ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3179/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3179/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra conflictul

negativ de competență față, constată următoarele:

La data de 20 ianuarie 2010, reclamanta

P.N.Z. a chemat în judecată Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului, care reprezintă Statul Român, în calitate de acționar majoritar,

solicitând ca prin sentința ce se va pronunța, ca entitate responsabilă să

emită decizie de aprobare, sau, după caz, dispoziție de soluționare a

notificării din 05 iunie 2011 comunicată de B.E.J. R.V. și înregistrată la 18

iulie 2001, prin care s-a solicitat restituirea în natură a proprietății din

satul Bălănești, comuna Mărunței, județul Olt, confiscată abuziv în baza Legii

nr. 119/1948, stabilirea de măsuri reparatorii în natură a bunurilor mobile și

imobile confiscate, care nu mai pot fi restituite în natură.

Reclamanta a arătat

că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 17 octombrie

2009, F.P.S. București este instituția publică care vinde pachetul majoritar de

acțiuni către SC I. SA Drăgănești, societate în al cărei patrimoniu încă de la

constituire îi era transferat prin protocol de la I.P.S.P. Olt - Slatina,

inclusiv bunul proprietate reclamantei.

La termenul din data

de 13 aprilie 2010, reclamanta a precizat și completat cerere de chemare în

judecată, solicitând instanței să constate că imobilul ce face obiectul

prezentei cauze a fost preluat abuziv, că restituirea în natură a acesteia nu

este posibilă, că este îndreptățită la plata despăgubirii prin echivalent, să

oblige pârâta să trimită dosarul spre soluționare la Agenția Națională de

Restituire a Proprietăților.

Prin Sentința civilă

nr. 1980 din 11 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, în Dosarul

nr. 1940/3/2010, a fost admisă excepția de necompetență teritorială invocată

din oficiu.

A fost declinată

competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta P.Z., în

contradictoriu cu pârâții Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților, în favoarea Tribunalului Dolj.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut următoarele:

Potrivit art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la momentul sesizării instanței,

decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a

cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde

îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află

sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu

soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

În cauză, tribunalul

a constatat că la data de 09 iulie 2011, reclamanta a comunicat Autorității

pentru Valorificarea Activelor Statului Dolj notificarea prin care a solicitat

restituirea în natură a imobilelor proprietatea sa, situate în Comuna Mărunței,

sat Bălănești, județul Olt.

Potrivit înscrisului

depus la dosar, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - Sucursala

Regională Sud Oltenia a comunicat reclamantei, ca răspuns la notificare, faptul

că imobilul în cauză nu se află în proprietatea sa, ci în patrimoniul SC M.S.

SA.

De asemenea

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - Sucursala Regională Sud

Oltenia a transmis acestei societăți comerciale notificarea reclamantei, cu

solicitarea de a proceda în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Potrivit adresei din

data de 26 februarie 2002, tot Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului - Sucursala Regională Sud Oltenia a comunicat reclamantei că se află

în imposibilitatea de restituire a imobilului întrucât acesta a fost vândut de

societatea care îl deținea în anul 1998.

Faptul că ulterior

acestor răspunsuri, ca urmare a numeroaselor memorii din datele de 22 februarie

2002, 21 noiembrie 2005, 16 ianuarie 2006, 27 iunie 2006 formulate de

reclamantă direct la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

București, aceasta din urmă a comunicat răspunsurile, nu poate avea consecințe

asupra competenței teritoriale de soluționare a cauzei, cu atât mai mult cu cât

acestea au reiterat răspunsurile Autorității pentru Valorificarea Activelor

Statului - Sucursala Regională Sud Oltenia în sensul că bunul nu se află în

proprietatea sa, și se impune identificarea unității deținătoare.

În cursul

soluționării cauzei înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, la data de 26

ianuarie 2012, reclamanta P.Z. a formulat cerere prin care a invocat excepția

de necompetență teritorială a Tribunalului Dolj și trimiterea cauzei spre

soluționare la Tribunalul București.

Reclamanta a arătat

că notificarea nr. X/2001 referitoare la restituirea în natură a morii situate

în comuna Bălănești, județul Olt, a fost într-adevăr înregistrată la Sucursala

Teritorială a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, respectiv

Sucursala Dolj.

