ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 415/2023

Ședința publică din data de 2 martie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 21 martie 2018, reclamanții A. S.R.L., B. și C. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Brașov, solicitând obligarea acestuia să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul teren înscris în cartea funciară nr. x Brașov sub numărul topografic x, în suprafață de 601 mp, situat în municipiul Brașov, strada x nr. 10, precum și să dispună obligarea acestuia la plata contravalorii lipsei de folosință, ce se va calcula în raport cu data restituirii, estimată până la data promovării cererii de chemare în judecată la suma de 315.360 RON.

Prin sentința civilă nr. 221/S din 21 decembrie 2020, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamanții A. S.R.L., B. și C., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Brașov, dispunându-se obligarea reclamanților să achite, în solidar, pârâtului suma de 3.570 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Prin sentința civilă nr. 29/S/2021 din 2 februarie 2021 a Tribunalului Brașov, secția I civilă a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 221/S din 21 decembrie 2020 cu următoarea dispoziție: "Instituie în sarcina reclamanților A. S.R.L., B. și C. obligația de a achita, în solidar, expertului tehnic judiciar D. suma de 3.500 RON cu titlu de diferență onorariu."

Prin decizia civilă nr. 1080/Ap din 28 septembrie 2021, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins cererea de apel formulată de reclamanții A. S.R.L., B. și C. împotriva încheierii din 20 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Brașov, pe care a păstrat-o.

A admis cererea de apel formulată de reclamanți A. S.R.L., B., C. împotriva sentinței civile nr. 221/S din 21 decembrie 2020, pronunțate în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Brașov, pe care a schimbat-o în parte:

A admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții A. S.R.L., B., C. în contradictoriu cu pârâta UAT Municipiul Brașov prin primar.

A obligat pârâta la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 87.321,60 RON, către reclamanta C. a sumei de 43.660,80 RON și către reclamantul B. a sumei de 7.680 RON cu titlul de despăgubiri.

A obligat pârâta UAT Municipiul Brașov la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 4.851,43 RON, către reclamantul B. a sumei de 489 RON, către reclamanta C. a sumei de 1.914,82 RON reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță.

A obligat pe reclamanții A. S.R.L., B. și C. la plata către pârâta UAT Municipiul Brașov a sumelor de 1.000 RON, 500 RON, respectiv 500 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată în primă instanță.

A compensat între părți cheltuielile de judecată în primă instanță până la concurența sumelor mai mici, urmând ca pârâta UAT Municipiul Brașov să achite reclamantei A. S.R.L. suma de 3.851,43 RON și reclamantei C. suma de 1.414,82 RON cu titlul de cheltuieli de judecată în primă instanță, iar reclamantul B. urmând să achite pârâtei UAT Municipiul Brașov suma de 11 RON cu titlul de cheltuieli de judecată în primă instanță.

A respins restul pretențiilor ca nefondate, păstrând restul dispozițiilor sentinței atacate.

A respins cererea de apel formulată de apelanții-reclamanți A. S.R.L., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 29/S/2021 din 2 februarie 2021, pronunțată în dosarul civil nr. x/2018 al Tribunalului Brașov, pe care a păstrat-o.

A obligat intimata-pârâtă UAT Municipiul Brașov la plata către apelanta-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 8.925,72 RON, către apelanta-reclamantă C. a sumei de 957,41 RON și către apelantul reclamant B. a sumei de 244,50 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 1080/Ap din 28 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă au declarat recurs reclamanții A. S.R.L., B. și C., iar pârâtul Municipiul Brașov, prin Primar, a declarat recurs incident împotriva aceleiași decizii.

A. Prin cererea de recurs formulată, reclamanții A. S.R.L., B. și C. au solicitat admiterea recursului și desființarea în parte a hotărârii atacate, fiind formulate următoarele critici:

În privința primului petit al cererii de chemare in judecată, au menționat că acțiunea în revendicare imobiliară formulată este pe deplin admisibilă, fiind întrunite toate condițiile prevăzute de lege.

Prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a arătat că hotărârea cuprinde motive contradictorii, deoarece instanța de apel a recunoscut că terenul în suprafață de 255 mp a fost folosit în mod abuziv de către pârât, însă s-a raportat la un moment greșit. Instanța trebuia să analizeze dacă, la data introducerii acțiunii, reclamanții aveau sau nu posesia și folosința părții de teren în discuție, iar în funcție de acest moment să stabilească dacă acțiunea în revendicare este sau nu admisibilă.

Raportat la momentul introducerii acțiunii - 21 martie 2021 și la cele reținute de către instanța de apel în privința încetării acestei folosințe abuzive - aprilie 2018, ulterior introducerii acțiunii, în timpul judecății în primă instanță, acțiunea în revendicare este pe deplin admisibilă.

Pentru aceste motive, recurenții-reclamanți au apreciat că este incident și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 563 C. civ., față de momentul la care ar fi trebuit analizate condițiile de admisibilitate ale acțiunii, respectiv 21 martie 2018.

Instanța a apreciat că montarea stâlpilor de metal de către pârât nu constituie un fapt uzurpator, cu toate acestea, nu este înlăturată starea de fapt privind uzurparea dreptului de proprietate al reclamanților la momentul introducerii acțiunii.

În ceea ce privește modalitatea de determinare a cuantumului prejudiciului creat de pârât, au arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 636, art. 639, art. 641 și art. 643 C. civ.

Având în vedere că atributul dreptului de folosință poate fi exercitat asupra întregului imobil de oricare dintre coproprietarii imobilului, diferența de 67.320 RON datorată pentru cota parte de 1/4 din imobil, cotă ce a fost deținută de către societatea E. S.A. până în anul 2017, urma a fi atribuită societății A. S.R.L., cea care a efectuat toate demersurile pentru redobândirea dreptului de proprietate, efectuarea schimburilor, obținerea autorizațiilor.

În ceea ce privește cuantumul pretențiilor admise cu titlu de prejudiciu pentru lipsa de folosință, recurenții-reclamanți au apreciat că instanța a făcut o aplicare eronată a prevederilor art. 1385 și art. 1386 C. civ., cu încălcarea prevederilor art. 211, art. 237 alin. (2) pct. 3 și pct. 7 C. proc. civ. Astfel, au susținut că instanța a făcut o eronată apreciere a cuantumului acestor pretenții, cu ignorarea raportului de expertiză.

În privința acestui prejudiciu, au arătat că instanța nu se putea limita la beneficiul efectiv realizat de către pârât, în virtutea art. 1385 C. civ., persoana păgubită fiind îndreptățită să pretindă repararea întregului prejudiciu. Astfel, au arătat că prejudiciul trebuia cuantificat prin raportare la posibilitatea utilizării terenului ca parcare privată, cu practicarea tarifelor de parcare aferente.

O altă critică privește determinarea gradului de ocupare de 80%, iar nu de 100%, considerentele în acest sens fiind subiective.

Instanța de apel a refuzat administrarea unui supliment la raportul de expertiză, solicitat ca urmare a depunerii de către pârât a unor înscrisuri noi, hotărâtoare în determinarea numărului locurilor de parcare.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

B. Prin recursul incident formulat de către pârâtul Municipiul Brașov, prin primar s-a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind expuse următoarele critici:

Instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, deoarece instanța a judecat un apel împotriva considerentelor, apel cu care nu a fost învestită, în condițiile în care obiectul apelului a fost sentința tribunalului. Astfel, a modificat obiectul apelului de la cel reglementat de art. 461 alin. (1) la cel reglementat de art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Chestiunea de drept pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția asupra petitului cererii în revendicare nu a fost invocată de niciuna dintre părți și nici de instanță, nefiind pusă în discuția contradictorie a părților, astfel că nu au putut formula apărări în acest sens.

Procedând astfel, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, principiul oralității și al contradictorialității, reglementate de art. 9 alin. (2) și art. 14 alin. (5) C. proc. civ.

Printr-o altă critică a susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Municipiul Brașov nu a săvârșit niciun act de dispoziție materială, juridică ori de stăpânire sau folosință care să afecteze cota ideală de proprietate deținută de reclamanta persoana juridică.

A subliniat că Municipiul Brașov nu a încălcat dreptul de proprietate al reclamanților, aceștia fiind liberi să își exercite stăpânirea și folosința terenului.

