ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 179/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov - Secția I civilă în 14.02.2020, sub nr. x/62/2020, reclamanta A S.R.L., a solicitat în contradictoriu cu pârâții B, C și D, pronunțarea unei sentințe prin care să instituie în sarcina pârâților obligația de a-i achita suma de 95.250 euro sau echivalentul în lei al acestei sume, la data efectuării plății, precum și cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul proces. Pârâții B, C și D au formulat întâmpinare, prin care au invocat, pe cale de excepție, lipsa calități procesuale pasive a pârâților, iar, pe fond, au solicitat a respingerea cererii introductive de instanță, ca neîntemeiată. În 17.09.2020, reclamanta a formulat o cerere modificatoare a cererii introductive de instanță, prin care a arătat că înțelege să îi acționeze în judecată, în calitate de pârâți, și pe E și pe comuna F, reprezentată legal de Primar. Pârâtul E a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepție, inadmisibilitatea demersului judiciar al reclamantei, lipsa calității sale procesuale pasive, decăderea reclamantei din dreptul de a promova acțiune în anularea certificatului de urbanism și necompetența materială a Secției I Civilă a Tribunalului Brașov, iar, pe fond, a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată. Pârâta comuna F, prin Primar, a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepție, inadmisibilitatea acțiunii raportat la prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004. Prin încheierea din 05.02.2021, Tribunalul Brașov - Secția I civilă a reținut că inadmisibilitatea reprezintă un aspect ce se circumscrie fondului demersului judiciar inițiat de către partea reclamantă și a respins restul excepțiilor invocate.

Sentința pronunțată de Tribunalul Brașov Prin sentința nr. 40/S din 22.02.2021, Tribunalul Brașov - Secția I civilă a respins, astfel cum a fost ulterior modificată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâții D, B, C, Comuna F, prin Primar, și E.

Hotărârile pronunțate de Curtea de Apel Brașov în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 1326/Ap din 27.10.2021, Curtea de Apel Brașov - Secția civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A S.R.L. și a anulat sentința civilă nr. 40/S din 22.02.2021 a Tribunalului Brașov, reținând cauza spre rejudecare. Prin încheierea din 16.12.2021, Curtea de Apel Brașov - Secția civilă a respins excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate a certificatului de urbanism nr. 157/26.05.2008, invocată de intimatul-pârât E. Prin decizia nr. 338/Ap din data de 24.02.2022, Curtea de Apel Brașov - Secția civilă a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâții D, B, C, UAT Comuna F, prin Primar, și E.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 2533/20.12.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A S.R.L. împotriva deciziei nr. 338/Ap din 24.02.022 a Curții de Apel Brașov - Secția civilă, pe care a casat-o, trimițând cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Brașov în cel de-al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 1957/Ap din 12.12.2023, Curtea de Apel Brașov - Secția civilă a luat act de renunțarea la cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul D; a admis excepția de nelegalitate invocată de reclamantă și, pe cale de consecință, a constatat nelegalitatea certificatului de urbanism nr. 157/26.05.2008 emis de Comuna F; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții B, C, UAT Comuna F și E; i-a obligat pe pârâții E, B, C și UAT Comuna F, în solidar, la plata sumei de 36.375 euro sau echivalentul în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri; i-a obligat pe aceiași pârâți, în solidar, la plata sumei de 11.042,38 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă de timbru aferentă pretențiilor admise, pentru fond, apel și recurs.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au formulat recursuri, pârâții C, Unitatea Administrativ Teritorială Comuna F, B și E. i. În ceea ce privește recursul pârâtului C: Prin memoriul de recurs întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a invocat greșita reținere, în sarcina sa, a unei fapte ilicite, în condițiile în care emitentul actului este instituția publică, iar nu persoanele fizice, astfel că în sarcina sa persoanelor fizice nu pot fi reținute fapte ilicite care sa atragă răspunderea civila delictuală, astfel cum a reținut și prima instanță. Relevând cadrul factual, a menționat că este de notorietate faptul că reclamanta folosea terenul în litigiu încă de la un moment anterior cumpărării acestuia, în 2008, situație față de care a fost unica interesată în achiziționarea sa, cunoscând împrejurarea că terenul este cuprins în strategia de dezvoltare rurală și inclus în zona intravilană a Comunei F, aspect pe care îl cunoștea dată fiind calitatea unuia dintre asociații acesteia de consilier local în cadrul instituției, fiind evident faptul că avea cunoștință, la momentul încheierii contractului, de locul unde era situat imobilul achiziționat. Raportat la aceste aspecte, susținerea că reclamanta ar fi avut un prejudiciu nu este reală, valoarea terenului, conform datelor cuprinse în Strategia de dezvoltare, fiind cea care se referă la terenurile intravilane și implicit și a terenului în litigiu. Evidențiind situația de fapt, a arătat că certificatul de urbanism este menționat în contractul de vânzare-cumpărare, iar din cuprinsul acestuia rezultă că s-a adus la cunoștința persoanelor interesate împrejurarea că există posibilitatea de construire numai pe baza de PUZ, întocmit împreună și de acord cu toți deținătorii de terenuri din zonă, astfel încât susținerea că nu ar putea construi este fără fundament legal, astfel că lipsește prejudiciul reclamantei. Instanța de apel a ignorat aspectele arătate de către cei care au vândut terenul reclamantei, care au susținut că, la stabilirea prețului, nu au ținut cont de faptul că terenul este situat în intravilan sau în extravilan, prețul încasat fiind cel negociat de către părți. Sarcina probei în