ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 146/2024

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Primul ciclu procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub numărul x/2018 la data de 15.11.2018 pe rolul Judecătoriei Brașov, reclamanții A., B., C. și D. și E. au chemat în judecată pârâtul Orașul Predeal, reprezentat legal de primar, solicitând instanței ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunțe o sentință prin care să instituie în sarcina pârâtului obligația de a le lăsa în deplină proprietate și pașnică folosință suprafața de 916 mp din terenul aflat în Predeal, reprezentând parcela nr. 182, punctul Susaiul, din fosta moșie regală.

Prin sentința civilă nr. 8646/02 octombrie 2019, Judecătoria Brașov a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.

Prin sentința civilă nr. 97/S din data de 16 iulie 2020, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins acțiunea civilă formulată, precizată și completată de reclamanții A., B., C. și D. și E., ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței civile nr. 97/S din data de 16 iulie 2020 a Tribunalului Brașov, secția I civilă au declarat apel reclamanții.

Prin decizia civilă nr. 1161/Ap din data de 24 noiembrie 2020, Curtea de Apel Brașov, secția I civilă a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți, a anulat sentința civilă nr. 97/S din data de 16 iulie 2020 și rejudecând a unit cu fondul acțiunii excepția inadmisibilității și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond.

Al doilea ciclu procesual

Prin sentința civilă nr. 226/S din data de 22 octombrie 2021, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, invocată din oficiu și, în consecință, a respins cererea astfel cum a fost ulterior completată de reclamanți; a obligat reclamanții să achite în solidar, expertului F. suma de 3.040 RON, cu titlu de diferență onorariu.

Prin decizia civilă nr. 1784/Ap din data de 16 noiembrie 2022, Curtea de Apel Brașov, secția I civilă a respins apelul formulat de reclamanți, ca neîntemeiat; a stabilit onorariul definitiv cuvenit expertului F. pentru întocmirea completării raportului de expertiză în faza apelului la suma de 720 RON în sarcina apelanților; a obligat apelanții la plata către expertul F. a sumei de 720 RON cu titlu de onorariu de expertiză.

Împotriva deciziei nr. 1784/Ap din data de 16 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții A., B., C. și D., E..

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, rejudecând, să se dispună admiterea apelului, anularea deciziei nr. 1784/2022 a Curții de Apel Brașov, admiterea acțiunii în revendicare și obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 916 mp sau cel puțin a suprafeței de 104 mp teren situat în Predeal, fosta Moșie Regală, parcela x, punctul Susai.

În susținerea motivelor de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că în mod nelegal și fără niciun suport probator instanța de apel a apreciat că terenul în suprafață de 104 mp se încadrează în rezerva primăriei, deși expertul care a efectuat raportul de expertiză a concluzionat că această suprafață de teren nu face parte din terenul prevăzut în decizia civilă nr. 233/2009 a Curții de Apel Brașov, că nu constituie o rezervă a Primăriei și că nu există niciun proprietar actual al acestei suprafețe de teren.

Prin urmare, recurenții-reclamanți au învederat că această apreciere a instanței de apel este rezultatul unei cercetări nelegale și poate fi încadrată ca o încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a respins în mod nejustificat completarea raportului de expertiză, care ar fi dus la o cercetare judecătorească corectă, precum și că nu s-a dorit a se lămuri faptul că terenul în suprafață de 916 mp (800 mp + 104 mp) se află în același loc încă din anii 1908, 1935, 1959.

Totodată, au învederat că atât prin motivele de apel, cât și prin obiecțiunile formulate la raportul de expertiză au arătat că suprafața de 916 mp pe care o revendică se află în parcela x, cu număr cadastral x, iar suprafața de teren ce a făcut obiectul dosarului soluționat prin decizia civilă nr. 233/2006 a Curții de Apel Brașov are număr cadastral x, împreună făcând parte din lotul x situat în Predeal, punctul Susaiu din fosta Moșie Regală.

S-a mai susținut că suprafața de teren de 916 mp sau 800 mp, așa cum este prevăzută și în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1908, nu a făcut obiectul cedării în proprietatea familiei G., conform deciziei civile nr. 233/2006 a Curții de Apel Brașov, astfel încât se poate trage concluzia că terenul a rămas în posesia UAT Predeal și nu a făcut obiectul unor retrocedări. Prin urmare, acțiunea în revendicare este admisibilă în baza art. 480 C. civ. din 1864 raportat și la decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, deși acest motiv a fost reiterat în fața instanței de apel pentru a fi luat în considerare pentru completarea raportului de expertiză, instanța a respins, în mod nelegal, cererea,

Referitor la motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că motivarea deciziei atacate este o reluare a celor două cicluri procesuale, iar nu o argumentare a soluției date.