Instanța a interpretat greșit dispozițiile legale, nefiind întrunite condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a Municipiului Brașov. Revenea părții reclamante obligația de a face dovada îndeplinirii acestora, în conformitate cu art. 249 C. proc. civ.

Probatoriul administrat atestă calitatea de teren liber, neafectat de amenajări de utilitate publică, respectiv de parcări publice, neputându-se stabili nicio legătură între spațiile cu destinația de parcare publică menționate în contractele de concesiune ce au fost administrate ca dovezi în cauză și suprafața de teren în litigiu.

A indicat prevederile art. 1349 alin. (1) și (3) și art. 1359 C. civ., dezvoltând elementele răspunderii civile delictuale.

A menționat că din situația de fapt expusă rezultă că nu sunt îndeplinite cerințele instituite de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a Municipiului Brașov pentru că acesta nu a săvârșit cu vinovăție vreo faptă ilicită de natură să aducă atingere dreptului de coproprietate al apelanților-reclamanți.

În continuare, au fost făcute trimiteri la raportul de expertiză efectuat.

În drept, a indicat art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Pârâtul Municipiul Brașov, prin primar, a depus întâmpinare la 16 februarie 2022, prin care a arătat că recursul este inadmisibil, întrucât recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului și desființarea în parte a hotărârii atacate, ceea ce este contrar prevederilor art. 488 și art. 497 C. proc. civ., întrucât instanța supremă nu poate adopta soluții de desființare, ci doar de casare.

De asemenea, a arătat că recursul este nul, întrucât motivele invocate reprezintă critici de netemeinicie relativ la interpretarea probelor, prin urmare nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

A mai solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 8 aprilie 2022, recurenții-reclamanți au comunicat întâmpinare la recursul incident și răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtul Municipiul Brașov, prin primar, prin care au solicitat respingerea ca nul a recursului incident, iar în subsidiar ca nefondat. De asemenea, au solicitat respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 20 octombrie 2022 au fost admise în principiu atât recursul principal declarat de reclamanții A. S.R.L., B. și C., cât și recursul incident declarat de pârâtul Municipiul Brașov prin Primar.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

A. În ce privește recursul declarat de reclamanții A. S.R.L., B. și C.:

Prin primul motiv de recurs, circumscris motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., reclamanții susțin că instanța de apel, în mod greșit a respins capătul de cerere vizând revendicarea bunului. Din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de pct. 6, recurenții au invocat caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii instanței de apel, care, pe de-o parte a reținut toate argumentele prezentate de aceștia vizând uzurparea bunului, iar pe de altă parte a respins capătul de cerere având ca obiect revendicare ca neîntemeiat. Din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de pct. 8, recurenții susțin că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 563 C. civ., vizând momentul la care se impune a fi realizată analiza condițiilor de admisibilitate ale acțiunii în revendicare, ca fiind momentul înregistrări. De asemenea, recurenții au precizat că în fapt, acțiunea în revendicare a vizat doar suprafața de 255 m.p. utilizată drept parcare publică de către Municipiul Brașov, partea de teren acoperită cu vegetație nefăcând obiectul acestui litigiu.

Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticilor formulate de către reclamanți subsumate acestui prin motiv de recurs, pe care îl va respinge în consecință.

În ce privește susținerea recurenților potrivit căreia obiect al acțiunii în revendicare l-ar reprezenta exclusiv suprafața de 255 m.p. teren, acesta urmează a fi analizată din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând încălcarea unor principii de drept procedural.

Înalta Curte reține că reclamanții s-au adresat instanțelor judecătorești în prezenta cauză cu o acțiune în revendicare și respectiv în pretenții pentru lipsa de folosință a imobilului situat în Brașov, str. x, atât în petitul cererii introductive, cât și în expunerea motivelor pe care se sprijină aceasta, reclamanții indicând suprafața de 601 m.p.

În baza probatoriului administrat în cauză, instanța de apel a reținut că terenul în suprafață totală de 601 m.p este alcătuit din două suprafețe separate printr-un zid de beton transversal, respectiv o suprafață de 255 m.p. ce a fost amenajată și exploatată ca parcare publică cu plată începând cu anul 2006 și o suprafață de teren de 346 m.p. având destinația de parc natural împădurit.

