ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1550/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 21.09.2022 pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, reclamantul Municipiul Brașov, prin primar, a chemat în judecată pârâtul Municipiul Săcele, prin primar, solicitând instanței ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunțe o sentință prin care să constate că este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în suprafață de 6.196 mp, parțial, înscris în cartea funciară nr. x, sub numărul topografic x, să rectifice această carte funciară, în sensul înscrierii dreptului său de proprietate asupra terenului "Drum de exploatare, strada x" și să instituie în sarcina pârâtului obligația de a suporta cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul proces. Prin încheierea pronunțată la data de 31.03.2023, instanța a respins ca nefondată excepția de netimbrare a cererii de chemare în judecată, a respins excepțiile invocate de partea pârâtă, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția inadmisibilității acțiunii fundamentate pe art. 35 C. proc. civ. și pe art. 360 din Codul administrativ, precum și excepția de nelegalitate a Hotărârii de Consiliu Local nr. 173/2020.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 310/S pronunțată la data de 21.11.2023, instanța a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Municipiul Săcele prin Primar, a constatat existența dreptului de proprietate publică al reclamantului Municipiul Brașov asupra imobilului identificat în raportul de expertiză tehnică - judiciară nr. x/10.05.2023 întocmit de expertul tehnic judiciar A., ca reprezentând tronsonul I și tronsonul II al străzii B. din municipiul Brașov; a dispus actualizarea datelor imobilului înscris în cartea funciară nr. x sub nr. top. x conform anexei nr. 16.1 a raportului de expertiză mai sus identificat, ce face parte din sentință; înscrierea în evidențele de carte funciară (prima înscriere) a imobilului identificat drept tronsonul II de drum, conform anexei nr. 16.2 a aceleiași lucrări de expertiză, ce face parte integrantă din sentință; a respins restul pretențiilor formulate de partea reclamantă; a obligat reclamantul Municipiul Brașov să achite expertului tehnic judiciar A., cu titlu de diferență de onorariu, suma de 2.055 RON; a obligat pârâtul să achite reclamantului, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 7.061,80 RON. Prin încheierea pronunțată la data de 12.04.2024, instanța a respins cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 310/21.11.2023, cerere formulată de reclamantul Municipiul Brașov prin Primar. Prin cererea înaintată Curții de Apel Brașov la data de 04.07.2024 sub nr. x/2022, apelantul - pârât Municipiul Săcele prin Primar a formulat apel împotriva încheierii pronunțate la data de 31.03.2023 și împotriva sentinței civile nr. 310/S pronunțate la data de 21.11.2023 de Tribunalul Brașov, iar apelantul - reclamant Municipiul Brașov prin Primar a formulat apel împotriva încheierii pronunțate la data de 12.04.2024 de Tribunalul Brașov.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 1449/Ap din 9 octombrie 2024, Curtea de Apel Brașov, secția civilă: A admis apelul formulat de către apelantul - reclamant Municipiul Brașov prin primar în contradictoriu cu intimatul Municipiul Săcele prin primar împotriva încheierii pronunțate la data de 12.04.2024 de Tribunalul Brașov, pe care a schimbat-o în tot, în sensul celor ce urmează: A admis cererea de lămurire a dispozitivului formulată de către reclamantul Municipiul Brașov prin primar în contradictoriu cu intimatul Municipiul Săcele prin primar. A dispus lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 310/S pronunțată la data de 21.11.2023 de Tribunalul Brașov în sensul menționării la paragraful 4 "dispune înscrierea în evidențele de carte funciară (prima înscriere) a imobilului identificat drept tronsonul II de drum, conform anexei nr. 16.2 a aceleași lucrări de expertiză, ce face parte integrantă din prezenta sentință". A respins ca nefondat apelul formulat de către apelantul - pârât Municipiul Săcele prin primar în contradictoriu cu intimatul Municipiul Brașov prin primar împotriva încheierii pronunțate la data de 31.03.2023 și a sentinței civile nr. 310/S pronunțate la data de 21.11.2023 de Tribunalul Brașov.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 1449/Ap din 9 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul Săcele prin Primar, menționând că acesta vizează atât respingerea apelului formulat față de încheierea din 31.03.2023, cât soluția pe fond concretizată în sentința civilă nr. 310/S/21.11.2023 a Tribunalului Brașov, fiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. Susține că instanța de apel a păstrat raționamentul primei instanțe cu privire la modul de soluționare a excepțiilor invocate de pârâtul Municipiul Săcele, cu toate că excepția inadmisibilității cererii reclamantului este temeinică și justificată în raport de obiectul acțiunii, scopul urmărit de acesta și temeiul de drept invocat. Arată că, în raport cu prevederile art. 35 teza a II-a C. proc. civ., este inadmisibilă acțiunea în rectificare CF - în speță petitul 2 al cererii, prin care se tinde la radierea dreptului de proprietate al Comisiei Locale Săcele care este proprietar tabular și înscrierea reclamantului în CF, în condițiile în care titlul în baza căruia s-a înscris dreptul de proprietate al proprietarului tabular nu a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă; rectificarea de CF fiind grevată pe o cerere în constatarea existenței dreptului ca cerere principală, nu poate avea ca