ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1451/2022

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, la 19.12.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Consiliul Local al orașului Predeal și Orașul Predeal, solicitând instanței ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunțe o sentință prin care să oblige pârâții la plata beneficiului nerealizat, constând în lipsa de folosință a obiectului contractului de schimb asupra imobilelor situate în zona Poiana lui Manole, în suprafață totală de 25.215, 84 mp, menționate în contractul de schimb imobiliar autentificat sub numărul x/6.07.2018, de către Notarul Public B., în principal prin plata, pentru perioada 6.07.2015-6.07.2018, a sumei de 396.993,6 Euro, conform concluziilor raportului de evaluare întocmit de evaluatorul atestat ANEVAR C., iar în subsidiar, prin plata sumei de 1.013.513 RON, ce a fost calculată prin luarea în considerare a dobânzii legale, pentru perioada de timp mai sus indicată, actualizată cu rata inflației, de la data pronunțării sentinței și până la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces. Cererea de chemare în judecată astfel formulată a fost fundamentată în drept pe următoarele texte de lege: art. 1349, art. 1357, art. 1381 și următoarele, art. 1516, art. 1530 și următoarele din C. civ., art. 892 din C. proc. civ., art. 11 și art. 20 alin. (2) din Constituția României și art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 76/S/05.04.2021, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins excepțiile inadmisibilității cererii de chemare în judecată, lipsei de interes a reclamantului și prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtul Orașul Predeal, și a admis, în parte, astfel cum a fost ulterior modificată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Orașului Predeal și Orașul Predeal și, în consecință, au fost obligați pârâții să achite, în solidar, reclamantului, suma de 496.000 Euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume de bani la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri. Au fost respinse restul pretențiilor formulate de partea reclamantă. A fost obligat reclamantul să plătească expertului D. suma de 1.350 RON, cu titlu de onorariu. Au fost obligați pârâții să achite, în solidar, expertului D. suma de 3.350 RON, cu titlu de onorariu. Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel pârâții UAT Predeal și Consiliul Local al Orașului Predeal, iar reclamantul A. a formulat apel incident.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1307/Ap din 26 octombrie 2021, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de UAT Predeal și Consiliul Local al Orașului Predeal împotriva sentinței civile nr. 76/S din 5 aprilie 2021 pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă. A respins apelul incident formulat de reclamantul A. împotriva încheierilor pronunțate în dosarul nr. x/2019 A admis apelul incident formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 76/S/05.04.2021 a Tribunalului Brașov, secția I civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: A obligat pârâții să achite reclamantului, în solidar, suma de 30.966,84 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță. A înlăturat mențiunea privind obligarea reclamantului la plata sumei de 1.350 RON către expertul D., cu titlu de onorariu. Fără cheltuieli de judecată în apel.

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Brașov au declarat recurs UAT Predeal și Consiliul Local al Orașului Predeal, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs recurenții-reclamanți au arătat, în esență, că în ceea ce privește reprezentarea recurenților în fața primei instanțe, că în timpul judecării litigiului în primă instanță și până în luna octombrie a anului 2020 nu a existat, la nivelul UAT Oraș Predeal, nicio persoană cu putere de decizie, conform legii, și nici consiliu local, acesta din urmă fiind dizolvat prin hotărâre judecătorească, astfel că între momentul dizolvării consiliului local și momentul constituirii noului consiliu, partea nu mai putea sta în judecată, nu mai avea reprezentant și nu se mai putea apăra. Prin urmare, invocă lipsa reprezentării persoanei juridice în fața primei instanțe și, mai cu seamă, cu ocazia efectuării lucrării de expertiză judiciară. Deși aceste aspecte au fost aduse la cunoștința instanței de judecata, nu au fost luate măsuri pentru remedierea acestui viciu procedural, în condițiile art. 412 C. proc. civ., coroborate cu art. 80 alin. (4) și art. 58 din același