În analiza cererii în revendicare, instanța de apel a reținut pe de-o parte că în cursul procesului pârâtul a încetat folosirea terenului în suprafață de 255 m.p. cu destinația de parcare publică cu plată, în vreme ce pentru diferența de teren ocupată de vegetație forestieră a reținut că nu au fost invocate și nici dovedite acte de folosire a spațiului de către Municipiul Brașov, respingând cu această motivare primul capăt de cerere.

Așadar, instanța de apel a soluționat cererea de chemare în judecată cu respectarea principiului disponibilității părților consacrat de art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., în raport de cadrul procesual obiectiv trasat prin acțiunea introductivă de către reclamanți, care au indicat în mod expres că obiect al cererii în revendicare îl reprezintă suprafața de 601 m.p. de teren, astfel că nu se poate reține în cauză o încălcare a limitelor judecății, instanța de apel soluționând cauza în limitele învestirii.

În ce privește criticile aferente primului motiv de recurs grefate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții susțin că pe de-o parte instanța de apel a reținut că pârâtul a folosit în mod abuziv terenul proprietatea acestora, iar pe de altă parte, a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată întrucât în prezent acesta nu mai este folosit de către pârât, considerente ce se află în contradicție.

Opus susținerilor recurenților, considerentele instanței de apel la care aceștia au făcut referire nu sunt contradictorii, fiecare dintre acestea analizând situația de fapt și respectiv condițiile legale pentru admiterea acțiunii în revendicare. Pe de altă parte, împrejurarea că terenul a făcut obiectul folosirii de către pârât într-un interval de timp din perioada analizată de către instanță, nu este de natură a conduce în mod automat la concluzia că se impune admiterea capătului de cerere vizând revendicarea.

Reținând că acțiunea dedusă judecății are două capete de cerere principale, respectiv acțiunea în revendicare și acțiunea în pretenții pentru lipsa de folosință a terenului, fiecare dintre elementele situației de fapt evidențiate de către recurenții-reclamanți ca fiind contradictorii, reflectă, în realitate, motivele pentru care pe de-o parte a fost respins primul capăt de cerere, iar pe de altă parte a fost admis în parte cel de-al doilea.

Astfel, instanța de apel a reținut că terenul în suprafață de 255 m.p. a fost amenajat de către Municipiul Brașov și exploatat prin intermediul unui contract de concesiune, cu titlu de parcare publică cu plată începând cu anul 2006, folosirea încetând la finalul lunii aprilie 2018, ulterior promovării cererii de chemare în judecată constituită în prezentul dosar, motiv pentru care a fost respins primul capăt de cerere.

Pe de altă parte, situația de fapt potrivit căreia terenul a fost ocupat de pârât în intervalul 2006 - aprilie 2018 a stat la baza admiterii celui de-al doilea capăt de cerere vizând obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință a terenului pentru intervalul 21 martie 2015 (trei ani anterior promovării cererii de chemare în judecată) - 1 mai 2018 (data încetării folosirii), astfel că nu se confirmă în cauză critica de nelegalitate formulată vizând caracterul divergent al considerentelor instanței de apel.

În ce privește critica vizând aplicarea eronată a dispozițiilor art. 563 C. civ., motiv de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este de asemenea neîntemeiat și îl va respinge în consecință.

Astfel, prin recursul formulat, reclamanții arată că instanța de apel a procedat la greșita aplicare a dispozițiilor art. 563 C. civ. din perspectiva momentului la care trebuia analizată întrunirea condițiilor presupuse de acțiunea în revendicare, ca fiind cel de la momentul sesizării instanței, iar nu cel de la momentul pronunțării hotărârii.

Din analiza hotărârii recurate, reiese că instanța de apel a menținut soluția instanței de fond vizând acțiunea în revendicare prin raportare la împrejurarea că pârâtul nu deținea, la momentul pronunțării hotărârii, bunul revendicat, folosirea acestuia încetând la finalul lunii aprilie 2018.

