ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1934/2022

Ședința publică din data de 19 octombrie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă la data de 20.08.2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu UAT Comuna Cristian, prin primar (pentru Primarul comunei Cristian și Comisia locală pentru aplicarea Legilor fondului funciar Cristian), obligarea pârâtei la plata sumei de 210.000 RON reprezentând valoarea minimă a despăgubirilor datorate pentru prejudiciul cauzat prin refuzul culpabil de a executa dispozițiile irevocabile ale sentinței civile nr. 9032/07.07.2010 a Judecătoriei Brașov, reprezentând valoarea actuală de circulație a terenului în suprafață de 5 ha, care trebuia să-i fie predat în deplină proprietate, pe vechiul amplasament împreună cu cheltuielile pe care le-a făcut cu evitarea prejudiciului, precum și la plata dobânzilor penalizatoare standard, aplicate asupra despăgubirilor, de la data cererii și până la data plății integrale a acestora, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1527, art. 1530, art. 1531-1537 C. civ. și art. 451-453 C. proc. civ.

Prin precizarea de acțiune din 20.07.2020, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 550.044 euro (respectiv 2.658.803 RON la cursul valutar de 4,8338 RON/euro) și a dobânzilor penalizatoare standard la această sumă.

Prin sentința nr. 153/S/29.06.2021, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată; a luat act că pârâta își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia nr. 1311/Ap/26.10.2021, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței; a respins cererea apelantului privind cheltuielile de judecată și a luat act de declarația intimatei privind recuperarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. reclamantul A., solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei instanței de apel, ori casarea deciziei, admiterea apelului și schimbarea, în tot, a sentinței, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, cu cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.

Prin prisma pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii. A arătat că s-a reținut greșit, împotriva conținutului fără echivoc al cererii sale, că a indicat "concomitent atât prevederi legale de la executarea silită în natură, cât și cele privind executarea prin echivalent". Recurentul nu a evocat executarea în natură, ci a indicat prevederile art. 1527 C. civ., ca temei al cererii, text de lege care reglementează și situația de excepție care impune executarea prin echivalent. În aceste condiții, considerentele hotărârii sunt contradictorii, aceasta fiind evidențiată de reținerea corectă a temeiurilor de drept ale cererii de chemare în judecată și reținerea, contrar acestora, a împrejurării indicării unor temeiuri de drept material privind executarea în natură. A mai susținut că, de asemenea, în mod greșit și contrar realității impuse de conținutul cererii de chemare în judecată, s-a reținut că doar prin concluziile scrise a indicat faptul că interesul în formularea acțiunii îl constituie executarea prin echivalent, în condițiile în care acesta a fost precizat prin cererea introductivă de instanță, în sensul arătat. Potrivit recurentului, aceasta vădește subiectivismul abordării raporturilor deduse judecății și reținerea unor împrejurări străine de natura pricinii.

În temeiul motivului prevăzut la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat hotărârea pentru încălcarea și aplicarea greșită a art. 1527, art. 1530, art. 1531-1537 C. civ., arătând că instanța nu a analizat rațiunea legală a reglementării situației de excepție reglementate de art. 1527 alin. (1) C. civ., respectiv aceea a imposibilității executării în natură, pe care nu a constatat-o, așa cum a solicitat, ci a omis integral această prevedere legală, considerând-o inaplicabilă situației deduse judecății. A mai arătat că nici dispozițiile art. 1530 și ale art. 1531-1537 C. civ. nu au fost analizate, acestea fiind înlăturate pe aceleași considerente. Însă, în opinia recurentului, se impune a se constata incidența acestor prevederi legale, analizarea conținutului lor și aplicarea în raport de realitatea dedusă judecății. A precizat că acțiunea sa se întemeiază pe situația imposibilității reconstituirii dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, din culpa debitoarei, concretizată prin fapte comisive și omisive, succesive în timp și are ca obiect doar stabilirea pierderii efectiv suferite, respectiv valoarea terenului imposibil de restituit în natură pe amplasamentul dispus judecătorește, respectiv pe vechiul amplasament deținut de antecesorul său. A arătat că obligația restituirii terenului pe vechiul amplasament, ce trebuia realizată în temeiul sentinței civile nr. 9032/2010 a Judecătoriei Brașov nu mai este posibilă, culpa exclusivă pentru aceasta revenind pârâtei, cauza imposibilității fiind atribuirea terenului altor persoane și respingerea cererii sale prin care urmărea anularea titlurilor acestora.