Pentru soluționarea

acesteia, aceasta a fost înaintată către Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului București; ulterior, reclamanta a depus Anexa nr. 7 la

acțiune, adresa nr. VP1/1750/23 ianuarie 2006 și documentele pentru notificarea

nr. X/2001, adresa Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului nr.

D1/3301/15 martie 2002, prin care i se solicită reclamantei unele lămuriri

pentru soluționarea notificării, totodată se mai regăsește adresa nr.

VP1/8633/06 iulie 2006 a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului,

prin care s-a solicitat a fi depusă o situație juridică emisă primărie. Aceste

înscrisuri dovedesc pe deplin împrejurarea că entitatea învestită cu

soluționarea notificării este Autoritatea pentru Valorificarea Statului, cu

sediul în București, str. C.A.A.Ș., sector 1.

Reclamanta a

menționat că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Dolj -

Sucursala Regională Sud Oltenia nu are capacitatea cerută de lege pentru

adoptarea unei soluții, în ceea ce privește cererea acesteia, astfel că se

impune că hotărârea să fie pronunțată în contradictoriu Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului București.

A solicitat admiterea

excepției pentru motivele expuse și trimiterea cauzei spre competență

soluționare la Tribunalul București, secția civilă.

Prin Sentința nr. 21

din 2 februarie 2010, Tribunalul Dolj a declinat la rândul său competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

A fost sesizată

Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de

competență ivit între cele două instanțe.

Tribunalul Dolj a

reținut următoarele:

Potrivit art. 26

alin. (3) Legea nr. 10/2001, republicată și modificată în forma în vigoare la

data sesizării inițiale a instanței:

"(3) Decizia

sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de

restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită

la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul

unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea

notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare."

Instanța apreciază

că, față de prev. art. 41 alin. (2) C. proc. civ, coroborat cu art. 26 alin.

(3) Legea nr. 10/2001 în forma menționată, această acțiune se poate, în mod

valabil, introduce și la instanța în a cărei rază de competență se regăsește

sediul sucursalei.

Tribunalul constată

că prevederile legale mai sus indicate instituie o competență teritorială

alternativă de soluționare a cauzei, în favoarea instanței în a cărei rază

teritorială se află sediul unității deținătoare, sediul entității învestite cu

soluționarea notificării sau în favoarea instanței în a cărei rază de

competență se regăsește sediul sucursalei uneia din cele două unități.

Reclamanta este

singura persoana căreia îi revine dreptul de opțiune între instanțele

deopotrivă competente teritorial.

În speța dedusă

judecății, entitatea învestită cu soluționarea notificării este Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului , sediul acesteia fiind situat în

București, str. C.A.A.Ș., sector 1, așa cum reiese din delegația aflată la

dosar.

Ca atare, reclamanta,

exercitând în mod valabil actul său de opțiune privind determinarea instanței

competente teritorial să soluționeze cauza, a învestit în mod corect Tribunalul

București.

Argumentarea că prin

sintagma "sediul entității învestite cu soluționarea notificării"

legiuitorul a înțeles să indice sediul sucursalei respectivei entități la care

a fost depusă notificarea nu are susținere juridică, nefiind prevăzută în

niciun text de lege o asemenea analogie, cu atât mai mult cu cât sucursala este

o entitate fără personalitate juridică.

De asemenea, faptul

că reclamanta a depus notificarea de retrocedare la sediul sucursalei nu are

relevanță sub aspectul stabilirii instanței competente să soluționeze prezenta

acțiune, această depunere a notificării nereprezentând alegere de competență și

neobligând-o pe reclamantă să depună prezenta acțiune la instanța în a cărei

rază teritorială se afla sediul sucursalei în detrimentul celorlalte instanțe

prevăzute de lege.

Singura persoană care

poate determina care instanță să fie învestită cu soluționarea cauzei dintre

mai multe instanțe deopotrivă competente este reclamanta, actul său de opțiune

fiind irevocabil ulterior efectuării alegerii de competență prin sesizarea

instanței, nici măcar reclamanta nemaiputând reveni asupra opțiunii efectuate.