Pornind de la definiția acțiunii în revendicare, potrivit căreia este acea acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut stăpânirea bunului său, cerere restituirea lui de la cel care îl deține fără temei juridic, Înalta Curte reține că soluția pronunțată de către instanța de apel este corectă. Din prevederile art. 563 C. civ. rezultă condițiile de exercitare ale acțiunii în revendicare, acțiunea putând fi promovată de către proprietar, în contradictoriu cu cel care deține bunul fără drept, prima consecință a admiterii acțiunii constând în recunoașterea dreptului de proprietate, iar urmare a admiterii acțiunii în revendicare urmând a fi restituit bunul către adevăratul proprietar.

Din ansamblul acestor condiții legale, rezultă că bunul trebuie să se afle în stăpânirea terțului la momentul sesizării instanței și să rămână în păstrarea acestuia până la momentul pronunțării instanței.

În caz contrar, în ipoteza în care bunul încetează a mai fi folosit de către pârât pe parcursul soluționării dosarului, iar poziția sa procesuală este de recunoaștere a dreptului de proprietate al reclamanților, capătul de cerere în revendicare nu mai reflectă o prestație ce ar putea fi acordată de către judecător în virtutea dreptului, prin raportare la împrejurarea că obiectul cererii, una din acțiunile de exercitare ale acțiunii civile, trebuie să fie licit, posibil și determinat sau determinabil. Or, în cauză, de vreme ce pârâtul care nu contestă dreptul de proprietate al reclamanților a încetat benevol să mai folosească terenul ulterior promovării acțiunii, iar acest lucru a fost stabilit cu certitudine din probatoriul administrat, reiese că instanța de judecată nu ar putea pronunța o soluție care l-ar obliga pe pârât, în considerarea unei situații de fapt care nu mai subzistă. De asemenea, alături de formularea unei pretenții, vizând obiectul dedus judecății, o altă condiție de exercitare a acțiunii civile reglementată de art. 32 alin. (1) C. proc. civ. presupune justificarea unui interes, care, la rândul său, trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Or, pronunțarea unei soluții de admitere a acțiunii în revendicare în contextul în care obiectul cererii nu ar mai exista, prin raportare la conduita pârâtului, iar interesul nu ar mai fi unul actual, s-ar putea da numai cu încălcarea dispozițiilor imperative ce reglementează condițiile de exercitare ale acțiunii civile, acestea fiind necesar a exista, nealterate, pe întreaga durată a soluționării litigiului.

Așadar, în măsura în care pârâtul recunoaște dreptul de proprietate al reclamanților, iar pe parcursul soluționării dosarului acesta a încetat folosirea fără drept a bunului imobil, rezultă că în mod corect instanța de apel a menținut soluția de respingere a capătului de cerere în revendicare, acest petit nemaigăsindu-și actualitatea la data pronunțării hotărârii.

În ce privește susținerile recurenților potrivit cărora în realitate actele de folosire ale pârâtului nu ar fi încetat în anul 2018, întrucât au fost amplasați la limita de proprietate dintre domeniul public și proprietatea lor privată stâlpi metalici, Înalta Curte reține că acest aspect a făcut obiectul analizei insanței de apel, reprezentând o situație de fapt care nu poate fi supusă cenzurii instanței de recurs.

Astfel, din ansamblul probatoriu administrat în fața instanțelor de fond, astfel cum acesta a fost interpretat de instanța de apel, a rezultat că terenul a fost delimitat prin amplasarea unor stâlpi metalici care împiedică accesul autovehiculelor în zonă, măsura luată de către pârât fiind justificată de împrejurarea că terenul a fost utilizat o lungă perioadă de timp cu destinația de parcare publică, pentru a împiedica participanții la trafic să utilizeze acest teren potrivit destinației avute în precedent. În raport de împrejurarea că prin această măsură este împiedicat deopotrivă accesul auto al reclamanților, instanța de apel a reținut că aceștia au acces la și pe teren cu piciorul, împrejurare ce nu reprezintă o tulburare a dreptului lor de proprietate, reclamanții având alte mijloace juridice pentru a asigura accesul neîngrădit pe terenul proprietatea acestora, rezultând așadar că situația de fapt expusă nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica admiterea capătului de cerere în revendicare.