prezenta cauză îi revenea reclamantei, în sensul că prețul vânzării a fost negociat conform Ghidului Notarilor Publici, respectiv că vânzătorii ar fi primit inclusiv un preț diminuat în schimbul terenului înstrăinat. Or, în cauză, nu s-a făcut o astfel de probă, astfel cum au precizat inclusiv vânzătorii terenului. Reclamanta a formulat acțiune împotriva persoanelor fizice, semnatare ale actului administrativ, fără, însă, a apela la niciuna dintre procedurile administrative de anulare a certificatului. Arată că reclamanta avea la îndemână acțiunea în răspundere civilă contractuală, de care nu a uzat, formulând direct acțiunea în răspunderea civila delictuală prin care solicită întregul preț al vânzării de la pârâții din prezenta cauză. Precizează că nu rezultă, din cuprinsul deciziei atacate, raționamentul instanței de apel referitor la stabilirea unui prejudiciu în valoare de 36.375 euro, cu atât mai mult cu cât curtea a respins solicitarea de efectuare a unui raport de expertiză, formulată de reclamantă. Certificatul de urbanism face parte din sfera actelor administrative, astfel că reclamanta putea promova o acțiune în anularea acestuia, conform Legii nr. 554/2004, acțiune care, însă, nu a fost formulată. Menționează și că prejudiciu invocat nu este consecința directă sau indirectă a faptei sale, ci reprezintă o sumă rezultată dintr-un preț stabilit printr-un contract de vânzare-cumpărare negociat cu vânzătorul. Invocă și lipsa motivării instanței, raportat la determinarea legăturii de cauzalitate dintre fapta imputată paratei și susținerile reclamantei relative la prejudiciul pretins suferit de către reclamantă, precum și că respectivul certificat de urbanism nu produce efecte juridice, având doar caracter de informare. ii. În ceea ce privește recursul pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Comuna F: Recurenta-pârâtă a invocat încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 3 alin. 3 din Constituția României și a art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864, dat fiind că unitățile administrativ-teritoriale nu se află în raporturi juridice contractuale cu primarul, viceprimarul sau cu secretarul unității administrativ-teritoriale, toate atribuțiile cu privire la unitățile administrativ-teritoriale fiind date, prin lege, către Consiliile locale, ca organe deliberative, respectiv către Primar, ca organ executiv. Arată că nu există un raport de prepușenie între unitatea administrativ-teritorială și pârâți, pârâta neavând calitatea de comitent. Instanța nu motivează în ce a constat lipsa de diligență pe care ar fi săvârșit-o la data emiterii certficatului de urbanism și care îi viza, de fapt, pe aleșii locali Primar și Viceprimar, respectiv pe Secretarul Consiliului local. iii. În ceea ce privește recursul pârâtului B: Prin memoriul de recurs întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâtul susține, sub un prim aspect, nemotivarea soluției de respingere a apărării referitoare la existența unei priorități a analizei excepției de nelegalitate a certificatului de urbanism, din prisma motivelor care determină nelegalitatea. În condițiile în care certificatul de urbanism nu a fost semnat de către primar, ci de către viceprimar, acesta nu poate produce de plano efecte juridice, context în care nelegalitatea invocată de reclamantă, motivat de conținutul său, nu mai prezenta relevanță. Printr-o altă critică, pârâtul invocă faptul că instanța de apel nu motivează în ce constă fapta ilicită reținută în sarcina sa și motivele pentru care apărările sale au fost înlăturate. Precizează că a arătat, prin apărările formulate în fața instanței de apel, după casarea cu trimitere spre rejudecare, că atribuțiile sale de serviciu nu aveau ca obiect vizarea pentru legalitate sau contrasemnarea certificatelor de urbanism, neexistând o argumentație a instanței de apel, care să susțină înlăturarea apărărilor formulate cu privire la inexistenta faptei ilicite. Printr-o altă critică, recurentul a invocat încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 32 alin. (1) din Ordinul nr. 1430/2005, coroborate cu dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 50/1991, care reglementează semnarea certificatului de urbanism, a prevederilor art. 117 din Legea nr. 215/2001, care reglementează atribuțiile secretarului unităților administrativ teritoriale, a dispozițiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, care stabilesc atribuțiile funcționarilor publici, a prevederilor art. 30-34 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 1430/2005 al Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, care stabilesc procedura de întocmire a certificatului de urbanism, precum și a prevederilor art. 998-999 C. civ. de la 1864. Arată că nicio dispoziție legală nu stabilește în sarcina sa, ca secretar al Unității Administrativ Teritoriale Comuna F, atribuții în materia emiterii certificatelor de urbanism - în sensul verificării aspectelor tehnice certificate de acestea sau avizării legalității acestora (deci nici verificarea sau stabilirea regimului juridic intravilan sau extravilan a imobilului teren vizat de cererea reclamantei). Instanța de apel a procedat greșit nedecelând cu privire la răspunderea semnatarilor certificatului de urbanism din prisma atribuțiilor ce le reveneau în ceea ce privește emiterea actului administrativ individual. Precizează că recurentului-pârât C, în calitate de funcționar în cadrul Oficiului de urbanism, disciplină în construcții, îi revenea obligația de a verifica toate aspectele juridice și tehnice prevăzute de art. 30 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 și să redacteze certificatul de urbanism cu datele corecte rezultate din evidența respectivului compartiment - având acces nelimitat la acestea și având drept atribuție de serviciu cunoașterea și studierea acestor evidențe, purtând întreaga responsabilitate pentru datele inserate în formularul prevăzut de lege. Arată că responsabilitatea emiterii certificatului de urbanism revine tuturor semnatarilor acestuia, potrivit atribuțiilor stabilite în conformitate cu prevederile