ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 225/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov, la data de 28 august 2020 în dosarul nr. x/197/2020, reclamanții A și B au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Orașul Predeal și Consiliul Local Predeal, obligarea acestora, în solidar, la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilelor aflate pe proprietatea reclamanților, pentru ultimii trei ani anteriori și până la data raportului de expertiză tehnică de evaluare și, în continuare, cu aplicarea indicilor de actualizare în funcție de rata inflației și cu dobânda legală aferentă, până la îndeplinirea întocmai a obligației de a face.

Prin sentința civilă nr. 1069 din 12.02.2021 pronunțată în dosarul nr. x/197/2020, Judecătoria Brașov a admis excepția necompetenței sale materiale și, în consecință, a declinat, în favoarea Tribunalului Brașov – Secția I civilă, competența de soluționare a cererii de chemare în judecată având ca obiect „pretenții”, formulate de reclamanții A și B, în contradictoriu cu pârâții U.A.T. Predeal și Consiliul Local Predeal, instanța apreciind că obiectul litigiului este unul evaluabil în bani, de drept comun.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Brașov sub nr. x/197/2020.

Prin încheierea ședinței publice din data de 17.06.2021, Tribunalul Brașov a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin încheierea ședinței publice din data de 11.11.2021, Tribunalul Brașov a respins cererea de amânare formulată de reprezentantul convențional al pârâților U.A.T. Predeal și Consiliul Local Predeal și a respins obiecțiunile formulate de reclamanți la raportul de expertiză.

Prin sentința civilă nr. 273/S din 09.12.2021, pronunțată în dosarul nr. x/197/2020, Tribunalul Brașov – Secția I civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A și B, în contradictoriu pârâții Orașul Predeal și Consiliul Local Predeal și, în consecință, i-a obligat pe pârâți să îi plătească reclamantului B, suma de 81.354,3 lei și reclamantei A, suma de 197.377,4 lei, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință pentru perioada 20.08.2017 – 06.08.2021, la care se va aplica dobânda legală, începând cu data rămânerii definitive a obligației, până la data plății efective.

A respins celelalte pretenții ale reclamanților.

I-a obligat pe pârâți să îi plătească reclamantului B, suma de 7.113,15 lei și reclamantei A, suma de 12.103 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierilor de ședință din data de 17 iunie 2021 și din data de 11 noiembrie 2021, au declarat apel pârâții U.A.T. Predeal și Consiliul Local Predeal, solicitând admiterea acestuia și, rejudecând cauza, instanța de apel să schimbe în tot sentința atacată și, în consecință, să respingă cererea de chemare în judecată. De asemenea, au solicitat obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 544/AP din 03 aprilie 2024, Curtea de Apel Brașov - Secția civilă a respins apelul declarat de apelanții pârâți UAT Predeal și Consiliul Local Predeal, împotriva sentinței civile nr. 273/S/09.12.2021 și a încheierilor de ședință din data de 17.06.2021 și 11.11.2021 pronunțate de Tribunalul Brașov în dosar nr. x/197/2020, pe care le-a păstrat.

A obligat apelanții pârâți să plătească intimatului reclamant B, suma de 3.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

A respins cererea intimatei reclamante A, privind obligarea apelanților pârâți la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Împotriva deciziei Curții de Apel Brașov au declarat recurs pârâții UAT Predeal și Consiliul Local Predeal.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 12 iulie 2023 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. x, astfel cum reiese din fișa Ecris (fila I din dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Cererea de recurs a fost comunicată reclamanților B și A la data de 22 august 2024, conform comunicărilor electronice de la filele 24 și 25 din dosarul de recurs.

Intimații-reclamanți B și A au formulat întâmpinare la data de 28 august 2024 (filele 29-33), aceasta fiind comunicată recurentelor-pârâte la data de 05 septembrie 2024 (filele 44-45).

Recurentele-pârâte nu au formulat răspuns la întâmpinarea formulată de reclamanți.

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte UAT Predeal și Consiliul Local Predeal au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

Prin primul motiv de recurs, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune pe care a invocat-o prin întâmpinarea depusă în fața instanței de fond și reiterată în apel, recurentele pârâte au arătat că data emiterii titlului executoriu exhibat de reclamanți este momentul de început al curgerii termenului de prescripție, fiind îndeplinite toate cerințele legale pentru a se raporta la acest moment. Precizează că, cel mult, momentul începerii curgerii termenului de prescripție poate fi considerat data sesizării executorului judecătoresc de către cei doi reclamanți, prin care au solicitat punerea în executare silită a hotărârii judecătorești pe care își întemeiază pretențiile. Or, această dată este 08 decembrie 2016, pentru reclamanta A, respectiv anul 2014 (nu se precizează data exactă) pentru reclamantul B, ceea ce înseamnă că de la ambele date au trecut mai mult de 3 ani.