finalitate radierea dreptului de proprietate al pârâtului, unic proprietar tabular în contextul în care dreptul său de proprietate nu a fost contestat și nici anulat printr-o hotărâre judecătorească. Pentru aceste considerente, solicită să fie respinsă ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de Municipiul Brașov. Susține că instanța de fond se contrazice în argumente atunci când, în scopul respingerii excepției inadmisibilității cererii, califică acțiunea ca fiind una în realizarea dreptului, deși prin sentința pronunțată atunci când soluționează pe fond cererea, stabilește că aceasta este una în constatarea dreptului. Solicită să fie sancționată această neconcordanță prin schimbarea încheierii atacate în sensul că acțiunea, fiind una în constatare, este inadmisibilă atunci când se urmărește realizarea dreptului, respectiv acela de a aduce în patrimoniul Municipiului Brașov un bun imobil și de a actualiza datele de carte funciară sub aspect juridic și al titularului dreptului de proprietate. Un alt argument în susținerea inadmisibilității acestei cereri, cercetat sumar de ambele instanțe îl constituie incidența în speță a dispozițiilor art. 360 din Codul administrativ - O.U.G. nr. 57/2019 potrivit cărora trecerea unui bun din domeniul privat al unei UAT în domeniul privat al altei UAT se face la cererea consiliului local, a consiliului județean, prin hotărâre a consiliului local, cu acordul UAT care are în proprietate bunul ce face obiectul trecerii și doar în situația în care bunul se află pe raza teritorială a UAT care solicită bunul, însă doar cu plata contravalorii bunului aferentă valorii de inventar actualizată în condițiile legii. Întrucât terenul pretins de reclamant aparține ope legis UAT Municipiul Săcele conform art. 31 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 și acesta se află în raza teritorială a UAT Mun. Brașov, consideră că orice cerere de chemare în judecată promovată în scopul schimbării titularului dreptului de proprietate asupra acestui teren nu poate fi promovată decât dacă demersurile de trecere administrativă a acestuia în patrimoniul UAT solicitant, conform art. 360 din Codul administrativ, nu au putut fi concretizate printr-o HCL, cu o justă despăgubire a valorii terenului așa cum prevede art. 360 alin. (2) din Codul administrativ. Cum în speță nu s-a făcut dovada respectării dispozițiilor art. 360 din O.U.G. nr. 57/2019, iar adresa nr. x/2022 a Primăriei Municipiului Brașov nu constituie o astfel de dovadă, dat fiind faptul că nu conține elemente de identificare a valorii terenului solicitat oferite ca echivalent bănesc al acestuia, cererea reclamantului este inadmisibilă. Critică soluția instanței de apel care a păstrat raționamentul primei instanțe cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Săcele, limitându-se a reda o stare de fapt străină judecății cauzei. Obiectul cererii de constatare a existenței dreptului de proprietate al reclamantului îl reprezintă, la petitul 1, un teren parțial înscris în CF nr. x nr. top x (drum de exploatare 1470 tarla x) în suprafață totală de 6.196 mp, aparținând CAP Săcele. Din extrasul de CF depus în probațiune la dosarul cauzei, rezultă că, în CF x Brașov sub nr. top x, indicat și de reclamant în cererea de chemare în judecată, figurează înscris CAP Săcele pentru o suprafață de 100 mp cu categoria de folosință teren arabil, restul de teren până la totalul de 6.196 mp fiind evidențiat în planul cadastral tot ca proprietate a CAP Săcele, așa cum rezultă și din memoriul tehnic întocmit de ing. C., atașat cererii de chemare în judecată. Astfel, fiind înscris asupra acestui teren CAP Săcele, iar potrivit art. 18 din Legea nr. 18/1991 terenurile fostelor CAP pentru care nu s-au formulat cereri de restituire, rămân la dispoziția Comisiei Locale de aplicare a Legii nr. 18/1991, consideră că, în speță, are calitate procesuală pasivă Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 18/1991, având în vedere că proprietar asupra terenului în suprafață de 6.196 mp înscris parțial în CF nr. x nr. top x, făcând parte din parcela cadastrală x, tarlaua x, figurează CAP Săcele, iar reclamantul recunoaște această situație juridică după cum însuși menționează în adresa nr. x/2022 atașată cererii. Critică soluția instanței de apel care a păstrat raționamentul primei instanțe cu privire la excepția de nelegalitate a H.C.L. nr. 173/2020, de aprobare a documentației PUZ prin care drumul public ce face obiectul cererii de chemare în judecată a fost inclus în acest document urbanistic ce reglementează sistematizarea unei zone dintr-un UAT (zona mixtă Calea x - str. x), în speță din UAT Municipiul Brașov. Municipiul Brașov susține că are un drept de proprietate asupra terenului în suprafață de 6.196 mp descris la petitul 1 al cererii în baza Legii nr. 213/1998, O.G. nr. 43/1997 și H.C.L. 173/2020 prin care s-a aprobat documentația PUZ și PUG la nivel de Municipiu Brașov - zona mixtă Calea x - str. x, întreg terenul de 6.196 mp suprapunându-se, conform datelor Memoriului Tehnic atașat cererii de chemare în judecată, peste străzile B., D., E., în realitate având destinația de drum de exploatare. Relativ la întemeierea dreptului Municipiului Brașov pe dispozițiile Legii nr. 213/1998 și pe punctul III din anexa la aceasta, arată că, prin art. 597 din O.U.G. nr. 57/2019 au fost abrogate dispozițiile Legii nr. 213/1998, precum și dispozițiile anexei la această lege, inclusiv prevederile ce reglementau că din domeniul public al municipiilor fac parte și străzile. Așadar, acesta susține că este proprietar ope legis asupra acestui teren, însă legea pe care își fundamentează dreptul