legale în vigoare. Menționează că secretarul unității administrativ-teritoriale nu are o obligație legală sau de serviciu cu privire la verificarea datelor tehnice din cuprinsul certificatului de urbanism, astfel că atribuția de a semna certificatul de urbanism nu este însoțită de obligația de a verifica o conformitate a conținutului tehnic al certificatului de urbanism cu realitatea din evidența urbanistică a unității administrativ-teritoriale, aceasta fiind atribuția legală a redactorului certificatului de urbanism. Precizează, totodată, că nu i-a fost delegată atribuția de a verifica eventuala corectitudine a conținutului certificatelor de urbanism, precum și că nu avea posibilitatea tehnică de a efectua verificări cu privire la corectitudinea informațiilor pe care angajații compartimentului urbanism le menționau în cuprinsul documentelor. Arată, așadar, că atribuția legală care îi revenea nu era aceea de a viza pentru legalitate sau de a contrasemna certificatul de urbanism, ci doar de a semna certificatul de urbanism, motiv pentru care consideră că în mod greșit s-a reținut, de către instanța de apel, săvârșirea unei fapte ilicite, prin neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unei atribuții legale de serviciu cu privire la certificatul de urbanism nr. 157/26.05.2008. - Printr-o altă critică, recurentul invocă inexistența unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei. Înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către reclamantă - singura probă administrată în cauză -, nu fac dovada pretențiilor reclamantei, care pretinde că a suferit un prejudiciu patrimonial. constând în pierderea șansei de a fi cumpărat imobilul respectiv la un preț mai mic decât cel pe care l-a achitat efectiv, nefăcându-se dovada intenției vânzătorilor de a vinde respectivul imobil teren la un preț inferior celui pretins efectiv la vânzare, aceasta deoarece, în pofida regimului juridic de teren extravilan, prin poziționarea sa, respectivul teren era unul valoros. Raportarea pretențiilor reclamantei la valorile terenurilor relevate de Ghidul orientativ emis de Camera Notarilor Publici nu poate fi primită, câtă vreme scopul pentru care a fost întocmit acest ghid este acela de a asigura o evaluare a imobilelor strict din perspectiva stabilirii valorii taxelor și impozitelor aferente actelor translative de proprietate la nivel generic, fără, însă, a ține seama de particularitățile acestora, care influențează decisiv valoarea lor pe piața imobiliară. Prețul din cadrul vânzărilor de terenuri se stabilește de către părți prin negociere, raportat la valoarea imobilului pe piața imobiliară, iar nu la Ghidul orientativ emis de Camera Notarilor Publici. Înscrisurile ce constituie probațiunea cauzei nu fac dovada unei probabilități, nu indică o valoare a probabilității și nici nu stabilesc o valoare la care aceasta ar releva caracterul serios și real al șansei pretins pierdute. Pentru a se putea stabili existența unei șanse reale și serioase a reclamantei de a cumpăra respectivul teren la un preț mai mic, se impunea să se prezinte, de către aceasta, probe, din care să rezulte, neechivoc, că părțile ar fi luat în discuție o eventuală vânzare-cumpărare a imobilului și în condițiile în care acesta ar fi avut regimul juridic de teren extravilan, ceea ce reclamanta nu a făcut. Proba caracterului serios și real al șansei reclamantei de a dobândi imobilul la un preț mai mic imobilul respectiv trebuie analizată in concreto, pentru fiecare teren în parte. Or, reclamanta nu a furnizat niciun înscris care să probeze caracterul real și serios al șansei pe care susține că a pierdut-o și nici existența unei negocieri a prețului terenului între părțile contractului de vânzare-cumpărare. iv. În ceea ce privește recursul pârâtului E: - Prin memoriul de recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a invocat, sub un prim aspect, că instanța de rejudecare a stabilit prejudiciul exclusiv pe baza unui calcul propriu, realizat având în vedere pretinse valori din Grila notarială aferentă anului 2008, fără administrarea unor mijloace de probă suplimentare, respectiv înscrisuri, interogatoriu sau expertiză de specialitate și fără a indica un temei legal în acest sens. În continuare, recurentul redă, sub forma citării, prevederile art. 1294, art. 1169 - 1170, art. 1303 - 1304 C. civ. de la 1864, art. 77 ind. 1 alin. (4) din Legea nr. 571/2003, respectiv art. 6 din Legea nr. 36/1995, invocând încălcarea acestora de către instanța de apel, invocând, în acest sens, că părțile pot stabili, de comun acord, orice preț în materie de vânzare, respectiv că notarul are obligația de a întocmi contractul de vânzare-cumpărare conform condițiilor contractuale stabilite de părți. Raportat la aceste considerente, precizează că instanța de apel a realizat un examen superficial al prezentei cauze, în contextul în care nu a administrat nicio probă pentru stabilirea contextului faptic în care părțile au stabilit prețul de vânzare, nefiind dispusă nici proba cu interogatoriul și nici proba cu expertiza de specialitate. A mai invocat recurentul și că instanța a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, având în vedere că, potrivit dispozițiilor legale, certificatul de urbanism nu putea fi folosit la autentificarea actului, întrucât scopul emiterii lui a fost de informare, iar nu de realizare a unor operațiuni notariale. Mai arată că hotărârea atacată este nelegală și prin aceea că, în speță, este incidentă o cauză exoneratoare de răspundere juridică, iar nu una de diminuare a răspunderii. Menționează că instanța de apel nu a precizat temeiul legal în baza căruia a reținut o cauză de diminuare a răspunderii, iar nu una exoneratorie de răspundere. Relativ la contextul faptic, instanța de apel nu a analizat, în mod integral, o serie de apărări invocate de pârâți în legătură cu circumstanțele eliberării certificatului de urbanism, nefiind preocupată să analizeze cum terțe persoane au intrat în posesia unui document al Primăriei Comunei F și nici care a fost contribuția asociatului reclamantei, nefiind administrate probe în privința acestor