cod, împrejurare care a atras imposibilitatea recurenților de a se apăra în fața primei instanțe, fiindu-le încălcat dreptul la un proces echitabil. Deși s-a invocat acest incident, prima instanță, în mod eronat, a respins excepția nulității raportului de expertiză, precum și obiecțiunile formulate de recurenți împotriva acestuia, ambele invocate prin notele depuse pentru termenul din 18.12.2020, în cuprinsul cărora au fost invocate pe larg aspectele contestate. Or, este fără dubii faptul că, în speță, față de aspectele invocate, se impunea efectuarea unui noi expertize judiciare în cauză, cu citarea corectă, la efectuarea expertizei, a părților litigante, legal reprezentate, respectiv a Consiliului Local Predeal și a UAT Oraș Predeal. În ceea ce privește prescripția, invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 si pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Contrar motivării instanței de apel, nu se poate considera că paguba nu a fost cunoscută "decât la momentul la care terenul vizat de sentința civilă nr. 60/S/04.02.2011 a fost identificat ca urmare a încheierii contractului" (pag. 14 din decizia recurată), anume la data de 06.07.2018. Concluzia instanțelor pleacă de la o premisă contradictorie. Astfel, instanța de judecată reține că paguba decurge din întârzierea în încheierea contractului, însă ca punct de plecare pentru termenul de prescripție indică data încheierii contractului, adică momentul la care a încetat orice întârziere în executarea obligației, din moment ce contractul a fost încheiat. Contradicția este evidentă: daca paguba a început să se producă din momentul în care a început fapta de întârziere în încheierea contractului de schimb, este cert că această dată este cea la care a devenit definitivă hotărârea din dosarul nr. x/2020, și anume 14.09.2011, sau, cel mult, momentul demarării procedurii de executare silită în 12.11.2013, când intimatul a solicitat executarea hotărârii definitive, având ca obiect încheierea contractului de schimb. La acest moment, intimatul cunoștea faptul că, prin neîncheierea contractului, suferă un prejudiciu, tocmai din acest motiv el solicitând executarea silită a hotărârii. Chiar și în cazul în care s-ar aprecia că la nivelul anului 2013 reclamantul nu cunoștea paguba, el trebuia totuși să o cunoască, din moment ce aceasta era produsă tocmai de neîncheierea contractului pentru care a solicitat executarea. Este relevant și că la 07.05.2015 intimatul a demarat procedura prevăzută de art. 906 C. proc. civ., solicitând aplicarea de penalități pentru neîncheierea contractului. La acest moment, este indubitabil faptul că intimatul suferea un prejudiciu, din moment ce începuse executarea silită (fără a obține, în concret, această executare) și, mai mult, a demarat si procedura prevăzută la art. 906. Prin urmare, acțiunea ce face obiectul dosarului de față este prescrisă, având în vedere faptul că aceasta a fost introdusă la 19.12.2019. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere și că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ. Astfel, textul art. 2528 se referă expres la cunoașterea prejudiciului, iar nu la cunoașterea cuantumului prejudiciului. În aceste condiții, prejudiciul nu trebuie să fie "cert și determinabil", cum susține instanța de apel, ci trebuie doar să existe, ceea ce chiar instanța de apel subliniază că s-a întâmplat la datele indicate de recurenți (12.11.2013 sau 07.05.2015). Dreptul de creanță constând în repararea prejudiciului exista, așadar, din anul 2013 (cum chiar instanța de apel precizează), astfel că a condiționa acest drept de caracterul cert al prejudiciului reprezintă o adăugare la lege, de vreme ce art. 2528 nu vorbește despre o atare condiție sub aspectul caracterului cert al prejudiciului. În ceea ce privește întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1), pct. 6 si pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a analizat succint condițiile generale ale răspunderii civile delictuale cu ocazia respingerii motivelor de apel ale pârâților. Recurenții nu se fac vinovați de producerea prejudiciului, întrucât finalizarea operațiunilor de punere în executare a titlului executoriu a fost îngreunată și de refuzul reclamantului de a coopera, ce rezultă din înscrisurile anexate cauzei, astfel că sancțiunea ce trebuia aplicată era cea de respingere acțiunii, pe baza prevederilor art. 1517 C. civ., conform cărora "O parte nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acțiune sau omisiune". Apreciază că, în cauză, condiția referitoare la vinovăție nu