Al doilea motiv de recurs formulat de către reclamanți vizează modalitatea de determinare a cuantumului prejudiciului creat de către pârât, din două perspective, ambele întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a art. 636, art. 639, art. 641 și art. 643 C. civ., precum și art. 1385 alin. (3) și art. 1386 C. civ.

Dintr-o primă perspectivă, reclamanții invocă dispozițiile art. 643 alin. (1) C. civ., potrivit cărora fiecare coproprietar poate sta singur în justiție indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare, arătând, în continuarea raționamentului juridic propus instanței de recurs, că în raport de prevederile art. 636 și art. 369 C. civ., oricare dintre coproprietari poate folosi exclusiv bunul, dacă are acordul celorlalți coproprietari. În raport de aceste dispoziții legale, susțin recurenții, întrucât reclamanta A. a avut acordul celorlalți coproprietari în efectuarea de acte de folosință asupra bunului, aceasta fiind și cea care a inițiat toate demersurile pentru redobândirea dreptului de proprietate, fiind mandatată de fostul proprietar - societatea E. S.A., s-ar fi impus ca suma de 67.320 RON datorată pentru cota parte de 1/4 din imobil, potrivit cotei deținute de E. S.A. până în anul 2017, să fie culeasă de către reclamanta A..

Înalta Curte reține că art. 643 alin. (1) din actualul C. civ., invocat de recurenți, tranșează controversa existentă anterior adoptării acestuia în ce privește posibilitatea unui coproprietar de a formula acțiune în revendicare cu privire la bunul comun. Pe de altă parte, domeniul de aplicare al acestei reguli vizează strict acțiunea în revendicare și nu se extinde și în ce privește acțiunea în pretenții formulată în temeiul art. 566 C. civ. și respectiv al răspunderii civile delictuale, aceasta din urmă având natura juridică a unei acțiuni personale vizând drepturi patrimoniale.

Înalta Curte constată că prin precizarea depusă în fața instanței de fond la data de 11 ianuarie 2019, existentă la filele x din primul volum al Tribunalului Brașov, reclamanții au indicat valoarea lipsei de folosință pretinsă de fiecare dintre reclamanți, în ce îl privește pe reclamantul B., arătându-se că este continuator în drepturi al societății E. S.A., suma pretinsă de acesta cu titlu de lipsa de folosință, calculată până la data introducerii acțiunii fiind de 78.840 RON, aferent cotei sale de 1/4 din dreptul de proprietate. Totodată, reclamanții au mai făcut următoarea precizare: În situația în care instanța va aprecia că acest reclamant poate emite pretenții doar de la data dobândirii dreptului de coproprietate - respectiv 13.10.2017, contravaloarea lipsei de folosință va fi cuantificată la suma de 11.250 RON, caz în care diferența de 67.329 RON este solicitată de către A. S.R.L., reclamantă care a efectuat toate demersurile pentru redobândirea dreptului de proprietate, în baza mandatului acordat de către E. S.A.

În mod corect instanța de apel nu a dat eficiență constructului juridic propus de către reclamanți, în lipsa unui înscris care să consfințească o preluare a dreptului de creanță aferent lipsei de folosință pentru perioada în care aceasta a avut calitatea de proprietar a unei cote de 1/4 din dreptul de proprietate asupra terenului de către una dintre părți de la societatea E. S.A., societate lichidată, contractul de mandat invocat de recurenți neavând, în lipsa unor dispoziții speciale exprese, un astfel de efect, de esența mandatului fiind tocmai împrejurarea că mandatarul încheie actele juridice pe seama mandantului.

În consecință, în lipsa unei convenții exprese în care să se agreeze preluarea de către reclamanta A. S.R.L. a dreptului de creanță de la societatea E. S.A., în mod corect a statuat instanța de apel exclusiv prin raportare la titularii dreptului de proprietate și la cotele deținute de aceștia, în intervalul de timp de referință.

În ce privește criticile vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1385 alin. (3) și art. 1386 C. civ. ce consacră principiul reparației integrale a prejudiciului, Înalta Curte reține că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au pretins obligarea pârâtului la plata despăgubirii pentru lipsa de folosință, capăt de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 566 C. civ., cât și pe prevederile cu caracter general privind răspunderea pentru fapta ilicită, respectiv art. 1349 și art. 1357 C. civ.