În continuare, recurentul a făcut o serie de precizări privind culpa intimatei în situația creată.

Recurentul a criticat decizia și prin prisma aplicării greșite a temeiului în baza căruia a solicitat dobânzile penalizatoare, arătând că aceasta nu au fost solicitate pentru neexecutarea hotărârii, ci în temeiul art. 1535 C. civ., fiind aplicabile și prevederile O.G. nr. 13/2011.

Potrivit recurentului, în aceste condiții, instanța omițând posibilitatea reparării prejudiciului în temeiul dreptului material a apreciat greșit asupra obligativității și exclusivității solicitării de despăgubiri potrivit art. 892 C. proc. civ., o asemenea soluție fiind străină legii și cauzei deduse judecății.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 10.03.2022, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Nu s-au formulat puncte de vedere la raport.

Prin încheierea de ședință din 11.05.2022 recursul a fost admis în principiu, fiind acordat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți, la data de 19.10.2022.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

- este nefondată critica prin care partea reclamantă pretinde incidența motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce permite casarea atunci când hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Subsumat criticii, partea pretinde că instanțele de fond, au reținut, greșit și contradictoriu, contrar conținutului neechivoc al cererii de chemare în judecată, că ar fi indicat "concomitent atât prevederi legale de la executarea silită în natură, cât și cele privind executarea prin echivalent", respectiv, că doar prin concluziile scrise a precizat interesul în formularea cererii, anume executarea prin echivalent, justificat de faptul neexecutării de partea pârâtă a obligației de a face ce îi incumbă și care a devenit imposibil de executat, fapt ce vădește subiectivismul abordării raportului juridic dedus judecății și reținerea unor împrejurări străine de natura pricinii.

Contrar susținerilor părții reclamante, considerentele hotărârii recurate evidențiază faptul că la judecata în fond a cauzei, în aplicarea principiului disponibilității, prevăzut la art. 8 C. proc. civ., instanțele de fond au analizat pretențiile deduse judecății, exclusiv, din perspectiva temeiurilor de drept asumate de parte, astfel cum au fost indicate în cererea de chemare în judecată, art. 1527, art. 1530 și art. 1531- 1537 din C. civ.

Instanțele au motivat că partea reclamantă, invocând temeiurile de drept arătate, a susținut, deopotrivă, echivoc, că scopul urmărit prin formularea cererii deduse judecății (cauza acțiunii) îl constituie stabilirea și obținerea unei despăgubiri pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat de partea pârâtă prin neexecutarea obligației de a face prevăzute în titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 9032/07.07.2010 a Judecătoriei Brașov.

În raport de aceste împrejurări care au determinat partea reclamantă să acționeze în justiție, instanțele de fond au motivat că au putut distinge, ulterior învestirii, cu privire la normele de drept aplicabile raportului juridic de despăgubire, anume a acelora prevăzute la art. 888 și urm. C. proc. civ. și la inaplicabilitatea acelora indicate în cererea dedusă judecății.

Anume, rezultă că în evaluarea obiectul și temeiurilor de drept arătate în cererea dedusă judecății, pe de o parte, dar și a scopului urmărit prin formularea cererii, pe de altă parte, instanțele de fond au statuat că raportul juridic dedus judecății nu este reglementat prin dispozițiile art. 1527 și urm. C. civ., cum eronat pretinde partea reclamantă, ci prin normele de drept speciale din materia executării silite, prevăzute de C. proc. civ.

Sub acest aspect, considerentele hotărârii recurate nu numai că nu sunt contradictorii ori străine pricinii ci, dimpotrivă, sunt coerente și explicite.