aspecte. Instanța a omis să analizeze procura nr. 926/09.12.2008, aflată la dosarul cauzei, acordată de vânzătorii G și H în vederea înstrăinării imobilului. Arată, totodată, că, în speță, este incidentă o cauză de exonerare a răspunderii, respectiv fapta victimei sau a unui terț, constând în inducerea în eroare a angajaților Primăriei Comunei F, având în vedere faptul că solicitării de eliberare a certificatului de urbanism i-a fost anexat un plan de încadrare care atesta poziționarea în intravilan a terenului. Susține, de asemenea, că prejudiciul invocat are caracter incert, în condițiile în care în cuprinsul certificatului de urbanism s-a menționat clar că terenul se află într-o zonă pusă sub interdicție temporară de construire până la elaborarea unui PUZ sau unui PUD. Așadar, la momentul respectiv, pe terenul cumpărat de către reclamantă, nu se putea construi, indiferent dacă era situat în intravilanul sau în extravilanul localității, iar intimata cunoștea acest aspect, șansa de a construi fiind incertă. Mai arată că intimata-reclamantă nu a depus, în susținerea acțiunii, o expertiză topografică, iar instanța a respins proba cu expertiza, amplasamentul terenului fiind cunoscut de către aceasta la data cumpărării terenului, independent de orice faptă a angajaților Primăriei Comunei F, în condițiile în care a folosit terenul și anterior încheierii contractului de vânzare. Precizează și că nu există un temei pentru a aprecia că vânzătorii ar fi acceptat un preț mai mic decât cel pretins, respectiv că ar fi acceptat prețul de 2.250 euro, pentru categoria de folosință extravilan. De asemenea, a invocat și că, din perspectiva condiției impuse de lege, ca prejudiciul a cărui reparare este pretinsă să fie cert, sub imperiul Codului civil de la 1864, aplicabil în cauză, nu era prevăzută/reglementată posibilitatea reparării prejudiciului produs prin pierderea șansei, ci doar a prejudiciului actual și a celui viitor. Tot în legătură cu prejudiciul invocat în cauză, recurentul a precizat și că reclamanta nu a făcut dovada realizării unor demersuri reale în vederea obținerii unei autorizații de construire. Instanța de judecată nu a administrat niciun mijloc de probă (expertiză topo) pentru a stabili cu claritate dacă terenul cumpărat a fost încadrat în mod corect sau nu, după caz, în categoria intravilan, respectiv în cea de extravilan. A mai arătat și că prevederile art. 6 din Legea nr. 50/1991, art. 29 și art. 32 alin. (1) și (2) ale Ordinului nr. 1943/2001 nu au fost încălcate cu vinovăție, inspectorul de urbanism C, care a întocmit actul în discuție fiind indus în eroare de un plan depus de solicitanții certificatului de urbanism, care făcea trimitere la documentații în curs de aprobare. - Prin cererea completatoare a memoriului de recurs depusă în 15.03.2024, întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat, sub un prim aspect, refuzul instanței de rejudecare de a se pronunța asupra inadmisibilității excepției de nelegalitate a certificatului de urbanism. În acest sens, menționează ca fiind eronată reținerea instanței de apel în sensul că această chestiune a format obiect de judecată în primul ciclu procesual, astfel cum rezultă din încheierea de la termenul din data de 16.12.2021, având în vedere că încheierea respectivă nu are o existență autonomă, ci face parte din succesiunea de acte pe care instanța le ia în rezolvarea unei pricini. În atare condiții, efectul casării dispuse prin decizia instanței de recurs din primul ciclu procesual se întinde și cu privire la încheierile premergătoare, având în vedere că acestea nu au o existență autonomă. Arată și că nu avea interes să conteste, pe calea recursului, o simplă încheiere prealabilă, în condițiile în care, prin decizia nr. 338/Ap din data de 24.02.2022 a Curții de Apel Brașov - Secția civilă, a fost respinsă acțiunea reclamantei, recurentul reluând, în continuare, argumentația în susținerea inadmisibilității excepției de nelegalitate a certificatului de urbanism. Printr-o altă critică, recurentul a invocat că, în cauză, nu există o faptă ilicită, întrucât efectul admiterii excepției de nelegalitate nu este identic cu cel al anulării certificatului de urbanism, având în vedere că, în cea dintâi ipoteză, instanța soluționează cererea fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a constatat-o în prealabil. A precizat, de asemenea, că reclamanta a promovat prezentul demers judiciar fără a obține anterior (pe calea unei acțiuni separate) sau concomitent (printr-un petit distinct) anularea certificatului de urbanism. Menționează că lipsește raționamentul juridic al instanței de apel, dat fiind faptul că, urmare a admiterii excepției de nelegalitate, curtea trebuia să soluționeze acțiunea fără a ține seama de certificatul de urbanism și nicidecum să confunde scopul și funcțiunea excepției de nelegalitate cu acțiunea reglementată de dispozițiile art. 7 și art. 8 din Legea nr. 554/2004. Printr-o altă critică, recurentul a invocat că nu a săvârșit fapta cu vinovăție, dat fiind că nu a întocmit actul în cauză și nici nu a semnat pentru legalitate, fiind ales local, iar nu funcționar public și nici secretar al unității administrativ-teritoriale, fiind reluate, de asemenea, susținerile formulate prin memoriul de recurs. Recurentul a menționat și că, în speță, nu este îndeplinită condiția cu privire la legătura de cauzalitate dintre prejudiciul pretins și emiterea certificatului de urbanism, dat fiind că acest act administrativ nu era obligatoriu la înstrăinare, nefiind nici emis în acest scop, ci în scop de informare. - Prin cererea completatoare a memoriului de recurs depusă în 18.03.2024, recurentul a depus în probațiune practică judiciară, solicitând, totodată, casarea deciziei atacate în vederea administrării probei cu expertiza tehnică în specialitate evaluare bunuri, precum și a probei cu expertiza tehnică în specialitatea topografie-cadastru.