este îndeplinită, în raport de situația de fapt și ținând seama de existența unor proceduri judiciare și extrajudiciare demarate în perioada 2013 - 2018. Astfel, au fost necesare proceduri extrajudiciare în vederea punerii în executare a hotărârii, întrucât terenurile indicate în titlul executoriu nu au fost identificate în concret; intimatul nu a efectuat o lucrare cadastrală, aceasta fiind efectuată de pârâți și, în baza acestei lucrări, s-a putut constata că imobilele prezentau o serie de deficiențe din perspectivă funciară (unele terenuri se suprapuneau fizic și/sau în cartea funciară). Aceste împrejurări au condus, inițial, la o imposibilitate de executare a titlului executoriu și, global, la decalarea executării obligației. Tocmai luând în considerare cele de mai sus, în cadrul dosarului nr. x/2018 s-a dispus reducerea penalităților. În acest sens, Judecătoria Brașov a reținut faptul ca recurenții au "dovedit existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării (respectiv negocierile dintre părțile litigante, procedurile de identificare a terenurilor și de întocmire a documentației cadastrale (...)". De altfel, și Tribunalul Brașov a reținut complexitatea procedurilor preliminare încheierii contractului de schimb. În concluzie, au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurenții-pârâți nu au depus răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Procedând la examinarea recursului prin raportare la motivele care îl susțin, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele: Cel dintâi motiv al recursului se întemeiază, esențial, pe teza potrivit căreia pe timpul judecării prezentei cauze înaintea primei instanțe și până în luna octombrie a anului 2020, la nivelul orașului Predeal nu a existat nicio autoritate decizională, Consiliul local fiind dizolvat prin hotărâre judecătorească în data de 25.02.2020, iar primarul și viceprimarul fuseseră, anterior, condamnați penal. Astfel fiind, Înalta Curte are în vedere că, într-adevăr, așa cum recurenții au menționat, dispozițiile art. 209 C. civ. stabilesc că: "(1) Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor". Aceste dispoziții cu caracter general, care vizează, nedistinct, situația de principiu a oricărei persoane juridice, trebuie însă înțelese în mod specific în cazul persoanelor juridice de drept public care fac parte din categoria autorităților locale, în particular a unităților administrativ-teritoriale. Nu se poate tăgădui că dizolvarea Consiliului local și condamnarea penală atât a primarului, cât și a viceprimarului, sunt fapte juridice excepționale, care, tocmai pentru că au vocația de a perturba buna desfășurare a activității în cadrul unității administrativ-teritoriale, impun măsuri legale și administrative specifice și concrete, care să împiedice blocarea ori întârzierea deciziilor și acțiunilor de natură administrativă subsumate scopului principal al autorităților locale, acela de a soluționa și gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii. În considerarea unor asemenea situații și exigențe, art. 55 alin. (8) din Legea nr. 215/2001, în forma ei în vigoare la data dizolvării pe cale judiciară a Consiliului Local al orașului Predeal, prevedea, pentru situația dizolvării consiliilor locale, că "Până la constituirea noului consiliul local, primarul sau, în absența acestuia, secretarul general al unității administrativ-teritoriale va rezolva problemele curente ale comunei, orașului sau municipiului, potrivit competențelor și atribuțiilor ce îi revin, potrivit legii". Se poate, așadar, constata că dizolvarea consiliului local nu trebuie să atragă un blocaj în desfășurarea activităților curente ale unității administrativ-teritoriale, căci într-o asemenea situație primarul va rezolva problemele curente, după cum în cazul în care nu doar consiliul local, ci și primarul nu și-ar putea desfășura activitatea, competența (și, deci, prerogativa) de a rezolva problemele curente îi este atribuită de lege secretarului general al unității administrativ-teritoriale. Este, deci, evidentă voința legiuitorului de a se evita orice blocaj sau tergiversări în desfășurarea activităților, această concluzie fiind întărită, de altfel, și prin dispozițiile art. 8 1 al aceluiași articol, potrivit cărora "În situația excepțională în care primarul se află în imposibilitatea exercitării mandatului în conformitate cu prevederile art. 60 sau art. 69-71, consiliul local este dizolvat în condițiile alin. (1)-(6), iar funcția de secretar al unității administrativ-teritoriale este vacantă, prefectul