ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 170/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov - Secția I civilă în 19.07.2022, sub nr. x/62/2022, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și UAT Orașul Predeal, prin primar, să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului cu destinația de teren situat în orașul Predeal, (..), având nr. cadastral actual (..), imobil ce a aparținut lui B, conform contractului de vânzare-cumpărare din 02.06.1922, autentificat și transcris prin grefa Tribunalului Ilfov, Secția Notariat, sub nr.15589, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 2 din Legea nr. 10/2001, Decretul nr. 111/1951, 481 C. civ. de la 1864, Constituția din 1965.

Prin întâmpinare, pârâtul Orașul Predeal a invocat excepția de inadmisibilitate a cererii.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a invocat lipsa calității sale procesuale pasive și inadmisibilitatea acțiunii.

Prin sentința nr. 37/S/31.01.2023, Tribunalul Brașov - Secția I civilă a respins acțiunea, ca inadmisibilă.

Prin decizia nr. 1994/A/14.12.2023, Curtea de Apel Brașov - Secția civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței; l-a obligat pe reclamant la plata, către intimatul UAT Orașul Predeal, a sumei de 3.570 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A, arătând că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, precum și art. 2 pct. 1 lit. d din Legea nr. 10/2001.

Deși recurentul nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, interesul în solutionarea cererii introductive de instanță rezidă în împrejurarea că stabilirea valabilității/nevalabilității titlului statului reprezintă un aspect a cărui rezolvare este necesară pentru soluționarea cererii de repunere în termenul de formulare a notificării.

Pentru a se stabili valabilitatea titlului statului, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care introduc trei criterii în funcție de care se analizează caracterul titlului statului, respectiv compatibilitatea acestuia cu Constituția, tratatele internaționale la care România era parte și legile în vigoare la data preluării.

Din această perspectivă, astfel cum rezultă din adresa nr.1452/01.03.2021 emisă de Primăria Predeal, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, fără a exista o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă prin care să se dispună preluarea imobilului de la autorul B.

Totodată, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. d din Legea nr. 10/2001, care consacră caracterul abuziv al preluării imobilelor de către stat, pentru neplata impozitelor din motive independente de voința proprietarului, precum și al celor considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești.

Decretul nr. 111/1951 este contrar prevederilor art. 12 din Constituția Republicii Socialiste Române de la 1965 (în vigoare la data adoptării actului), întrucât singura modalitate de trecere a unui bun în proprietatea statului era exproprierea pentru cauză de utilitate publică, cu prealabilă și justă despăgubire.

Or, bunul a fost trecut în patrimoniul statului, ca o sancțiune pentru faptul că proprietarul și-ar fi abandonat bunul.

De asemenea, acest decret încalcă și prevederile art. 36 din Constituție, care statuează că dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege.

Dreptul de proprietate era consacrat la data preluării și de art. 481 C. civ. de la 1864, care prevedea că „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”, în cauză preluarea nefiind realizată pentru motive de utilitate publică și nici cu acordarea unei despăgubiri echitabile și juste.

Decretul nr. 111/1951 încălcă și dispozițiile tratatelor internaționale la care România era parte, respectiv art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care ocrotea același drept de proprietate și care instituie ca singur caz de lipsire de proprietate exproprierea pentru utilitate publică, în schimbul unei proporționale despăgubiri.

- Prin întâmpinare, intimata-pârâtă UAT Predeal a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și acordarea cheltuielilor de judecată.

A arătat intimata-pârâtă că, întrucât reclamantul nu a făcut dovada că a uzat de prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001 (potrivit cărora persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului), în mod corect, acțiunea introductivă a fost respinsă.

Deși oscilează cu privire la temeiul de drept al cererii sale (în fond invocând prevederile art. 2 pct. 1 lit. d din Legea nr. 10/2001, în apel invocând exclusiv prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, iar în recurs întregul text al art. 6 din aceeași lege), recurentul rămâne constant în a susține că actul normativ în baza căruia a fost lipsit de proprietatea sa (Decretul nr. 111/1951) ar fi contrar Constituției din 1965.

Însă, această pretinsă nelegalitate a decretului nu mai poate fi cercetată de instanța de judecată, în condițiile în care reclamantul nu a urmat procedura unică și obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001.

