ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2060/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 3717 din 29 mai 2008 pronunțată în dosarul nr. 22552/1/2005 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a admis recursul declarat de reclamanții F.N., F.T.S., A.M., A.I., A.N., A.P., S.D., S.S., T.A., G.C., I.V., G.S., V.I., V.E., M.F., G.A.E., G.B., F.L.T., F.F., S.I. – decedat, continuat de moștenitorii S.E., S.C., P.G., S.M., S.G.N., G.A. – decedat, continuat de moștenitorii G.M., G.N., G.A. și G.A.F., V.T. – decedat, continuat de moștenitorii V.I. și V.E. împotriva deciziei nr. 111 A din 2 februarie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această sentință, instanța supremă a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 27 decembrie 2001, reclamanții F.N., F.T.S., A.M., A.I., A.N., A.P., S.D., S.S., T.A., G.C., I.V., G.S., V.I., V.E., M.F., G.A.E., G.B., F.L.T., F.F., S.I. – decedat, continuat de moștenitorii S.E., S.C., P.G., S.M., S.G.N., G.A. – decedat, continuat de moștenitorii G.M., G.N., G.A. și G.A.F., V.T. – decedat, continuat de moștenitorii V.I. și V.E. au chemat în judecată pe pârâta SC C.C.C.F. SA București, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei să le lase în deplină posesie și proprietate imobilul situat în București, sector 6, compus din teren în suprafață de 5.200 mp și construcția aflată pe acesta.

În motivarea acțiunii s-a arătat că reclamanții, în calitate de moștenitori ai foștilor acționari ai S.A.R. Oltenița, fost proprietar al imobilului, nu au obținut nici un act din care să rezulte temeiul de preluare a imobilului, deși au făcut eforturi numeroase demersuri în acest sens. Deși au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu a fost soluționată notificarea. Prin sentința civilă nr. 271 din 18 martie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ca neîntemeiată, s-a admis acțiunea și a fost obligată pârâta să facă reclamanților oferta de restituire prin echivalent corespunzător valorii imobilului situat în București, sector 6. La soluționarea cauzei s-au avut în vedere actele dosarului, față de care s-au reținut următoarele: Imobilul, teren în suprafață de 5200 mp a fost dobândit de S.A.R.I.T.

Oltenia prin două contracte de vânzare-cumpărare cu nr. 24416 din 28 iulie 1939 și nr. 40” din 15 decembrie 1941. Autorii reclamanților au figurat pe lista acționarilor S.A.R. Oltenia, astfel cum a rezultat din copia de pe lista de prezență a acționarilor care îi menționează pe M.G., M.A., S.G., T.G. Potrivit situației juridice eliberate de Primăria Municipiului București pentru imobilul în cauză nu se cunoaște existența vreunui act normativ prin care acesta a fost trecut în proprietatea statului. În prezent, pârâta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului obținut în baza contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 49 din 20 februarie 1995 și nr. 186 din 20 februarie 1993 încheiate între Fondul Proprietății de Stat și C.C.C.F.

Din economia prevederilor art. 46 alin. (2) coroborat cu art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a rezultat că restituirea proprietății imobiliare preluată fără titlu valabil și înstrăinată prin acte de dispoziție a fost condiționată de constatarea prin hotărâre judecătorească a nulității actului de înstrăinare. Formulând notificarea în baza Legii nr. 10/2001, reclamanții aveau dreptul obținerii unor despăgubiri prin echivalent de la persoana deținătoare. În ceea ce privește excepția calității procesuale pasive invocată de pârâtă s-a constatat că este neîntemeiată având în vedere următoarele considerente.

Potrivit Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada de 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 – la Capitolul II, entitatea învestită cu soluționarea notificării este, după caz, unitatea deținătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluționeze o notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său. În speță, pârâta este unitatea deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001 astfel încât are calitate procesuală pasivă. Expertiza tehnică topografică a confirmat aflarea în patrimoniul pârâtei a imobilului în cauză.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 10/2001 imobilele (terenuri și construcție) preluate în mod abuziv, indiferent de destinație care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică vor fi restituite persoanei îndreptățite în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.