Deși instanța de apel a analizat condițiile răspunderii civile delictuale, constatând că sunt întrunite condițiile cumulativ prevăzute de lege pentru a dispune în sensul obligării pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință, nu mai puțin relevant este că în ce privește cuantumul despăgubirilor grefat pe ocuparea fără drept a terenului, sunt incidente dispozițiile art. 566 alin. (2) C. civ., instanța de apel raportându-se inclusiv la criteriile instituite de acest text legal care stabilește că posesorul de rea-credință va fi obligat, la cerere, la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea sa către proprietar.

Așadar, de vreme ce reclamanții au acționat în acest proces din postura proprietarului al cărui drept suferă o încălcare a atributelor folosinței (usus și fructus), în mod corect instanța de apel a realizat analiza în vederea stabilirii prejudiciului prin raportare la dispozițiile art. 566 alin. (2) C. civ., ce reglementează o ipoteză specială de răspundere civilă delictuală, mecanismul și criteriile utilizate de către instanța de apel fiind orientate atât pentru determinarea atitudinii subiective a pârâtului care avea reprezentarea că nu este proprietarul bunului imobil pe care l-a ocupat fără drept, aceasta fiind condiția premisă pentru obligarea pârâtului la restituirea fructelor, cât și determinarea cuantumului prejudiciului prin raportare la fructele civile produse de bun, cu luarea în considerare a criteriilor indicate de către reclamanți în precizarea depusă în fața instanței de fond la data de 11 ianuarie 2019, existentă la filele x din primul volum al Tribunalului Brașov.

În ce privește criticile recurenților vizând numărul locurilor de parcare, al gradului de ocupare al acestora, al tarifului aplicat și intervalului de timp reținut de către instanța de apel ca fiind susceptibil să producă fructe civile, recurenții arătând că în mod greșit instanța de apel a statuat fără a dispune efectuarea unei expertize în prealabil, criticând totodată calculul propriu efectuat de către instanță, se reține caracterul nefondat al acestora.

Din cuprinsul deciziei recurate rezultă că instanța de apel a procedat la determinarea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților prin raportare la susținerile reclamanților din etapa fondului, la datele relevate de expertiza efectuată în prezenta cauză în etapa fondului și la elementele factuale reținute pe baza ansamblului probelor administrate, aspecte ce nu pot face obiectul analizei de nelegalitate a recursului.

Astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 264 C. proc. civ., probele administrate în cursul procesului se analizează fiecare în parte și toate în ansamblul lor, judecătorul urmând a le aprecia în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare. Excedează așadar, judecății în recurs analiza modului în care instanța ierarhic inferioară a evaluat mijloacele de probă administrate anterior pronunțării deciziei recurate.

Față de considerentele expuse și de prevederile legale menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului declarat de recurenții-reclamanți A. S.R.L., B. și C., astfel cum acesta a fost susținut prin criticile analizate anterior.

B. În ce privește recursul incident declarat de pârâtul Municipiul Brașov prin Primar, se constată caracterul nefondat al acestei căi de atac față de următoarele considerente:

Prin primul motiv de recurs - circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, deoarece instanța a judecat un apel împotriva considerentelor, aspect cu care nu a fost învestită, obiectul apelului reclamanților constituind sentința tribunalului. Procedând astfel, instanța de apel a modificat obiectul apelului de la cel reglementat de art. 461 alin. (1) la cel reglementat de art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Mai susține recurentul că nu a fost pusă în discuția părților chestiunea de drept pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția asupra petitului cererii în revendicare, astfel că nu au putut formula apărări în acest sens. Procedând astfel, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, principiul oralității și al contradictorialității, reglementate de art. 9 alin. (2) și art. 14 alin. (5) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că acest prim motiv de recurs vizează hotărârea instanței de apel care a menținut soluția tribunalului de respingere a capătului de cerere vizând revendicarea bunului imobil, însă cu o motivare distinctă.

Criticile recurentului sunt nefondate, hotărârea instanței de apel soluționând calea de atac în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, dar și prin raportare la apărările formulate de intimat, reluând judecata asupra fondului cu privire la problemele de fapt și de drept, ce constituie obiect al dezbaterii în apel.

