ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2986/2013

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2006, modificată la primul termen de judecată, reclamantul O.M.E. a chemat în judecată pe pârâții M.M. (ziarist la jurnalul „Ev. Z."), Ș.E. (șef secție investigații la același jurnal), C.G. (redactor șef adjunct „Ev. Z."), l.R. (redactor șef „Ev. Z."), Jurnalul Ev. Z., prin reprezentanți legali, SC T.R.R. SRL (în calitate de editor al cotidianului „Ev. Z."), prin reprezentant legal, precum și pe pârâtul l.D.N., solicitând obligarea pârâților, în solidar, la plata daunelor morale în cuantum de 1.000.000 lei; obligarea redacției și editorului ziarului Ev. Z. la publicarea integrală a dispozitivului hotărârii care se va pronunța, cu respectarea reproducerii în ziar la scara 1:1 a dimensiunilor formatului de pagină pe care tribunalul va redacta hotărârea (format A4), cu următorul titlu: „Ev.Z. obligat la despăgubiri în procesul cu M.O.", având caractere identice ca format și dimensiuni cu titlurile articolelor denigratoare, publicarea urmând să se facă pe prima pagină și în cele imediat următoare pentru reproducerea integrală a textului dispozitivului hotărârii judecătorești, în întreg tirajul și în toate edițiile teritoriale, pe parcursul a cinci numere consecutiv (reprezentând egalul numerelor de ziar în care reclamantul a fost denigrat), pe cheltuiala pârâților; obligarea redacției și editorului Ev. Z. ca publicarea, în condițiile anterior menționate, să se facă în termen de maxim trei zile de la momentul luării la cunoștință de conținutul dispozitivului hotărârii rămasă definitivă și irevocabilă, sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 10.000 lei pe fiecare zi de întârziere, până la îndeplinirea întocmai a obligației, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 875 din 06 mai 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Jurnalul Ev. Z.; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Jurnalul Ev. Z., pentru lipsa capacității procesuale pasive a pârâtului; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ș.E. și C.G.; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâții Ș.E. și C.G., ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului l.R.; a admis, în parte, cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâții M.M., l.R. și l.D.N.; a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamant a unor despăgubiri, pentru daune morale cauzate, în sumă de 20.000 lei; a obligat pârâta SC R.R. SRL, în calitate de editor al Jurnalului Ev. Z., să publice în acest jurnal, după rămânerea irevocabilă a hotărârii, dispozitivul hotărârii, cu respectarea reproducerii în ziar la scara 9:1 a dimensiunilor formatului de pagină A4 cu titlul „Editorul Ev. Z. obligat la despăgubiri în proces cu M. Of.", având caractere identice ca format și dimensiune cu titlurile articolelor denigratoare, publicarea urmând să se facă pe prima pagină și, eventual, pe cele următoare, pentru reproducerea integrală a textului dispozitivului, în întreg tirajul jurnalului, pe parcursul a 5 (cinci) numere consecutive; a obligat pârâții M.M., SC R.R. SRL, l.R. și l.D.N. la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantului în sumă de 1.270 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că în edițiile jurnalului Ev. Z. apărute în datele de 28 și 29 noiembrie precum și 1, 5 și 6 decembrie 2006 au fost publicate, sub semnătura autorului, pârât în cauză, M.M., o serie de articole privindu-l pe reclamant.

Asupra excepției lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Jurnalul Ev. Z., instanța de fond a reținut că Ev. Z. este o publicație (marcă înregistrată) a editorului SC R.R. SRL, nefiind o persoană juridică, în raport de dispozițiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, s-a apreciat ca fiind întemeiată excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Jurnalul Ev. Z., motiv pentru care, excepția a fost admisă și s-a respins cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Jurnalul Ev. Z., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință, care nu poate avea obligații generate de dreptul civil, material sau procesual.

Relativ la excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ș.E., C.G. și l.R., instanța de fond a constatat că aceștia erau, la vremea apariției articolelor, șef secție investigații, redactor - șef adjunct și, respectiv, redactor - șef la publicația Ev. Z.

Având în vedere dispozițiile art. 30 alin. (8) din Constituție coroborat cu art. 76 din Legea nr. 3/1973, enunțate, s-a reținut că răspunderea civilă pentru conținutul articolelor publicate revine pârâtului M.M., în calitate de autor (indiferent de calitatea sa de ziarist angajat al editorului său colaborator) și editorului de presă SC R.R. SRL, în cazul acestuia din urmă art. 30 alin. (8) din Constituție instituind o răspundere directă, iar nu în calitate de comitent pentru prepusul ziarist. S-a apreciat că în mod fondat reclamantul a făcut referire în cererea introductivă la răspunderea directă pentru faptă delictuală a editorului, invocând inclusiv prevederile art. 1003 C. civ. referitoare la solidaritatea răspunderii.