Totodată, au susținut că instanța de apel, deși a recunoscut că există suprafața de teren de 104 mp, astfel cum s-a constatat în urma efectuării raportului de expertiză, totuși a reținut că nu este proprietatea apelanților, întrucât poate fi folosită de Primăria Predeal ca rezervă sau pentru alte activități.

Față de cele arătate, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Intimata-pârâtă UAT Predeal prin Primar nu a depus întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 26 septembrie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți C., D., A., E. și B. împotriva deciziei nr. 1784Ap din 16 noiembrie 2022 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă U.A.T. Predeal prin Primar. A fixat termen de judecată la data de 23.01.2024, ora 9:30, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Circumstanțele esențiale ale litigiului, relevante pentru soluționarea recursului, sunt următoarele:

Reclamanții au revendicat de la unitatea administrativ teritorială pârâtă o suprafață de teren de 916 mp din terenul aflat în Predeal, reprezentând parcela nr. 182, punctul Susaiul, din fosta moșie regală, susținând că aceasta a aparținut autorilor lor.

Într-un prim ciclu procesual, acțiunea lor a fost respinsă ca inadmisibilă, față de cele statuate prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii nr. 33/2008, iar sentința Tribunalului a fost anulată de Curtea de apel; s-a apreciat în primul control judiciar că situația de fapt referitoare la amplasarea și identificarea concretă a terenului revendicat nu a fost pe deplin stabilită, astfel încât se impune unirea cu fondul a excepției inadmisibilității și reluarea judecății la prima instanță pentru corecta stabilire a faptelor relevante.

La a doua judecată, Tribunalul a respins acțiunea ca inadmisibilă; din probele administrate, care au inclus și expertiza judiciară topografică, s-a reținut că terenul revendicat de reclamanți se suprapune cu terenul restituit altor persoane prin hotărâre judecătorească definitivă și prin dispoziție emisă de primar, în cadrul procedurii speciale de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001.

Față de aceste constatări de fapt, prima instanță a apreciat că reclamanții nu pot revendica terenul de la unitatea administrativ teritorială, ei negăsindu-se în ipotezele reținute de instanța supremă în cuprinsul deciziei de recurs în interesul legii nr. 33/2008 ca deschizând calea dreptului comun pentru revendicare.

Apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței a fost respins, argumentarea Curții de apel validând în esență argumentele primei instanțe, cu precizarea că, dintre susținerile apelanților referitoare la identitatea terenului revendicat, instanța de apel le-a înlăturat ca fiind cereri noi în apel pe cele care se refereau la fostul lot 182B, apreciind că în primul ciclu procesual s-a tranșat cu caracter obligatoriu că reclamanții au revendicat lotul 182A:

"… obiectul material al acțiunii în revendicare îl constituie lotul x A situat în Predeal, moșia regală Susai, toate susținerile apelanților din cuprinsul cererii de apel cu referire la împrejurarea că terenul revendicat se află în parcela x, număr cadastral x nu pot fi apreciate decât ca o modificare a pretențiilor lor direct în calea de atac (al doilea ciclu procesual), aspect ce contravine dispoziției art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

În acest sens, se impune a fi observat că această parcelă se află la sud de terenul ce reprezintă lotul nr. 182A cu privire la care s-a reținut prin decizia Curții că este revendicat de reclamanți . Lotul x A este amplasat în parcela x."

Observând că lotul revendicat se suprapune, conform expertizei, cu terenul restituit terților, precum și că titlul acestora, respectiv legalitatea măsurii de restituire nu poate fi analizată în cadrul procesual pendinte, ce nu îi include și pe beneficiarii acelei restituiri, Curtea de apel a conchis că cererea reclamanților nu poate fi primită, deoarece se opune dezlegarea cuprinsă în decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008, în sensul că aceștia ar avea la îndemână acțiunea "în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice."

Apreciind asupra legalității acestei decizii, Înalta Curte observă, cu prioritate, că în cererea de recurs sunt expuse extensiv circumstanțele de fapt ale litigiului, pornind de la proprietatea antecesorilor reclamanților și finalizând cu chestiuni care țin de faptele prezente, respectiv amplasarea terenului revendicat și suprapunerea sa virtuală cu terenul care a fost restituit altor persoane și care este înscris în cartea funciară ca fiind proprietatea acestora.