Dezlegarea dată de instanța de apel capătului de cerere vizând revendicarea, reprezintă rezultatul analizei și evaluării probatoriului administrat în cauză, răspunzând criticilor formulate de către reclamanți, a căror cerere a fost respinsă în tot de către instanța de fond. Împrejurarea că instanța de apel a menținut soluția vizând respingerea capătului de cerere, însă cu o motivare distinctă, nu este de natură a reprezenta o înlocuire a temeiului de drept, criticile recurenților vizând hotărârea instanței de fond în ansamblul său, atât a dispozitivului, cât și a considerentelor, de vreme ce prin calea de atac exercitată reclamanții au tins la modificarea soluției primei instanțe, însă, în mod logic, nu poate avea loc o schimbare a soluției cu menținerea considerentelor primei instanțe, din considerentele deciziei urmând a fi desprinse argumentele pentru care instanța a dispus într-un anumit sens.

În ce privește susținerea potrivit căreia nu au fost puse în discuția părților aspectele în privința cărora instanța de apel a statuat, Înalta Curte observă că instanța de apel a procedat la dezlegarea cauzei prin raportare la criticile formulate de reclamanți și apărările formulate de pârât în calea de atac a apelului, cu respectarea regulii tantum devolutum quantum apellatum, fără a avea loc o modificare a cadrului procesual obiectiv astfel cum acesta a fost configurat în fața primei instanțe.

Se constată așadar că soluția instanței de apel reprezintă rezultatul procesului de evaluare a probelor, ce s-a realizat prin prisma cererilor și a apărărilor susținute pe durata dezbaterilor din proces, evaluare care are loc ulterior momentului la care se închid dezbaterile, anume la momentul deliberării.

Or, de vreme ce prin administrarea și evaluarea probatoriului, în raport de limitele cu care a fost învestită prin calea de atac, instanța de apel a reținut că se configurează o situație de fapt diferită față de cea reținută de către instanța de fond, care însă impune menținerea soluției, nu se confirmă încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv cel al disponibilității, al oralității și al contradictorialității, astfel cum afirmă recurentul, hotărârea instanței de apel fiind rezultatul efectului devolutiv al căii de atac, consacrat de art. 476 C. proc. civ.

În ce privește motivul de recurs potrivit căruia hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind întrunite condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a Municipiului Brașov, pornind de împrejurarea că revenea părții reclamante obligația de a face dovada întrunirii condițiilor, aspect care însă nu a fost realizat, este de asemenea nefondat.

Astfel, deși recurentul a invocat incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din criticile formulate nu se pot desprinde veritabile critici cu privire la modul în care instanța de apel nesocotit dispozițiile de drept material, de vreme dispozițiile art. 1349 alin. (1) și (3) și art. 1359 C. civ. invocate reprezintă în structura recursului drept suport pentru o nouă dezvoltare a elementelor răspunderii civile delictuale, arătându-se în esență că Municipiul Brașov nu a săvârșit niciun act de dispoziție materială, juridică ori de stăpânire sau folosință care să afecteze cota ideală de proprietate deținută de reclamanți, aceștia fiind liberi să își exercite stăpânirea și folosința terenului, făcând multiple trimiteri la probatoriul administrat în cauză.

Înalta Curte reține așadar că obiecțiile recurentului privind aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material vizează în realitate aspecte ce țin de reaprecierea probelor, apte a determina o altă situație de fapt decât cea statuată în apel, aspect ce excedează cadrului procesual al recursului, în care controlul judiciar se limitează la verificarea legalității hotărârii atacate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute în mod expres și limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere concluziile reținute în urma analizei motivelor formulate și susținute de părțile ce au declarat recurs principal și respectiv recurs incident, împotriva deciziei civile nr. 1080/Ap din 28 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, urmează a se dispune, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., respingerea ca nefondate a cererilor de recurs analizate în precedent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de reclamanții societatea A. S.R.L., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 1080/Ap din 28 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâtul Municipiul Brașov prin Primar împotriva deciziei civile nr. 1080/Ap din 28 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 martie 2023.