În acest sens pot fi exemplificate considerentele hotărârii recurate prin care instanța de apel a relevat următoarele: Regulile generale din materia executării silite a obligațiilor din Titlul V - Cap. II C. civ. sunt puse în practică prin normele speciale prevăzute în cuprinsul art. 888 – art. 914 C. proc. civ., condiția esențială pentru a declanșa executarea silită a unei obligații de a face fiind aceea a existenței unui titlu executoriu, condiție care în speță este îndeplinită.

Așa fiind, cum considerentele hotărârii recurate, sub aspectul chestiunii litigioase examinate, sunt lămuritoare, critica de nelegalitate întemeiată de partea reclamantă pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi primită.

În acest context al analizei, este de observat și faptul că prin considerentele hotărârii pronunțate, instanța de apel a evaluat și respectarea de către prima instanță a principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut la art. 22 C. proc. civ., statuând că în aplicarea acestui principiu, corect, s-au solicitat părții clarificări în privința normelor de drept pe care își înțelege să își fundamenteze demersul judiciar, și, deopotrivă, că invocarea acestui principiu nu poate atrage desființarea hotărârii apelate, deoarece acest aspect nu poate constitui un temei pentru ca instanța să se substituie poziției procesuale a unei părți, în respectarea principiului disponibilității, prevăzut la art. 8 C. proc. civ.

- este nefondată critica prin care partea reclamantă pretinde incidența motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce permite casarea atunci când hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de recurs, partea pretinde că prin hotărârea recurată au fost încălcate normele de drept prevăzute la art. 1527, art. 1530, art. 1531-1537 C. civ., susținând că instanța de apel nu a analizat rațiunea legală a reglementării situației de excepție reglementate la art. 1527 alin. (1) C. civ., respectiv aceea a imposibilității executării în natură, pe care nu a constatat-o, așa cum a solicitat, ci a omis integral această prevedere legală, considerând-o inaplicabilă situației deduse judecății, și nici incidența dispozițiilor art. 1530 și ale art. 1531-1537 C. civ., înlăturate de la aplicare pe aceleași considerente.

Normele de drept civil menționate, potrivit considerentelor de drept ale hotărârii recurate, au fost înlăturate de la aplicare, argumentat de faptul că nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecății.

În privința acestor norme de drept, instanțele de fond au statuat că nu pot constitui temei de drept al pretenției de despăgubire, în considerarea cauzei (scopului) cererii deduse judecății, astfel cum aceasta a fost precizată de partea reclamantă și care impune aplicarea normelor de drept speciale prevăzute la art. 888 - art. 914 C. proc. civ., relative la executarea silită directă, pe care partea nu a înțeles însă să le invoce.

Explicit, instanțele de fond au arătat că raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile dispozițiile art. 892 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd următoarele: Dacă în titlu executoriu nu s-a stabilit (...) echivalentul despăgubirilor datorate în cazul neexecutării obligației de a face ce implică faptul personal al debitorului, instanța de executare, la cererea creditorului, va stabili această sumă prin hotărâre dată cu citarea părților, în termen scurt. În toate cazurile, la cererea creditorului, instanța va avea în vedere și prejudiciile ocazionate prin neexecutarea de bunăvoie a obligației, înainte ca aceasta să devină imposibil de executat.

Concluzia s-a impus argumentat de faptul că normele de drept civil prevăzute în Secțiunea a 3-a "Executarea silită în natură" și Secțiunea a 4-a "Executarea prin echivalent", Capitolul II "Executarea silită a obligațiilor", Cartea a V-a "Despre obligații" din C. civ. nu se confundă cu normele de drept procesual civil prevăzute în Titlul III "Executarea silită directă", Cartea a V-a "Despre executarea silită" din C. proc. civ., aplicarea distinctă a acestora fiind determinată de existența ori inexistența unui titlul executoriu cu privire la obligația pretins neexecutată de debitor.

Astfel, normele de drept instituite prin art. 1527- art. 1530 C. civ. recunosc creditorului dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, în natură, cu excepția cazului în care executarea este imposibilă (când devine incident art. 1557), și, după caz, dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației de către debitor, în faza judecății propriu-zise a procesului civil.

