ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1580/2010

Deliberând asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ. , constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 368 din 29 aprilie 2004, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins atât excepția autorității de lucru judecat, cât și acțiunea principală formulată de reclamanții T.P., D.M. și C.V. în contradictoriu cu pârâta SC I. SA, ca neîntemeiate. Prin încheierea de ședință din 2 februarie 2005, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a dispus înaintarea dosarului în favoarea Curții de Apel București, secția a IX- a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, având în vedere obiectul dedus judecății și anume, pretenții-acordarea drepturilor de autor.

Curtea de Apel București, secția a IX- a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia civilă nr. 221/ A din 14 iunie 2005, a respins, ca nefundat, apelul reclamanților declarat împotriva sentinței civile nr. 368/ F din 29 aprilie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. Recursul declarat de reclamanți împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia civilă nr. 10442 din 21 decembrie 2006, prin care s-a casat decizia apelată, s-a dispus desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal. În rejudecare, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1065 din 10 iunie 2008, a admis acțiunea reclamanților și a obligat pârâta SC I. SA să plătească reclamanților următoarele sume în lei, la cursul B.N.R.

din ziua efectuării plății, cu titlu de drepturi bănești cuvenite conform H.G. nr. 152/1992, anexa 1, partea a II- a, pct. l, astfel: T.P. 19.156 DOLARI S.U.A.; D.M. și C.V. câte 9578 DOLARI S.U.A. fiecăruia. Curtea de Apel București, secția a IX- a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia civilă nr. 18/ A din 27 ianuarie 2009, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă SC I. SA împotriva sentinței civile nr. 1065 din 10 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV- a civilă, în dosarul nr. 23409/3/2007 în contradictoriu cu intimații-reclamanți T.P., D.M. și C.V. A schimbat în tot sentința apelata în sensul că a anulat cererea formulata de C.V. în contradictoriu cu pârâta SC I. SA, în temeiul art. 161 C proc.

civ., pentru lipsa calității de reprezentant; a admis excepția prescripției formulării acțiunii; a respins ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamanții T.P. și D.M. împotriva pârâtei SC I. SA și a obligat pe intimații T.P. și D.M. la plata către apelanta a cheltuielilor de judecata în sumă de 6251,61 lei. La pronunțarea acestei decizii, Curtea a avut în vedere următoarele considerente: În ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant a reclamantului C.V. în persoana numitului T.P., invocată în fața primei instanțe, în primul ciclu procesual, Curtea a constatat că nu pot fi reținute susținerile apelantei în sensul că soluționarea acestei excepții ar fi intrat în puterea lucrului judecat, având în vedere că sentința 368 a fost în totalitate desființată prin decizia civila nr. 10442 din 21 decembrie 2006, iar încheierea prin care se soluționase această excepție, fiind încheierea de dezbateri, făcea parte integrantă din sentința desființată.

Având în vedere cele susținute de apelanta, Curtea a constatat că practic se reiterează excepția lipsei calității de reprezentant a reclamantului C.V. în persoana numitului T.P. Cu privire la această excepție, Curtea a constatat că cererea de chemare în judecată este semnată pentru C.V. de către T.P., iar în cerere se menționează că reclamantul C.V. ar fi reprezentat prin procură de T.P. Procura invocata ca temei al reprezentării din dosarul nr. 3748/2003 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, autentificata sub nr. 2175 din 1 septembrie 1997 de Consulatul General al României la Toronto, este dată pentru o altă cauză decât cea de față. Ca atare, nefăcându-se dovada calității de reprezentant în persoana lui T.P., cererea formulata de acesta în numele reclamantului C.V.

a fost anulată în temeiul art. 161 C. proc. civ. În ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată ca motiv de apel, Curtea a constatat că față de dispozițiile exprese ale deciziei de casare și desființare cu trimitere spre rejudecare, prima instanță a fost învestită cu rejudecarea numai a capătului al doilea al cererii de chemare în judecată, respectiv cel privind obligarea pârâtei să achite autorilor invenției adaosul la sumele cuvenite autorilor ca drepturi de autor pentru invenția aplicata, la valoarea echivalenta a 60.315 DOLARI S.U.A., reprezentând o cotă anuală de 50 % din economiile realizate pentru restul anilor de aplicare, în conformitate cu cele prevăzute în H.G.R.

nr. 152/1992 anexa 1, partea II, pct. 1. Dreptul la acțiune al reclamanților a început să curgă de la intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1991 sau, cel mai târziu, de la intrarea în vigoare a H.G. 152/1992, prin care au fost detaliate modalitățile de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite inventatorilor. Reclamanții și-au valorificat dreptul prevăzut în art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 în conformitate cu anexa I partea I din Regulamentul pentru aplicarea Legii nr. 64/1991 cuprins în H.G. 152/1992, obținând sentința civila nr. 1244 din 19 decembrie 1995 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, iar cuantumul despăgubirilor cuprinse în această sentință a fost actualizat prin sentința civilă nr. 470 din 17 aprilie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civila.

