ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1580/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1580/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Deliberând asupra recursului de față, în
condițiile art. 256 C. proc. civ.
, constată următoarele:
Prin sentința
civilă nr. 368 din 29 aprilie 2004, Tribunalul București,
secția a V-a civilă, a respins atât excepția
autorității de lucru judecat, cât și acțiunea principală formulată de
reclamanții T.P., D.M. și C.V. în contradictoriu cu pârâta SC I. SA,
ca
neîntemeiate.
Prin încheierea
de ședință din 2 februarie 2005, Curtea de Apel
București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de
muncă și asigurări sociale, a dispus înaintarea dosarului în favoarea
Curții de Apel București, secția a
IX-
a civilă și pentru cauze privind
proprietatea intelectuală, având în vedere obiectul dedus judecății și
anume,
pretenții-acordarea drepturilor de autor.
Curtea de Apel București, secția a
IX-
a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia
civilă
nr. 221/ A din 14 iunie 2005, a respins, ca nefundat, apelul
reclamanților declarat împotriva sentinței civile nr. 368/ F din 29 aprilie 2004
pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.
Recursul
declarat de reclamanți împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta Curte
de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin
decizia civilă nr. 10442 din 21 decembrie 2006, prin care s-a casat decizia
apelată, s-a dispus desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare
la același tribunal.
În rejudecare,
Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1065 din 10
iunie 2008, a admis acțiunea reclamanților și a obligat pârâta SC I. SA să
plătească reclamanților următoarele sume în lei, la cursul B.N.R. din ziua
efectuării plății, cu titlu de drepturi bănești cuvenite conform H.G. nr. 152/1992,
anexa 1, partea a
II-
a, pct. l, astfel: T.P. 19.156 DOLARI
S.U.A.; D.M. și C.V. câte 9578 DOLARI S.U.A. fiecăruia.
Curtea de Apel
București, secția a
IX-
a civilă și pentru cauze privind
proprietatea intelectuală, prin decizia civilă nr. 18/ A din 27 ianuarie 2009,
a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă SC I. SA împotriva sentinței civile nr.
1065 din 10 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a
IV-
a civilă, în dosarul nr. 23409/3/2007 în contradictoriu cu
intimații-reclamanți T.P., D.M. și C.V.
A schimbat în
tot sentința apelata în sensul că a anulat cererea formulata de C.V. în
contradictoriu cu pârâta SC I. SA, în temeiul art. 161 C proc. civ., pentru
lipsa calității de reprezentant; a admis excepția prescripției formulării
acțiunii; a respins ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamanții T.P. și D.M.
împotriva pârâtei SC I. SA și a obligat pe intimații T.P. și D.M. la plata
către apelanta a cheltuielilor de judecata în sumă de 6251,61 lei.
La pronunțarea
acestei decizii, Curtea a avut în vedere următoarele considerente:
În ceea ce
privește excepția lipsei calității de reprezentant a reclamantului C.V. în
persoana numitului T.P., invocată în fața primei instanțe, în primul ciclu
procesual, Curtea a constatat că nu pot fi reținute susținerile apelantei în
sensul că soluționarea acestei excepții ar fi intrat în puterea lucrului
judecat, având în vedere că sentința 368 a fost în totalitate desființată prin
decizia civila nr. 10442 din 21 decembrie 2006, iar încheierea prin care se
soluționase această excepție, fiind încheierea de dezbateri, făcea parte
integrantă din sentința desființată.
Având în vedere
cele susținute de apelanta, Curtea a constatat că practic se reiterează excepția
lipsei calității de reprezentant a reclamantului C.V. în persoana numitului T.P.
Cu privire la
această excepție, Curtea a constatat că cererea de chemare în judecată este semnată
pentru C.V. de către T.P., iar în cerere se menționează că reclamantul C.V. ar
fi reprezentat prin procură de T.P.
Procura invocata
ca temei al reprezentării din dosarul nr. 3748/2003 al Tribunalului București, secția
a V-a civilă, autentificata sub nr. 2175 din 1 septembrie 1997 de Consulatul
General al României la Toronto, este dată pentru o altă cauză decât cea de
față.