Apărări formulate în cauză În 22.04.2024, în termen procedural, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul pârâtului B, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. În 23.04.2024, în termen procedural, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Comuna F, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. În 22.05.2024, în termen procedural, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul pârâtului E (astfel cum a fost completat), prin care a solicitat, în principal, anularea acestuia pentru lipsa unor critici de nelegalitate, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. În aceeași dată, 22.05.2024, în termen procedural, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul pârâtului C, prin care a solicitat, în principal, anularea acestuia pentru lipsa unor critici de nelegalitate, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. În 05.06.2024, în termen procedural, recurentul B a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-reclamante, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate și admiterea recursului formulat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția netimbrării recursurilor formulate de pârâții C și Unitatea Administrativ Teritorială Comuna F, respectiv excepția nulității recursurilor pârâților B și E pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, invocate din oficiu, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora pentru considerentele expuse în continuare. i. În ceea ce privește recursurile pârâților C și Unitatea Administrativ Teritorială Comuna F: Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești, precum și cererile adresate Ministerului Justiției și Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute în respectiva ordonanță de urgență, care, în acord cu dispozițiile art. 33 alin. (1) din același act normativ, se plătesc anticipat. Totodată, prevederile art. 486 alin. (2) C. proc. civ. dispun că la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar alin. 3 al aceluiași text de lege statuează că neîndeplinirea acestei cerințe este sancționată cu nulitatea. Conform dispozițiilor art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, recursul împotriva hotărârilor judecătorești se taxează cu 100 lei dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-7 C. proc. civ. În speță, prin rezoluția de comunicare a recursurilor declarate în cauză s-a stabilit că pârâtul C datorează o diferență de taxă de timbru în cuantum de 2.249,37 lei (dată fiind depunerea, anexat memoriului de recurs a dovezii de achitare a unei taxe de timbru în cuantum de 50 lei), precum și că pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna F datorează o taxă de timbru în cuantum de 2.299,37 lei. Obligația procesuală de achitare a diferenței de taxă de timbru a fost comunicată pârâtului C prin adresa emisă la 9 mai 2024 (fila 127 din dosar), împreună cu recursurile declarate de pârâții B, E și Unitatea Administrativ Teritorială Comuna F, în 13 mai 2024 (conform procesului-verbal de înmânare de la fila 141 din dosar), iar obligația de pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Comuna F, de achitare a taxei judiciare de timbru, a fost comunicată prin adresa emisă, de asemenea, în 9 mai 2024 (fila 129 din dosar), împreună cu recursurile formulate de ceilalți pârâți, în aceeași dată, 13 mai 2024 (conform dovezii de înmânare de la fila 143 din dosar). Or, deși legal înștiințați despre obligativitatea timbrării cererilor de recurs formulate, pârâții C și Unitatea Administrativ Teritorială Comuna F nu au făcut dovada achitării taxelor datorate, în cuantumul stabilit de instanță, până la data analizării prezentului recurs. Întrucât obligația de a face dovada achitării taxei judiciare de timbru reprezintă o condiție legală extrinsecă cererii de recurs, conform art. 486 alin. (2) C. proc. civ., neîndeplinirea acesteia atrăgând sancțiunea nulității recursurilor, conform alin. 3 al aceluiași articol, necondiționat de existența vreunei vătămări, conform art. 176 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va anula, ca netimbrate, recursurile formulate, în cauză, de către pârâții C și Unitatea Administrativ Teritorială Comuna F. ii. În ceea ce privește recursul pârâtului B: - Este formală critica recurentului-pârât privitoare la nemotivarea, de către instanța de apel, a soluției de înlăturare a susținerii pârâtului referitoare la existența unei priorități de analizare a propriei excepții de nelegalitate a certificatului de urbanism nr. 157/26.05.2008 emis de Comuna F, în detrimentul excepției de nelegalitate invocate de reclamanta-apelantă cu privire la același act administrativ. Astfel, se observă că, deși pârâtul a invocat că decizia atacată ar fi afectată de viciul unei nemotivări corespunzătoare, acesta a omis să se raporteze, în concret, la dezlegările instanței de apel date prin încheierea de ședință din 9 noiembrie 2023 (neatacată în cauză), prin care s-a reținut că „aspectele referitoare la excepția de nelegalitate a certificatului de urbanism invocate de intimatul-pârât B reprezintă o completare a motivelor ce vizează excepția de nelegalitate a aceluiași act, invocată de apelanta-reclamantă”, pentru ca ulterior, prin decizia atacată, observând ca fiind întemeiate ambele motive de nelegalitate invocate, curtea să admită excepția de nelegalitate a certificatului de urbanism. În aceste condiții, simpla reluare a susținerilor în sensul existenței unei ordini de soluționare a „excepțiilor” de nelegalitate, dat fiind că, „în condițiile în care respectivul certificat de urbanism nu a fost semnat de către primar, ci de viceprimar, nelegalitatea invocată de reclamantă, motivat de conținutul său, nu mai prezintă relevanță”, nu reflectă o situație dintre cele aferente motivului de recurs referitor la nemotivare, ci denotă, mai degrabă, dezacordul recurentului în raport cu soluția pronunțată, aspect ce plasează critica în afara limitelor stabilite de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. - Nici susținerile subsumate de recurent aceluiași motiv de recurs, referitoare la lipsei unei argumentații a instanței de apel care să susțină înlăturarea apărărilor sale cu privire la inexistența faptei ilicite, nu opun veritabile aspecte de nelegalitate deciziei atacate. Critica este, la rândul