Prin excepție de la dispozițiile articolului amintit potrivit art. 20.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 societățile comerciale privatizate integral sau cele constituite din inițiativă privată, care au dobândit astfel de bunuri după privatizare sau, după caz, după înființarea lor, nu au obligația restituirii în natură dacă sunt dobânditori de bună credință. În speță nu s-a făcut dovada relei-credințe a pârâtei la momentul încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare a acțiunilor, astfel încât persoanele îndreptățite, respectiv reclamanții, au avut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

Prin decizia civilă nr. 111 din 2 februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, s-au admis apelurile declarate de reclamanți și de pârâtă împotriva sentinței primei instanțe, dispunându-se schimbarea acesteia în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiate, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței. Pentru a dispune în acest sens, instanța de apel a avut în vedere următoarele motive: Prin cererea introductivă reclamanții au investit instanța cu o acțiune în revendicare, întemeiată atât pe dreptul comun, art. 480, art. 481 C. civ., cât și pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Ulterior aceștia și-au precizat acțiunea fără să modifice și temeiul juridic, situație față de care se impunea a se clarifica norma juridică aplicabilă, având în vedere că și în cererea de apel se invocă atât legea generală, cât și cea specială.

Sub acest aspect, Legea nr. 10/2001 a stabilit clar că imobilele preluate abuziv de către stat se restituie, de regulă, în natură, în condițiile prezentei legi. Aceasta înseamnă că singura lege aplicabilă este Legea nr. 10/2001 potrivit principiului „legea specială derogă de la legea generală și se aplică cu prioritate”, astfel cum corect a stabilit instanța de fond. În atare situație, nu s-a mai putut proceda la compararea titlurilor, aceasta fiind specifică acțiunii intentate în baza legii generale, critica sub acest aspect nefiind întemeiată. Aplicând prevederile Legii nr. 10/2001, instanța a apreciat corect că imobilul nu s-a putut restitui în natură, însă a încălcat principiul disponibilității prin obligarea pârâtei la oferta prin echivalent, apelanții – reclamanți accentuând că nu doresc altceva decât restituirea în natură.

Asupra acestei cereri în raport de dispozițiile legale aplicabile, respectiv art. 27 din Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că, deși întemeiată pe un alt temei juridic, instanța de fond a constatat că imobilul nu se poate restitui. Din actele dosarului a rezultat în mod implicit că Întreprinderea Oltenia a făcut obiectul naționalizării, la fila 32 din dosarul de fond fiind depusă „cererea de modificare” emisă de Camera de Comerț și Industrie la 22 iulie 1948, conținutul acesteia fiind în sensul arătat. Această dovadă a dus la concluzia preluării cu titlu a imobilului, aplicabilitatea art. 27 din Legea nr. 10/2001 și, ca o consecință, netemeinicia cererii reclamanților de restituire în natură.

Reclamanții puteau beneficia de celelalte măsuri reparatorii, în condițiile legii, însă, în măsura în care aceștia au stabilit obiectul pricinii prin excluderea altor cereri decât aceea a revendicării, urmează a continua procedura administrativă. Împotriva deciziei de apel au formulat cerere de recurs reclamanții – apelanți, criticând-o, printre altele, și pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 cu privire la preluarea imobilului cu sau fără titlu. În condițiile în care imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil, arătându-se argumentele formulate în acest sens, art. 27 din Legea nr. 10/2001, nu este incident în cauză. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra apărărilor prin care s-a invocat preluarea fără titlu a imobilului.

Analizând decizia de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că recursul este fondat prin prisma motivelor susmenționate, aspect care a impus casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță, care să aibă în vedere și celelalte critici formulate prin cererea de recurs. Instanța de apel a reținut că din actele dosarului rezultă în mod implicit că Întreprinderea Oltenia a făcut obiectul naționalizării. S-a făcut referire la „cererea de modificare” emisă de Camera de Comerț și Industrie la 22 iulie 1948 în sensul preluării imobilului cu acest titlu. Față de acest argument, s-a concluzionat că imobilul a fost preluat cu titlu, atrăgându-se aplicabilitatea art. 27 din Legea nr. 10/2001 și netemeinicia astfel a cererii de restituire în natură.

