ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3362/2010

Prin

sentința comercială nr. 13003 din 9 noiembrie 2007

pronunțată în dosarul nr. 23656/3/2005 al Tribunalului

București, secția a V-a comercială, s-a admis acțiunea

formulată de reclamantul N.C. împotriva pârâtului B.C.I., cu

consecința obligării acestuia la plata sumei de 24.160,87 lei cu

titlu de penalități, 127.717,26 lei reprezentând dobândă și

4.219,09 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție

prima instanță a reținut în esență că prin

contractul de vânzare-cumpărare acțiuni încheiat la data de 17

septembrie 2001 reclamantul a vândut pârâtului un număr de 2595

acțiuni emise de SC C. SA Zalău pentru prețul de 3.779.629.000

lei (rol) echivalentul a 125.000 dolari S.U.A.

Prin sentința nr. 1094 din 7 martie 2005,

rămasă irevocabilă, Tribunalul București, secția a

VI-a comercială, a obligat pârâtul la plata sumei de 92.144 dolari S.U.A.,

în lei, la data plății, cu titlu de preț și a respins ca

prematură cererea reclamantului N.C., pentru plata dobânzilor și a

penalităților de întârziere, pentru neîndeplinirea procedurii

concilierii directe.

În acest context, arată tribunalul este întemeiată

solicitarea reclamantei bazată pe clauza penală înserată în art.

5 din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni, de obligare a

pârâtului la plata penalizăților de întârziere de 0,1% pe zi,

calculate, conform contractului, la valoarea ratei neachitate, dar nu mai mult

de 60 de zile.

S-a avut în vedere faptul că printr-o

hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului

judecat, a fost stabilită obligația pârâtului de plată a

prețului, fiind înlăturate ca neîntemeiate apărările

acestuia, astfel că este justificată solicitarea reclamantului care a

dovedit cuantumul pretențiilor formulate.

În această privință, prima

instanță menționează că deși pârâtul a contestat

cuantumul sumelor, a cerut și i s-a încuviințat efectuarea unei expertize

contabile, ulterior însă nu a înțeles să achite onorariul

stabilit fiind, prin urmare, decăzut din dreptul de a administra proba.

Cererea de completare a hotărârii formulate de

reclamantul N.C., în temeiul art. 2812 C. proc. civ., pentru obligarea

pârâtului la plata integrală a cheltuielilor de judecată, a fost

soluționată prin sentința comercială nr. 5255 din 11

aprilie 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

care considerându-se investit cu acțiunea comercială având ca obiect

pretenții, a respins cererea ca nefondată.

Apelurile formulate de pârâtul B.C.I. împotriva

sentinței comerciale nr. 13003 din 9 noiembrie 2007 și respectiv de reclamant

împotriva sentinței comerciale nr. 5255 din 11 aprilie 2008, ale

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, au fost admise

prin decizia nr. 368 din 30 septembrie 2008 a Curții de Apel București,

secția a V-a comercială, cu consecința desființării

ambelor hotărâri și trimiterii cauzei spre rejudecare, cu motivarea

că în dosar au fost pronunțate două hotărâri judecătorești

prin care s-a soluționat în mod diferit aceeași cerere de chemare în

judecată, creându-se confuzie în legătură cu modul de

soluționare a cauzei.

Această hotărâre a fost casată prin

decizia nr. 823 din 11 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, îndreptată prin încheierea nr. 2158 din 23 septembrie 2009,

iar cauza a fost trimisă pentru rejudecarea apelurilor pe fond, în

considerarea faptului că au fost aplicate greșit dispozițiile art.

297 alin. (1) teza I C. proc. civ.

S-a stabilit prin decizia de casare ca instanța

de apel să analizeze criticile formulate de fiecare apelant în parte, în

raport de sentința pe care, fiecare, a înțeles să o atace,

respectiv, criticile formulate de pârât pe fondul cauzei soluționat prin

sentința nr. 13003 din 9 noiembrie 2007 și cele referitoare la omisiunea

acordării tuturor cheltuielilor de judecată solicitate de reclamant,

cerere soluționată prin sentința nr. 5255 din 11 aprilie 2008.

Investită în acest mod, Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, prin decizia nr. 394 din 13

octombrie 2009, a admis apelul reclamantului N.C. împotriva sentinței nr. 5255

din 11 aprilie 2008, pe care în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. a

desființat-o și a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare întrucât

prima instanță nu a cercetat obiectul cererii reclamantului de

completare a sentinței comerciale nr. 13003/2007.

Totodată s-a respins ca nefondat apelul

pârâtului B.C.I. împotriva sentinței nr. 13003 din 9 noiembrie 2007 a

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pârâtul fiind obligat

și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7.000 lei

cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a proceda astfel, instanța de apel a arătat

că în mod justificat tribunalul a reținut temeinicia

pretențiilor reclamantului având în vedere sentința nr. 1094/2005 a

Tribunalului București, irevocabilă, cuantumul sumelor datorate fiind

corect calculate în funcție de cursul de schimb valutar de la data scadenței

prețului, respectiv de la data la care pârâtul trebuia să efectueze

plata către reclamant.

De asemenea, sentința este legală și

din perspectiva modului de soluționare a excepției necompetenței

materiale, tribunalul făcând o aplicare corespunzătoare a

prevederilor art. 10 pct. 4 C. proc. civ.