său, una formală, în condițiile în care, ulterior stabilirii, în mod expres, în ce constă faptă ilicită imputată recurentului, respectiv în „emiterea și semnarea certificatului de urbanism, act care atestă o situație neconformă realității”, curtea a dispus respingerea apărărilor formulate în privința acesteia, reținând că, prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, acesta nu a oferit explicații în privința faptei imputate, afirmând că a văzut pentru prima dată certificatul doar după declanșarea litigiului de față, precum și că, prin întâmpinarea formulată în apel, s-a limitat să afirme că certificatul de urbanism nu este de natură să producă efecte juridice. Cu toate că menționează că a arătat, „prin apărările formulate în fața instanței de apel, în mod special după casarea cu trimitere spre rejudecare, că atribuțiile sale de serviciu nu aveau ca obiect vizarea pentru legalitate sau contrasemnarea certificatelor de urbanism”, recurentul omite faptul că aceste aspecte au fost invocate doar prin concluziile scrise depuse în 19 noiembrie 2023, ulterior închiderii dezbaterilor în fața instanței de rejudecare. Astfel fiind, se observă că, deși susține că hotărârea recurată ar fi afectată de un viciu de motivare, totuși, recurentul nu indică, printr-o argumentație acurată juridic, în ce măsura instanța devolutivă de atac era ținută a se pronunța asupra noilor apărări formulate, în condițiile în care acestea nu au fost deduse judecății în condiții de contradictorialitate. Or, procedând în această manieră deficitară, recurentul nu face posibilă determinarea limitelor în cadrul cărora poate avea loc analiza de legalitate a instanței de recurs față de aspectul indicat, care presupunea, conform celor arătate, demonstrarea prioritară a unei pretinse legale învestiri a instanței cu apărările în discuție, dat fiind momentul procesual la care au fost formulate acestea. În consecință, nici aceste susțineri nu pot fi reținute spre analiză, întrucât se caracterizează printr-un grad mare de generalitate și imprecizie, aspect care atrage imposibilitatea exercitării unui control de legalitate din perspectiva acestei ipoteze subsumate motivului de nelegalitate invocat. - Doar sub aparența unei critici de nelegalitate se înscrie și susținerea recurentului-pârât, întemeiată pe pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la încălcarea, de către instanța de rejudecare, a prevederilor art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, dat „fiind că nicio dispoziție legală nu stabilește în sarcina sa, în calitate de secretar al Unității Administrativ Teritoriale Comuna F, atribuții în materia emiterii certificatelor de urbanism, în sensul verificării aspectelor tehnice certificate de acestea sau a avizării legalității acestora, și nici de verificare sau de stabilire a regimului juridic a imobilului vizat de cererea reclamantei”. Fără a exhiba și de această dată un veritabil element de nelegalitate a deciziei atacate, susținerile referitoare la „absența faptei ilicite”, prin aceea că recurentului-pârât „nu îi incumba nicio obligație de verificare a conținutului tehnic al respectivului certificat de urbanism”, desconsideră limitele în care s-a pronunțat instanța de apel (astfel cum au fost conturate chiar de recurentul-pârât, prin apărările formulate în etapa procesuală anterioară) și în care poate avea loc cenzura specifică instanței de recurs. Astfel, în acord cu cele arătate anterior, se observă că aceste susțineri (prin care se invocă, în esență, încălcarea normelor care reglementează semnarea și procedura de întocmire a certificatului de urbanism, respectiv a atribuțiilor funcționarilor publici, respectiv a secretarului unităților administrativ-teritoriale) nu au fost deduse, în mod corespunzător, judecății instanței de apel, fiind formulate, astfel cum s-a arătat, prin concluziile scrise depuse ulterior închiderii dezbaterilor în fața instanței de rejudecare. Cum raționamentul curții nu a putut antama aspectele sesizate prin concluziile scrise, se constată că invocarea lor direct în recurs este făcută omisso medio, ceea ce determină imposibilitatea analizării lor în prezenta etapă procesuală. În acest sens, dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc că motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas nesoluționate. Așadar, pentru le a putea invoca în recurs, susținerile ar fi trebuit formulate în concordanță cu cerințele procedurale, în faza procesuală anterioară, în combaterea apelului reclamantei, prin care s-a criticat soluția dată de prima instanță, urmărindu-se atragerea răspunderii delictuale a pârâtului-recurent tocmai ca urmare a invocării unei fapte ilicite, constând în emiterea unui act administrativ nelegal, de care s-ar face răspunzător pârâtul. Pentru aceste motive, dat fiind că susținerile pârâtului nu au constituit obiectul verificării jurisdicționale a instanței de apel, redarea lor în fața instanței de recurs, contrar exigențelor ce se degajă din prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. anterior menționate, face imposibilă extragerea unui element de nelegalitate a deciziei atacate (care ar fi presupus tocmai demonstrația juridică a unei greșite aplicări a textelor de lege invocate în susținerea acestor apărări), în măsură a conduce la realizarea controlului în casație. - Inclusiv aspectele referitoare la „inexistența prejudiciului reclamantei” nu sunt apte a fi deduse spre examinare în prezenta cale extraordinară de atac, nefiind încadrabile în motivul de casare invocat, în condițiile în care, nici în privința acestora, nu se pune în discuție o eventuală neconformitate cu dispozițiile legale a deciziei atacate, ci doar modalitatea de stabilire a situației de fapt. Astfel, se observă că, în dezvoltarea criticii, recurentul se limitează doar la invocarea unor aspecte de temeinicie (formulând susțineri precum: „proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către apelanta-reclamantă nu face dovada pretențiilor acesteia”, „apelanta-reclamantă nu a făcut în niciun fel proba incidenței în cauză a unei stări de fapt care să susțină afirmațiile