ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2731/2021

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată la 23.04.2018, sub nr. x/2018, pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, reclamantul Orașul Predeal, prin reprezentat legal a chemat în judecată pârâții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. Iustin, L., M., N., O. Ionela, Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., Prefectul județului Brașov și Comisia Județeană Brașov de Aplicare a Legilor Fondului Funciar, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții 1-11, precum și pârâții 27-30, ca urmare a constatării faptei ilicite cauzatoare de prejudicii săvârșite de fiecare dintre aceștia, în solidar, la plata următoarelor despăgubiri: suma de 1.369.934,14 RON, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantului, suma de 409.454,25 RON reprezentând contravaloarea dobânzii fiscale, calculate de la data achitării sumei de 1.369.934,14 RON și până la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, precum și la plata dobânzii legale aferente sumei de bani indicate în primul petit al cererii de chemare în judecată, calculate de la data promovării acțiunii și până la data achitării debitului, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată, de tribunal, în prima instanță: Prin sentința civilă nr. 28S din 16.05.2019, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul Orașul Predeal și, în consecință, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea civilă formulată de reclamantul Orașul Predeal, reprezentat legal de curatorul special - avocat EE. - în contradictoriu cu pârâții DD., O. Ionela, R., A., B., C., D., E.,F., G., H., V., W., X., T., AA., BB., CC., Z., S., Q., M., N. și U.. Totodată, a admis excepția autorității de lucru judecat, în ceea ce privește cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Orașul Predeal și, în consecință, a respins, pe acest temei, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Orașul Predeal, reprezentat legal de curatorul special - avocat EE. în contradictoriu cu pârâții J. Iustin și L.. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Instituția Prefectului județului Brașov și Comisia Județeană Brașov de Aplicare a Legilor Fondului Funciar, reprezentată legal de Prefect și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Orașul Predeal, reprezentat legal de curatorul special - avocat EE., formulată în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind promovată împotriva unor persoane fară calitate procesuală pasivă. A admis excepția de nulitate a cererii reconvenționale formulate de partea pârâtă Z. în contradictoriu cu părțile pârâte reconvențional FF., GG. și partea pârâtă M. și, în consecință, a constatat că această cerere este nulă. A admis excepția de nulitate a cererii reconvenționale formulate de partea pârâtă S. în contradictoriu cu părțile pârâte reconvențional FF., HH., GG., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., și SS., TT., N. și UU. și părțile pârâte Q. și U. și, pe cale de consecință a constatat nulitatea acestei cereri. A respins, ca inadmisibile, cererile de chemare în garanție formulate și precizate de pârâtul A. în contradictoriu cu pârâții J. și L. și cu terții chemați în garanție VV. și WW.. A admis excepția de nulitate a cererii de chemare în garanție formulate de partea pârâtă DD. în contradictoriu cu chemații în garanție Comisia IV din cadrul Consiliului Local al Orașului Predeal, XX., L., TT., UU., A. și J. Iustin. A stabilit în favoarea curatorului special desemnat de instanța de judecată, respectiv în favoarea doamnei avocat EE., un onorariu în sumă de 650 RON și a instituit în sarcina reclamantului obligația achitării acestuia. A obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, respectiv către: pârâta O. suma de 2.000 RON, pârâtul F. suma de 1.800 RON, pârâtul CC. suma de 2.000 RON, pârâta D. suma de 2380 RON, pârâta E. suma de 2380 RON, pârâtul C. suma de 1190 RON, pârâtul H. suma de 2380 RON, pârâta I. suma de 2380 RON, pârâtul AA. suma de 2.000 RON și a obligat pe reclamantul-reconvențional S. să achite pârâților reconvenționali OO., MM. și II. câte 1.500 RON, fiecăruia, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial și a obligat pe pârâtul A. să achite chemaților în garanție VV. și WW. suma de 2370 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantul Orașul Predeal și pârâtul S..

Decizia pronunțată, în apel, de curtea de apel: Prin decizia civilă nr. 1719Ap/16.12.2019, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins excepția nulității apelului declarat de către reclamantul Orașul Stațiune Predeal, invocată prin întâmpinare și a respins, ca nefondate, cererile de apel declarate de reclamant împotriva sentinței civile nr. 128/S din 16.05. 2019, a încheierii din 12.04.2019 și a încheierii de ședință din 1802.2019, pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă, precum și de pârâtul S. împotriva aceleiași sentințe. A stabilit onorariul definitiv al curatorului special, desemnat de instanța de judecată în persoana av. EE., pentru a reprezenta interesele apelantului reclamant, în calea de atac, în sumă de 650 iei și a instituit în sarcina apelantului reclamant obligația de a achita curatorului desemnat suma de 150 RON, reprezentând diferență onorariu curator. A obligat apelantul-reclamant să plătească cheltuieli de judecată după cum urmează: intimatului pârât A. suma de 3570 RON, intimatei pârâte B. suma de 2500 RON, intimatului pârât C. suma de 1190 RON, intimatei pârâte D. suma de 2380 RON, intimatei pârâte E. suma de 2380 RON, intimatului pârât H. suma de 2380 RON, intimatei pârâte I. suma de 2380 RON, intimatului pârât F. suma de 4500 RON, intimatei pârâte O. Ionela suma de 2000 RON, intimatului pârât Y. suma de 4500 RON, intimatului pârât AA. suma de 2380 RON. A obligat apelantul pârât S. să plătească