este abrogată. Pe de altă parte, dispozițiile O.G. nr. 43/1997, invocată cu titlu de act normativ ce-i conferă un drept de proprietate, au caracter general în sensul că nu conțin în mod expres reglementarea regimului juridic al drumurilor, în speță ca aparținând domeniului public al Mun. Brașov, pentru ca transferul dreptului de proprietate asupra terenului să se realizeze ope legis cum susține reclamantul la pct. II al cererii de chemare în judecată, iar un plan urbanistic aprobat printr-o HCL ca act administrativ cu caracter individual nu poate, în nicio situație, să afecteze un drept de proprietate al altei persoane înscris în CF. Imobilul teren în suprafață de 100 mp asupra căruia figurează înscris CAP Săcele este la dispoziția Comisiei de Aplicare a Legii Fondului Funciar în temeiul art. 18 din Legea nr. 18/1991, urmând a fi transferat în patrimoniul UAT Municipiul Săcele prin efectul acestei legi. Chiar dacă s-a identificat ca înscrisă în CF doar această suprafață de teren din totalul de 6.196 mp, este evident că restul terenului are același regim juridic în sensul că aparține Municipiului Săcele, din moment ce face parte din aceeași parcelă și aceeași tarla, iar municipiul Brașov nu o contestă. Art. 565 C. civ. stipulează că, în cazul imobilelor înscrise în CF, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul CF, dovadă pe care reclamantul nu poate să o facă, ceea ce atrage imposibilitatea dovedirii existenței dreptului de proprietate printr-un act administrativ cu caracter normativ sau individual. Din motivarea cererii de chemare în judecată rezultă că dreptul pretins de reclamant este unul extratabular ce se opune existenței unui drept tabular, ori atâta timp cât înscrierea din CF justifică dreptul proprietarului tabular și nu este anulată printr-o hotărâre judecătorească, acțiunea în constatare a existenței dreptului reclamantului este lipsită de finalitate în contextul în care pârâtul își dovedește dreptul prin înscrierea în CF. Chiar și argumentele expuse de reclamant la pct. III din cerere potrivit cărora susține că este proprietar ope legis asupra terenului nu sunt suficiente pentru a se dispune rectificarea unei înscrieri în cartea funciară, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile art. 907 C. civ. În concluzie, prezentul recurs este fondat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. cu privire la soluția dată de instanța din apel prin decizia atacată asupra apelului pârâtului ce viza legalitatea încheierii de ședință din 31.03.2023, atât prin prisma normelor de procedură ce țin de modul de soluționarea a excepțiilor invocate, cât și a normelor de drept material ce țin de excepția de nelegalitate a H.C.L. nr. 173/2020. Cum în speță intimatul reclamant are posesia imobilelor și susține că are și proprietatea, iar Municipiul Săcele are proprietatea imobilelor fiind și înscris în CF fără a avea însă posesia, este lesne de observat că prezenta acțiune în revendicare este inadmisibilă. Instanța de apel nu răspunde motivelor pârâtului de apel cu privire la soluția asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare decât printr-o simplă analiză sumară, susținând doar că în cererea reclamanților este vorba despre apărarea unui drept de proprietate publică. Critică decizia atacată și prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, raportat la criticile pârâtului din apel asupra excepțiilor invocate. Susține că greșeala ambelor instanțe pornește de la calificarea incorectă a scopului cererii de chemare în judecată și de la soluția asupra inadmisibilității acțiunii în revendicare; este evident că reclamanta tinde la obținerea unui titlu în baza căruia să își înscrie în CF un drept de proprietate, iar acest procedeu l-a exercitat prin acțiunea în rectificare de CF arătând în modificarea de acțiune că solicită atât anularea titlului pârâtului Municipiul Săcele, cât și radierea dreptului și înscrierea în favoarea Municipiului Brașov, prevalându-se de dispozițiile art. 908 și 909 C. civ. și art. 33 din Legea nr. 7/1996. Consideră că acestea ar fi petitele principale, iar revendicarea ar fi petitul subsidiar, accesoriu, admisibil în cazul în care s-ar anula titlul proprietarului deja înscris în CF. Critică decizia atacată și prin prisma soluționării pe fond a pretențiilor deduse judecății, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 28 alin. (7) din Legea nr. 18/1991, art. 563 C. civ. și art. 908, art. 909 C. civ., art. 24 din Legea nr. 7/1996. Arată că instanța de apel nu identifică titlul de care se prevalează reclamantul în susținerea dreptului de proprietate, ci s-a limitat doar la a menționa dispozițiile Legii nr. 213/1998 și O.G. nr. 43/1997, fără a aborda esența revendicării, respectiv existența titlului și pierderea posesiei de către cel care revendică. Faptul că un bun ar aparține domeniului public nu exclude aplicarea dispozițiilor C. civ. atunci când se formulează pretenții în revendicare ce implică "probatio diabolica", în procedura de comparare a titlurilor, și nu exclude nici aplicarea dispozițiilor art. 908, 909 C. civ. referitoare la condițiile de exercitare a acțiunii în rectificare de CF. În ceea ce privește soluția pe fond asupra pretențiilor privind rectificarea CF arată că sentința primei instanțe este nelegală și netemeinică, prin prisma interpretării restrictive a dispozițiilor art. 28 alin. (7) din Legea nr. 18/1991 și prin prisma interpretării probatoriului doar în folosul Municipiului Brașov, instanța ignorând toate argumentele și probele pârâtului. Față de concluziile expertului desemnat să efectueze raportul de expertiză tehnică specialitatea