și pretențiile formulate”, „înscrisurile ce constituie probațiunea cauzei nu fac dovada unei probabilități”, „reclamanta nu a furnizat niciun înscris care să probeze caracterul real și serios al șansei pe care susține că a pierdut-o”), ce nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, nefiind compatibile cu prezenta cale extraordinară de atac. În acest sens, se reține că, prin decizia de casare, s-a stabilit obligația instanței de rejudecare de a aprecia, în conturarea cadrului factual, asupra posibilității despăgubirii reclamantei pentru pierderea unei șanse, având a analiza caracterul real și serios al șansei, iar nu nerealizarea șansei, corelativ stabilirii caracterului cert al prejudiciului. Cu ocazia rejudecării, curtea a stabilit, ca urmare a interpretării probatoriului administrat, că emiterea certificatului de urbanism a fost făcută în scopul încheierii vânzării, astfel că, prin indicarea unei alte categorii de folosință decât cea reală, a fost afectată însăși cauza juridică, aspect pe care l-a considerat ca fiind suficient pentru a demonstra caracterul real al șansei reclamantei (dată fiind suferirea unui prejudiciu rezultat din pierderea șansei de a obține un avantaj economic corespunzător regimului juridic al imobilului). A mai reținut instanța de apel ca fiind dovedit și caracterul serios al șansei, raportat la probabilitatea foarte mare ca reclamanta să obțină un preț mult inferior celui plătit, raportat la categoria de folosință extravilan, în condițiile în care prețul, pe metrul pătrat, era de 0,3 euro. Tot astfel, dată fiind „absența oricăror detalii privind negocierile purtate între părțile contractului privind prețul imobilului”, instanța devolutivă de control judiciar s-a raportat la un criteriu obiectiv, respectiv valorile minime din grila notarială valabilă la nivelul anului 2008, în determinarea prejudiciului, contrar susținerilor reclamantei (care îl indicau ca fiind reprezentat de diferența dintre prețul plătit și valoarea terenului în funcție de categoria de folosință extravilan, potrivit aceleiași grile). De asemenea, în conformarea dezlegărilor instanței de casare date problemelor de drept, obligatorii conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., care au stabilit îndatorirea instanței de rejudecare de a ilustra semnificația juridică a împrejurării că „societatea reclamantă fie cunoștea adevărata situație juridică a terenului, fie nu o cunoștea, dar fi trebuit și ar fi putut să o cunoască cu un minim de diligență din partea asociaților acesteia”, curtea a reținut că aceasta constituie o cauză diminuatoare a întinderii despăgubirilor, dată fiind „lipsa unor date factuale concrete care să susțină teza pârâților” (a cunoașterii regimului juridic real a imobilului), ocazie cu care a redus la jumătate întinderea despăgubirilor. În atare circumstanțe, simpla afirmare a faptului că „înscrisurile probatorii administrate nu susțin pretenția reclamantei, nefăcându-se dovada intenției vânzătorilor de a vinde respectivul imobil la un preț inferior celui pretins efectiv la vânzare, deoarece, în pofida regimului juridic de teren extravilan, prin poziționarea sa, respectivul teren era unul valoros”, denotă doar o solicitare de restabilire a situației de fapt, prin repunerea în discuție a unor elemente de temeinicie, urmărind, în această manieră, inadecvată procedural, să obțină o nouă devoluare a cauzei. Or, în fața instanței de recurs, nu se poate pune în discuție o reapreciere sau reevaluare a probelor administrate, după cum este inadmisibil a se înfățișa critici de netemeinicie a hotărârii atacate, căci, dacă s-ar admite această teză, ar însemna acceptarea unei extinderi a controlului judiciar dincolo de limitele prevăzute de lege, cu nesocotirea caracterului nedevolutiv al prezentei căi extraordinare de atac. Astfel fiind, analiza caracterului real și serios al șansei pierdute, necesar pentru angajarea răspunderii delictuale în cazul acestui tip de prejudiciu, reprezintă un element ce se circumscrie exclusiv competenței instanțelor devolutive (cărora le incumbă îndatorirea de cercetare a faptelor), motiv pentru care susținerile recurentului-pârât referitoare la lipsa probării, de către partea reclamantă, a acestei cerințe nu pot constitui obiect al examinării în această fază procesuală, nefiind subsumabile motivelor de recurs consacrate expres prin prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Se constată, așadar, că recurentul-pârât nu procedează la o argumentare susceptibilă de încadrare în acest motiv de casare, ci, mai degrabă, reproșează maniera în care au fost administrate și interpretate probele, ceea ce excedează verificărilor instanței de recurs. iii. În ceea ce privește recursul pârâtului E: - Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se plasează în afara controlului judiciar al instanței de recurs. Astfel, se constată că au fost invocate direct în recurs, cu nesocotirea prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., criticile pârâtului privind încălcarea, de către instanța de apel, cu ocazia stabilirii întinderii prejudiciului, a prevederilor art. 1169-1170, art. 1294, art. 1303 C. civ. de la 1864, respectiv a prevederilor art. 77 ind. 1 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. Prin urmare, dată fiind omisiunea recurentului de a supune dezbaterii aceste aspecte cu prilejul judecății apelului reclamantei împotriva soluției primei instanțe, acest demers analitic are un caracter omissio medio, care determină imposibilitatea analizării susținerilor în prezenta etapă procesuală. Suplimentar, în acord cu cele arătate anterior în legătură cu modalitatea în care a avut loc stabilirea, de către instanța de rejudecare, respectându-se dezlegările instanței de casare, a prejudiciului suferit de reclamantă, determinat de pierderea unei șanse, se constată că nici simpla expunere, de către recurent, a unor aprecieri proprii cu privire la stări de fapt și probe, prin susțineri precum „instanța a calculat prejudiciul având în vedere pretinse valori din pretinse grile notariale, fără administrarea niciunui alt mijloc de probă