Oricum, cererea nu poate fi admisă în condițiile în care terenul în discuție este în proprietatea orașului Predeal, iar nu în proprietatea statului, astfel că reclamantul nu poate cere lipsa titlului statului cu privire la un teren care se află în proprietatea unei unități administrativ-teritoriale, în speță a orașului Predeal, de vreme ce actul administrativ prin care s-a făcut această trecere (hotărârea de consiliu invocată de reclamant) nu a fost desființat.

- Intimatuș-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel în mod corect a reținut că dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 sunt clare, în sensul că foștii proprietari sau succesorii acestora pot revendica bunurile preluate de stat fără titlu valabil, potrivit dreptului comun, doar dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Intimatul-pârât face trimitere, în acest sens, la paragraful 24 din Decizia nr. 553/2018 a Curții Constituționale și concluzionează că art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 trebuie interpretat în mod coroborat cu dispozițiile alin. (2) ale aceluiași articol, astfel că instanțele sunt competente să stabilească valabilitatea titlului în cadrul acțiunilor prin care sunt revendicate bunurile preluate de stat fără titlu valabil.

Recurentul, ca succesor în drepturi al autorului său, B, își putea valorifica dreptul său de proprietate prin efectul aplicării procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, sens în care face trimitere la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, cât și la hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe, respectiv în Cauza Raicu împotriva României.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența acestei legi, persoanele îndreptățite pot obține repararea prejudiciului cauzat numai în condițiile acestei legi, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În consecință, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunile de drept comun promovate pentru imobilele preluate fără titlu nu pot fi primite, acestea fiind inadmisibile.

Prin urmare, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, rezultă că verificarea de către instanțele de judecată, în cadrul unei acțiuni de drept comun, a valabilității titlului de preluare a unui imobil de către stat este admisibilă numai dacă legiuitorul nu a instituit cu privire la aceste bunuri o procedură specială.

Or, această ipoteză nu este incidentă în privința bunului în litigiu față de faptul că acesta face parte din categoria imobilelor al căror regim juridic este reglementat de Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că valabilitatea titlului cu care acesta a fost preluat poate fi verificată numai în cadrul acestei proceduri, întrucât legiuitorul a adoptat acest act normativ cu scopul de a reglementa, în termenele și procedurile pe care le-a instituit, situația juridică a bunurilor ce intră sub incidența lui, sub toate aspectele, inclusiv sub cel al valabilității titlului cu care au fost preluate de la proprietarii inițiali.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că recursul este nul, având în vedere că niciuna dintre criticile expuse în cadrul memoriului de recurs (deși formal încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) nu combate, într-o manieră efectivă, dezlegările instanței de apel.

Astfel, verificând ansamblul susținerilor recurentului-reclamant, se constată că, înțelegând să reitereze criticile expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicțională din partea instanței devolutive de control judiciar, recurentul-reclamant nu aduce critici concrete, de nelegalitate, deciziei atacate, care să poată fi subsumabile motivelor de casare prevăzute de lege.

În acest sens, fără a se grefa pe considerentele deciziei atacate, recurentul-reclamant s-a limitat doar la a relua aspectele invocate în calea de atac anterioară atunci când a invocat caracterul admisibil al demersului judiciar promovat „prin prisma interesului, ca și condiție de exercițiu a acțiunii”, afirmând, totodată, și că „interesul său în soluționarea cererii introductive de instanță rezidă în împrejurarea că stabilirea valabilității/nevalabilității titlului statului reprezintă un aspect a cărui rezolvare este necesară pentru soluționarea cererii de repunere în termenul de formulare a notificării”.

Or, instanța de apel, analizând cele invocate de parte, a statuat în sensul că „aspectele privind interesul reclamantului în promovarea acțiunii de față nu prezintă relevanță, în condițiile în care prin sentința apelată nu s-a stabilit lipsa interesului în promovarea acțiunii, ci inadmisibilitatea căii alese.”

Se constată, așadar, că prin maniera, inadecvată procedural, de a deduce instanței de recurs criticile îndreptate împotriva soluției primei instanțe, recurentul lasă în afara analizei tocmai dezlegarea dată acestora de către instanța devolutivă de control judiciar.

Or, chiar dacă ne aflăm în situația în care, prin decizia atacată, a fost menținută soluția primei instanțe, criticile trebuiau să vizeze exclusiv considerentele instanței de apel, fiind necesar ca recurentul să arate, în concret, în ce a constat eventuala deficiență a silogimului logico-juridic al instanței de prim control judiciar.