Arată că ambele instanțe de judecată au apreciat însă că excepția prescripției dreptului material la acțiune nu este întemeiată, motivarea oferită de cele două instanțe pe acest aspect fiind însă întemeiată pe aplicarea greșită a prevederilor art. 2500, 2517, 2523 C. civ. și art. 2.528 C. civ. (referitoare la momentul începerii curgerii termenului de prescripție).

În opinia recurentelor, contrar soluției instanței de apel, dreptul reclamanților pretins prin acțiunea patrimonială ce face obiectul dosarului s-a stins, nefiind exercitat în termenul general de prescripție de 3 ani.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentele pârâte au arătat că au invocat cazul fortuit sau forța majoră, care au atras imposibilitatea reală de a duce la îndeplinire obligația impusă prin titlul executoriu.

Au susținut și dovedit în fața instanței de fond, cu probe pertinente, că, începând cu anul 2017, la nivelul Primăriei Predeal, din cauze fortuite, exoneratoare de răspundere, nu a fost posibilă ducerea la îndeplinire a obligațiilor stabilite prin hotărârea judecătorească. Practic, astfel cum rezultă din referatul întocmit de secretarul UAT Predeal intitulat "Autorități Publice Locale 2017 - 2020", nici Primarul Orașului Predeal (ca autoritate publică distinctă, cu atribuții exclusive în ceea ce privește prevederile Legii nr. 50/1991, cât și ca reprezentant legal al UAT Predeal) și nici Consiliul Local nu au existat ca autorități, deci nu au putut lua decizii.

Prin urmare, recurenții pârâți au susținut că, în cadrul Primăriei Orașului Predeal, nu a existat nicio persoană care să poată exercita atribuțiile prevăzute de Legea nr. 50/1991 invocată de reclamanți, dat fiind că toate competențele prevăzute de această lege sunt date în sarcina primarului unității administrativ-teritoriale.

Mai arată că Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul Predeal nu a avut consiliu local începând încă din anul 2017, iar în anul 2020 ultimul consiliu a fost dizolvat de drept. Trebuie precizat că din anul 2017 nu s-au mai ținut ședințe de lucru ale Consiliului Local Predeal, cu excepția celor extraordinare, astfel că, în mod real, acest organ deliberativ nu a mai funcționat, neputând lua decizii în conformitate cu legea administrației publice locale.

Prin urmare, în cadrul Primăriei Orașului Predeal, nu a existat niciun consiliu local, ca organ deliberativ, care să poată exercita atribuțiile prevăzute de O.G. nr. 43/1997 și de Legea nr. 215/2011 invocate de reclamanți, dat fiind că toate competențele prevăzute de această lege sunt date în sarcina consiliului local. Cu toate acestea, astfel cum rezultă din dovezile atașate la dosarul de fond, s-a încercat, în limita dispozițiilor legale, rezolvarea problemei reclamanților.

Susțin că atât instanța de fond cât și instanța de apel au ignorat consecințele legale ale incidenței unei cauze exoneratoare de răspundere, ipoteză în care autorul faptei ilicite va fi exonerat de răspundere, dacă va putea face dovada incidenței uneia din cauzele legale de exonerare, așa cum sunt enumerate explicit de Codul civil, fiind aplicate greșit dispozițiile art. 1.351 alin. (1) C. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele pârâte au susținut, în principal, greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, această excepție fiind respinsă ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor art. 2500, 2517, 2523 și 2528 C. civ. Recurentele pârâte au considerat că termenul de prescripție a început să curgă la data emiterii titlului executoriu exhibat de reclamanți sau, cel mai târziu, de la data sesizării executorului judecătoresc de către reclamanți, prin care aceștia au solicitat punerea în executare silită a hotărârii judecătorești pe care își întemeiază pretențiile.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Examinând decizia recurată, se constată că nu poate fi reținută încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2500, 2517, 2523 și 2528 C. civ. Dispozițiile legale pretins încălcate reprezintă dreptul comun în materia prescripției extinctive, ele stabilind obiectul prescripției extinctive, termenul general de 3 ani al prescripției extinctive, regula generală privind începutul prescripției extinctive și cea privind dreptul la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită.

Potrivit dispozițiilor art. 2.500 C. civ., (1) Dreptul material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. (2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acțiune se înțelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz.

Art. 2517 C. civ. care instituie regula generală privitoare la termenul de prescripție, prevede că termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen.