intimatei pârâte II. suma de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins cererea intimaților pârâți G., CC., U., T., JJ., RR., LL. și QQ. privind plata cheltuielilor de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Brașov a declarat recurs reclamantul Orașul Stațiune Predeal, prin care a susținut nelegalitatea deciziei atacate pentru motivele de recurs înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a susținut că instanța de apel a apreciat eronat asupra excepției privind inadmisibilitatea acțiunii, pe motiv că acțiunea în răspundere contractuală, întemeiată pe Codul muncii, este aplicabilă tuturor pârâților-primari, viceprimari, aleși locali, funcționari publici, inclusiv membrii ai comisiilor locale. În acest sens, instanța de apel a reținut efectele deciziei în interesul legii nr. 16/2016 care statuează asupra raporturilor juridice dintre primari/viceprimar și unitatea administrativ-teritorială, considerând că aceste efecte se aplică și aleșilor locali și funcționarilor publici, indiferent că dețin sau au deținut această calitate. Or, pârâții, față de care a fost admisă excepția de inadmisibilitate, nu au avut numai calitatea de primari și viceprimari, ci au fost și consilieri locali, salariați, funcționari publici. Cu toate acestea, în mod nelegal, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au reținut că și în cazul pârâților - funcționari publici, care nu se mai află în raport de serviciu cu Primăria Predeal/Consiliul Local Predeal/U.A.T. Predeal, se aplică, în vederea angajării răspunderii patrimoniale, răspunderea contractuala întemeiata pe Codul muncii și nu răspunderea civilă delictuală, conform dispozițiilor de drept comun. Arată că numai doi dintre pârâți au, în prezent, calitatea de funcționari publici (H. și YY.), ceilalti pârâți nu au calitatea de funcționari publici (contractele de munca ale acestora au încetat, înainte de data constatării prejudiciului adus bugetului local al orașului Predeal) Apreciază că primarii/viceprimarii vinovați răspund civil delictual și nu după regulile din dreptul muncii atunci când fapta prejudiciabilă nu este săvârșită în legătură cu funcția, conform celor reținute prin Decizia RIL nr. 16/2016. Or, în speța de față, acțiunea in regres a comitentului nu poate fi întemeiată decât pe C. civ. pentru anumiți pârâți, iar, pentru ceilalți, se întemeiază pe art. 998 C. civ. de la 1864 și art. 1349 din Noul C. civ., ca efect al normei de trimitere prevăzute de art. 278 alin. (1) din Codul muncii coroborat cu art. 254 și urm. din același cod. Aceasta stare de fapt și de drept atrage competența funcțională a completului specializat în dreptul muncii, dar nicidecum nu implică inadmisibilitatea acțiunii. În acest context, față de regulile de prorogare a competenței, în cazul litigiului unic cu pluralitate de părți și raporturi juridice în strânsă legătură, cum este în cazul de față, dacă se reține competența funcțională de dreptul muncii pentru anumiți pârâți, competența trebuia să fie extinsă de tribunal asupra cauzei în întregul ei și să rețină că acțiunea revine în competența funcțională a Tribunalului Brașov, secția I civilă - complet specializat de dreptul muncii și asigurări sociale. În cea ce privește soluția dață excepției autorității de lucru judecat, recurentul arată că, prin decizia civilă nr. 217/20.04.2015, Curtea de Apel Brașov a statuat că, în lipsa unei cereri a Orașului Predeal, instanța nu se poate pronunța asupra unei culpe comune. Cum nu a fost formulată o asemenea cerere în litigiul anterior, consideră că, în raport cu solicitarea de față, nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat asupra unei împrejurări care nu a fost judecată. Relativ la stabilirea cadrului procesual, recurentul consideră că există persoane care nu au dobândit calitatea de parte în procesul civil, în sensul că nu au fost citați legal ca pârâți - reconvențional, ci ca terți, context în care hotărârea apelată a fost pronunțată greșit în contradictoriu cu aceștia. De asemenea, părțile care au formulat cereri reconvenționale și cereri de chemare în garanție trebuiau mai întâi să achite taxa judiciară de timbru datorată și abia ulterior puteau fi comunicate cererile către pârâții-reconventionali sau cei chemați în garanție. Decizia recurată este criticată și sub aspect modului greșit de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților - persoane juridice Prefectul Județului Brașov si Comisia Județeană Brașov de Aplicare a Legii 18/1991. Susține că instanțele au reținut greșit că prezentul litigiu a fost determinat exclusiv de raporturile izvorâte din contractul de concesiune nr. x din 26.06.1995, de vreme ce, din situația de fapt prezentată detaliat, rezultă existența a mai multor fapte concurente care demonstrează întrunirea cerințelor răspunderii civile delictuale, în legătură cu faptele comise de pârâți. În concluzie, recurentul-reclamant solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței competente material, teritorial si funcțional.