Prin cererea de apel s-a invocat faptul că în absența unui act normativ sau un altfel de act prin care Statul să fi preluat imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în speță își găsesc aplicabilitatea dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că fostul proprietar nu și-a pierdut niciodată calitatea de proprietar avută la data preluării, statul fiind un detentor precar. Instanța de apel nu a răspuns criticilor de apel referitoare la titlul de preluare a imobilului, astfel cum acesta a fost criticat, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei sub acest aspect, atrăgându-se incidența art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

Acest mod de soluționare a cauzei a fost sancționat în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reprezentativ în cazul României fiind cazul Albina (Hotărârea din 28 iulie 2005). Valabilitatea titlului de proprietate prezintă o deosebită importanță din perspectiva dispozițiilor incidente ale Legii nr. 10/2001, respectiv art. 27 în forma în vigoare la data intrării în vigoare a legii și la data sesizării instanței. Art. 27 din Legea nr. 10/2001 a fost republicat în urma modificării intervenite prin Legea nr. 247/2005, după pronunțarea deciziei de apel acest aspect nefiind de natură a prejudicia persoanele îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001. Astfel, art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată (fost art. 27) nu mai face distincție între preluarea cu titlu sau fără titlu valabil, ci numai prevede ca imobilul să fie evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate.

În raport de modul de soluționare a cererii reclamantului de a aprecia asupra modalității titlului statului, era necesar a se face aplicarea sau nu a art. 27 din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data notificării de către reclamant și acest lucru pentru faptul că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și la data notificării reclamantul a avut o speranță legitimă de redobândire a imobilului în natură. Reclamantul avea, dacă nu chiar un bun, cel puțin o speranță legitimă – calificată permanent de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind un element al dreptului de proprietate” -, de a obține restituirea în natură a imobilului, speranță pe care modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 247/2005 în cursul judecării cauzei i-a luat-o prin înlăturarea condiției de reluare cu titlu valabil din fostul art. 27 din lege.

Prin decizia civilă nr. 15 A din 5 iunie 2009 Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă, cauze privind conflicte de muncă, asigurări sociale, a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți, împotriva deciziei nr. 271 din 18 martie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a, urmare a casării deciziei civile nr. 111 A din 2 februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă, prin decizia civilă nr. 3317 din 23 mai 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 3317 din 23 mai 2008. S-a modificat în parte sentința apelată, în sensul că s-a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta SC C.C.C.F.

SA să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților imobilul, compus din teren în suprafață de 4955 mp precum și construcția aferentă în suprafață de 534,75 mp cu demisol, parter, etaj 1 construită din cărămidă. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței. S-a respins ca nefondat apelul declarat de SC C.C.C.F. SA împotriva deciziei civile nr. 271 din 18 martie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a, urmare a casării deciziei civile nr. 111 A din 2 februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 3317 din 23 mai 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut următoarele: Potrivit deciziei de casare pronunțată de instanța supremă, instanța de apel nu a răspuns criticilor de apel referitoare la titlul de preluare a imobilului, astfel cum acesta a fost criticat, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei sub acest aspect, atrăgându-se incidența art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 830/2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, excepție ridicată, din oficiu, de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în dosarele nr. 4.541/36/2005 și nr. 1.010/91/2006, și a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție. S-a reținut că, în urma modificării Legii nr. 10/2001, art. 27 alin. (1) a devenit art. 29 alin. (1), cu un conținut diferit sub aspectul modului de restituire a bunurilor imobile preluate în mod abuziv în perioada 1945 – 1989 și care fac parte din patrimoniul unor societăți comerciale privatizate.

Dacă în art. 27 se făcea distincție între imobilele preluate cu titlu și cele preluate fără titlu, în sensul că acestea din urmă se puteau restitui în natură, cu procedura prevăzută de lege, dispozițiile art. 29 prevăd că persoanele îndreptățite beneficiază exclusiv de dreptul la despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a acestora.