Sumele pretinse de reclamanți în conformitate cu anexa I partea a II- a din Regulamentul pentru aplicarea Legii nr. 64/1991 cuprins în H.G. nr. 152/1992 privesc adaosul pentru aplicarea invenției în anii 1980 - 1991, așa încât reclamanții ar fi trebuit să solicite aceste sume fie odată cu cele solicitate conform Părții I din anexa I, întrucât priveau o perioada anterioară, fie separat, însa în termenul de prescripție de 3 ani care începea să curgă cel mai târziu de la intrarea în vigoare a H.G. nr. 152/2992, respectiv 30 aprilie 1992. Cum acțiunea de fata a fost promovata la 2 septembrie 2003, Curtea a constat că la momentul promovării cererii dreptul material la acțiune era prescris.

Nu pot fi reținute susținerile intimaților în sensul că prescripția nu a operat, întrucât demersurile invocate de intimați au privit alte drepturi decât cele pretinse prin cererea ce face obiectul prezentului litigiu, respectiv acele drepturi care au fost valorificate prin sentința civila nr. 1244 din 19 decembrie 1995 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. Nimic nu i-a împiedicat pe reclamanți ca în cadrul cererii ce a fost soluționată prin sentința civilă nr. 1244/1995 să solicite și stabilirea drepturilor în conformitate cu anexa I partea a Il-a din Regulamentul cuprins în H.G. nr. 152/1992, având în vedere că pretențiile de față privesc o perioadă anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991.

De asemenea, nimic nu i-a împiedicat pe reclamanți să valorifice aceste drepturi printr-o acțiune separată promovată în cursul termenului de prescripție. În consecința, Curtea a constatat întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, nemai impunându-se analiza celorlalte motive de apel invocate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții D.M. și T.P., criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală în baza art. 304 C. proc. civ., fără indicarea motivelor de modificare ori casare incidente. Prin dezvoltarea motivelor de recurs ce pot fi încadrate, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se arată că dispozițiile art. 22 din Decretul nr. 167/1958 nu se aplică acțiunilor privind dreptul de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie, ca în cazul de față deoarece drepturile de autor sunt drepturi de redevență la uzufructul și uzul unei proprietate intelectuală, brevetul de invenție. Se arată că de fapt este vorba de prescripția achizitivă de 10-20 de ani și nu de prescripția extinctivă. Intimata nu este îndreptățită să invoce excepția prescripției extinctive față de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 deoarece prin refuzul de actualizare prin indexare, ca urmare a tergiversării executării sentinței civile nr. 470 din 17 aprilie 2000, prin viclenie i-a pus pe recurenți în imposibilitatea de a evalua drepturile maxime cuvenite autorilor invenției, așa cum rezultă din adresa I.C.M.A.

nr. 433 din 14 martie 2003. Intimata, prin întâmpinarea formulată în termenul prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului, ca nefundat, întrucât prescripția dreptului la acțiune a fost reținută în mod corect. Analizând decizia din perspectiva criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed: Recurenții, prin acțiunea formulată la 2 septembrie 2003, au solicitat obligarea intimatei în temeiul contractului de cesiune a invenției a cărei autori sunt, la plata integrală a drepturilor bănești cuvenite aferente unei invenții nerecompensate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991.

Invocarea de către recurenți a dispozițiilor art. 22 din Decretul nr. 167/1958 este lipsită de finalitate juridică întrucât prevederea se referă la imprescriptibilitatea acțiunii reale, temei de drept ce nu se aplică și acțiunilor personale, din categoria lor făcând parte și cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, acțiune referitoare la un drept de creanță. Recurenții invocă greșit și dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 (prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba). Textul de lege se aplică în materia răspunderii civile delictuale și nu a răspunderii civile contractuale, aplicabilă cauzei.

Instituția juridică a prescripției achizitive, invocată în recurs, nu are aplicabilitate în cauză deoarece privește un mod de dobândire a dreptului de proprietate prin exercitarea unei posesii asupra unui bun imobil, pe o anumită perioadă, 10-20 de ani ori 30 de ani. Ori, în cauza de față sunt discutate drepturile de proprietate intelectuală ale autorilor unei invenții, drepturi ce intră în categoria drepturilor mobile prin determinarea legii. Din motivele de recurs transpune ideea, deși nu este pe deplin structurată, că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la 14 martie 2003 când directorul SC I. SA a comunicat recurenților eșalonarea plăților cuvenite. Susținerea nu poate fi primită întrucât eșalonarea plăților se referă la modalitatea de executare a sentinței civile nr. 1244 din 19 decembrie 1994 și nu la pretențiile din pricina de față.

Drept urmare, Înalta Curte, reținând că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (l) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. Față de poziția intimatei de parte câștigătoare în proces, recurenții vor fi obligați la 2000 lei cheltuieli de judecată către aceasta, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (l) și (3) C. proc. civ. Cuantumul cheltuielilor de judecată a fost apreciat la 2000 lei și nu la 7418,16 lei cât s-a solicitat, față de împrejurarea că întâmpinarea reprezintă o reiterare a motivelor de apel precum și a faptului că soluția instanței de apel s-a bazat pe o excepție și anume aceea a prescripției dreptului la acțiune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul formulat de reclamanții D.M. și T.P. împotriva deciziei nr. 18/ A din 27 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX- a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Obligă recurenții la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimata SC I. SA Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2010.