Apărările formulate în cauză: Intimatul Prefectul Județului Brașov și intimata Comisia Județeană Brașov de aplicare a legilor fondului funciar, prin întâmpinare, au susținut admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive, iar, pe fond, respingerea recursului. Intimații DD., I., H., E., D., C., B. și M., V. au solicitat, prin întâmpinările formulate, să se constate, în principal, nulitatea recursului, iar, în subsidiar, netemeinicia căii de atac. Intimata RR., JJ., LL., QQ., UU., prin întâmpinările formulate, au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimații AA., F., G., A. Y. și S., prin întâmpinările formulate, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 11 februarie 2021, completul filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul Orașul Stațiune Predeal împotriva deciziei civile nr. 1719 Ap din 16 decembrie 2019 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și a fixat termen de judecată a recursului la 22.04.2021, în ședință publică, cu citarea părților. S-a reținut că, în speță, susținerile evocate de recurent pot fi subsumate, pe anumite aspecte, dispozițiilor art. 488 C. proc. civ.. În ce privește lipsa mențiunilor privind numele și prenumele consilierului juridic ca motiv de nulitate a recursului, invocată de o parte din intimați, Înalta Curte a constatat că memoriul de recurs a fost semnat de reprezentantul convențional al recurentului, avocat ZZ., în condițiile art. 87 alin. (2) C. proc. civ., fiind respectate astfel cerințele de formă prevăzute de art. 486 lit. e) C. proc. civ., ce prevăd ca recursul trebuie să cuprindă "semnătura părții sau, după caz, a mandatarului părții, a reprezentantului legal al părții sau a consilierului juridic", motiv pentru care excepția nulității recursului pentru lipsa menținunilor privind numele și prenumele consilierului juridic a fost respinsă. Înalta Curte reține, cu titlu preliminar, referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată, prin întâmpinare, de intimații-pârâți RR., JJ., QQ., LL., DD., UU. că pârâții, în lipsa unui recurs incident, nu mai pot susține, la acest moment procesual, excepția lipsei calității procesuale pasive dată fiind limitarea instituită de legiuitor prin dispozițiile art. 478 alin. (2) și art. 494 C. proc. civ.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, care supun dezbaterii mai multe probleme de drept, susceptibile de încadrare în pct. -ele 3, 5, 7 și 8 din art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul declarat este nefondat, având în vedere considerentele care succed: În dezvoltarea motivelor de recurs, sub un prim aspect, reclamantul a susținut greșita soluționare a excepției privind inadmisibilitatea acțiunii, precum și greșita statuare în privința competenței funcționale a Tribunalului în soluționarea demersului său judiciar, ce constituie o acțiune complexă, care atrage competența instanțelor cu o funcționalitate diferită. Dată fiind natura complexă a acțiunii promovate, a apreciat că operează prorogarea de competență în favoarea completului specializat în litigii de muncă și asigurări sociale, aspect ce impunea, în sarcina instanțelor de fond, să rețină competența funcțională în favoarea Tribunalului Brașov, secția Civilă - completul specializat de litigii de muncă, având în vedere pluralitatea de părți (care au și calitatea de funcționari publici) și raporturile juridice de interdependență în care acestea se află. Recurentul a pretins că, în circumstanțele expuse, competența funcțională trebuia extinsă, de tribunal, asupra cauzei în întregul ei și nicidecum nu implica soluția de respingere a acțiunii, ca inadmisibilă. Critica legată de încălcarea competenței funcționale a instanței de fond implică ca verificarea susținerii să se realizeze în lumina motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., iar nu a pct. -ului 8, astfel cum a fost încadrată de recurent, care se referă la încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Motivul de casare înscris în pct. 3 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii. Conform art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, iar potrivit art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. Alineatul (2) al aceluiași articol statuează că, în mod excepțional, în cazul în care, pentru stabilirea competenței, sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop. De asemenea, articolul 200 alin. (1) din C. proc. civ. prevede următoarele: "completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată este de competența sa și dacă aceasta îndeplinește cerințele prevăzute la art. 194-197". Relativ la regulile de soluțioare a excepției, în cazul în care cauza nu este de competența sa, completul căruia i-a fost repartizată cererea dispune, prin încheiere dată fără citarea părților, trimiterea dosarului completului specializat competent sau, după caz, secției specializate competente din cadrul instanței sesizate. Dispozițiile privitoare la necompetență și conflictele de competență se aplică prin asemănare. Așadar, în conformitate cu dispozițiile procesuale sus evocate, rezultă că, în actuala reglementare, legiuitorul a considerat că trebuie limitată în timp posibilitatea de a invoca excepția de necompetență, respectiv la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și, în mod excepțional, în cazul în care, pentru stabilirea competenței, sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, judecătorul va putea acorda un singur termen în acest sens, cu respectarea principiului contradictorialității, în considerarea respectării unui principiu fundamental al procesului echitabil - judecarea cauzei într-un termen optim și rezonabil, astfel cum prevede art. 6 din C. proc. civ. și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin urmare, în contextul normativ evocat, Înalta Curte reține că excepția privind necompetența de ordine publică putea fi invocată ca motiv de apel sau de recurs numai dacă a fost invocată în condițiile legii, adică numai în condițiile în care reclamantul ar fi ridicat excepția necompetenței materiale ori funcționale, iar prima instanță a respins-o sau a omis să se pronunțe asupra acesteia. Sub acest aspect, este avut în vedere art. 130 alin. (2) C. proc. civ. care impune, din punct de vedere conceptual, ca atât instanța, cât și părțile să se supună regulilor de competență, astfel încât să se respecte în practică obligația de verificare, cu prioritate, a competenței impusă de dispozițiile art. 131 C. proc. civ., care obligă instanța să-și verifice competența la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Dacă nu a fost invocată în termenul stipulat de lege, excepția necompetenței de ordine publică nu va mai putea fi invocată pe parcursul judecării procesului, în primă instanță