numește prin ordin o persoană prin detașare în condițiile art. 89 alin. (1) și (2) și, după caz, art. 92 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care să exercite atribuțiile de secretar al unității administrativ-teritoriale pentru a rezolva problemele curente ale comunei, orașului sau municipiului, până la ocuparea funcției publice de conducere de secretar în conformitate cu prevederile legislației privind funcția publică și funcționarii publici". În ce privește înțelesul și sfera de cuprindere a sintagmei "problemele curente ale comunei, orașului, sau municipiului", se poate observa că legiuitorul nu a procedat la stabilirea acestora, îngăduind ca determinarea lor să se facă în concret, prin raportare la imperativul desfășurării normale a activităților de soluționare și gestionare a treburilor publice specifice colectivităților locale, în acord cu principiul legalității și, totodată, ținând seama de dreptul constituțional al fiecărei persoane de a nu fi vătămată într-un drept al său ori într-un intere legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri. În cauză, instanța de apel a apreciat în mod corect că faptul dizolvării Consiliului local al orașului Predeal și condamnarea penală a primarului, respectiv a viceprimarului, nu erau de natură a împiedica asigurarea corespunzătoare a apărării pârâților înaintea primei instanțe, câtă vreme în temeiul prevederilor art. 55 alin. (8) din Legea nr. 215/2001 secretatul general al orașului Predeal era înzestrat cu prerogativa de a rezolva problemele curente ale unității administrativ-teritoriale, iar între aceste probleme curente trebuie inclusă și o adecvată reprezentare și apărare a orașului în procesele purtate de acesta cu terții. A considera altfel, apreciind, precum pretind recurenții, că judecata ar fi trebuit suspendată până la constituirea unui nou Consiliu local, ar avea semnificația unei interpretări excesive, contrară legii, căci ea riscă să prejudicieze în mod injust terțele persoane (în cauză pe reclamant) care se află în situația de a obține în justiție, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială, recunoașterea sau realizarea unor drepturi și/sau interese legitime. Rezultă, deci, că nu poate fi considerată întemeiată apărarea recurenților potrivit căreia raportul de expertiză tehnico-judiciară efectuat înaintea primei instanțe ar trebui considerat lovit de nulitate întrucât UAT Predeal nu ar fi beneficiat de reprezentare, conform legii, înaintea primei instanțe, inclusiv cu ocazia efectuării lucrării de expertiză judiciară. Este lipsită de relevanță și împrejurarea că la efectuarea expertizei nu ar fi fost citată UAT oraș Predeal, ci Primarul orașului Predeal, fiind vădit că citarea primarului nu putea avea alt sens decât acela ce rezultă din prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, aflată atunci în vigoare: "În justiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean". În acest circumstanțe legale, rezultă că primarul nu putea fi citat decât în reprezentarea orașului Predeal, toate efectele juridice ale acestei citări și orice alte consecințe procesuale directe sau derivate neputându-se realiza decât cu privire la unitatea administrativ-teritorială, ca entitate reprezentată. Nu s-ar putea, deci, reține, încălcarea dreptului UAT orașul Predeal la un proces echitabil, fiind relevant și că inclusiv în absența primarului, secretarul general al orașului era cel căruia legea îi recunoștea dreptul și obligația de a rezolva toate problemele curente, inclusiv cele de natură juridică cu acest caracter. În concluzie, Înalta Curte consideră neîntemeiat primul motiv al recursului, neputându-se reține incidența motivelor de casare prevăzute la pct. 5,6 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., decizia dată în apel fiind conformă cu legea procesuală, neconținând motive contradictorii și întemeindu-se pe interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente. Cel de-al doilea motiv al recursului vizează incidența ipotezelor de casare stabilite de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., respectiv existența unor motive contradictorii și încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material privitoare la prescripția extinctivă, în concret a acelora ale art. 2528 alin. (1) C. civ. Potrivit acestor dispoziții legale, "Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Astfel cum în mod constant s-a arătat în doctrină și jurisprudență cu privire la aceste dispoziții legale, ele se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripția: - un moment subiectiv, care se referă la data când cel păgubit a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea: - un moment obiectiv, care se referă la data (ce urmează a fi stabilită judiciar) când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea: Este adevărat că, așa cum recurenții afirmă, prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ. se referă, in terminis, la cunoașterea pagubei (prejudiciului), fără a face nicio referire expresă și la cunoașterea cuantumului acesteia. În lipsa unei asemenea referiri legale, recurenții conchid, în contradicție cu instanța de apel, că pentru a începe să curgă termenul de prescripție extinctivă nu este necesar ca prejudiciul să fie cert și determinat, fiind suficient ca acesta să existe. Această interpretare oferită de recurenți este greșită, după cum se va arăta în continuare. Dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ., atunci când se referă la cunoașterea pagubei, au în mod necesar în vedere nu doar simpla existență a unui prejudiciu, în sensul că acesta este sigur și neîndoielnic, deci cert, ci și, ca regulă, posibilitatea reală a celui păgubit de a-i determina întinderea. Este de considerat, așadar, că sunt certe toate prejudiciile actuale, adică acelea care s-au produs în totalitate până la momentul la care victima cere repararea lor, după cum pot fi considerate certe inclusiv prejudiciile viitoare, atunci când acestea, deși nu s-au produs, este sigur că se vor produce, existând deja suficiente elemente în raport de care să poată fi stabilită întinderea sau valoarea lor. Certitudinea unui prejudiciu se referă, așadar, nu doar la existența lui, ci, în egală măsură, și la întinderea sa concretă, la posibilitatea cuantificării sale, căci numai atunci când aceste două cerințe sunt deopotrivă îndeplinite cel păgubit dobândește dreptul de a solicita în justiție repararea unui prejudiciu care i-a fost cauzat. În caz contrar, există riscul ca acțiunea să fie considerată prematură, interesul de a acționa în justiție nefiind încă născut și actual, în sensul prevederilor art. 33 alin. (1) teza I C. proc. civ. Punând în relație aceste exigențe asociate atributelor legale ale interesului de a acționa în justiție cu dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. proc. civ. (care, în esență, se referă, din perspectiva prescripției dreptului la acțiune, tocmai la o condiție de valorificare a dreptului la acțiune în justiție, respectiv aceea ca reclamantul să se afle, la data sesizării instanței, în termenul de prescripție extinctivă), concluzia care, în chip logic, se impune este aceea că ar fi nu doar excesiv, ci cu adevărat injust să i se pretindă unei persoane păgubite prin fapta ilicită a altuia să promoveze acțiune în justiție mai înainte ca prejudiciul să fie nu doar sigur în existența sa, ci, în același timp, sigur (adică deja determinat ori cel puțin determinabil) și cu privire la întinderea sa. Trebuie considerat, așadar, că dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ., atunci când se referă la cunoașterea pagubei, au în vedere ambele valențe majore ale acesteia: paguba să existe și, totodată, să fie determinată sau cel puțin determinabilă. Doar astfel prevederile legale în discuție dobândesc sens și sunt în măsură să contribuie la asigurarea unei protecții juridice efective a celui prejudiciat, în condițiile în care, așa cum s-a arătat mai sus, un prejudiciu încă incert sub aspectul întinderii lui (chiar dacă existența lui este certă) ar avea ca efect, în plan procesual, respingerea acțiunii ca prematură. Referirea pe care recurenții o fac la prevederile art. 1381 alin. (1) (2) C. civ. ("Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat") nu poate conduce, în planul determinării momentului de început al termenului de prescripție extinctivă, la o altă concluzie, aceste prevederi legale evocând dreptul la reparație în sine (înțeles ca drept care, în sensul prevederilor alin. (3) din același articol, poate fi supus executării, transmiterii, transformării și stingerii, în condițiile legii), însă fără a înlătura sau restrânge nivelul de protecție pe care i-l asigură creditorului dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ. Toate aceste considerații cu caracter teoretic și general pe care Înalta Curte a considerat util să le înfățișeze confirmă întregul raționament al instanței de apel, ca și pe cel al primei instanțe, instanțele fondului apreciind în mod just că față de reclamant termenul de prescripție nu putea începe să curgă decât de la data la care între