Art. 2523 C. civ. prevede că prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

Art. 2528 C. civ. stipulează că (1) Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri.

În cauză, sunt aplicabile regulile care guvernează începutul prescripției extinctive a dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită, prin acțiunea formulată reclamanții solicitând angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților, în temeiul art. 1349 C. civ., și obligarea acestora la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenurilor aflate în proprietatea reclamanților, pentru o perioadă de trei ani anteriori promovării acțiunii, invocând neexecutarea de către pârâți a sentinței civile nr. 13141/2013 a Judecătoriei Brașov.

Stabilind situația de fapt, instanța de apel a reținut că „lipsa de acces la terenurile proprietatea reclamanților a fost stabilită prin sentința civilă nr. 13141/14.10.2013 a Judecătoriei Brașov” iar „conform procesului-verbal întocmit de B.E.J. C, la data de 08.02.2021 în dosarul execuțional nr. x/2021, situația imobilelor aflate în proprietatea intimaților-reclamanți era neschimbată, nefiind posibil accesul la acestea cu mijloace auto ci doar cu piciorul însă numai pe str. (...), toate căile de acces fiind obstrucționate de construcții a căror situație juridică nu se cunoaște”.

Instanța de apel a concluzionat că efectele prejudiciabile pentru reclamanți „se produc în continuare, în sensul că reclamanților nu li s-a deblocat accesul la proprietățile lor, astfel că sunt în imposibilitatea de a le folosi și valorifica”.

Instanța de apel a statuat că, pentru perioada cuprinsă între 20.08.2017 și 06.08.2021, dreptul la acțiune nu este prescris, în condițiile în care lipsa de acces la imobilele intimaților-reclamanți a rămas neschimbată, fiind aplicate corect de către prima instanță prevederile art. 2526 C. civ.

Din considerentele instanței de apel rezultă că dreptul la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 20.08.2017 - 06.08.2021 nu este prescris, fiind vorba de pretenții succesive, astfel încât nu se poate lua în calcul, ca moment de început al curgerii prescripției, data emiterii titlului executoriu, respectiv, a sentinței civile nr. 13141/2013 a Judecătoriei Brașov, cum au susținut pârâții.

Înalta Curte constată că instanța de apel a respectat coordonatele în care trebuia realizată analiza pentru a stabili momentul de început al termenului de prescripție, în aplicarea art. 2526 C. civ., fiind incidentă prima teză a articolului menționat conform căreia atunci când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă.

Astfel, în cazul în care debitorul este ținut la prestații succesive, indiferent de izvorul lor concret, contractual sau extracontractual, urmează ca, în principiu, să curgă un termen de prescripție distinct pentru fiecare prestație, termen calculat de la data exigibilității fiecărei prestații.

Așadar, nu poate fi primită susținerea recurenților-pârâți în sensul că instanța trebuia să admită excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la toate pretențiile deduse judecății, întrucât momentul de început al curgerii termenului de prescripție ar trebuie stabilit prin raportare la data emiterii titlului executoriu exhibat de reclamanți sau la data sesizării executorului judecătoresc.

Față de natura pretențiilor, despăgubiri pentru lipsa de folosință a unui bun, fapta ilicită se produce în mod continuu, în fiecare zi de ocupare a terenului reclamanților, și generează, în consecință, prestații succesive, supuse, în privința prescripției, regulii stabilite de art. 2526 C. civ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenții pârâți au susținut că este incident în cauză cazul fortuit sau forța majoră, care au atras imposibilitatea reală de a duce la îndeplinire obligația impusă prin titlul executoriu, din cauza faptului că, începând cu anul 2017, nici Primarul Orașului Predeal și nici Consiliul Local nu au existat ca autorități, deci nu au putut lua decizii, fiind aplicate greșit dispozițiile art. 1351 alin. (1) C. civ. de către instanța de apel.

Criticile, astfel formulate, sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 1351 C. civ., care reglementează forța majoră și cazul fortuit, (1) Dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră sau de caz fortuit. (2) Forța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil. (3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs. (4) Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat și în caz de forță majoră.

În esență, cauzele străine sunt acele evenimente de natură obiectivă în prezența cărora, în cazul producerii unui prejudiciu, nu se poate reține vinovăția debitorului sau existența unei legături de cauzalitate raportate la fapta acestuia, ceea ce determină exonerarea totală sau doar diminuarea răspunderii sale. Altfel spus, în absența culpei ori a legăturii de cauzalitate nu sunt întrunite elementele constitutive ale răspunderii civile, astfel că nu poate fi angajată obligația debitorului de a repara prejudiciul produs.