și nici direct în apel sau recurs. Așadar, realizând aplicarea principiilor ce decurg din interpretarea textelor normative sus menționate la cauza dedusă judecății, din perspectiva criticilor invocate în recurs, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, ce fixează limitele subiective și obiective ale judecării cauzei, reclamantul Orașul Stațiune Predeal a solicitat obligarea pârâților menționați în petitul acțiunii la plata, în solidar, a unor sume de bani cu titlu de despăgubiri materiale, reprezentând prejudiciul ce i-a fost cauzat, prin faptele ilicite săvârșite de fiecare dintre aceștia. La teremul din 12.04.2019, Tribunalul Brașov, secția civilă, în aplicarea dispozițiilor art. 131 C. proc. civ., a procedat la verificarea competenței sale generale, materiale și teritoriale, și a pus în discuția păților excepțiile de ordine publică ce au fost invocate în cauză de pârâți și, din oficiu, excepția de inadmisibilitate a cererii în atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților pentru care au fost emise decizii de impunere și nu au invocat o astfel de excepție prin întâmpinările remise cauzei. Astfel, potrivit respectivei încheieri interlocutorii de la acel termen, deși majoritatea pârâților au solicitat trimiterea cauzei unui complet specializat în litigii de muncă, reclamanta-recurentă s-a opus și a susținut că respectiva instanță este competentă general, material si teritorial sa soluționeze litigiul "prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată și la valoarea acestuia, astfel cum au fost acestea indicate de partea reclamantă." Statuând asupra chestiunii puse in discuție, Tribunalul a reținut, în acord cu prevederile art. 9 si cele ale art. 12 alin. (6) C. proc. civ., că verificarea competenței sale nu poate fi realizată decât în limitele în care a fost sesizată de către partea reclamantă, în conformitate cu principiul disponibilității ce guvernează procesul civil. Astfel, instanța de fond a apreciat că stabilirea competenței trebuie realizată prin raportare la o anumită situație concretă, si anume, aceea a naturii juridice a cererii pe care partea reclamantă a promovat-o, iar nu prin raportare la o situație ipotetica, și anume aceea a acțiunii pe care partea reclamanta o putea urma pentru valorificarea drepturilor subiective civile pretinse in cauză. Aplicând aceste principii de dept, instanța de fond a constatat că a fost sesizată cu o acțiune în atragere a raspunderii civile delictuale a pârâților în condițiile dreptului comun, reglementat de C. civ. și, în raport de limitele în care s-a produs învestirea sa de către partea reclamanta, în baza principiului disponibilității, a stabilit că este competentă general, material și funcțional, să soluționeze cauza, prin raportare la art. 95 alin. (1) pct. 1 și art. 94 alin. (1) lit. k) C. proc. civ., și teritorial, în temeiul art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. Așadar, față de circumstanțele expuse, cum reclamantul-recurent nu a ridicat excepția de necompetență funcțională a instanței de fond, raportat la obiectul cererii sale de chemare în judecată, Înalta Curte va reține, având în vedere regimul juridic care guvernează excepțiile de necompetență, reglementat de normele imperative enunțate în precedent, că susținerile recurentului referitoare la necompetența funcțională a instanței, pe rolul căreia a introdus cererea de chemare în judecată, nu mai pot fi evocate tocmai ca efect al dispozițiilor care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepția de necompetență. Invocarea de către recurent a excepției necompetenței funcționale, ulterior momentului procesual reglementat de art. 130 alin. (2) și art. 131 alin. (1) C. proc. civ., nu mai este posibilă întrucât, în cauză, a avut loc o consolidare a competenței materiale procesuale și funcționale în privința instanței pe rolul căreia reclamantul a introdus cererea, dat fiind faptul că normele legale care reglementează regimul invocării excepțiilor de necompetență nu introduc nicio distincție cu privire la necompetența funcțională, ci, dimpotrivă, dispozițiile art. 136 alin. (1) din C. proc. civ. statuează că dispozițiile prezentei secțiuni (art. 129 - 135) privitoare la excepția de necompetență se aplică, prin analogie, și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești. Astfel, deși necompetența materială procesuală a secției sau completului specializat este de ordine publică, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 17 din 17 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de recurs în interesul legii, regimul invocării acesteia, pe verticală, este același ca și în cazul celorlalte excepții de necompetență de ordine publică, întrucât competenței materiale procesuale i se subsumează și competența specializată, astfel cum este aceasta reglementată în cuprinsul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum și în cuprinsul unor legi speciale, iar, pentru identitate de rațiune, aceeași soluție, sub aspectul momentului limită până la care poate fi invocată excepția de necompetență funcțională, se impune în cazul acestei excepții, ca și în cazul celorlalte excepții de necompetență de ordine publică, în acest sens fiind și statuările din Deciziei nr. 17/2017 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii (par. 28). Prin urmare, dat fiind regimul juridic care guvernează excepțiile de necompetență, reglementat de normele imperative deja enunțate, rezultă că susținerile recurentului nu sunt fondate și nu pot atrage incidența motivului de casare analizat. Critica privind nelegalitatea deciziei atacate nu poate fi primită nici din perspectiva încălcării obligației instanței (sesizată de reclamant) de a proceda, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., în virtutea rolului activ, la declinarea competenței de soluționare în favoarea secției corespunzătoare pentru litigii de muncă