suplimentar, respectiv înscrisuri, interogatoriu sau expertiză de specialitate”, nu permite reținerea unui aspect de nelegalitate. Or, astfel cum s-a arătat în precedent, aceste chestiuni nu pot face obiectul cenzurii în prezenta cale extraordinară de atac, cât timp stabilirea situației de fapt pe baza analizării probatoriului este atributul exclusiv al instanțelor devolutive, singurele îndrituite a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces, din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora. Aceasta cu atât mai mult cu cât critica tinde, a pune în discuție, inadecvat procedural, inclusiv elemente intrate sub efectul puterii de lucru judecat, din moment ce mijloacele probatorii la care face referire partea (și la încuviințarea cărora a achiesat prin concluziile puse) au fost respinse de instanța de rejudecare prin încheierea de ședință de la termenul din 16 octombrie 2023, neatacată în prezenta cauză. În acest context, simpla invocare a aspectului că instanța de apel „nu a administrat nicio probă pentru stabilirea contextului faptic în care părțile au stabilit prețul de vânzare”, nu este în măsură să imprime criticii valența unui aspect de nelegalitate, ci expune doar nemulțumirea recurentului în raport cu soluția pronunțată. Tot în același registru se înscriu și susținerile pârâtului referitoare la faptul că „certificatul de urbanism nu putea fi folosit la autentificarea actului, întrucât a fost emis în scop de informare”, în condițiile în care supun dezbaterii doar modalitatea de evaluare a unui mijloc probatoriu, incompatibilă cu obiectul recursului (limitat, conform art. 483 alin. 3 C. proc. civ., la verificarea conformității cu regulile de drept aplicabile). - Inclusiv critica referitoare la greșita reținere, de către instanța de apel, a unei cauze de diminuare a răspunderii juridice, iar nu de exonerare a acesteia, antamează, în realitate, doar chestiuni relative la elementele de fapt ale cauzei și la modalitatea de interpretare a probatoriului, străine de analiza de legalitate a instanței de recurs, astfel cum s-a arătat. Aceasta întrucât aspectul în discuție a fost reprezentat de calificarea juridică, de către curte, a unei împrejurări de fapt, cu respectarea dezlegărilor obligatorii ale instanței de casare. Astfel, verificarea jurisdicțională a instanței de rejudecare s-a limitat la cercetarea mijloacelor de probă care au conturat cadrul factual în cauză, atunci când a concluzionat că împrejurarea că, la momentul achiziționării terenului, unul dintre cei doi asociați ai reclamantei era direct implicat în conducerea Comunei F, în calitate de consilier local, atestă faptul că aceasta ar fi trebuit și ar fi putut să cunoască regimul juridic real al terenului, cu un minim de diligență, iar nu că aceasta ar atesta, „în lipsa unor date factuale concrete”, că, având cunoștință de regimul real al imobilului, ar fi urmărit și obținut încheierea ilicită a actului păgubitor, plătind un preț de aproximativ 30 de ori mai mare. Prin urmare, și prin aceste critici, recurentul a expus stări de fapt ce nu pot fi analizate în recurs, cadru procesual în care se deduc judecății exclusiv chestiuni de nelegalitate ale soluției pronunțate de către instanța de apel, iar nu aspecte de netemeinicie (cum sunt cele privind stabilirea situației de fapt ori evaluarea probatoriilor). - În aceeași manieră deficitară, care nu opune veritabile critici aduse dezlegărilor în drept ale instanței de apel, recurentul înțelege să invoce lipsa unui prejudiciu cert. Criticile, astfel cum au fost formulate, nu sunt în măsură să permită verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, din moment ce recurentul a înțeles și de această dată să antameze doar aspecte de temeinicie, străine de controlul instanței de recurs. În acest sens, se observă că pârâtul se rezumă doar la a critica maniera de interpretare, de către instanța de rejudecare, a conținutului certificatului de urbanism, invocând, în esență, că, din mențiunile cuprinse în acesta, reieșea că „terenul se află într-o zonă aflată sub o interdicție temporară de construire”. Or, verificând acest aspect, instanța de apel a constatat că „faptul că pentru a construi trebuie respectate anumite regulamente, documentații de urbanism suplimentare, de tip PUZ sau PUD, nu sunt de natură a anihila informația conform căreia terenul este în intravilan, ci dimpotrivă, de a întări convingerea persoanei căreia îi este prezentat că poate construi, în condițiile impuse de reglementările în materie.” Cum aspectele referitoare la interpretarea elementelor de probă, cu ocazia cercetării fondului cauzei, nu constituie o critică de nelegalitate, acestea nu pot face obiectul controlului în prezenta cale extraordinară de atac. - Doar sub aparența unor critici de nelegalitate se înscriu și afirmațiile referitoare la existența unei interpretări greșite a normelor de drept din materia răspunderii civile delictuale, formulate, de asemenea, în susținerea criticii referitoare la lipsa caracterului cert al prejudiciului, dat fiind că, în realitate, sunt aduse în discuție, în mod inadecvat, aspecte litigioase care au fost dezlegate definitiv în primul ciclu procesual, de către instanța de casare, ce au caracter obligatoriu în raport cu prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. În acest sens, recurentul-pârât arată că, „sub imperiul vechiului Cod civil, aplicabil în cauză, nu era prevăzută posibilitatea reparării prejudiciului produs prin pierderea șansei, ci doar a prejudiciului actual și a celui viitor”, deși instanța de casare a reținut că, „în acord cu doctrina și practica juridică dezvoltate pe marginea art. 998 - art. 1003 C. civ. de la 1864, incident cauzei (prevederi care consacră regimul juridic al răspunderii civile delictuale în cadrul căruia se situează și specia răspunderii pentru pierderea unei șanse potrivit principiului juridic general de interpretare rațională unde legea nu distinge, nici interpretul legii nu trebuie să distingă contrar, deci, apărării intimatului E din finalul concluziilor sale scrise depuse la dosar), certitudinea prejudiciului, ca element al