Cererea formulată de reclamantul N.C. pentru

completarea acestei decizii a fost respinsă ca nefondată prin decizia

comercială nr. 38 din 26 ianuarie 2010, cu motivarea că nu se poate

reține omisiunea instanței de a se pronunța asupra

capătului de cerere accesoriu, în condițiile în care s-a dispus

obligarea părții adverse să plătească onorariul

avocațial în cuantum de 7.000 lei, suportat în acea etapă

procesuală de reclamant, în care față de soluția

pronunțată prin decizia comercială nr. 394/2009 nu s-a putut lua

în considerare întregul onorariu avocațial.

Împotriva deciziilor pronunțate de instanța

de apel au declarat recurs ambele părți.

Pârâtul B.C.I. critică decizia nr. 394 din 13

octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a

comercială, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor recurentul invocă faptul

că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină,

considerentele sunt lapidare și nu răspuns în concret criticilor

formulate împotriva sentinței cu privire la momentul raportării la moneda

națională în ceea ce privește penalitățile de

întârziere, respectiv data la care se efectuează plata.

De asemenea, arată recurentul, instanța de apel

nu a analizat criticile referitoare la erorile din cuprinsul calculului efectuat

de reclamant, precum și cu privire la valoarea dobânzii, care fiind

pretinsă pentru o sumă exprimată în valută, nu putea depăși

valoarea de 6%.

Un alt motiv de recurs vizează lipsa de temei

legal a hotărârii care s-a bazat în exclusivitate pe calculul unilateral

întocmit de reclamant, dar care, deși contestat de pârât, a fost acceptat

de tribunal, prin ignorarea regulilor în materia probațiunii și

încălcarea prevederilor art. 1169 C. civ., potrivit căruia sarcina

probei încumbă reclamantului.

Sentința a fost criticată sub acest aspect,

însă instanța de apel nu se pronunță cu privire la acest

motiv de nelegalitate și de netemeinicie.

Reclamantul N.C. prin recursul formulat împotriva deciziei

comerciale nr. 38 din 26 ianuarie 2010 a Curții de Apel București

invocând prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., a criticat

hotărârea în privința cuantumului cheltuielilor de judecată la

plata cărora a fost obligat pârâtul în condițiile în care din

considerentele deciziei nu a rezultat faptul că instanța de apel ar

fi cenzurat valoarea cheltuielilor de judecată, situație în care pârâtul

datora cu acest titlu suma de 20.000 lei și nu 7.000 lei acordată

prin decizia recurată.

Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor

invocate și din dispozițiile legale anterior menționate, Curtea,

constată că sunt fondate.

Astfel, în privința recursului declarat de

pârâtul B.C.I. împotriva deciziei nr. 394 din 13 octombrie 2009 se va

reține că în considerentele acesteia nu se regăsesc, în conformitate

cu prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motivele de fapt și de drept

avute în vedere la pronunțarea deciziei, care cuprinde, pe scurt, un

istoric al litigiului și a soluțiilor adoptate, precum și referirea,

în termeni generali la legalitatea și temeinicia sentinței atacate.

Deși apelul pârâtului cuprinde critici

referitoare la cuantumul și modul de calcul al sumelor la plata

cărora, a fost obligat, și respectiv la sarcina probei în

condițiile în care pretențiile reclamantului au fost contestate,

instanța de apel omite a analiza în concret aceste critici, nesocotind

astfel obligația de a soluționa apelul prin prisma tuturor criticilor,

după cum rezultă din considerentele deciziei nr. 823 din 11 martie

2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Procedând în acest mod, instanța de apel a

nesocotit dispozițiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ., potrivit

cărora, după casare, instanța de fond va rejudeca, din nou,

ținând seama de toate motivele invocate, precum, și pe cele ale art.

129 alin. (5) C. proc. civ. potrivit cărora, în scopul aflării

adevărului în cauză și pentru aplicarea corectă a legii,

instanța va putea ordona administrarea probelor pe care le consideră

necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Din această perspectivă, prin decizia

recurată eronat s-a reținut legalitatea sentinței

pronunțată de tribunal prin preluarea necenzurată a

susținerilor reclamantului cu privire la cuantumul sumelor pretins

datorate de pârât, stabilind în sarcina acestuia, contrar prevederilor art. 1169

C. civ. obligația de a achita contravaloarea onorariului pentru efectuarea

expertizei.

În acest context, soluția ce se impune este aceea

de admitere a recursului pârâtului potrivit art. 312 alin. (1), (3) și (5)

C. proc. civ., casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare,

prilej cu care vor fi administrate, la cererea părților sau din

oficiu toate probele necesare și utile justei soluționări a

cauzei.

Pentru identitate de rațiune și recursul formulat

de reclamant împotriva deciziei nr. 38 din 26 ianuarie 2010 va fi admis

deoarece criticile privesc modul de soluționare a cererii accesorii de

obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată astfel că

pentru soluționarea unitară a cauzei se va aplica art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., și în acestă privință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul B.C.I. împotriva

deciziei comerciale nr. 394 din 13 octombrie 2009 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o

casează în parte și dispune trimiterea cauzei pentru rejudecarea

apelului declarat de pârâtul B.C.I. împotriva sentinței nr. 13003 din 19

noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

Menține restul dispozițiilor deciziei.

Admite recursul declarat de reclamantul N.C.

împotriva deciziei comerciale nr. 38 din 26 ianuarie 2010 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o

casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 octombrie 2010.