și asigurări sociale. Obligația ce rezidă din cuprinsul articolului 22 alin. (4) C. proc. civ. trebuie, însă, înțeleasă în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilității și cel al contradictorialității, neputând constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia. Or, este cunoscut că limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanței, de vreme ce rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt este limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecății, instanța având sarcina de a clarifica doar acele situații care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată. În cauza dedusă judecății, însă, obiectul și temeiul juridic al acțiunii au fost clar stabilite prin cererea de chemare în judecată, iar argumentele de fapt și de drept pe care recurentul-reclamant, care a beneficiat de asistență juridică calificată, susțineau demersul său procesual în formularea unei acțiuni prin care a solicitat antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâților, demers care a fost fundamentat juridic pe dreptul comun, reglementat de dispozițiile C. civ. care consacră instituția răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Recurentul-reclamant a insistat în calificarea juridică dată cererii sale, cu toate că instanța de fond a pus în discuția părților, la termenul din 12.04.2019, în raport de excepțiile și apărările formulate de pârâți, incidența dispozițiilor înscrise în Codul muncii, raportat la cauza acțiunii formulate și statuările deciziei nr. 16/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii. Or, la momentul discutării excepției necompetenței funcționale a secției civile, reclamantul a solicitat respingerea excepției, indicând expres că voința sa a fost de a sesiza instanța cu o cerere în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe normele dreptului comun. În raport chiar de poziția procesuală expresă a părții reclamante, instanța de fond, observând limitele instituite de art. 9 C. proc. civ. privind dreptul de dispoziție al părții și în aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ., a procedat la respingerea excepției de necompetență funcțională a secției civile și a trecut la analizarea celorlalte excepții peremptorii evocate, în apărare, de părțile pârâte. Prin urmare, în circumstanțele expuse, judecătorul fondului, în virtutea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, a dat curs voinței reclamantului relativ la stabilirea limitelor învestirii instanței, în raport de motivele de fapt și de drept ale cererii și scopul urmărit prin promovarea acțiunii. Astfel, potrivit elementelor de fapt prezentate, reclamantul-recurent a susținut că urmărește antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților pentru fapta proprie, ca urmare a constatărilor efectuate prin raportul de audit financiar de Curtea de Conturi Brașov, în vederea recuperării prejudiciului cauzat prin punerea în executare a deciziei nr. 217/2015 a Curții de Apel Brașov, situație ce corespunde calificării juridice date cererii sale. Or, în această situație, instanța de fond a fost ținută de cauza cererii de chemare în judecată, respectiv de situația de fapt calificată juridic de reclamant, astfel cum impun dispozițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., context în care solicitarea reclamantului, din cuprinsul cererii sale recurs, privind casarea hotărârilor atacate și de trimitere a cauzei spre rejudecare la un complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă apare ca fiind contradictorie și lipsită de fundament. Așadar, nici invocarea nerespectării regulilor de procedură nu se verifică și nu poate conduce la casarea deciziei atacate din perspectiva motivului de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Printr-un alt motiv de recurs, reclamantul a susținut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. 16/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu ar fi incidente decât în cazul unora dintre pârâți, dat fiind faptul că nu toți dintre aceștia au avut calitatea de primar/viceprimar, calități la care face referire decizia evocată, unii dintre aceștia având calitatea de consilieri locali, funcționari publici, calitate care fi încetat pentru unii dintre pârâți la momentul la momentul constatării prejudiciului adus bugetului local. În esență, prin criticile formulate se contestă modul de aplicare a dispozițiilor legale, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 16/2016 a instanței supreme pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii, susțineri care deși susceptibile de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se vădesc a fi nefondate și nu pot atrage casarea hotărârii atacate. Demersul judiciar promovat în cauză de reclamant, fundamentat pe instituția răspunderii civile delictuale, a fost îndreptat, printre altele, împotriva celor care au deținut/dețin funcțiile de primar, viceprimar, consilier local, funcționar public sau contractual în cadrul aparatului administrativ al unității administrativ-teritoriale Predeal, solicitându-se repararea prejudiciului cauzat prin actele sau faptele juridice ale acestora săvârșite în exercitarea raporturilor juridice de muncă sau de serviciu, derulate în exercitarea mandatului ori funcției acestora. Astfel cum se reține și prin decizia recurată, natura raporturilor juridice stabilite între unitatea administrativ-teritorială și primar/viceprimar a reprezentat obiect al dezlegării de către Înalta Curte de Casație și Justiție care, prin Decizia în interesul legii nr. 16/2016, a statuat în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1, art. 231 și art. 278 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, art. 55 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în sensul că "prevederile Codului muncii se aplică raporturilor juridice dintre primar/viceprimar și unitatea