În acest sens, se constată că instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, ce constituie temeiul juridic al acțiunii, sunt clare, în sensul că foștii proprietari sau succesorii acestora pot revendica bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, potrivit dreptului comun, doar dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

De asemenea, în dezvoltarea raționamentului care a stat la baza menținerii soluției tribunalului, instanța de apel a făcut trimitere și la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 553/2018, care au analizat textul legal menționat, pentru a concluziona în sensul că prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 nu deschid calea unei acțiuni în constatare prin care să se poată solicita instanței să stabilească nevalabilitatea titlului statului, ci reglementează doar competența instanțelor judecătorești, care sunt sesizate cu o acțiune conform art. 6 alin. (2) din aceeași lege, de a stabili valabilitatea titlului.

Deopotrivă, instanța de apel a constatat și că, în contextul în care bunul în litigiu face parte din categoria imobilelor al căror regim juridic este reglementat de legea specială (Legea nr. 10/2001), valabilitatea titlului cu care acesta a fost preluat poate fi verificată numai în cadrul acestei proceduri, reținând, totodată, că reclamantul a precizat, în mod expres, că nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 și nu a urmat procedura specială.

Or, fără a se raporta la aceste considerente, recurentul a expus neprocedural aceleași critici cu cele formulate în calea de atac a apelului și a făcut trimitere la aceleași texte de lege evocate în etapa devolutivă (privind art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 2 pct. 1 lit. d din Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Decretul nr. 111/14.07.1951).

Cu toate că recurentul a invocat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 2 pct. 1 lit. d din Legea nr. 10/2001, această susținere este una pur formală, fiind realizată într-o manieră generică, exclusiv enunțiativă și fără a expune o argumentație juridică concretă, care să permită încadrarea acesteia în sfera motivelor de nelegalitate, fiind lipsită, ca atare, de aptitudinea de a învesti legal instanța de recurs.

Tot astfel, în ceea ce privește aspectele învederate de recurent, în sensul că art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu reprezintă o normă care să fi fost abrogată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar lipsa notificării în baza Legii nr.10/2001 nu înlătură interesul în soluționarea acțiunii, se reține că, pe de o parte, acestea au fost deja deduse judecății prin motivele de apel (într-o manieră identică, astfel cum s-a arătat), iar, pe de altă parte, nu au legătură cu cele dezbătute în calea devolutivă de atac, în cadrul căreia a fost menținută soluția de primă instanță privind caracterul inadmisibil al cererii de chemare în judecată pentru neparcurgerea procedurii speciale prevăzute de lege.

Referitor la Decretul nr. 111/14.07.1951, recurentul a învederat, așa cum a procedat și în apel, că actul normativ este contrar dispozițiilor constituționale în vigoare la acea dată, precum și tratatelor internaționale la care România este parte, susținere care, însă, de asemenea, nu își găsește încadrarea în vreuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 C. proc. civ., fiind străină considerentelor instanței de apel, ce poartă asupra aspectului procedural al admisibilității demersului judiciar, iar nu asupra fondului cauzei.

Or, motivarea recursului presupune nu doar indicarea punctuală a vreuneia din ipotezele reglementate de art. 488 C. proc. civ., ci și expunerea unor argumente pertinente, care să opună elemente de nelegalitate judecății înfăptuite de instanța care a pronunțat hotărârea atacată (condiție care, pentru argumentele arătate anterior, nu se verifică în privința recursului declarat de recurent).

Aceasta întrucât omisiunea formulării unei argumentații juridice prin care să se conteste maniera de aplicare a regulilor de drept incidente de către instanța de prim control judiciar determină imposibilitatea instanței de recurs de a decela care anume sunt elementele de nelegalitate a deciziei recurate.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, reclamantul a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului, situație față de care devine incidentă sancțiunea nulității prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ..

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr.1994/A din 14 decembrie 2023 a Curții de Apel Brașov - Secția civilă.

Reținând culpa procesuală a recurentului-reclamant, în acord cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea acestuia la plata către intimata-pârâtă Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul Predeal, prin primar, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.950 lei, reprezentând onorariu de avocat aferent fazei procesuale a recursului, dovedite prin contractul de asistență juridică nr. (...), achitate prin ordinul de plată nr. 3084/03.10.2024, depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 1994/A din 14 decembrie 2023 a Curții de Apel Brașov - Secția civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant la plata sumei de 5.950 lei intimatei-pârâte Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul Predeal, prin primar, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 ianuarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ..