ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 54/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 54/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr.

4340 din 24 octombrie 2005 pronunțată în dosar nr. 10754/2004 al Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, s-a admis în parte acțiunea precizată

formulată de reclamanta A.V.A.S. împotriva pârâtului H.F. și în consecință s-a

dispus rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare de acțiuni nr. 986/1997

modificat a fost obligat pârâtul să restituie reclamantei un număr de 925

acțiuni nominative la SC A.D. SA, s-a constatat că reclamanta este îndreptățită

să rețină sumele achitate de pârât în executarea contractului. Totodată pârâtul

a mai fost obligat la plata sumei de 91.539.301 lei compusă din 6.637.030 lei

dobândă și 84.902.271 lei penalități calculate până la data de 15 noiembrie

2004 și s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtului

la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această

soluție, tribunalul, în rejudecare după casare, a reținut în esență că raportat

la clauzele contractuale și dispozițiile art. 21 din O.G. nr. 25/2002 este

justificată solicitarea reclamantei de rezoluțiune a contractului de vânzare

cumpărare acțiuni dat fiind faptul că pârâtul deși a dobândit dreptul de

proprietate asupra acțiunilor nu și-a îndeplinit obligația corelativă de plată

a prețului achitând doar o rată cu titlu de avans, nu și pe celelalte 5 rate

care aveau scadența în perioada 1 iulie 1998 – 1 iulie 2002.

În aceste condiții, arată

tribunalul, este întemeiată și cererea de obligare a pârâtului la plata

dobânzilor și penalităților al căror cuantum a fost stabilit pe baza expertizei

efectuate în cauză, reclamantul având totodată dreptul să rețină suma plătită

cu titlu de avans în temeiul art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, dispoziție

cu caracter derogator de la principiul repunerii părților în situația anterioară

încheierii contractului.

Totodată, prima instanță a

respins capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata

daunelor-interese constând în dividende deoarece nu s-a dovedit că pârâtul ar

fi încasat aceste beneficii, iar cererea de reactualizare a sumei a fost

respinsă în temeiul art. 371

2

alin. (3) teza II C. proc. civ., cu

motivarea că această operațiune urmează a fi efectuată de executorul

judecătoresc.

Apelurile declarate de

ambele părți au fost respinse prin decizia comercială nr. 298 din 18 mai 2006

pronunțată în dosar nr. 25973/3/2004 al Curții de Apel București, secția a VI-a

comercială.

În privința apelului

declarat de reclamantă, instanța de apel a reținut că sunt nefondate criticile

referitoare la respingerea capătului de cerere privind reactualizarea sumei

deoarece prin ultima precizare de acțiune au fost solicitate sumele acordate,

de altfel de către tribunal cu titlu de dobândă și penalități. Cererea

formulată de reclamantă, ulterior închiderii dezbaterilor, prin concluziile scrise

nu constituie o sesizare legală a instanței, motiv pentru care aceasta în mod

corect nu a luat-o în considerare.

De asemenea, critica

referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu

expert a fost respinsă întrucât din expertiză a rezultat că nu se poate reține

în sarcina pârâtului vreo culpă în producerea altor daune reclamantei, situație

în care, nu sunt incidente prevederile art. 21 alin. (4) care trebuie

interpretate în sensul că, cheltuielile aferente expertizei prevăzute de alin.

(3) vor fi recuperate de la cumpărător, doar în ipoteza în care acesta ar fi

căzut în pretenții.

Apelul pârâtului a fost, de

asemenea, respins, ca nefondat, cu motivarea că, contrar celor susținute,

contractul în litigiu nu a fost desființat în 1999, cererea de reziliere

formulată de pârât nefiind admisă, astfel încât convenția părților fiind în

derulare la data intrării în vigoare a O.G. nr. 25/2002 este supusă în privința

efectelor rezoluțiunii acestui act normativ.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs ambele părți.

Reclamanta A.V.A.S. critică

hotărârea ca fiind nelegală în privința modului de soluționare a cererii de

actualizare a daunelor-interese constând în dobânzi și penalități, în

condițiile în care ambele instanțe au reținut că în speță își găsesc

aplicabilitatea dispozițiile art. 371

2

alin. (3) teza II C. proc.

civ., deși prin cererea înregistrată la data de 21 octombrie 2005 a solicitat

obligarea pârâtului și la plata acestor sume reactualizate.