administrativ-teritorială, dacă legi speciale nu conțin dispoziții specifice, inclusiv după încetarea mandatelor ." În considerentele deciziei recurate, referitor la calificarea raporturilor juridice în discuție, instanța de apel a reținut că argumentele ce susțin soluția adoptată de instanța supremă prin Decizia nr. 16/2016 cu referire la primari/viceprimari sunt valabile, pentru identitate de rațiune, și pentru consilierii locali și funcționarii publici. Astfel, în privința calificării raporturilor juridice în discuție, instanța de apel a avut în vedere raționamentul expus în considerentele Deciziei nr. 16/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție referitor la calificarea acestor raporturi ca fiind raporturi juridice de muncă sui generis, calificare realizată de instanța supremă și în cuprinsul Deciziei în interesul legii nr. 46 din 15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 16 iulie 2009, prin care s-a reținut că: "Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă (de serviciu) ale funcționarilor publici civili sau militari, ale soldaților și gradaților voluntari, ale persoanelor care dețin demnități publice, ale magistraților și magistraților-asistenți, ale personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea, ale membrilor cooperatori și raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă". În continuare, instanța de apel a avut în vedere considerentele Deciziei nr. 16/2016 în cuprinsul cărora se arată că "raporturile juridice de muncă se pot fundamenta fie pe un contract individual de muncă, materializat în urma încheierii, semnării de către părți, fie se pot desfășura și în lipsa acestuia - în această din urmă categorie fiind incluși magistrații care "constituie o categorie specială de personal care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis", situația celor care dețin demnități publice fiind asimilată, prin decizia menționată, cu cea a acestora...". Totodată, instanța supremă a avut în vedere că, potrivit art. 3 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001,,(1) Prin autonomie locală se înțelege dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii. (2) Acest drept se exercită de consiliile locale și primari, (...)(4) Prin colectivitate locală se înțelege totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială", iar conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, "Autonomia locală privește organizarea, funcționarea, competențele și atribuțiile, precum și gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparțin comunei, orașului, municipiului sau județului, după caz". De asremenea, s-a avut în vedere că art. 2 alin. (1) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali arată că "prin aleși locali,..., se înțelege consilierii locali și consilierii județeni, primarii..., viceprimarii, președinții și vicepreședinții consiliilor județene..., iar art. 3 alin. (2) din același act normativ prevede că "în exercitarea mandatului, aleșii locali se află în serviciul colectivității locale și sunt responsabili în fața acesteia". În considerentele Deciziei nr. 16/2016 au fost avute în vedere și dispozițiile art. 278 alin. (2) din Codul Muncii care stabilesc că "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective". Date fiind raporturile juridice în discuție, în mod corect, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că raționamentul expus în considerentele Deciziei nr. 16/2016 sunt aplicabile atât consilierilor locali, cât și funcționarilor publici, aflați în timpul sau în afara funcției sau mandatului, față de principiile și dispozițiile legale avute în vedere în adoptarea soluției pronunțate asupra recursului în interesul legii, care se aplică pentru identitate de rațiune. Din această perspectivă, instanța de apel a făcut trimitere și la statuările din paragrafele 41 - 48 ale Deciziei nr. 16/2016 în cuprinsul cărora instanța supremă a arătat că răspunderea civilă delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, care intervine atunci când este încălcată obligația generală, care revine tuturor, de a nu vătăma drepturile altora prin fapte ilicite și, că, raportul dintre răspunderea civilă delictuală și răspunderea contractuală este cel de la general la special, astfel încât, odată ce nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, operează răspunderea civilă delictuală în măsura în care s-a produs un fapt ilicit culpabil. În raționamentul expus, instanța supremă a avut în vedere că răspunderea civilă delictuală nu poate fi reținută nici în ceea ce privește regimul aplicabil în funcție de momentul formulării acțiunii în răspundere patrimonială - în timpul/în afara mandatului, întrucât, în cazurile în discuție, sunt aplicabile normele Codului muncii, potrivit art. 1 alin. (2) și art. 278 alin. (2) din acest cod, care nu disting în acest sens (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Odată calificate raporturile juridice deduse judecății ca fiind raporturi de muncă, acestea sunt supuse dispozițiilor Codului muncii, care, în capitolul III din titlul XI, reglementează răspunderea patrimonială atât în cazul pagubelor produse din vina și în legătură cu funcția - art. 254, cât și în cazul sumelor încasate nedatorat - art. 256. Astfel, pentru pagubele care decurg din activitatea desfășurată și din modul în care au fost îndeplinite atribuțiile de serviciu, instanța supremă a reținut că procedura aplicabilă pentru recuperarea pagubei ce a fost descoperită după încetarea raporturilor de muncă este cea prevăzută pentru persoanele încadrate în muncă, atât timp cât raporturile juridice în discuție sunt raporturi juridice de muncă, iar calificarea naturii litigiului este determinată de faptul că acesta este generată de un raport juridic de muncă, iar fapta cauzatoare de prejudiciu este săvârșită în exercitarea funcției, neavând astfel relevanță data la care se solicită