topografie, geodezie, cadastru funciar nr. x/23.06.2023, solicită instanței să respingă pretențiile reclamantului având în vedere că acesta și-a formulat primul petit ca un tot unitar, pretinzând constatarea dreptului de proprietate pentru întreaga suprafață de 6.196 m.p., iar din raportul întocmit rezultă că suprafața de 100 m.p. din acest teren este înscrisă în CF x Brașov top x indicat în conținutul cererii de chemare în judecată, restul suprafeței pretinse nefiind înscrisă în CF, aspect ce face imposibilă admiterea acțiunii. Pe de altă parte, expertul, referindu-se la suprafața de 100 m.p., indică faptul că face parte din drumul de exploatare DE 1470 (tronsonul I din str. x) și explică la obiectivul 4 că nu se impun operațiuni de dezmembrare, tocmai pentru faptul că imobilul pretins de reclamant nu este înscris în întregime în cartea funciară și nu sunt actualizate datele de CF. În ceea ce privește tronsonul II din str. x pe care expertul îl identifică ca având o suprafață de 7.507 m.p., pretențiile reclamantului sunt nefondate întrucât această întreagă suprafață nu este înscrisă în CF și depășește cu mult întinderea suprafeței ce face obiectul cererii de chemare în judecată. În contextul neînscrierii în CF a întregii suprafețe de 6.196 mp. pretinse de reclamant și a imposibilității unor operațiuni de dezmembrare pentru considerentele expuse de expert, recurentul consideră că nu poate fi admisă acțiunea formulată de Municipiul Brașov. În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și, rejudecând, să se admită apelul formulat și să fie schimbată în parte încheierea de ședință din data de 31.03.2023 în sensul admiterii excepțiilor invocate de Municipiul Săcele prin întâmpinare, iar în ceea ce privește decizia atacată, să fie admis apelul și schimbată în tot sentința nr. 310/S/21.11.2023, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată și nefondată. În drept: art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant Municipiul Brașov prin primar a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea, ca nefondat, a recursului și a arătat că cererea nu permite identificarea motivelor de nelegalitate concrete ale recurentului privitoare la considerentele hotărârii atacate, respectiv în ce au constat, în mod efectiv, greșelile instanței pentru a putea fi încadrate în motivul prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., intimatul a preluat ca atare afirmațiile și criticile apelanților din prezenta cauză și a delimitat clar citatele din susținerile părților, ca element esențial în redactarea logică a hotărârii judecătorești. În ceea ce privește art. 488 pct. 8 C. proc. civ., intimatul arată că prin cererea de recurs se reiau aceleași chestiuni litigioase invocate prin motivele de apel, care au fost analizate prin hotărârea atacată. Recurentul-pârât Municipiul Săcele prin primar a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de către intimat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin expunerea motivelor de recurs, indicând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., recurentul pârât susține că instanța de apel a încălcat regulile de procedură în soluționarea excepțiilor invocate de acesta și a pronunțat o hotărâre cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material pentru a pronunța soluția de respingere a apelului formulat de către pârât. Referitor la soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Săcele, prin primar, recurentul pârât a susținut că aceasta este greșită, întrucât terenul figurează înscris în CAP Săcele, iar în raport cu dispozițiile art. 18 din Legea nr. 18/1991, în speță are calitate Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 18/1991. Întrucât vizează aplicarea normelor de procedură care reglementează calitatea procesuală pasivă a părții chemate în judecată, motivul de recurs invocat se încadrează în ipoteza avută în vedere de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. În privința calității procesuale pasive a Municipiului Săcele, verificând încheierea tribunalului prin care a fost soluționată această excepție, instanța de apel a analizat dispozițiile legale incidente materiei, pentru a arăta de ce, raportat la natura invocată a terenului, ca aparținând domeniului public al unității administrativ-teritoriale, această entitate are calitate în litigiul dedus judecății. În acest sens, se face în mod corect trimitere la dispozițiile art. 136 alin. (2) din Constituție și la art. 858 alin. (1) C. civ., pentru a se trage concluzia că, fiind vorba de o afectațiune a bunului care presupune "uz sau interes public", acesta face parte din domeniul public al unității administrativ-teritoriale, cu consecința justificării calității procesuale pasive în privința pârâtului Municipiul Săcele, prin primar, în condițiile în care litigiul dedus judecății poartă asupra dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul public aparținând unităților administrativ - teritoriale. În aplicarea art. 36 din C. proc. civ., argumentele arătate sunt necesare dar și suficiente pentru a determina soluția asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, existența dreptului afirmat reprezentând o chestiune de fond, astfel cum statuează teza finală a textului legal menționat. Referirea recurentului la dispozițiile art. 18 din Legea nr. 18/1991, este una care nu sprijină în mod necesar și determinant raționamentul său care viza natura terenului în litigiu și pretinsa calitate procesuală pasivă a Comisiei Locale de aplicare a Legii nr. 18/1991; textul legal invocat nu instituie un drept de proprietate ci se referă la terenurile care pot servi la reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul legilor speciale în materie însă obiectul prezentului litigiu nu privește aplicarea legilor fondului funciar, unde comisia locală are atribuții specifice și calitate procesuală pasivă. Criticile din recurs referitoare la greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii în constatare, în condițiile în care art. 35 C. proc. civ. o permite numai în cazul în care partea nu poate cere realizarea dreptului său, se situează în sfera art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind în discuție aplicarea unei norme de procedură. Criticile sunt nefondate. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 35 C. proc. civ. "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege". Textul de lege antereferit reglementează acțiunea în constatare, numită și în recunoașterea dreptului sau în confirmare, care reprezintă acea acțiune prin care reclamantul solicită instanței să constate existența unui drept al său sau inexistența unui drept al pârâtului împotriva sa. Pentru exercitarea acțiunii în constatare este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: partea să nu poată cere realizarea dreptului, să justifice un interes și, prin acțiune, să nu urmărească constatarea existenței sau inexistenței unei stări de fapt. Legiuitorul a instituit principiul subsidiarității acțiunii în constatare în raport cu acțiunea în realizarea dreptului. Astfel, caracterul subsidiar și limitat al acestei acțiuni constituie expresia voinței legiuitorului de a adopta norme prin care actul de justiție să fie gestionat în mod eficient, astfel încât activitatea organelor judiciare să nu fie încărcată cu două acțiuni paralele: una în constatare și una în realizarea dreptului. Art. 35 C. proc. civ. consacră, așadar, principiul subsidiarității acțiunii în constatare, fără a face vreo distincție în funcție de încadrarea ei în categoria celor interogatorii, provocatorii sau declaratorii, față de acțiunea în realizare, ceea ce echivalează cu inadmisibilitatea oricărei categorii a acțiunii în constatare, atât timp cât ar fi deschisă calea acțiunii în realizare, caracterul subsidiar al acțiunii în constatare manifestându-se în raport cu toate posibilitățile procedurale avute pentru realizarea dreptului. În concluzie, art. 35 C. proc. civ. impune, pentru chiar admisibilitatea acțiunii în constatare, condiția negativă ca partea să nu poată cere realizarea dreptului dedus judecății. În aplicarea acestor considerații teoretice, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, declanșat de reclamantul Municipiul Brașov prin primar, astfel cum a fost supus judecății prin elementele cererii introductive și analizat de instanțele de fond, îl reprezintă: (i) constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului în suprafață de 6.196 mp, parțial, înscris în cartea funciară nr. x, sub numărul topografic x, (ii) rectificarea acestei cărți funciare, în sensul înscrierii dreptului său de proprietate asupra terenului "Drum de exploatare, strada x" și instituirea în sarcina pârâtului Municipiul Săcele prin primar a obligației de a suporta cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul proces. Criticile din apel aduse modului de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii, ca și apărările corelative, au fost examinate de instanța de prim control judiciar în parametrii mecanismului procesual reglementat de art. 35 din C. proc. civ., pornindu-se de la scopul cererii de chemare în judecată, respectiv reglementarea situației juridice a unui bun imobil ce are destinația de drum/stradă, situat în interiorul municipiului Brașov, stabilirea titularului dreptului și punerea în concordanță a înscrierilor în evidențele de publicitate imobiliară cu situația juridică reală a bunului. Așadar, din perspectiva scopului material urmărit, demersul judiciar al reclamantului-intimat a supus judecății o acțiune prin care tinde la a reglementa situația juridică a unui bun imobil despre care acesta a susținut că are destinația de stradă/drum, fiind, în virtutea destinației sale, un bun de uz și de utilitate publică, care face parte din patrimoniul său public, astfel că litigiul civil de față are ca finalitate determinarea situației juridice reale a acestui imobil și, pe cale de consecință, efectuarea cuvenitelor mențiuni în evidențele de carte funciară. Prin urmare, Înalta Curte constată că problema comparării titlurilor și a existenței/dovedirii dreptului de proprietate nu are legătură cu chestiunea admisibilității acțiunii în constatare prin prisma inexistenței acțiunii în realizare; de altfel, în cazul bunurilor din domeniul public, care sunt inalienabile și imprescriptibile, acțiunea în constatare este calea procesuală adecvată pentru a stabili apartenența bunului la patrimoniul public, nefiind vorba despre o simplă dispută asupra posesiei (specifică revendicării), ci despre o clarificare a regimului juridic stabilit ope legis. De asemenea, se impune a se reține că reclamantul Municipiul Brașov exercită și posesia bunului, aspect confirmat și de către pârât prin memoriul de recurs, ceea ce confirmă respectarea condiției inexistenței unei acțiuni în realizarea dreptului invocat, dată fiind imposibilitatea, în contextul speței, de a formula o altă acțiune pentru stabilirea regimului juridic al bunului în discuție. În ceea ce privește criticile vizând inadmisibilitatea petitului 2 al demersului judiciar, referitor la solicitarea de rectificare a cărții funciare, se observă că, într-adevăr, acțiunea în rectificarea înscrierilor în cartea funciară este acea acțiune prin care se cere îndreptarea sau suprimarea unor înscrieri