Spre deosebire, normele de drept edictate la art. 888 - art. 914 C. proc. civ. recunosc dreptul creditorului de a obține executarea silită a unei obligații prevăzute într-un titlul executoriu, inclusiv a unei obligații de a face ce implică faptul personal al debitorului, în faza executării silite, distinctă în procesul civil de faza judecății propriu-zise.

Executarea silită a unui titlu executoriu ce prevede îndeplinirea de către debitor a unei anumite activități precis stabilite în sarcina sa pentru realizarea drepturilor creditorului se poate realiza prin mijloace indirecte de constrângere, ce acționează asupra patrimoniului debitorului pentru a-l determina să execute, după caz, prin acordarea de despăgubiri, dacă se constată că executarea silită directă nu mai este posibilă.

Rezultă că pentru repararea prejudiciilor ocazionate prin neexecutarea de bunăvoie a obligației de a face prevăzute într-un titlu executoriu și care a devenit imposibil de executat, creditorul nu are alegerea între cele două categorii de norme juridice prevăzute în C. civ. și, separat, în C. proc. civ., ci are a se adresa, exclusiv, instanței de executare, în temeiul art. 892 alin. (1) C. proc. civ.

În speță, potrivit statuărilor de fapt ale instanțelor de fond, partea reclamantă deține un titlu executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 9032/07.07.2010 a Judecătoriei Brașov (dosar nr. x/2008), prin care s-a fost stabilit în sarcina debitoarei, Comisia Locală Cristian pentru Aplicarea Legilor Fondului Funciar, obligația de a întocmi și înainta documentația administrativă pentru reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament cu privire la o suprafață de 5 ha teren, identificat prin raportul de expertiză topografică, către Comisia Județeană Brașov de Aplicare a Legilor Fondului Funciar.

În baza titlului executoriu, partea reclamantă, în calitate de creditoare, a declanșat procedura de executare silită directă în dosarul execuțional nr. x/2011 al BEJ B. și, deopotrivă, s-a folosit de mijloace indirecte de constrângere pentru a determina debitoarea să execute.

Astfel, s-a constatat că debitoarea a fost obligată la plata către stat a unei amenzi civile în cuantum de 20 RON pentru fiecare zi de întârziere, prin sentința civilă nr. 3054/02.03.2012 a Judecătoriei Brașov (în dosarul nr. x/2011) și la plata de daune interese pentru lipsa de folosință, în favoarea părții reclamante, în cuantum de 378 RON/zi, actualizate cu rata inflației, calculate începând cu 07.07.2010 și până la data de 18.12.2012, și, în continuare, în cuantum de 402,1 RON/zi, prin sentința civilă nr. 11187/15.07.2013 a aceleiași instanțe (în dosarul nr. x/2012), cu privire la această din urmă hotărâre fiind declanșată o altă procedură execuțională în dosarul nr. x/2013 al BEJ C..

Potrivit acelorași statuări de fapt, partea reclamantă recunoaște că obligația de a face stabilită prin titlul executoriu mai sus indicat nu mai poate fi executată în natură și că prin demersul judiciar inițiat în procesul pendinte urmărește stabilirea pierderii efectiv suferite, respectiv, acordarea unei despăgubiri reprezentând valoarea terenului imposibil de restituit în natură (...) pe vechiul amplasament deținut de antecesorul său.

În atare condiții, instanțele de fond au statuat, corect, că partea reclamantă, în considerarea scopului urmărit, poate cere instanței de executare stabilirea sumei reprezentând echivalentul valorii bunului la care era îndreptățită, consecința neîndeplinirii de către partea pârâtă a activității stabilite în sarcina sa prin sentința civilă nr. 9032/07.07.2010 a Judecătoriei Brașov, executorie, și care a devenit imposibil de executat în natură, în temeiul dispozițiilor art. 892 C. proc. civ., care au un caracter special față de normele de drept civil prevăzute la art. 1527 și urm. C. civ., greșit indicate prin cererea de chemare în judecată.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea altor critici, Înalta Curte, constatând că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul dedus judecății, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1311/AP din 26 octombrie 2021 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 octombrie 2022.