Instanța de apel a considerat că împrejurarea învederată în acest sens de pârâți, constând în faptul că, în perioada 2017 - 2020, autoritățile locale nu au putut lua decizii, nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 1351 C. civ., cazul fortuit fiind un eveniment ce nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de cel care ar fi fost chemat să răspundă, dacă evenimentul nu s-ar fi produs iar „condamnarea penală a primarului și viceprimarului, în perioada 2016-2017, după trei ani de la emiterea titlului executoriu, nu este de natură să înlăture răspunderea civilă delictuală a apelanților-pârâți. Hotărârea de condamnare penală pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor nu reprezintă un caz fortuit sau o cauză de forță majoră în sensul art. 1351 C. civ., cum greșit consideră apelanții-pârâți, nefiind un eveniment care să împiedice îndeplinirea obligației stabilite, încă din 2013, prin sentința civilă nr. 13141/2013 a Judecătoriei Brașov”.

În recurs, recurenții pârâți au reiterat susținerile referitoare la faptul că, în perioada 2017 - 2020, autoritățile locale nu au putut lua decizii, considerând că în mod greșit nu a fost reținută în cauză incidența cazului fortuit sau a forței majore.

Relativ la caracteristicile evenimentului invocat, instanța de fond a reținut, pe baza elementelor factuale care au conturat situația de fapt stabilită în cauză, concluzia potrivit căreia împrejurarea invocată nu întrunește condițiile prevăzute de art. 1351 C. civ., atât timp cât nu reprezintă un eveniment care să împiedice îndeplinirea obligației stabilite, încă din 2013, prin sentința civilă nr. 13141/2013 a Judecătoriei Brașov.

În ceea ce privește caracteristicile forței majore, este de observat că recurenții pârâți nu au dezvoltat critici care să privească în concret incidența în speță a acestei cauzei exoneratoare de răspundere, neindicând care este, în concret, criteriul legal care ar fi fost nerespectat de instanță în analiza efectuată.

În ceea ce privește situația cazului fortuit, este necesar, printre altele, a fi întrunit caracterul imprevizibil al producerii evenimentului invocat, ceea ce presupune că persoana a cărei răspundere se solicită a se angaja nu se face vinovată de faptul că nu l-a putut prevedea.

În cauză, instanța de apel a apreciat că nu a fost dovedit caracterul inevitabil și imprevizibil al evenimentului invocat. Or, având în vedere situația de fapt stabilită în cauză, Înalta Curte constată că, raportat la probatoriul a cărui evaluare nu constituie atributul instanței de recurs, în mod corect s-a concluzionat că împrejurarea de fapt invocată nu întrunește condițiile cauzei exoneratoare de răspundere, iar o reevaluare a probelor pentru a ajunge la o altă concluzie în urma reaprecierii acestora nu mai este posibilă în această cale de atac a recursului, pentru a schimba datele referitoare la situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele anterioare.

Astfel, o evaluare greșită a probelor nu evidențiază aspecte de nelegalitate care să fie apte de a fi analizate în coordonatele art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenții pârâți neindicând modul în care instanța de apel a încălcat art. 1351 C. civ., deși a înțeles să subsumeze aceste critici motivului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși în cererea de recurs a fost indicată această dispoziție legală, recurenții pârâți nu au expus critici care să poată fi subsumate acestui caz de casare, în situația în care aspectele învederate de aceștia nu vizează în concret deficiențe ale motivării instanței de apel.

Reținând că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-pârâți UAT Predeal și Consiliul Local Predeal împotriva deciziei nr. 544/AP din 3 aprilie 2024 a Curții de Apel Brașov – Secția civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți B și A.

Cât privește cererea formulată de intimații-reclamanți B și A de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, aceasta urmează a fi admisă, recurenții-pârâți aflându-se în culpă procesuală, dată fiind soluția care urmează a se pronunța asupra recursului declarat de acestea.

În consecință, în temeiul art. 453 coroborat cu art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenții-pârâți UAT Predeal și Consiliul Local Predeal la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6000 lei către intimatul-reclamant B și 7500 lei către intimata-reclamantă A, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat achitat de aceștia conform chitanței nr. 127/16.08.2024 de la fila 36 verso și, respectiv, ordinului de plată de la fila 34 din dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-pârâți UAT Predeal și Consiliul Local Predeal împotriva deciziei nr. 544/AP din 3 aprilie 2024 a Curții de Apel Brașov – Secția civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți B și A.

Dispune obligarea recurenților-pârâți UAT Predeal și Consiliul Local Predeal la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6000 lei către intimatul-reclamant B și 7500 lei către intimata-reclamantă A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 februarie 2025.