necorespunzătoare făcute în cuprinsul acesteia, pentru a pune de acord starea tabulară cu situația juridică reală a imobilului, acțiunea având deci un caracter subsidiar, de obicei fiind grefată pe o acțiune de fond. În cauză însă, acțiunea în rectificarea cărții funciară nu a fost formulată ca un petit principal, ci a fost grefată pe acțiunea de fond care a avut ca obiect stabilirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului care, contrar susținerilor recurentului, poate avea ca efect efectuarea în cartea funciară mențiunilor corepunzătoare dreptului astfel stabilit, întrucât stabilirea titularului dreptului de proprietate presupune și punerea în concordanță a înscrierilor în evidențele de publicitate imobiliară cu situația juridică reală a bunului. Invocarea de către recurent a prevederilor art. 360 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ nu sunt de natură a modifica datele problemei, întrucât alin. (1) al acestui text de lege prevede că "trecerea unui bun din domeniul privat al unei unități administrativ - teritoriale în domeniul privat al altei unități administrativ - teritoriale se face la cererea consiliului local (...) prin hotărâre a consiliului local (...)", iar conform alin. (2) "trecerea prevăzută la alin. (1) se face cu acordul unității administrativ - teritoriale care are în proprietate bunul care face obiectul trecerii și doar în situația în care acesta se află pe raza teritorială a unității administrativ - teritoriale are solicită bunul, cu plata contravalorii bunului aferent valorii de inventar actualizate, în condițiile legii", astfel că această procedură se aplică doar bunurilor aflate în proprietatea privată a unităților administrativ-teritoriale, nu și a celor proprietate publică, cum se reclamă în speță. De asemenea, având în vedere aceleași considerente expuse anterior, întrucât prin acțiune se urmărește constatarea apartenenței imobilului-drum la domeniul public, nu pot fi primite nici susținerile recurentului referitoare la incidența art. 31 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, text de lege care are în vedere domeniul privat al unității administrativ - teritoriale: "terenurile neatribuite, rămase la dispoziția comisiei, vor trece în domeniul privat la comunei, orașului sau al municipiului". Similar, fiind reclamată apartenența imobilului la domeniul public, aceleași argumente conduc la un fine de neprimire în ceea ce privește excepția de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local nr. 173/2020, prin care a fost aprobat planul urbanistic al municipiului, ambele instanțe anterioare reținând în mod just că partea reclamantă nu și-a justificat "calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului ca urmare a aprobării prin HCL nr. 173/2020 a documentației de urbanism "PUZ zonă mixtă, str. x", ci ca urmare a apartenenței bunului la domeniul public conform prevederilor art. 4 din Legea nr. 18/1991 și art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997". În consecință, în mod corect a menținut instanța de apel soluția tribunalului sub acest aspect, nefiind întrunită condiția prevăzută de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 pentru admisibilitatea excepției, aceea ca actul administrativ cu caracter individual să determine în mod necesar soluționarea litigiului pe fond, în situația concretă din speță, respectivul act administrativ nereprezentând temeiul pretențiilor invocate. Pe de altă parte, situația de fapt astfel cum a fost stabilită de instanțele de fond, a cărei cenzură excedează controlului instanței de recurs în cadrul procesual reglementat de art. 488 din C. proc. civ., a fost sintetizată de instanța de apel care a reținut că "probele administrate atestă că imobilul care formează obiectul prezentei cauze are destinație de drum, existând încă din anul 1972, iar amplasamentul acestuia se situează pe teritoriul administrativ al municipiului Brașov". Prin urmare, se constată că imobilul care formează obiectul prezentei cauze are destinația de bun public, existând încă din anul 1972, iar amplasamentul acestuia se situează pe teritoriul administrativ al municipiului Brașov, reprezentând tronsoanele I și II ale străzii B. din municipiul Brașov, fiind, prin urmare, un bun de uz public, ce aparține atât prin natura sa, cât și ca efect al declarației legii, domeniului public al municipiului Brașov. Recurentul susține că, prin dispozițiile art. 597 din O.U.G. nr. 57/2019, au fost abrogate dispozițiile Legii nr. 213/1998, precum și dispozițiile anexei la această lege, inclusiv prevederile care reglementau că din domeniul public al municipiilor fac parte și străzile, iar O.U.G. nr. 43/1997 nu conține în mod expres reglementarea regimului juridic al drumurilor, pentru ca transferul dreptului de proprietate al reclamantului să se realizeze ope legis. Înalta Curte observă că recurentul ignoră că situația de fapt a evidențiat că imobilul teren este un bun de uz sau interes public prin însăși natura lui, aceea de drum, din anul 1972, iar potrivit legislației ulterioare schimbării regimului comunist, s-a făcut o distincție clară între dreptul de proprietate publică și dreptul de proprietate privată al statului și al unităților administrativ teritoriale prin dispozițiile exprese ale Legii nr. 213/1998 și Legea nr. 215/2001, iar în prezent ale O.U.G. nr. 57/2019. Art. 3 al Legii nr. 213/1998 a fost abrogat, într-adevăr, prin O.U.G. nr. 57 din 3 iulie 2019, însă, conform art. 286 alin. (4) din această ordonanță, domeniul public al comunei, al orașului sau al municipiului este alcătuit din bunurile prevăzute în anexa nr. 4, precum și