Or, din perspectiva limitelor judecății de față, cenzura instanței de recurs nu poate privi modul concret de apreciere a probatoriului administrat și nici rezultatul procesului de stabilire a faptelor relevante, pentru că acestea sunt chestiuni de temeinicie, rezervate exclusiv instanțelor de fond, și nu de nelegalitate, care să poată fi încadrate în cazurile de casare enumerate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În etapa recursului s-ar fi putut cel mult identifica vicii de procedură în acest proces, care ar fi evidențiat lacune în modul concret de administrare a probelor și care să conducă la casarea deciziei în scopul respectării normelor încălcate, dar o asemenea critică, încadrabilă în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu s-a formulat.

De aceea, se impune a fi înlăturate toate argumentele care pleacă de la greșita stabilire de către instanțele de fond a situației de fapt referitoare la situația concretă a terenului revendicat, deoarece instanțele au administrat probatoriul pe care l-au considerat pertinent, au analizat aceste probe și au răspuns argumentat susținerilor reclamanților, inclusiv celor care priveau netemeinicia concluziilor expertizei și existența unei diferențe de aproximativ 100 mp între suprafața restituită terților și suprafața revendicată de reclamanți.

Distinct, motivele dezvoltate aduc în discuție o greșită admitere a excepției privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare; această critică nu este încadrată expres de recurenți, dar ea poate face obiectul analizei în coordonatele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece implică verificarea corectei aplicări a dezlegărilor cuprinse în decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008, ce a analizat raportul dintre legea specială și legea generală în materia restituirii imobilelor preluate de statul comunist anterior anului 1989, astfel că se circumscrie cazului de casare privind corecta aplicare și interpretare a unor norme de drept substanțial.

Prin această decizie, instanța supremă a statuat că:

"Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc:

Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice."

Legat de aceste dezlegări, recurenții susțin că acțiunea lor nu a fost întemeiată pe prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001 (ce presupunea o procedură administrativă care nu a fost urmată de reclamanți), ci pe prevederile dreptului comun - art. 480 din C. civ. de la 1864 - și cu observarea dezlegărilor obligatorii cuprinse în decizia mai sus evocată.

Din perspectiva chestiunilor analizate în cadrul deciziei, în cauză nu sunt incidente însă acele dezlegări care privesc conflictul de drepturi dintre fostul proprietar (care solicită restituirea imobilului) și respectiv cel care a dobândit imobilul de la stat - de regulă, prin cumpărare.

O atare statuare are în vedere împrejurarea că reclamanții au revendicat imobilul de la unitatea administrativ teritorială, autoritatea publică ce a fost titularul dreptului de proprietate asupra imobilului pretins preluat de la autorii reclamanților și nu de la subiectele de drept privat în al căror patrimoniu se găsește imobilul conform faptelor reținute de instanțele de fond. Mai mult, acei terți au invocat calitatea de persoane îndreptățite la reparație și au obținut restituirea conform legii speciale.

Or, în raportul dintre fostul proprietar și autoritatea publică deținătoare a bunului, sunt relevante argumentele expuse în decizia RIL nr. 33/2008 care arată că reclamanții nu aveau la îndemână calea dreptului comun decât dacă procedura legii speciale nu reprezenta o cale eficientă pentru ei:

"Problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant."

Întreaga argumentare a instanței supreme legată de prioritatea normelor convenționale față de normele interne a plecat de la constatarea că legea specială nu este în toate cazurile un instrument eficient de reparație, pentru că restituirea în natură nu mai era posibilă (bunul nu se mai găsea la autoritatea deținătoare), coroborat cu faptul că măsurile reparatorii prin echivalent erau lipsite de substanță ("iluzorii" în exprimarea Curții Europene a Drepturilor Omului).

Cu toate acestea, așa cum rezultă cu claritate din paragraful de mai sus, Înalta Curte a arătat că de principiu nu există un drept de opțiune între legea generală și legea specială și că, "În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte va stabili că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului."

De aceea, se reține că în mod corect instanțele de fond au apreciat că reclamanții nu au deschisă calea acțiunii în revendicare conform dreptului comun împotriva unității administrativ teritoriale.