Răspunderea civilă a editorului pârât a fost analizată prin raportare la invocata faptă delictuală proprie (editarea articolelor), iar nu la calitatea de comitent, pe care pârâtul a încercat să o nege invocând statutul de colaborator al jurnalistului M.M., fără însă să fi și dovedit acest statut.

S-a apreciat că pârâtul l.R. având calitatea de redactor - șef al publicației, avea, la rândul său, o răspundere pentru conținutul articolelor de presă, conform art. 76 alin. (1) și art. 77 din Legea nr. 3/1973, iar în cauză s-a dovedit, prin înscrisurile depuse de reclamant și chiar prin cuprinsul articolului apărut în 05 decembrie 2006, că reclamantul a solicitat și comunicat redactorului - șef al Ev. Z. un drept la replică care însă nu a fost publicat.

Prin prisma răspunderii care-i revine redactorului - șef în publicarea articolelor, ca și în exercitarea dreptului la replică al reclamantului (prevăzut de art. 72 din Legea nr. 3/1973), a fost justificată calitatea procesuală pasivă a acestui pârât în cauză, respectiv față de acesta fiind analizată, de asemenea, întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie.

Nu aceeași situație a fost reținută pentru pârâții Ș.E. și C.G., arătându-se că nu au legătură cu articolele de presă vizate de cererea introductivă și nici nu a fost invocată eventuala lor calitate de membri în consiliul de conducere sau colegiul de redacție al publicației (la care face referire art. 70 din Legea nr. 3/1973), nefiind dovedit că, prin fapte proprii, cei doi pârâți au contribuit la apariția, publicarea articolelor.

Așa fiind, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a celor doi pârâți și a respins cererea reclamantului formulată în contradictoriu cu aceștia, pe temeiul lipsei calității procesuale pasive și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul lonescu Răzvan.

Asupra fondului cererii formulate de reclamant, în contradictoriu cu pârâții M.M., SC R.R. SRL, l.R. și l.D.N., s-a reținut, în esență, că articolele de presă vizate de cererea introductivă reprezintă un demers jurnalistic plasat, fără îndoială, în contextul unei teme de interes general public: invocatul trafic cu arme de producție autohtonă în țări din Africa, aflate sub embargo.

C.E.D.O. a pus accentul pe dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiunile care prezintă un interes public. Acestui drept îi corespunde o „obligație" a jurnaliștilor de a răspândi informații și idei, îndeplinindu-și astfel rolul de „câine de pază al democrației". însă comunicarea informațiilor și ideilor asupra unor teme de interes general nu trebuie să depășească anumite limite. Când s-a invocat existența unor fapte, adevărul lor trebuie să fie demonstrat. Distorsiunea realității, realizată cu rea-credință, depășește limitele criticii acceptabile.

S-a reținut că, în cauză, jurnalistul pârât M.M., plecând de la discuția reală purtată cu pârâtul l.D.N. (al cărei conținut a fost anterior menționat), l-a plasat pe reclamant, fără să existe un suport real factual, în centrul proiectatei tranzacții cu armament, generalizând apoi, prin implicarea reclamantului în „mecanismul spălării șpăgilor din tranzacțiile ilegale cu armament românesc", numindu-l „samsar de tehnică militară", acuzându-l de spălare de bani în Elveția, prin intermediul pârâtului lonescu Dan Nicolae și de coruperea unui funcționar al unei bănci elvețiene, tocmai în scopul desfășurării unor astfel de afaceri ilegale.

Aceste afirmații, care privesc fapte (iar nu judecăți de valoare) au o gravitate extremă, afectând reputația reclamantului, prin crearea unei imagini eronate în ochii publicului și, prin urmare, ar fi trebuit fundamentate pe o bază factuală precisă, fiabilă, solidă. Or, o astfel de bază factuală nu a fost dovedită să existe în cauză.

Contactat de jurnalist, chiar înainte de apariția articolelor în Ev. Z., reclamantul s-a delimitat de afirmațiile pârâtului lonescu D.N., arătând că firma „G.F. I.G. nu este și nu poate fi implicată în astfel de afaceri.

În circumstanțele date, jurnalistul pârât nu a întreprins alte diligente, care ar fi fost necesare pentru verificarea autenticității afirmațiilor pârâtului l.D.N. (referitoare la posibila implicare a reclamantului în proiectata tranzacție, prin intermediul „G.F. I.G.). Mai mult, a distorsionat informația, prezentând ca adevăruri certe implicarea reclamantului în traficul cu armament românesc, respectiv spălarea de bani proveniți din astfel de tranzacții.

Astfel, dacă articolele de presă s-au bazat pe unele aspecte reale, cum ar fi: susținerile pârâtului lonescu D.N., date despre existența firmelor invocate în conținutul articolelor și compunerea capitatului social al acestora, legăturile de prietenie sau afaceri ale reclamantului cu alte persoane, instanța de fond a reținut că jurnalistul pârât M.M. a și construit afirmații lipsite de suport probator, cu intenție calomnioasă la adresa reclamantului.

Dacă unele exagerări sunt permise ziariștilor, mai ales în exprimarea unor judecăți de valoare, iar anumite accente ale articolelor în cauză ar putea fi încadrate în categoria unor astfel de exagerări permise, nu același lucru se poate spune despre afirmarea unor fapte, date ca fiind certe și care nu sunt dovedite, respectiv implicarea reclamantului în trafic de armament și spălare de bani (se pretinde că a fost „aranjată" derularea tranzacției cu arme prin firma „G.F. I.G., aparținând în proporție de 75% reclamantului, reclamantul este prezentat ca „samsar de tehnică militară", personaj făcând parte din „suveica elvețiană", s-a arătat că au fost demonstrate practicile de corupție prin care reclamantul își derulează afacerile).

Analizând întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâților anterior menționați, prima instanță a constatat că atât autorul articolelor, pârâtul M.M., cât și editorul publicației Ev. Z., SC R.R. SRL și redactorul - șef al publicației, l.R., au săvârșit fapte ilicite de natură a atrage răspunderea lor civilă, constând în crearea, respectiv publicarea articolelor cu caracter defăimător la adresa reclamantului, precum și neacordarea dreptului la replică solicitat de reclamant. Prejudiciul produs a constat în atingerea adusă demnității, onoarei, reputației reclamantului, prin imputarea desfășurării activităților ilegale anterior menționate, printr-un mijloc de informare a publicului larg. Legătura de cauzalitate între fapte și prejudiciu, precum și vinovăția pârâților rezultă cu claritate.

Pârâtul l.D.N., deși nu a recunoscut integral că a făcut afirmațiile puse pe seama sa în articolele anterior menționate, nu se poate apăra arătând că nu-și amintește, în parte, conținutul discuțiilor purtate cu jurnalistul. Susținerile sale în fața jurnalistului se găsesc în anterioritatea legăturii de cauzalitate cu prejudiciul produs, întrucât au stat la baza publicării articolelor și s-au constituit de asemenea într-o faptă delictuală, în măsura în care au sugerat ca posibilă desfășurarea unei tranzacții cu armament prin firma „G.F. I.G.", fără să fi avut acordul reclamantului în a-l implica în astfel de afirmații. S-a apreciat ca fiind lipsit de relevanță aspectul invocat de acest pârât în sensul lipsei oricărei intenții de a leza demnitatea și reputația reclamantului prin afirmațiile făcute, întrucât răspunderea civilă delictuală se angajează chiar și pentru culpa simplă, conform art. 999 C. civ.

C.E.D.O. a afirmat în repetate rânduri (spre exemplu, în cauza Nilsen și Johnsen contra Norvegiei) că afirmații referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absența oricăror dovezi care să le susțină și care nu sunt susținute nici de afirmațiile pârtii vătămate, nu se bucură de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a apreciat că afirmațiile extrem de serioase vizându-l pe reclamant impuneau diligente speciale din partea autorului articolelor, a redactorului - șef al publicației, dar și a editorului, în a verifica adevărul declarațiilor factuale.

Pe de altă parte, informațiile primite de jurnalist de la pârâtul lonescu D.N. nu puteau fi calificate drept credibile, cât timp cealaltă parte a anchetei jurnalistice, atât cât a fost realizată, nu a susținut aceste informații.

În aceste condiții, se poate considera că articolele respective s-au constituit într-o campanie de defăimare a reclamantului, în măsura arătată anterior, care nu este protejată de dreptul constituțional la libertatea de exprimare, respectiv informare prin presă și nici de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Art. 54 din Decretul nr. 31/1954 prevede ca reparație pentru un astfel de prejudiciu moral îndeplinirea acelor fapte destinate să restabilească dreptul atins, așa cum este, în cazul de față, solicitarea reclamantului de publicare în jurnalul Ev. Z., după rămânerea irevocabilă a hotărârii, a dispozitivului hotărârii, cu respectarea reproducerii în ziar la scara 9:1 a dimensiunilor formatului de pagină A4 cu titlul „Editorul Ev. Z. obligat la despăgubiri în proces cu M.O.", având caractere identice ca format și dimensiune cu titlurile articolelor denigratoare, publicarea urmând să se facă pe prima pagină și, eventual, pe cele următoare, pentru reproducerea integrală a textului dispozitivului, în întreg tirajul jurnalului, pe parcursul a 5 (cinci) numere consecutive. Considerând-o o reparație potrivită pentru restabilirea dreptului atins, tribunalul a primit solicitarea reclamantului, punând obligația în sarcina editorului publicației, SC R.R. SRL.

S-a arătat că articolele publicate și-au produs efectele în urmă cu aproximativ un an și jumătate, iar publicarea dispozitivului prezentei hotărâri, după trecerea unei astfel de perioade de timp, nu se mai poate constitui într-o reparație integrală a prejudiciului moral suferit. Prin urmare, s-a apreciat că acest prejudiciu este susceptibil și de o reparație pecuniară, în completarea celei anterior menționate, însă nicidecum la nivelul solicitat de reclamant, în echitate, apreciindu-se că o despăgubire de 20.000 lei este suficientă pentru acoperirea prejudiciului produs.

Cât privește solicitarea ca publicarea anterior menționată să se facă în termen de maxim trei zile de la momentul luării la cunoștință de către pârâtul editor asupra conținutului dispozitivului hotărârii rămasă definitivă și irevocabilă, sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 10.000 lei pe fiecare zi de întârziere, până la îndeplinirea întocmai a obligației, prima instanță a apreciat ca fiind inutilă stabilirea termenului, întrucât hotărârea, sub aspectul publicării, va trebui executată, conform solicitării reclamantului, imediat după rămânerea irevocabilă, fără să mai fie necesară stabilirea unui termen. S-a reținut că daunele cominatorii nu pot fi acordate în raport de dispozițiile art. 580

3

alin. (5) C. proc. civ., coroborat și cu art. 55 din Decretul nr. 31/1954, care prevăd, în cazul neconformării de către editorul pârât obligației dispuse în sarcina sa, posibilitatea constrângerii la executare silită prin plata unei amenzi civile, respectiv plata unor despăgubiri în favoarea creditorului obligației.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul O.M.E. și pârâții SC R.R. SRL, M.M., l.R. și l.D.N. au declarat apeluri, care, prin Decizia civilă nr. 425/ A din 2 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă, și pentru cauze cu minori și familie, au fost respinse, ca nefondate.

Prin Decizia nr. 5086 din 7 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a fost admis recursul declarat de pârâții SC R.R. SRL și M.M împotriva Decizia civilă nr. 425/ A din 2 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a fost casată hotărârea recurată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, reținându-se, în esență, incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 725/ A din 29 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, au fost anulate, ca netimbrate, apelurile formulate de pârâții l.N.D. și l.M.R. împotriva sentinței civile nr. 875 din 06 mai 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2006. A fost respins, ca nefondat, apelul reclamantului O.M.E. împotriva aceleiași sentințe civile.

Au fost admise apelurile pârâților SC R.R. SRL și M.M. împotriva aceleiași sentințe civile și a fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că:

Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 4.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale cauzate.

A fost obligată pârâta SC R.R. SRL să publice dispozitivul hotărârii, astfel cum va rămâne irevocabilă, în aceleași condiții, cu excepția mențiunii referitoare la scară, care va fi de 1:1.

Au fost obligați pârâții la plata sumei de 573,26 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A fost obligat apelantul - reclamant la plata sumei de 2.282 lei, cheltuieli de judecată în apel.

S-a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelantul - reclamant.

Pentru a decide astfel, în ceea ce privește apelurile declarate de pârâții l.N.D. și l.M.R., instanța de control judiciar a reținut, în esență, incidența dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, motiv pentru care, a admis excepția netimbrării și, în consecință, au fost anulate, ca netimbrate, apelurile declarate de pârâții l.N.D. și l.M.R.

Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate de apelantul - reclamant O.M.E. și de apelanții pârâți SC R.R. SRL și M.M., instanța de control judiciar, în ceea privește lipsa capacității procesuale de folosință a pârâtului cotidianul Ev. Z., în concordanță cu cele reținute de instanța de fond, a reținut, în esență, că acesta nu are capacitate procesuală de folosință, avându-se în vedere prevederile art. 41 C. proc. civ. cu referire la dispozițiile art. 5 din Decretul nr. 31/1954, art. 1169 C. civ., art. 33 din Decretul nr. 31/1954.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a redactorului șef adjunct C.G. și a șefului secției investigații Ș.E., instanța de apel a constatat că din probele administrate nu a rezultat nici că pârâții în discuție ar face parte din colegiul redacțional al publicației Ev. Z. (art. 26 alin. (2) din Legea nr. 4/1973 referindu-se expres numai la redactorii șefi adjuncți) și nici, admițând că ar face parte dintr-un asemenea organ de conducere, că ar fi fost implicați în luarea deciziei de publicare a celor cinci articole, astfel cum prevede textul de lege menționat. Răspunderea la care se referă art. 26 alin. (3) din Legea nr. 4/1973 este față de editor, iar nu față de terți.

În lipsa oricăror alte indicii, s-a apreciat că în mod corect prima instanță nu a considerat neprezentarea lor la interogatoriu ca fiind o mărturisire deplină, acest aspect intrând în marja de apreciere permisă de art. 225 C. proc. civ.

În ceea ce privește situația de fapt, s-a apreciat că în mod temeinic prima instanță a reținut că în edițiile jurnalului Ev. Z. apărute în datele de 28 și 29 noiembrie, precum și 1, 5 și 6 decembrie 2006, au fost publicate, sub semnătura pârâtului M.M., o serie de articole privindu-l pe reclamant.

S-a reținut că, întrucât faptele imputate pârâților fiind fapte ilicite, dat fiind că aduc atingere onoarei și repuției reclamantului, trebuie avute în vedere atât prevederile art. 998-999 C. civ., cât și cele ale art. 30 alin. (1) din Constituție, precum și dispozițiile alin. (6) al aceluiași text de lege, repectiv art. 31 din Constituție conform căruia dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit și că mijloacele de informare în masă sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.

Instanța de apel a mai arătat că trebuie avute în vedere principiile care se degajă din jurisprudența C.E.A.D.O., ce impune realizarea unui just echilibru între, pe de o parte, protecția dreptului consacrat de art. 10 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și, pe de altă parte, aceea a dreptului la reputație al persoanelor vizate, care, ca element al vieții private, este garantat de art. 8 al Convenției.

În motivarea hotărârii, instanța de apel a menționat și a redat din jurisprudența C.E.D.O., respectiv cauza Cornelia Popa împotriva României, hotărârea din data de 29 martie 2011, prin care Curtea a constatat violarea art. 10 din Convenție, cauza Gabriel Andreescu împotriva României, hotărârea din 8 iunie 2010 prin care Curtea a constatat, de asemenea, încălcarea art. 10 din Convenție, iar în cauza Sipoș împotriva României, hotărârea din 3 mai 2011, în cauza Liviu Petri na împotriva României, hotărârea din 14 octombrie 2008 Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 8 din Convenție.

Revenind la speță, curtea de apel a reținut că ziaristul și-a fundamentat opiniile exprimate în cadrul articolelor incriminate pe afirmațiile făcute de pârâtul l.D.N. în cadrul anchetei jurnalistice desfășurate sub acoperire în Elveția. Având în vedere, pe de o parte, contextul în care aceste afirmații au fost făcute, persoana în cauză neavând vreun motiv - de care jurnalistul ar fi trebuit în mod rezonabil să țină seama - de a fi nesinceră, iar pe de altă parte, relația de apropriere între pârâtul în discuție și reclamant, care îi permitea persoanei ce a făcut declarațiile să dispună de informații în legătură cu afacerile acestuia din urmă, se constată că au existat anumite indicii în legătură cu faptele imputate reclamantului. De altfel, și în cadrul anchetelor efectuate de organele de urmărire penală se folosesc metode similare de obținere a unor informații (art. 2241 C. proc. pen.), ceea ce dovedește seriozitatea acestora și faptul că știrea a fost bazată pe mijloace adecvate de demonstrare în sensul art. 4 din Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003/1993 privind etica jurnalistică.

Pornind de la declarațiile date de pârâtul l.D.N., jurnalistul a tras concluzia implicării reclamantului în traficul de armament către o zonă supusă embargoului. Chiar dacă această afirmație nu este sprijinită de probe obiective, ea apare ca o ipoteză pe care a formulat-o ziaristul, în cadrul și în limitele exercițiului liber al dreptului de exprimare. Atâta timp cât a prezentat raționamentul care a stat la baza unei asemenea concluzii, făcând referire deopotrivă la poziția exprimată de reclamant, atât în cadrul investigației sub acoperire, cât și ulterior, jurnalistul a fost de bună credință, lăsând cititorului posibilitatea de a face propria apreciere asupra faptelor prezentate.

De aceea, instanța a apreciat că nu se poate susține că reclamantul a fost acuzat în cuprinsul articolelor publicate de săvârșirea unor fapte determinate fără a se furniza o bază factuală suficientă, întrucât aceasta nu trebuie să fie precisă, fiabilă și solidă, cu aceeași forță probantă ca cea care ar conduce la condamnarea sa de către o instanță judecătorească, și nici că judecata de valoare reprezentată de raționamentul deductiv al ziaristului ar fi excesivă, fiind lipsită total de fundament. Din același considerent, nu se poate susține că jurnalistul a prezentat ca adevăruri certe implicarea reclamantului în traficul de arme, respectiv spălarea de bani proveniți din astfel de tranzacții.

S-a arătat că este inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăți critice de valoare decât sub condiția demonstrării veridicității (Hotărârea Lingens împotriva Austriei din 8 iulie 1986, seria A nr. 103, pag. 28, alin. 46) - citat în paragraful 49 din hotărârea din 9 septembrie 1999 pronunțată în cauza /. Dalban împotriva României.

Totodată, s-a reținut că trebuie luată în considerare dificultatea dovedirii unor fapte de natura celor imputate reclamantului, astfel că a impune ziaristului obținerea unor probe cu caracter cert și suficient ar constitui cu atât mai mult într-un asemenea caz o limitare nejustificată a dreptului la liberă exprimare. Cât privește contestarea faptelor de către reclamant, s-a reținut că aceasta nu dovedește prin sine însăși caracterul insuficient al bazei faptice care a fundamentat cele cinci articole, de natură să genereze obligativitatea completării probelor.

Instanța de apel a avut în vedere și faptul că limitele critice acceptabile sunt mai largi în cazul persoanelor care ocupă funcții publice - cum este și reclamantul, expert telecomunicații și I.T. pentru Programul European e-Ten și vicepreședinte al Comisiei pentru tehnologia informațiilor și telecomunicațiilor a Patronatului European, fost secretar de stat în M.A.I. și consilier personal al Președintelui României - față de individul obișnuit. Spre deosebire de cei din urmă, persoanele care ocupă funcții importante în stat trebuie să accepte în mod inevitabil și conștient verificarea strictă a activității lor, atât din partea jurnaliștilor, cât și a marelui public și în consecință, trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranță.

Reținând în aceste condiții că jurnalistul și-a exercitat un drept prevăzut de Constituție și anume dreptul la exprimare, ceea ce constituie o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei, instanța de control judiciar a apreciat că sub aspectul publicării celor cinci articole nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, astfel cum este cea reglemementată de art. 998-999 C. civ.

Intanța de apel a mai reținut că art. 72 alin. (1) din Legea nr. 3/1974 Legea presei, instituie un sistem de reparare a prejudiciului nepatrimonial (care poate exista chiar dacă fapta constând în publicarea unor articole nu este ilicită, cele două elemente ale răspunderii civile delictuale fiind distincte) prin mijloace de asemenea nepatrimoniale, constituind o aplicare în materia specială a afirmațiilor făcute prin presă a art. 54 din Decretul nr. 31/1954.

Publicarea dreptului la replică era necesară și în vederea respectării dreptului cetățeanului de a cere ca informația furnizată să fie transmisă cu respectarea adevărului, întrucât informarea prin intermediul mass media joacă un rol determinant în evoluția societății, fiind element indispensabil al vieții democratice, astfel cum a statuat aceeași Rezoluție a Consiliului Europei.

S-a apreciat că refuzul nejustificat de a da curs acestei solicitări îndreptățite a reclamantului constituie o faptă ilicită, susceptibilă de a atrage răspunderea civilă delictuală a pârâților în condițiile art. 998-999 C. civ., prejudiciul urmând a fi reparat atât prin acordarea unor daune morale, într-un cuantum diminuat față de cel acordat de prima instanță, respectiv de 4.000 lei cât și prin publicarea dispozitivului hotărârii, cu aceleași caractere stabilite de prima instanță, cu excepția mențiunii referitoare la scară, care va fi de 1:1.

Nefiind criticată obligarea în solidar a pârâților la plata daunelor morale decât prin apelul formulat de apelantul pârât lonescu N.D., care însă a fost anulat ca netimbrat, efectele admiterii apelului declarat de pârâții SC R.R. SRL și M.M. s-au extins și în privința pârâtului l.D.N., în temeiul art. 48 alin. (2) C. proc. civ.

în privința cheltueililor de judecată, s-a constatat că prima instanță a obligat pârâții să plătească reclamantului numai taxa judiciară de timbru, în cuantum de 1.270 lei, reprezentând taxa de timbru achitată, în măsura pretențiilor admise, deși reclamantul făcuse dovada că achitase și un onorariu avocațial în cuantum de 25.000 lei.

Acțiunea fiind admisă în parte, s-a apreciat că se impune suportarea acestor cheltuieli de către pârâți corespunzător cu pretențiile admise, conform art. 276 C. proc. civ.

Având în vedere că și în condițiile obligării pârâților inclusiv la plata onorariului avocațial corespunzător, suma pe care ar urma să o primească reclamantul este mai mică decât cea acordată de prima instanță, s-a apreciat că se impune respingerea apelului reclamantului, pentru a nu-i fi înrăutățită situația în propria cale de atac (art. 296 teza II C. proc. civ.). Cuantumul cheltuielilor pe care pârâții urmează să îl plătească reclamantului a fost redus, în considerarea admiterii apelulului declarat de către aceștia.

În termen legal, împotriva acestei decizii, atât reclamantul O.M.E., cât și pârâții SC R.R. SRL București și M.M., au declarat recurs.

Recurentul-reclamant O.M.E. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în parte a apelului declarat de reclamant și respingerea apelurilor formulate de pârâții M.M. și SC R.R. SRL, cu consecința modificării în parte a sentinței apelate.

Recurentul-reclamant critică hotărârea atacată pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

a) Nemotivare, motivare insuficientă și contradictorie a hotărârii recurate, în ceea ce privește fiecare capăt de cerere din apelul formulat de reclamantul apelant (cu excepția lipsei calității procesuale pasive a publicației "Ev. Z.", a pârâților intimați C.G. și E.Ș., aspecte asupra cărora precizează că nu mai insistă).

b) Pronunțarea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv neconcordanța dintre considerente și dispozitiv.

În dezvoltarea motivelor de recurs, susține, în esență,că instanța de apel nu s-a pronunțat în privința daunelor cominatorii solicitate, neformulând în considerente nici măcar o opinie.

De asemenea, instanța de apel, arată recurentul, deși a reiterat toate cererile formulate de apelantul-reclamant, inclusiv cea referitoare la modificarea dimensiunii de 9:1 existentă în dispozitivul hotărârii instanței de fond, la 1:1 a materialului ce urmează a fi publicat de către editorul "Ev. Z.", în dispozitiv s-a pronunțat asupra respingerii în totalitate a apelului reclamantului apelant, ca mai apoi, odată cu admiterea apelurilor pârâților apelanți M.M. și SC R.R. SRL să schimbe de fapt în parte dispozitivul sentinței, inclusiv conform cererii apelantului reclamant, în ceea ce privește acest capăt de cerere.

Pe fondul cauzei, consideră că instanța de apel nu a motivat care sunt împrejurările ce au determinat-o să schimbe în parte, hotărârea primei instanțe, respingând ca nefondat apelul reclamantului apelant, iar corelativ, în ceea ce privește diminuarea cuantumului daunelor morale acordate de prima instanță, de la 20.000 lei la 4.000 lei la care pârâții apelanți au rămas obligați, neindicând în mod argumentat, ce anume din situația de fapt, a fost reținut în mod netemeinic și nelegal de către prima instanță.

Consideră, în esență, că exprimarea unor concluzii fără explicarea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței de apel, cu mai mult decât simpla folosire a expresiei "nu se poate susține", echivalează, pe fond, cu nemotivarea hotărârii.

Totodată, instanța de apel era obligată să precizeze motivele de fapt și de drept care au determinat-o să schimbe în parte hotărârea primei instanțe, analizând situația de fapt pe baza probelor administrate în cauză, respectiv să interpreteze și să aplice în mod corect normele legale în materie, însă, în considerente, instanța se mărginește să emită numai enunțuri pur teoretice, fără o fundamentare în fapt.

În opinia recurentului, sunt invocate (filele 21-26) în mod eronat, din jurisprudența C.E.D.O., spețe care privesc libertatea de exprimare a presei, prin care s-a constatat violarea art. 10 din Convenție, raportate însă, la alte situații de fapt, decât cea din prezenta cauză, în care erau exprimate opinii, relatări cu privire la fapte petrecute, nefiind făcute afirmații certe cu privire la activitatea unor persoane ( Cazul Gabriel Andreescu, cazul Dalban cu invocarea trunchiată a unei părți din Hotărârea Lingens împotriva Austriei) sau interpretări ale unor manifestări, acțiuni, exprimarea unor opinii într-un cadru publicistic pamfletar ( Cazul Șipoș, respectiv cazul Liviu Petrina, caz în care însă, s-a constatat încălcarea art. 8 din Convenție).

Consideră că instanța de apel, într-un mod nejustificat, recurge la analogii între ceea ce i-a fost dedus spre judecare și spețe tranșate de C.E.D.O., copiind motivarea acestor decizii pentru a da aparența unei motivări, refuzând să aplice normele de drept în materia libertății de exprimare prin presă sau interpretând greșit, prevederi explicite, care reglementează riguros și deslușit materia libertății de exprimare, a libertății presei, începând cu prevederile Convenției, Rezoluția nr. 1003/1993 privind etica jurnalistică, jurisprudența C.E.D.O și terminând cu doctrina și reglementările interne, toate acestea existând atașate și la dosarul cauzei (filele 152-161 din vol. l).

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recurenții-pârâți SC R.R. SRL și M.M. au solicitat admiterea recursului și, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului declarat de pârâții SC R.R. SRL și M.M., cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâții susțin, în esență, că în mod greșit instanța de apel a admis apelul și a schimbat în parte hotărârea primei instanțe obligându-i în solidar, la plata sumei de 4.000 lei către intimatul-reclamant O.M. cu titlu de daune morale și la publicarea sentinței în condițiile indicate în hotărâre.

Apreciază că hotărârea instanței de apel este netemeinică și nelegală din mai multe perspective:

1.Concluzia instanței de apel în sensul că reclamantului nu i s-a acordat un drept la replică nu este corectă.

SC R.R. SRL și M.M. au formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantul O.M.E., prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului.

Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate pentru considerentele care succed:

Sub un prim aspect, instanța de apel a pronunțat o hotărâre contradictorie, care nu permite exercitarea controlului judiciar, având în vedere că dispozitivul hotărârii nu reflectă modul de soluționare a apelului declarat de reclamant.

În cauză, rezultă cu evidență neconcordanța dintre considerentele și dispozitivul deciziei recurate, având în vedere că instanța de apel s-a pronunțat asupra respingerii în totalitate a apelului declarat de reclamantul O.M.E., pentru ca ulterior, odată cu admiterea apelurilor declarate de pârâții M.M. și SC R.R. SRL să schimbe, în parte, sentința apelată, inclusiv conform cererii apelantului-reclamant în ceea ce privește modificarea dimensiunii de 9:1, existentă în dispozitivul primei instanțe, la 1:1 a materialului ce urmează a fi publicat de către editorul "Ev. Z.", fiind fondate criticile recurentului-reclamant formulate sub acest aspect.

Totodată, este de reținut că prevederile art. 295 C. proc. civ. obligă instanța de apel să verifice în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Pe de altă parte, prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. obligă instanțele să arate motivele de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Motivarea hotărârii este o componentă a principiului dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 parag. 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în același timp o garanție procesuală care permite exercitarea controlului judiciar al unei hotărâri judecătorești {cauza Ruiz Torja împotriva Spaniei, Boldea împotriva României), noțiunea de proces echitabil presupunând ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse analizei, cel puțin pentru a le aprecia pertinența {Cauza Virgil lonescu contra României - Hotărârea din 28 iunie 2005).

Este necontestat că prin cererea de chemare în judecată reclamantul O.M.E. a solicitat daune cominatorii de 10.000 lei pe zi de întârziere, aplicate până la îndeplinirea obligației de publicare a dispozitivului hotărârii, cu privire la care prima instanță a apreciat că nu mai pot fi acordate în raport de dispozițiile art. 580

3

alin. (5) C. proc. civ. coroborat și cu art. 55 din Decretul nr. 31/1954.

Chiar dacă nu vizează fondul cauzei, instanța de control judiciar nu s-a pronunțat asupra daunelor cominatorii, deși a reținut că acest aspect a constituit motiv de apel (pagina 12 a deciziei recurate), astfel că, și din această perspectivă instanța de recurs se află în imposibilitate de a putea analiza justețea soluției adoptate în întregul său.

Față de considerentele anterior expuse, constatând că se confirmă motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., într-o manieră care face inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs invocate de către recurenți, Înalta Curte, pentru a asigura o judecată unitară, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va admite recursurile, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru a se pronunța asupra tuturor cererilor formulate în cauză.

În conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ. instanța de apel va ține seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată, precum și de restul criticilor formulate prin cererile de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul O.M.E. și de pârâții SC R.R. SRL București și M.M. împotriva Deciziei civile nr. 725/ A din 29 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2;octombrie 2013.