sancționarea. Făcând aplicare statuărilor din cuprinsul Deciziei nr. 16/2016, rezultă că și în privința funcționarilor publici, date fiind raporurile juridice cu unitățile în care își desfășoară activitatea și față de caracterul prioritar al răspunderii contractuale, în mod corect a fost reținut de către instanța de apel că aceasta din urmă are prioritate față de răspunderea civilă delictuală, evocată de recurent ca fundament al demersului său judiciar, care nu poate interveni decât în lipsa unor raporturi de natură convențională (de muncă, de serviciu, etc.) sau atunci când faptele imputate ar fi fost săvârșite în afara atribuțiilor de serviciu, ipoteză care nu se identifică în speță. Așa fiind, se vădește a fi neîntemeiată și susținerea recurentului referitoare la greșia aplicare a Deciziei nr. 16/2016 din perspectiva criteriului temporal al menținerii sau încetării raporturilor de muncă ori de serviciu, ulterior momentului la care au fost constatate faptele ilicite, de vreme ce faptele imputate s-au circumscris atribuțiilor de serviciu ale pârâților, iar natura juridică a răspunderii ce ar decurge din faptele reclamate nu poate să se modifice ca urmare a încetării raporurilor juridice existente între pârâți și unitatea administrativ teritorială fiind, astfel, lipsită de relevanță juridică împrejurarea că demersul de față, exercitat în vederea recuperării prejudiciului, ar fi fost demarat ulterior momentului încetării raporturilor juridice dintre unitatea administrativ teritorială și parte dintre pârâții acționați în judecată. Așadar, se constată că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare a Deciziei în interesul legii nr. 16/2016, în raport cu care, funcție de calificarea dată raporturilor juridice în discuție, asimilabilă unor raporturi juridice de muncă ori de serviciu, după caz, a fost satbilit că raporturilor juridice examinate nu se circumscriu unei calificări din materia C. civ., ca fiind raporturi juridice civile. În circumstanțele evocate, este lipsită de relevanță trimiterea recurentului la considerentele deciziei nr. 1026/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2010 (în materia regulatorului de competență), în contextul calificării raporturilor juridice în discuție în consens cu deizia nr. 16/2016 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii. Cum antrenarea răspunderii civile delictuale de drept comun poate avea loc numai în ipoteza în care nu este operabilă o altă formă a răspunderii civile, astfel cum a fost identificată cea în cauza de față, și întrucât recurentul-reclamant și-a întemeiat expres acțiunea pe instituția răspunderii civile delictuale de drept comun, rezultă că, în ce privește antrenarea răspunderii pentu pagubele materiale produse în legătură cu exercitarea atribuțiilor funcției, instanțele fondului au reținut corect că reclamantul nu are deschisă calea acțiunii pe temeiul dreptului comun, dat fiind reglementările speciale instituite, după caz, de Codul muncii și, respectiv, de cele care guvernează statutul funcționarului public în privința personalului care își desfășoară activitatea în cadrul autorităților și instituțiilor administrației publice. Recurentul a criticat decizia atacată și sub aspectul greșitei soluționări a excepției autorității de lucru judecat, care a avut drept consecință respingerea acțiunii sale în contradictoriu cu pârâții J. Iustin și L. și a pretins că, atât timp cât prin decizia civilă nr. 217/20.04.2015, Curtea de Apel Brașov a statuat că în lipsa cererii formulate de Orașului Predeal, instanța nu se poate pronunța asupra unei culpe comune, în raport de cele reținute prin decizia menționată, autoritatea de lucru judecat nu poate opera asupra unei împrejurări care nu a fost judecată. Susținerile recurentului vor fi verificate în lumina motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., iar nu a pct. -ului 8, susținut eronat de recurent, a cărui incidență nu poate fi reținută în cauză. Potrivit art. 431 alin. (1) "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect", iar potrivit art. 432 din același cod "excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs. Ca efect al admiterii excepției, părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată." În cauză, prin decizia civilă nr. 217/20.04.2015, Curtea de Apel Brașov a reținut în sarcina Orașului Predeal culpa în producerea prejudiciului cauzat din perfectarea și executarea contractului de concesiune nr. x/26.05.1995 și, întrucât a apreciat asupra întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale a dispus obligarea acestuia la plata unor despăgubiri civile către pârâții J. și L., care au procedat la punerea în executare a acestei hotărâri. Prin demersul judiciar de față, reclamantul Oreașul Predeal (pârât în dosarul finalizat prin decizia nr. 217/2015 a Curții de Apel Brașov) solicită obligarea pârâților J. Iustin și L. (beneficiarii plății despăgubirilor stabilite prin decizia menționată), la plata despăgubirilor determinate de culpa acestora în crearea situației care ar fi stat la baza acționării în judecată a Orașului Predeal în cadrul litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2008 Se constată, însă, că pretențiile deduse judecății în prezenta cauză se întemeiază pe aceleași fapte generatoare ale acțiunii inițiale, având la bază aceeași fundamentare legală a situației de fapt, respectiv același temei juridic și aceeași cauză cu cea a cererii promovate anterior, soluționată prin decizia civilă nr. 217/20.04.2015 a Curții de Apel Brașov. Deși calitățile procesuale sunt inversate, obiectul celor două litigii este același, respectiv atragarea răspunderii civile delictuale, iar cauza în cele două dosare este identică, respectiv încheierea nelegală a contractului de concesiune, în baza căruia pârâții J. și L. au edificat construcțiile pe terenul concesionat. Cum reclamantul Orașul Predeal a fost parte în