Referitor la modalitatea prin care se realizează repararea prejudiciului suferit de titularii dreptului de proprietate deposedați în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 – restituirea imobilelor în natură sau plata unor despăgubiri prin echivalent -, Curtea a statuat în jurisprudența sa constantă că legiuitorul este liber să opteze atât în privința sferei bunurilor pentru care stabilește măsurile reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a respectivelor bunuri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice. Prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente nu s-au adus modificări dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, deci nu s-a instituit un nou termen de depunere al notificărilor de către persoanele îndreptățite.

În acest sens este indubitabil că depunerea notificărilor s-a realizat sub imperiul Legii nr. 10/2001, în termenul prevăzut de lege. Întrucât acest termen nu era în derulare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, fiind expirat, așa cum s-a arătat mai sus, la data de 14 februarie 2002, se poate afirma că, odată înfăptuită, situația juridică respectivă s-a și finalizat. Prin urmare, toate persoanele care au depus cereri în termenul legal se află într-o situație juridică identică, și anume au dobândit vocația la măsuri reparatorii, cu precizarea că în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil persoanele îndreptățite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri.

Așa fiind, Curtea Constituțională reține că analiza pe care o impune controlul de constituționalitate trebuie, în mod necesar, să înceapă prin a califica situația juridică reglementată prin norma de lege criticată. Astfel, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. Legea nouă însă este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea legii vechi.

Legea nouă operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu instituie și un nou termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză în care ar fi fost susceptibilă de a se aplica pentru viitor situațiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare. Prin urmare, legea nouă are ca unic domeniu temporal de acțiune faza inițială de constituire a situației juridice, modificând în mod esențial regimul juridic creat prin depunerea notificărilor în termenul legal, cu încălcarea principiului tempus regit actum și a dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 15 alin. (2) privind retroactivitatea.

Mai mult, noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptățite la restituirea în natură a bunurilor ce face obiectul notificărilor, care, după intrarea în vigoare a modificărilor, vor beneficia doar de despăgubiri prin echivalent. Or, simpla împrejurare de fapt – soluționarea cu întârziere a notificărilor de societățile comerciale integral privatizate – nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere, astfel încât nu poate justifica pe plan legislativ tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptățite la restituirea în natură, aflate, așa cum s-a arătat în prealabil, în situații identice. În prezenta cauză, imobilul este unul preluat fără titlu, nu se cunoaște nici un act normativ de preluare având ca obiect imobilul în litigiu.

Simpla cerere de înregistrare mențiuni în Registrul Comerțului, cu nr. 032648 din 22 iulie 1948 adresată Camerei de Comerț și Industrie nu poate constitui titlul statului. S.A.R. Oltenia – I.T. nu este inclusă în anexele Legii nr. 119/1948, motiv pentru care nu există nici un proces-verbal de preluare. În anul 1960, M.G., acționarul principal, a primit de la Secțiunea Financiară, Inspecția de Impozite, un proces-verbal care cuprinde nota de calcul a impozitului ce se pretindea că ar fi datorat pentru perioada 1955 – 1960 pentru imobilul în litigiu. La 24 septembrie 1960, M.G. se adresează Întreprinderii de Administrație pentru a-i aviza contractul de închiriere dintre S.A.R. Oltenia în calitate de proprietar și Școala de ucenici auto C.D.

(instituție care deținea în acea perioadă imobilul și terenul). Acest fapt se coroborează cu aspectele anterioare și poate dovedi că imobilul este unul preluat fără titlu. Nici situația că Fondul Proprietății de Stat a încheiat, în calitate de vânzător, două contracte de vânzare de acțiuni cu Asociația C.C.C.F. P.A.S., persoană juridică distinctă de SC C.C.C.F. SA – București nu conduce la altă concluzie. În decursul timpului, clădirii nu i s-au adăugat corpuri noi, nu i s-au adus modificări de natură să transforme imobilul, fapt constatat și de expertiza tehnică imobiliară administrată în cauză. Ca urmare, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

În absența unui act normativ sau un altfel de act prin care Statul să fi preluat imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în speță își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că fostul proprietar nu și-a pierdut niciodată calitatea de proprietar avută la data preluării, statul fiind un detentor precar. Pentru aceste considerente, în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a constatat apelul declarat de apelanții reclamanți drept întemeiat, motiv pentru care l-a admis și a modificat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților imobilul compus din teren în suprafață de 4955 mp situat în București, cu vecinii N – str. M.; E – str. P., S – Cal.