Tribunalul Dolj

apreciază că, față de prev. art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001, republicată și

modificată în forma în vigoare la data sesizării inițiale a instanței,

reclamanta a procedat în mod corect și legal învestind Tribunalul București cu

soluționarea cauzei, aceasta determinând, în acord cu prevederile legale,

instanța competentă să-i soluționeze acțiunea.

Instanța învestită cu

soluționarea cauzei nu are dreptul de a exercita, în locul reclamantei, dreptul

de opțiune cu privire la instanța ce va fi învestită cu soluționarea cauzei, și

nici să impună o asemenea alegere reclamantei. Ca atare, argumentarea că

acțiunea trebuia depusă la instanța sediului sucursalei și nu la instanța

sediului principal al pârâtei în nici un caz nu poate constitui temei de

invocare din oficiu a excepției de necompetență teritorială de către Tribunalul

București.

Odată efectuată

alegea de competență, aceasta rămâne dobândită de instanța indicată de

reclamantă, astfel încât trimiterea cauzei spre soluționare la o altă instanță

de judecată, din oficiu, nu se poate realiza decât cu încălcarea competenței

teritoriale de soluționare a cauzei deja dobândită prin actul de opțiune al

reclamantei.

Astfel sesizată, în

aplicarea art. 22 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să

stabilească competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, pentru considerentele:

Într-adevăr norma de

competență incidență raportului juridic litigios este cea invocată de cele două

instanțe, respectiv art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Aceasta instituie,

opus considerentelor celor două instanțe, o normă de competență teritorială

absolută, ce conferă instanței (tribunalului) în a cărei circumscripție se află

sediul unității deținătoare, competența de soluționare a contestației formulate

împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura de soluționare a notificării,

norma de competență ce se aplică, pentru identitate de rațiune, și în ipoteza

în care se solicită obligarea aceleiași entități să soluționeze notificarea

prin emiterea actului administrativ prevăzut de lege. Atitudinea omisivă a

persoanei juridice deținătoare/entității învestite cu soluționarea notificării

- în cazul în speță - îmbrăcând forma lipsei răspunsului concretizat în dispoziție/decizie

în termenul prevăzut de lege - atrage competența instanței care este în măsura

să cenzureze chiar dispoziția prin care se soluționează notificarea.

În aceste condiții,

acțiunea prin care se solicită sancționarea pasivității persoanei juridice învestită

cu competența soluționării notificării, reprezintă o veritabilă acțiune în

realizarea,dreptului, a cărei cauză se află în prevederile Legii.nr. 10/2001,

lege specială,care instituie o procedură specială diferită de dreptul comun.

Cum, în speță, sediul

unității notificate, învestită cu soluționarea cererii reclamantei, se află în

circumscripția Tribunalului București, urmează a se stabili în favoarea acestei

instanțe competența teritorială de soluționare a cererii deduse judecății.

Nu are relevanță sub

aspectul stabilirii normei de competență incidență raportului juridic litigios,

nici împrejurarea adresării notificării unei sucursale a pârâtei, și care

astfel ar fi învestită cu soluționarea notificării, legea specială având în

vedere entitatea abilitată să dispună cu privire la măsurile reparatorii

prevăzute de lege, în speță Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

ca autoritate centrală, al cărei sediu se află, așa cum s-a arătat mai sus, în

raza de competență a Tribunalului București, după cum nu prezintă semnificație

juridică sub acest aspect, nici opțiunea reclamantei în determinarea instanței

competentă teritorial să-i soluționeze acțiunea.

Fiind o lege

specială, cu norme de procedură speciale, care instituie, prin dispozițiile

art. 26 din lege, atât o competență materială specială (tribunal), cât și una

teritorială excepțională (instanța în circumscripția căreia se afla sediul

unității deținătoare/entității învestite cu soluționarea notificării), norme de

competență imperative, dispozițiile sale sunt cele aplicabile raportului

juridic litigios, potrivit principiului lex specialia generalibus derogant.

Ca urmare, în

aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) și (3) C. proc. civ., urmează a se

stabili competența de soluționarea a pricinii în favoarea Tribunalului

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 mai 2012.

Procesat de GGC - AS