Ca atare,
nefăcându-se dovada calității de reprezentant în persoana lui T.P., cererea
formulata de acesta în numele reclamantului C.V. a fost anulată în temeiul art.
161 C. proc. civ.
În ce privește
excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată ca motiv de apel,
Curtea a constatat că față de dispozițiile exprese ale deciziei de casare și
desființare cu trimitere spre rejudecare, prima instanță a fost învestită cu
rejudecarea numai a capătului al doilea al cererii de chemare în judecată,
respectiv cel privind obligarea pârâtei să achite autorilor invenției adaosul
la sumele cuvenite autorilor ca drepturi de autor pentru invenția aplicata, la
valoarea echivalenta a 60.315 DOLARI S.U.A., reprezentând o cotă anuală de 50 %
din economiile realizate pentru restul anilor de aplicare, în conformitate cu
cele prevăzute în H.G.R. nr. 152/1992 anexa 1, partea
II,
pct.
1.
Dreptul la
acțiune al reclamanților a început să curgă de la intrarea în vigoare a Legii nr.
64/1991 sau, cel mai târziu, de la intrarea în vigoare a H.G. 152/1992, prin
care au fost detaliate modalitățile de stabilire a cuantumului despăgubirilor
cuvenite inventatorilor.
Reclamanții
și-au valorificat dreptul prevăzut în art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991
în conformitate cu anexa
I
partea
I
din
Regulamentul pentru aplicarea Legii nr. 64/1991 cuprins în H.G. 152/1992,
obținând sentința civila nr. 1244 din 19 decembrie 1995 pronunțată de
Tribunalul București, secția a III-a civilă, iar cuantumul despăgubirilor
cuprinse în această sentință a fost actualizat prin sentința civilă nr. 470 din
17 aprilie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civila.
Sumele pretinse
de reclamanți în conformitate cu anexa
I
partea a
II-
a din Regulamentul pentru aplicarea Legii nr. 64/1991
cuprins în H.G. nr. 152/1992 privesc adaosul pentru aplicarea invenției în anii
1980 - 1991, așa încât reclamanții ar fi trebuit să solicite aceste sume fie odată
cu cele solicitate conform Părții
I
din anexa
I,
întrucât priveau o perioada anterioară, fie separat, însa
în termenul de prescripție de 3 ani care începea să curgă cel mai târziu de la
intrarea în vigoare a H.G. nr. 152/2992, respectiv 30 aprilie 1992.
Cum acțiunea de
fata a fost promovata la 2 septembrie 2003, Curtea a constat că la momentul
promovării cererii dreptul material la acțiune era prescris.
Nu pot fi
reținute susținerile intimaților în sensul că prescripția nu a operat, întrucât
demersurile invocate de intimați au privit alte drepturi decât cele pretinse
prin cererea ce face obiectul prezentului litigiu, respectiv acele drepturi
care au fost valorificate prin sentința civila nr. 1244 din 19 decembrie 1995
pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. Nimic nu i-a
împiedicat pe reclamanți ca în cadrul cererii ce a fost soluționată prin
sentința civilă nr. 1244/1995 să solicite și stabilirea drepturilor în
conformitate cu anexa
I
partea a Il-a din Regulamentul
cuprins în H.G. nr. 152/1992, având în vedere că pretențiile de față privesc o
perioadă anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991. De asemenea, nimic
nu i-a împiedicat pe reclamanți să valorifice aceste drepturi printr-o acțiune
separată promovată în cursul termenului de prescripție.
În consecința,
Curtea a constatat întemeiată excepția prescripției dreptului material la
acțiune, nemai impunându-se analiza celorlalte motive de apel invocate.
Împotriva
acestei decizii au declarat recurs reclamanții D.M. și T.P., criticând-o ca
fiind netemeinică și nelegală în baza art. 304 C. proc. civ., fără indicarea
motivelor de modificare ori casare incidente.
Prin
dezvoltarea motivelor de recurs ce pot fi încadrate, conform art. 306 alin. (3)
C. proc. civ., în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată
că dispozițiile art. 22 din Decretul nr. 167/1958 nu se aplică acțiunilor
privind dreptul de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și
superficie, ca în cazul de față deoarece drepturile de autor sunt drepturi de
redevență la uzufructul și uzul unei proprietate intelectuală, brevetul de
invenție.