G.; V – str. J., proprietatea Z.I.C., V – M.M., precum și construcția aferentă, în suprafață de 534,75 mp, cu demisol, parter, etaj, construită din cărămidă, individualizate în rapoartele de expertiză întocmite de experții D.V. și C.D. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Referitor la apelul declarat de SC C.C.C.F. SA, Curtea a constatat că acesta este neîntemeiat, motiv pentru care l-a respins, ca nefondat. Împotriva deciziei a declarat recurs recurenta SC C.C.C.F. SA care a susținut drept critică de nelegalitate incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se încălcarea gravă a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 10/2001 și a art. 480 C. civ. Se susține că autorii reclamantei nu erau proprietarii imobilului, imobilul aparținea SC O. S.A.R., societate la care autorii reclamantului erau doar asociați, societate ce deținea dreptul de proprietate asupra imobilului.

În consecință, se consideră că descendenții acționarilor, fiind neproprietari, nu puteau beneficia de acțiunea în revendicare, acțiune ce stă doar la dispoziția proprietarului. Analizând decizia recurată prin prisma motivelor din recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed: Instanța de apel a procedat la o interpretare și aplicare justă a prevederilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 conform cărora măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazurile în care persoana îndreptățită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era asociat unic sau persoanele îndreptățite erau membri ai aceleiași familii.

Excepția reglementată de aceste prevederi legale privește pe asociatul unic sau asociații membri ai aceleiași familii, iar situația dedusă judecății se circumscrie acestei ipoteze, caz în care în mod corect s-a considerat că se impune restituirea imobilelor în natură. Cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 480 C. civ., invocată de recurentă drept motiv de nelegalitate a deciziei recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că cererea de chemare în judecată a fost pronunțată sub imperiul Legii nr. 10/2001, (în forma în vigoare în decembrie 2001), apelul fiind corect soluționat exclusiv prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001, anterior modificării. De altfel, așa cum s-a statuat prin decizia nr. 3717 din 29 mai 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție din 23 mai 2008 chestiunea rejudecării vizează modalitatea preluării imobilului de către stat, ceea ce ar determina aplicarea sau nu în cauză a prevederilor art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Susținerile recurentei privind lipsa calității procesuale active a reclamanților, întemeiată pe faptul că acționarii ai căror moștenitori sunt reclamanții nu ar fi membri ai aceleiași familii, ceea ce ar necesita aplicarea excepției instituite de art. 18 lit. a) teza finală din Legea nr. 10/2001 nu se justifică. Această critică este invocată ca un motiv de nelegalitate „ omisso medio ”, deoarece societatea recurentă nu a invocat niciodată această împrejurare, nici în fața instanței de judecată, nici în faza procesuală a apelului. Această critică, pe care recurenta nu a formulat-o în apel, la adresa sentinței instanței de fond, nu poate fi formulată pentru prima dată în recurs, fiind invocată „ omisso medio ”; acest motiv de nelegalitate invocat fiind inadmisibil.

Pentru aceste considerente, se va respinge ca nefondat recursul declarat de SC C.C.C.F. SA, și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia ca legală. Având în vedere prevederile art. 274 C. proc. civ., instanța va obliga pe pârâta-intimată să achite intimatul-reclamant F.L.T. și la 2000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu apărător.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C.C.C.F. SA împotriva deciziei nr. 15 A din 5 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Obligă pe recurenta-pârâtă să plătească intimatului-reclamant F.L.T. suma de 2.000 lei, cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2010 .