din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege ca fiind bunuri de uz sau de interes public național ori județean. Anexa nr. 4 pct. 1. prevede, ca aparținând domeniului public al comunei, al orașului sau al municipiului, drumurile comunale, vicinale și străzile. Acest act normativ este în vigoare și în prezent, reflectând voința legiuitorului de a cataloga asemenea bunuri, raportat la importanța și natura lor, ca fiind bunuri de interes public al comunei, al orașului sau al municipiului, care fac parte din domeniul public al entității respective. Nu în ultimul rând, în conturarea situației juridice a imobilului din perspectiva titularului dreptului de proprietate se impune a se reține că reclamantul Municipiul Brașov exercită și posesia bunului, aspect confirmat și de către pârât prin memoriul de recurs, element de natură să consolideze dreptul în discuție, date fiind dispozițiile O.U.G. nr. 57/2019 arătate mai sus. Astfel, nu poate fi primită susținerea potrivit căreia instanța s-ar fi raportat la acte normative abrogate; referirea pe care o face instanța, în completarea cadrului normativ considerat incident la art. 136 alin. (2) din Constituție, la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, la prevederile pct. 1 din par. III din Anexa - Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului și al unităților administrativ teritoriale, prevederi ce se regăsesc și în cuprinsul O.U.G. nr. 57/2019 Anexa nr. 4 - Lista cuprinzând bunurile care aparțin domeniului public al comunei, al orașului sau al municipiului enumerând "drumurile comunale, vicinale și străzile la pct. 1, precum și menționarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997, este pe de o parte, una care face distincția cu privire la proprietatea publică, față de cea privată a unităților administrativ teritoriale, iar pe de altă parte vine să lămurească, în sine, natura domeniului căruia îi aparține terenul, prin afectațiunea lui, dar și prin efectul legii, dat fiind faptul că existența faptică a drumurilor în discuție a determinat incidența mai multor dispoziții legale care au reglementat, succesiv, problema dreptului de proprietate. Acesta fiind spiritul reglementării, împrejurarea că instanța de apel trimite și la dispozițiile Legii nr. 213/1998 - după ce indicase în prealabil și actele normative care justifică distincția apartenența bunului la domeniul public al unității administrativ-teritoriale - nu face ca, prin înlăturarea, ca fiind lipsită de incidență la speță a acestui act normativ, decizia atacată să rămână fără temei legal. Prin urmare, așa cum rezultă din coroborarea argumentelor instanței de apel, prin raportare la probatoriul administrat în vederea calificării regimului juridic al bunului, destinația imobilului este de drum public, iar în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, anexa nr. 4 la O.U.G. nr. 57/2019, art. 8 din O.G. nr. 43/1997 acest imobil face parte din domeniul public al municipiului pe al cărui teritoriu se află, cum în mod just s-a reținut. Prin urmare, prevederile art. 563 și 565 C. civ. invocate de recurent nu sunt incidente în prezentul litigiu, domeniul lor de aplicare fiind clar reglementat de secțiunea C. civ. în care se află, care privește apărarea dreptului de proprietate privată. Față de aceste argumente, Înalta Curte constată că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., astfel cum au fost dezvoltate de către recurent. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază caracterul nefondat, pentru considerentele care se vor arăta în continuare. Contrar celor afirmate de recurent, raționamentul juridic al instanței de apel și întreaga construcție argumentativă de care aceasta a uzat se constituie într-un suficient eșafodaj al soluției pronunțate, neputându-se considera că instanța de apel s-a mărginit la a prelua considerentele primei instanțe privitoare la modul de soluționare a excepțiilor invocate de către pârât. Lectura deciziei atacate cu recurs trimite cu îndestulătoare evidență la concluzia că instanța de apel și-a înfățișat propriul raționament juridic, oferind inclusiv elemente proprii de argumentare, ce dezvoltă și întregesc linia de argumentație a primei instanțe. În același timp, atâta vreme cât instanța de apel a păstrat soluția primei instanțe, respingând apelul și confirmând argumentația juridică folosită de aceasta, este în totul firesc ca elementele esențiale ale raționamentului juridic să fie comune, convergența punctelor de vedere ale celor două instanțe ale fondului neputând avea semnificația unei nemotivări a deciziei de către instanța de apel. Prin urmare, nemulțumirile recurentului cu privire la "calificarea incorectă a scopului cererii de chemare în judecată" și la "soluția asupra inadmisibilității acțiunii în revendicare", nu reprezintă aspecte de nelegalitate care să atragă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Din perspectiva ultimului motiv de casare afirmat de către pârât prin memoriul de recurs, acela reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 28 alin. (7) din Legea nr. 18/1991, art. 563 C. civ. și art. 908, art. 909 C. civ., art. 24 din Legea nr. 7/1996 și "prin prisma interpretării probatoriului doar în folosul Municipiului Brașov", Înalta Curte constată că susținerile circumscrise de către pârât acestui motiv de nelegalitate sunt, de fapt, critici de netemeinicie, mare parte a cererii de recurs reprezentând o reiterare a motivelor de apel. Or, o atare atitudine procesuală, de a relua, cu aceeași argumentație, susținerile deduse instanței devolutive de control judiciar, nu este aptă să răspundă cerințelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nesocotește existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului, prin intermediul căreia partea interesată poate deduce judecății doar acele aspecte de nelegalitate, în conformitate cu motivele expres și limitativ prevăzute de lege, care își au corespondent în considerentele deciziei atacate. Chiar dacă prin decizia instanței de apel a fost menținută soluția primei instanțe, criticile de nelegalitate trebuiau să vizeze exclusiv considerentele instanței de apel, fiind necesar ca recurentul-pârât să arate, în concret, în ce au constat greșelile de judecată săvârșite de însăși curtea de apel. Or, preluarea motivelor căii de atac anterioare, fără a combate, de o manieră efectivă, considerentele regăsite în hotărârea atacată în legătură cu aceste aspecte, echivalează cu lipsa dezvoltării unor motive efective de nelegalitate, din perspectiva prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. Neprocedând la expunerea unor critici concrete, care să se raporteze la cele reținute de către instanța de apel și care să fie de natură a permite cenzura în calea extraordinară de atac, instanța de recurs nu poate examina în mod efectiv respectivele susțineri, nefiind în măsură a cerceta conformitatea hotărârii cu normele de drept aplicabile, cât timp acestea nu au fost însoțite de o critică de nelegalitate. Pentru ca un astfel de demers judiciar să fie analizat din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de recurent, era necesar nu numai indicarea normei de drept material pretins încălcate sau greșit interpretate, ci și arătarea, în concret, a modului în care instanța de apel a nesocotit acea normă, prin dezvoltarea unor critici de nelegalitate care să vizeze considerentele deciziei recurate. Astfel cum s-a arătat mai sus, prevederile art. 563 și 565 C. civ. invocate de recurent nu sunt incidente în prezentul litigiu, acestea reglementând apărarea dreptului de proprietate privată, cum în mod explicit arată titlul secțiunii în care respectivele dispoziții se situează. Pe de altă parte, recurentul pârât a criticat faptul că instanța de apel nu a explicat îndeplinirea condițiilor acțiunii în revendicare, or, în prezenta speță, instanța nu a fost învestită a soluționa o acțiune în revendicare, ci o acțiune în constatarea dreptului de proprietate publică al reclamantului care se află, necontestat în cauză, în posesia bunului. De asemenea, după cum corect a explicat instanța de apel în ceea ce privește cererea de rectificare a cărții funciare, art. 907 alin. (1) C. civ. și art. 908 alin. (1) pct. 3 și 4 C. civ. reglementează situația dedusă judecății în prezentul litigiu, în care înscrierile din evidențele de publicitate imobiliară nu mai sunt în concordanță cu situația juridică reală a imobilului. Instanța de apel nu a reținut criticile privitoare la faptul că prima instanță a interpretat restrictiv dispozițiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 18/1991 iar cererea de recurs nu conține argumente care să combată raționamentul instanței, care a arătat că dispozițiile legale indicate reglementează trecerea în proprietatea privată a unității administrativ teritoriale a anumitor bunuri, însă aceste bunuri sunt cele enumerate limitativ de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, cum expres menționează alin. (7) al textului legal indicat. Dispozițiile art. 27 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare statuează că imobilele ce aparțin domeniului public și domeniului privat al statului sau, după caz, al unității administrativ-teritoriale se vor înscrie în cărți funciare speciale ale unității administrativ-teritoriale pe care sunt situate, cu excepțiile prevăzute de lege. Din conținutul acestui text legal rezultă că se înscriu în cărți funciare speciale atât imobilele aflate în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale care au un regim juridic special, fiind inalienabile, insesizabile, imprescriptibile, întrucât aceste imobile nu se supun regimului comun de carte funciară, cât și imobilele aparținând domeniului privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, supuse regimului de drept comun. Întrucât prin cererea de recurs recurentul-pârât a făcut trimiteri la sentința pronunțată de tribunal, se impune a se menționa faptul că în prezenta etapă procesuală nu este supus verificării jurisdicționale raționamentul judiciar al primei instanțe, chiar și în ipoteza în care acesta a fost menținut, ca legal și temeinic, de către instanța de apel în urma propriei sale examinări a cauzei (în limitele prescrise de art. 477 și art. 478 C. proc. civ.) - aceasta ar echivala cu o lipsire de eficiență a judecății realizate în calea ordinară de atac. De asemenea, în ceea ce privește trimiterea recurentului la concluziile expertului referitoare la cele două tronsoane, susținerea nu poate fi primită, deoarece supune dezbaterii o chestiune de fapt, incompatibilă cu structura recursului, ce vizează numai motive de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.. Astfel, împrejurările pretinse, în sensul că doar suprafața de 100 m.p. din cea pretinsă, de 6.196 m.p., este înscrisă în CF x Brașov top x și face parte din drumul de exploatare DE 1470 (tronsonul I din str. x), precum și faptul că tronsonul II din str. x pe care expertul îl identifică ca având o suprafață de 7.507 m.p., nu ar fi înscris în CF și depășește cu mult întinderea suprafeței ce face obiectul cererii de chemare în judecată, reprezintă elemente de fapt, stabilite de instanțele anterioare, ce nu pot fi reevaluate de Înalta Curte. Față de cele ce preced, făcând aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.