a se vedea filele x; 42), intimatele-pârâte au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat. Totodată, au menționat faptul că sunt de acord cu soluționarea recursului în completul de filtru în situația în care acesta va fi găsit admisibil în principiu.

La 23 august 2021, astfel cum atestă dovada de înmânare aflată la dosarul de recurs, întâmpinarea a fost comunicată recurentei.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, la data de 3 mai 2022, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 21 iunie 2022, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât, pentru considerentele reținute în respectivul act de procedură. A fost admisă în principiu calea extraordinară de atac în reformare și s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului, cu citarea părților.

Recursul de față este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ce privește criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constată că s-a invocat încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 480 alin. (2) și (3) C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 270 C. proc. civ.

În esență, recurenta a susținut că judecata în etapa fondului s-a făcut în lipsa uneia dintre părți, respectiv a pârâtei Societatea de Distribuție a Energiei Electrice B. - Sucursala de Distribuție a Energiei Electrice X. în privința căreia s-a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință, încă de la primul termen de judecată. Instanța de apel, primind motivul de nulitate referitor la greșita admitere a excepției, ar fi trebuit să procedeze, în condițiile art. 480 alin. (3) teza întâi C. proc. civ., la anularea în tot, și nu în parte, a sentinței apelate și la evocarea fondului. Mai mult, după anularea hotărârii, rejudecarea cauzei nu se putea face doar prin raportare la motivele de apel, ci ar fi trebuit să se evoce fondul, instanța fiind obligată să se ocupe de cauza supusă judecății în ansamblul său.

Toate aceste critici sunt nefondate și vor fi respinse de instanța de recurs.

În primul rând, constată că pârâta - sucursală a fost legal citată și reprezentată în fața primei instanțe la toate termenele de judecată. Astfel, deși judecătorul fondului a pus în discuție excepția lipsei capacității procesuale de folosință a acestei părți la termenul din 21 noiembrie 2018, prin încheierea în discuție, excepția nu a fost soluționată, iar pârâta a continuat să figureze în citativ și să fie reprezentată la termenele de judecată ulterioare. Dovadă în acest sens este faptul că instanța de fond s-a pronunțat asupra capacității de folosință a pârâtei doar la finalizarea acestei etape procesuale, prin sentința nr. 1718 din 9 octombrie 2019.

În al doilea rând, chiar și în ipoteza în care una dintre pârâte nu ar fi fost legal citată iar judecata în primă instanță s-ar fi făcut în lipsa acesteia (situație ce nu se confirmă așa cum s-a arătat mai sus), recurenta-reclamantă nu poate justifica ce vătămare a drepturilor ei procesuale s-ar fi putut produce în această ipoteză. Altfel spus, potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., nu este suficient ca o parte să invoce nesocotirea unor dispoziții legale privitoare la desfășurarea procesului civil, ci, pentru a cere aplicarea sancțiunii nulității, este necesar să i se fi produs o vătămare și să fie imposibilă înlăturarea în alt mod a vătămării produse.

Nu în ultimul rând, constată că instanța de apel nu a făcut aplicarea prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., întrucât, în cauză, nu era incidentă niciuna din cele două ipoteze strict determinate de textul de lege. Așa cum deja s-a demonstrat în precedentele considerente, judecata în fața instanței de fond nu s-a făcut în lipsa uneia dintre pârâte, care nu a fost legal citată. Totodată, prima instanță nu a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului. Dimpotrivă, deși a constatat că sucursala nu are capacitate procesuală de folosință (aceasta reprezentând, de altfel, un dezmembrământ al celei de a doua pârâte), instanța de fond a cercetat temeinicia acțiunii în raport cu una dintre pârâte.

Ca atare, constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ., anulând în parte hotărârea atacată (numai în ceea ce privește soluția dată excepției) și judecând cauza în fond. Ipoteza în care s-a aflat instanța de prim control judiciar era esențialmente diferită de cea prevăzută de a