Se arată că de
fapt este vorba de prescripția achizitivă de 10-20 de ani și nu de prescripția
extinctivă.
Intimata nu
este îndreptățită să invoce excepția prescripției extinctive față de
dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 deoarece prin refuzul de
actualizare prin indexare, ca urmare a tergiversării executării sentinței
civile nr. 470 din 17 aprilie 2000, prin viclenie i-a pus pe recurenți în
imposibilitatea de a evalua drepturile maxime cuvenite autorilor invenției, așa
cum rezultă din adresa I.C.M.A. nr. 433 din 14 martie 2003.
Intimata, prin întâmpinarea formulată în termenul
prevăzut de
art. 308 alin. (2) C.
proc. civ., solicită respingerea recursului, ca
nefundat, întrucât prescripția dreptului la acțiune a fost reținută în
mod
corect.
Analizând
decizia din perspectiva criticilor formulate, a
probatoriilor administrate în toate etapele procesuale și a
dispozițiilor
legale incidente în
cauză, Înalta Curte reține caracterul nefondat al
recursului pentru
argumentele ce succed:
Recurenții, prin acțiunea formulată la 2
septembrie 2003, au solicitat
obligarea
intimatei în temeiul contractului de cesiune a invenției a cărei
autori
sunt, la plata integrală a drepturilor bănești cuvenite aferente
unei invenții nerecompensate până la data intrării
în vigoare a Legii
nr. 64/1991.
Invocarea de
către recurenți a dispozițiilor art. 22 din Decretul
nr. 167/1958 este lipsită de finalitate juridică întrucât prevederea se
referă la imprescriptibilitatea acțiunii reale,
temei de drept ce nu se
aplică și
acțiunilor personale, din categoria lor făcând parte și cererea de chemare în
judecată formulată de reclamanți, acțiune referitoare la
un drept de
creanță.
Recurenții
invocă greșit și dispozițiile art. 8 din Decretul
nr. 167/1958 (prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei
pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de
la data când păgubitul a
cunoscut sau
trebuia să cunoască, atât paguba). Textul de lege se aplică
în materia răspunderii civile delictuale și nu a
răspunderii civile
contractuale, aplicabilă cauzei.
Instituția juridică a prescripției achizitive,
invocată în recurs, nu
are
aplicabilitate în cauză deoarece privește un mod de dobândire a
dreptului de proprietate prin exercitarea unei
posesii asupra unui bun
imobil, pe o
anumită perioadă, 10-20 de ani ori 30 de ani. Ori, în cauza
de față sunt discutate drepturile de proprietate
intelectuală ale autorilor
unei
invenții, drepturi ce intră în categoria drepturilor mobile prin
determinarea
legii.
Din motivele de recurs transpune ideea, deși nu
este pe deplin
structurată, că
termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la
14 martie 2003 când directorul SC I. SA a
comunicat recurenților
eșalonarea plăților cuvenite.
Susținerea nu
poate fi primită întrucât eșalonarea plăților se
referă la modalitatea de executare a sentinței civile nr. 1244 din 19
decembrie 1994
și nu la pretențiile din pricina de față.
Drept urmare, Înalta
Curte, reținând că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare
a legii, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (l) C. proc. civ., va respinge
recursul ca nefondat.
Față de poziția
intimatei de parte câștigătoare în proces, recurenții vor fi obligați la 2000
lei cheltuieli de judecată către aceasta, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin.
(l) și (3) C. proc. civ.
Cuantumul
cheltuielilor de judecată a fost apreciat la 2000 lei și nu la 7418,16 lei cât
s-a solicitat, față de împrejurarea că întâmpinarea reprezintă o reiterare a
motivelor de apel precum și a faptului că soluția instanței de apel s-a bazat
pe o excepție și anume aceea a prescripției dreptului la acțiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefundat,
recursul formulat de reclamanții D.M. și T.P. împotriva deciziei nr. 18/ A din
27 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a
IX-
a
civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Obligă
recurenții la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimata SC I. SA
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 9 martie 2010.