litigiul soluționat, irevocabil, prin decizia civilă nr. 217/20.04.2015 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, fiind reținută culpa sa în producerea prejudiciului generat de derularea contractului de concesiune nr. x/1995, acesta nu mai poate pretinde, în cadrul demersului judiciar de față, a fi antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâților J. și L. bazată pe aceleași fapte generatoare ale prejudiciului reclamat din perfectarea și derularea aceluiași contract de concesiune pentru o pretinsă conduită culpabilă a acestora care ar fi determinat acționarea în judecată a Orașului Predeal în cadrul litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2008 În acestă situație se opun dispozițiile art. 431 C. proc. civ., date fiind verificările jurisdicționale realizate deja în dosarul anterior, astfel încât recurentul nu mai are posibilitatea să evoce, în cadrul prezentului litigiu, aspecte legate de stabilirea unor împrejurări de fapt și drept asupra cărora instanțele au statuat în mod irevocabil, întrucât în litigiul de față se identifică aceeași pretenție, ce are aceeași finalitate, cu cea care a format obiectul litigiului anterior, adică repararea prejudiciului rezultat din același contract de concesiune. Așadar, în mod corect, prin decizia atacată, instanța de apel a reținut că, în prezentul cadru procesual, nu mai este posibil a fi analizate aspectele care țin de verificarea condițiilor necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale rezultate din încheierea și derularea contractului nr. x/1995, atât timp cât, sub aspectul examinării întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, din perspectiva faptelor generatoare de prejudiciu, recurentul Orașul Predeal a avut posibilitatea de a formula apărări în fapt și drept în cadrul procesual care a făcut obiectul dosarului nr. x/2008 al Curții de Apel Brașov. În consecință, modalitatea în care instanța, prin hotărâre irevocabilă, a dat dezlegare unui aspect litigios - în speță, culpa în producerea prejudiciului rezultat din perfectarea, executarea și stingerea contractului de concesiune - se impune în cauză, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă. În ceea ce privește aspectele semnalate cu referire existența unor vicii de procedură relativ la stabilirea cadrului procesual, recurenta nu dezvoltă un motiv de casare argumentat față de configurarea cererilor formulate pe cale principală sau incidentală, susțineri care sunt, de altfel, lipsite de interes raportat la soluțiile date cererilor reconvenționale și a celor de chemare în garanție, în privința cărora, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013, problema timbrajului semnalată de recurent nu mai poate fi tratată în cadrul căilor de atac exercitate împotriva hotărârii prin care acțiunea a fost soluționată. Printr-un alt motiv de recurs, încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a pretins greșita suluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Comisia Judeteană Brașov de aplicare a Legii fondului funciar și a Prefectului Județului Brașov. S-a susținut că instanțele au apreciat eronat că litigiul a fost determinat exclusiv de raporturile izvorâte de contractul de concesiune din 1995, întrucât fapta ilicită reclamată în sarcina persoanelor juridice a constat în respingerea eronată a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate formulată numiții VV. și WW., iar în ipoteza soluționării favorabile a respectivei cereri de reconstituire, nu s-ar mai fi mai fi ajuns la obligarea la despăgubiri a Orașului Predeal, prin decizia civilă nr. 217/20.04.2015 a Curții de Apel Brașov. Critica recurentului nu este întemeiată, întrucât deși dispozițiile Legii nr. 18/1991 și dispozițiile H.G. nr. 890/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de reconstituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor stabilesc o serie de atribuții în favoarea comisiei județene/locale de fond funciar ori a prefectului județului în ceea ce privește procedura de reconstituire și eliberare a titlurilor de proprietate, o atare împrejurare nu este de natură să justifice legitimarea calității procesuale pasive a pârâților-persoane juridice în cadrul acțiunii formulate, atât timp cât în cadrul acesteia nu se aduce în discuție cenzurarea legalității unor măsuri dispuse de comisia județeană de fond funciar ori de prefectul județului și nici nu se tinde la obligarea acestora să își îndeplinească atribuțiile date de lege în competența lor. Demersul judicar de față a fost determinat de emiterea deciziei nr. 33/3.11.2017 de către Camera de Conturi Brașov, ca urmare a verificărilor realizate în legătură cu plata despăgubirilor civile, efectuate din bugetul local al Orașului Predeal, la care reclamantul-recurent a fost obligat prin decizia civilă nr. 217/20.04.2015 a Curții de Apel Brașov, despăgubiri generate, după cum deja s-a evocat în precedent, de modalitatea de perfectare și derulare a contractului de concesiune nr. x/1995. Prin raportul de audit financiar, Curtea de Conturi Brașov a instituit în sarcina Orașului Predeal obligația de a proceda la stabilirea prejudiciului produs bugetului local, ca urmare a punerii în executare a deciziei nr. 217/20.04.2015 a Curții de Apel Brașov și de a proceda la recuperarea acestui prejudiciu, sens în care orașul Predeal a promovat prezenta cerere de chemare în judecată, pe care a fundamentat-o pe instituția răspunderii civile delictuale. Or, cum corect s-a reținut prin decizia recurată, pârâții Comisia județeană Brașov de aplicare a Legii fondului funciar și Prefectul județului Brașov nu au avut atribuții în derularea procedurii de perfectare și executare a contractului de concesiune, procedură derulată în mod exclusiv de Orașul Predeal, ceea ce denotă, în raport de obiectul și cauza acținii, justețea soluției date excepției calității procesuale a celor doi pârâți. Rel