părți s-a încheiat (la 06.07.2018) contractul de schimb, căci doar la acest moment a fost determinat în concret, în mod neechivoc, terenul pe care reclamantul l-a dobândit în proprietate. Până la data încheierii contractului de schimb și, deci, a stabilirii exacte a amplasamentului terenului, reclamantul, deși, era în situația de a avea reprezentarea faptului că refuzul UAT orașul Predeal de a încheia contractul de schimb era de natură a-i cauza un prejudiciu, împiedicându-l să dobândească și să se bucure, în sens juridic, de dreptul său de proprietate asupra terenului, nu putea totuși cunoaște întinderea reală a acestui prejudiciu, în raport de care să aprecieze că poate introduce o acțiune în justiție care să satisfacă toate cerințele legale de admisibilitate, deci inclusiv aceea a unui interes născut și actual. Are în vedere Înalta Curte că determinarea întinderii prejudiciului, înțeleasă ca formă de cunoaștere a pagubei la care se referă art. 2528 alin. (1) C. civ., nu putea fi făcută mai înainte de încheierea contractului de schimb, fiind vădit că stabilirea prejudiciului rezultat din punerea reclamantului în imposibilitate de a culege fructele terenului ce i se cuvenea implica, în mod necesar, cunoașterea amplasamentului concret al terenului și, pornind de la aceasta, a poziționării, caracteristicilor și modalităților de valorificare (constructiv, agricol etc.), precum și, în genere, a întregului potențial economic al acestuia. Prin urmare, sunt în totul neîntemeiate susținerile recurenților privitoare la greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2528 alin. (1) C. civ., nefiind vorba despre a tolera sau îngădui un abuz al reclamantului, ci despre a-i asigura acestuia un acces la justiție efectiv, care să aibă vocația de a asigura o protecție reală, iar nu teoretică și iluzorie, a dreptului său de proprietate asupra terenului. Raționamentul instanței de apel cu privire la prescripția extinctivă este, așadar, corect juridic, neputând fi reținută incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după cum, în același timp, este caracterizat de claritate și coerență, fiind nefondată referirea recurenților la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Nici cel de-al treilea motiv al recursului nu este întemeiat. Starea de fapt reținută de instanțele fondului, caracterizată, esențial, de refuzul pârâților de a pune în executare o lungă perioadă de timp sentința civilă nr. 60/S/04.02.2011 a Tribunalului Brașov, prin care orașul Predeal și Consiliul Predeal au fost obligația să încheie cu reclamantul contract de schimb cu privire la terenurile în suprafață de 25215,84 mp aflate în domeniul public al orașului Predeal și terenul reclamantului, precum și de faptul că încheierea contractului de schimb s-a realizat doar în data de 06 iulie 2018, după o serie de noi demersuri legale (de natură execuțională) ale reclamantului, trimite la concluzia că decizia dată în apel este legală. Atâta vreme cât pârâții fuseseră obligați la încheierea contractului de schimb, ei erau datori să facă, în limitele legii, toate demersurile necesare aducerii la îndeplinire a celor dispuse prin hotărârea judecătorească, aceasta și în condițiile în care, în planul răspunderii civile pentru fapta proprie, autorul faptei prejudiciabile "răspunde pentru cea mai ușoară culpă" (art. 1357 alin. (2) C. civ.). Față de limpezimea acestor prevederi legale, sunt irelevante susținerile recurenților privitoare la lipsa intenției lor de a-l prejudicia pe reclamant, esențial fiind că, din culpa lor, contractul de schimb a fost încheiat cu o întârziere de mai mulți ani. Înalta Curte, ca instanță de recurs, nu are dreptul legal de a verifica împrejurările de fapt pe care, în cererea de recurs, pârâții le invocă în scopul de a obține concluzia că nu există nicio culpă a lor în legătură cu executarea întârziată a obligației. În același timp însă, Înalta Curte înțelege să arate că este ținută a lua în considerare elementele de fapt reținute de instanța de apel, ca instanță a fondului, recurenții nefăcând dovada unei/unor cauze cu adevărat exoneratoare de răspundere care să le înlăture vinovăția. Nu se poate reține, așadar, nici din perspectiva celor de mai sus incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În ce privește întinderea prejudiciului, recurenții nu au pus în discuție, prin cererea de recurs, valoarea stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză. Față de toate cele ce preced, recursul se va respinge ca nefondat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.