A doua critică vizează modul

de interpretare a prevederilor art. 21 alin. (3) și (4) din O.G. nr. 25/2002

conform cărora cheltuielile aferente efectuării expertizei sunt în sarcina

cumpărătorului, respectiv a pârâtului, motiv pentru care decizia este nelegală

și în privința respingerii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pârâtul H.F. critică decizia

pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

arătând în dezvoltarea motivelor că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile O.G.

nr. 25/2002, deoarece contractul nu era în vigoare la data apariției acestui

act normativ în condițiile în care a solicitat rezilierea în februarie 1999.

Ulterior, prin înscrisul

depus la dosar pârâtul a înțeles să invoce și alte motive apreciate ca fiind de

ordine publică, constând în nelegala citare a intimatei SC A.D. SA, prin

lichidator judiciar, conform art. 87 alin. (5) C. proc. civ., precum și faptul

că au fost încălcate dispozițiile exprese ale art. 23 din O.G. 25/2002 care

interzice desființarea contractelor dacă societatea se află în procedura

falimentului, și cele ale art. 1 și 4 din Legea nr. 469/2002 în privința

penalităților de întârziere care nu pot depăși cuantumul sumei asupra căreia

sunt calculate.

De asemenea, arată

recurentul, ca urmare a rezoluțiunii contractului părțile vor fi repuse în

situația anterioară restituindu-și prestațiile executate în temeiul

contractului desființat, dar chiar și în ipoteza în care ar fi aplicabile

prevederile art. 21 din O.G. nr. 25/2002 reclamanta ar putea reține doar sumele

achitate ca avans sau penalități, orice alte solicitări depășind cadrul legii

speciale.

Analizând recursurile

declarate prin prisma motivelor invocate raportat la prevederile art. 21, 24

din O.G. nr. 25/2002 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea constată că

acestea sunt nefondate.

Astfel, referitor la

recursul reclamantei se va reține că în mod corect instanța de apel verificând

legalitatea investirii tribunalului cu cererea privind obligarea pârâtului la

plata daunelor-interese reactualizate a constatat că această cerere a fost

formulată la data de 21 octombrie 2005, adică după închiderea dezbaterilor din

data de 17 octombrie 2005 și după amânarea pronunțării, situație în care deși

nu a mai fost în măsură să o analizeze, a indicat totuși posibilitatea

actualizării conform art. 371

2

alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, este

neîntemeiat și cel de al doilea motiv de recurs în condițiile în care obligarea

părții la plata cheltuielilor de judecată este condiționată de culpa

procesuală.

Din această perspectivă,

este corect argumentul instanței de apel în sensul că dispozițiile art. 21 alin.

(4) din O.G. nr. 25/2002 trebuie interpretate în sensul că doar în ipoteza în

care expertiza efectuată conform alin. (3) al aceluiași articol, ar fi reținut

că pârâtul a căzut în pretenții în raport cu scopurile pentru care s-a

administrat proba respectivă, cheltuielile aferente pot fi recuperate de la

acesta, nu și în situația în care concluziile expertizei infirmă susținerile

reclamantei.

Referitor la recursul

declarat de pârât se va reține că și aceste critici sunt nefondate, iar decizia

recurată este legală și sub aspectul interpretării și aplicării dispozițiilor art.

21 și 24 din O.G. nr. 25/2002 în sensul că efectele rezoluțiunii prevăzute de

legea specială sunt diferite în raport cu cele ale dreptului comun în materie,

cu consecința că repunerea în situația anterioară nu operează integral ci

potrivit acestui act normativ și dispozițiilor contractului din litigiu. Acest

contract, era în derulare la data apariției ordonanței, deoarece contrar

susținerilor recurentului cererea sa de reziliere din februarie 1999 nu a

produs nici un efect nefiind urmată de o acceptare din partea reclamantei,

astfel încât în mod corect au fost aplicate dispozițiile O.G. nr. 25/2002.

Cu privire la motivele

formulate, la data de 15 martie 2007, Curtea reține că acestea nu pot fi

încadrate astfel cum susține pârâtul în categoria celor avute în vedere de

prevederile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., nefiind motive de ordine publică,

ci critici noi formulate direct în recurs și după depășirea termenului de 15 zile

pentru motivare, astfel încât fiind tardiv depuse nu vor fi examinate.

Prin urmare, ambele

recursuri fiind nefondate vor fi respinse conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., iar recurenții fiind în culpă procesuală vor fi obligați în temeiul art. 274

C. proc. civ. și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5,6 lei către

lichidatorul SC C. SA Satu Mare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de reclamanta A.V.A.S. București și de pârâtul H.F. împotriva

deciziei nr. 298 din 18 mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VI-a comercială, ca nefondate.

Obligă recurenții la plata

sumei de 5,6 lei cheltuieli de judecată către lichidatorul SC C. SA Satu Mare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 ianuarie 2008.