În acest context este relevant că la data intrării în vigoare a legii speciale (2001) bunul se afla în patrimoniul municipalității - restituirea către terți fiind dispusă în anul 2006 - și că reclamanții aveau la dispoziție calea specială a notificării, ce le dădea vocația de principiu la restituire în natură, dacă dovedeau existența dreptului autorilor lor și preluarea abuzivă.

Fără a putea specula în acest cadru procesual asupra rezultatului concret pe care procedura specială de reparație l-ar fi avut, deoarece conflictul cu celelalte persoane care au uzat de Legea nr. 10/2001 nu poate fi evaluat în litigiul pendinte, dacă susținerile reclamanților în sensul că imobilul revendicat a rămas în patrimoniul autorilor lor (și nu a fost înstrăinat către autorii familiei G.) sunt adevărate, atunci nu se identifică niciun motiv pentru care aceștia nu au urmat calea legii speciale pentru a redobândi imobilul.

Acesta este motivul pentru care nu se poate considera că legea specială nu ar fi fost eficace pentru scopul redobândirii imobilului în ipoteza reclamanților, nefiind acceptabilă nici teza că ea contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului și atunci se poate recurge la mecanismele specifice unui atare conflict, în care dreptul reclamanților ar fi putut să fie examinat pe fondul său pe calea unei acțiuni de drept comun.

Dimpotrivă, în absența altui argument contrar, dacă uzau de legea specială - cale care nu era facultativă, după cum a subliniat și instanța supremă în dispozitivul și considerentele deciziei RIL nr. 33/2008 - reclamanții ar fi avut o vocație efectivă la restituire, astfel încât devine aplicabil principiul specialia generalibus derogant și acțiunea lor formulată în temeiul C. civ. apare ca inadmisibilă.

Conex, deși recurenții nu au invocat imposibilitatea formulării notificării, instanța de recurs notează că legea specială de reparație (Legea nr. 10/2001) impunea depunerea notificării pentru restituirea în natură într-un termen de 18 luni de la intrarea sa în vigoare și că în mod constant jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că instituirea de către legiuitor a unor termene pentru aplicarea normelor de reparație este permisă statelor membre, intrând în marja acestora de apreciere cu privire la modul concret de reparație ales.

Suplimentar acestor considerente, care le completează corespunzător pe cele ale primelor instanțe din perspectiva inadmisibilității acțiunii derivate din prevalența legii speciale, Înalta Curte are în vedere și faptul că, plecând de la faptele reținute de instanțe - în sensul că imobilul revendicat se suprapune peste terenul restituit unor terți - o acțiune în revendicare nu putea fi intentată împotriva pârâtei din cauză, deoarece aceasta nu deține imobilul și, implicit, nu poate să îl restituie, neavând astfel calitatea de posesor neproprietar cerută pârâtului din acțiunea în revendicare.

Deși în mod formal o atare chestiune îmbracă forma lipsei calității procesuale pasive, chestiunea reprezintă în final tot un fine de neprimire, un impediment la judecarea cererii, astfel că și ea susține teza respingerii acțiunii fără o judecată pe fond.

În privința pretinsei diferențe de 104 mp între terenul restituit celor care au formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 și terenul revendicat astfel cum a fost identificat de reclamanți, pe de-o parte instanța de apel a reținut că nu se poate constata că acest teren există în materialitatea sa, existând probabilitatea exprimată de expert ca diferența să provină din sistematizare urbană sau chiar din erori de măsurare, iar o atare teză faptică nu permite identificarea concretă a unei suprafețe care să facă obiectul restituirii.

Mai mult decât atât, chiar dacă se acceptă teza reclamanților recurenți în sensul că diferența de suprafață se mai găsește în prezent în patrimoniul pârâtului, rămân valabile argumentele de mai sus - în sensul inadmisibilității unei acțiuni în revendicare.

Pentru toate aceste considerente, motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este considerat a fi nefondat.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este invocat în mod formal; deși recurenții susțin că instanța de apel nu a soluționat apelul lor, ci doar a expus din nou cursul litigiului, rezultă din parcurgerea deciziei și chiar din cele deja expuse mai sus că decizia recurată cuprinde argumentele pentru care soluția Tribunalului a fost considerată legală și temeinică, argumente expuse cu claritate și logică, fără ca în cererea de recurs să se identifice în concret lacune ale motivării pentru a putea fi analizate de instanța de recurs.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți C., D., A., E. și B. împotriva deciziei nr. 1784Ap din 16 noiembrie 2022 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă U.A.T. Predeal prin Primar.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 ianuarie 2024.