ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1672/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1672/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor

de față:

Prin decizia nr. 35/ A din 28 februarie 2012,

Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins

ca neîntemeiat apelul declarat de chematul în garanție SC M. SA împotriva

sentinței civile nr. 1065 din 31 mai 2011 și a încheierii din 14 iulie 2011 pronunțate

de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 34964/3/2007 în

contradictoriu cu intimata - pârâtă SC M. SA și intimata chemata în garanție SC

N.S.R. SRL prin lichidator judiciar M.M.L.

A admis apelul

declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe.

A schimbat, în

parte,sentința, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de la 14 iulie 2011.

A obligat pe pârâtul SC

M. SA la plata către reclamantă a despăgubirilor stabilite de către prima

instanță de fond și chematul în garanție SC M. SA la plata către SC M. SA a

sumei menționate anterior.

S-au menținut

celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele considerente:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de

13 octombrie 2007, reclamanta N.I.E. a chemat în judecată pe pârâta SC M. SA,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea acesteia:

la plata sumei de 170.000 euro, echivalentul în lei la data efectuării plății,

pentru încălcarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe, ocrotite de

Legea nr. 8/1996, modificată și completată, precum și la 1.000 euro daune

morale, echivalentul în lei la dată efectuării plății; ca, pe cheltuiala sa, să

publice hotărârea instanței de judecată în mijloacele de comunicare în masă,

cât și măsuri de publicitate de amploare, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat

cerere de chemare în garanție a SC M. SA solicitând ca, în cazul în care va cădea

în pretenții, această societate să fie obligată în sensul dispus în sarcina sa.

La rândul său, SC M.

SA a chemat în garanție SC N.S.R. SRL, arătând că a încheiat cu pârâta

contractul nr. x/1999, care a fost completat prin mai multe acte adiționale,

prin care s-a obligat să execute mai multe lucrări de instalații, printre care

și cele legate de sonorizarea stațiilor de metrou.

Prin încheierea din

14 februarie 2008 tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei SC M. SA și a chematei în garanție SC M.

SA, unindu-se cu fondul excepția lipsei calității procesuale active.

Prin sentința civilă nr.

930/ F din 15 mai 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

excepția calității procesuale active și a respins cererea principală pe calea

acestei excepții; de asemenea, s-au respins și cererile de chemare în garanție.

Tribunalul a reținut

că ceea ce a citit reclamanta nu poate fi calificat „operă” în sensul art. 7

din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, acestea

fiind simple anunțuri utilitare.

Prin decizia civilă nr.

109/ A din 28 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București a fost

admis apelul formulat de apelanta - reclamantă, s-a desființat sentința instanței

de fond și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța a reținut că în mod nelegal instanța nu a

intrat în cercetarea fondului, pronunțând o soluție pe calea excepției lipsei

calității procesuale active.

Cererea dedusă

judecății a avut ca temei juridic dispozițiile art. 98 alin. (1) lit. a), b), d)

și g) rap. la art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 modificată și

republicată, apelanta reclamantă susținând încălcarea de către intimata pârâta SC

M. SA a drepturilor sale patrimoniale de artist interpret, aceasta

legitimându-se ca actriță a Teatrului din Piatra Neamț (filele 154-155 dosar

fond).

S-a afirmat de către

apelanta reclamantă că faptul juridic prejudiciabil este reprezentat de

difuzarea în stațiile și trenurile de metrou a înregistrărilor sonore cu vocea

sa, realizate cu ocazia unei probe de voce ce a avut loc la SC N.S.R. SRL în

anul 2000, în prezența și a doi reprezentanți ai intimatei pârâte, urmând ca,

dacă apelanta reclamantă ar fi fost selecționată să fie contactată și să își

dea acordul pentru realizarea înregistrărilor definitive pentru anunțurile

stațiilor de metrou.

Această pretinsă

încălcare a fost una continuă, dată fiind împrejurarea că apelanta afirmă că în

anul 2000 a realizat proba de voce, iar din înscrisurile cauzei reiese că

demersurile sale pentru rezolvarea situației în mod amiabil au fost constante,

adresându-se cu repetate cereri la conducerea SC M. SA în anul 2005 (fila 4

fond) sau la O.R.D.A. la 27 octombrie 2004 (fila 13 fond), iar, după cum s-a

susținut că la momentul introducerii acțiunii, această difuzare nu încetase,

chiar dacă ea avea loc la scară mai mică - doar pe anumite stații ale liniilor

de metrou sau doar pentru anumite trenuri, împrejurare necontestată de

intimată.

Deși atât instanța de

fond cât și Curtea au pus în vedere apelantei să depună la dosar o copie a

contractului încheiat cu SC N.S.R. SRL, societate în studiourile căreia a

afirmat că a dat proba de voce, susținerea existenței unui asemenea contract

fiind făcută de intimata chemata în garanție SC M. SA în întâmpinarea depusă la

prima instanță (fila 53 fond), apelanta reclamantă a susținut că asemenea

înscris doveditor nu a fost perfectat; nici intimata chemată în garanție SC M.

SA nu a produs în cauză această probă, deși s-a obligat în fața Curții să facă

demersuri pentru identificarea lui în cadrul arhivei SC N.S.R. SRL - între timp

lichidată.

Intimata pârâtă SC M.

SA a susținut în mod constant pe parcursul soluționării pricinii că nu a avut

niciun raport contractual cu apelanta reclamantă și că nici nu avea obligația

de a obține acordul acesteia pentru înregistrarea anunțurilor care constituie

sonorizarea călătoriilor cu metroul, deoarece pentru realizarea lor a încheiat

cu SC M. SA contractul nr. x/1999, căreia îi revine în cauză calitatea de

producător, motiv pentru care a formulat împotriva acesteia cerere de chemare

în garanție, în temeiul art. 60-63 C. proc. civ.

Acest contract a avut

ca obiect „execuția lucrărilor pentru investiția Racord 2 Gara de Nord 2- 1 Mai

- Semnalistică în stații, în conformitate cu prevederile proiectelor de

execuție (elaborate de către SC M. SA), a detaliilor și devizelor de execuție

aprobate (anexa 1 la contract), precum și ale standardelor și prescripțiilor

tehnice în vigoare - fila 83 dosar fond.

Fiind necesară

executarea unor lucrări suplimentare decât cele inițial convenite prin

contractul menționat, între aceleași părți s-a încheiat actul adițional nr. x/2000,

însoțit de procesul verbal de predare din 21 decembrie 2000 (ce face parte

integrantă din actul adițional), din care reiese că s-a convenit cu privire la

valoarea acestor investiții suplimentare, iar prin procesul verbal de predare

că SC M. SA a predat către beneficiarul SC M. SA (SC M. SA, la vremea

respectivă) „2 bucăți CD-ROM ale „Listei anunțuri stații” de sonorizare,

conform contract x/1999.” (filele 63, 64 dosar primă instanță).

În executarea acestui

obiectiv cu privire la sonorizarea stațiilor, SC M. SA a încheiat la rândul său

contractul din 6 decembrie 2000, din care rezultă că prestatorul SC N.S.R. SRL

se obliga să livreze beneficiarului SC M. SA „material audio sub formă WAV,

pentru informații sonore în circulația trenurilor de metrou” (fila 47 fond).

Din acest ultim

contract reiese că a fost conceput să fie executat în 2 etape (art. 4): 1.

casting voci și 2. procesare timbru vocal și mastering final, termenul de

livrare fiind convenit de părți la 15 decembrie 2000 (art. 3).

Rezultă, așadar, că

acest casting la care apelanta reclamantă a participat s-a derulat în oricare

dintre zilele intervalului 6 decembrie 2000-15 decembrie 2000, ceea ce sprijină

afirmațiile sale.

Curtea a apreciat că

prima instanță, pe baza situației de fapt ce trebuia reținută în cauză, trebuia

să realizeze calificarea cererii deduse judecății, întrucât dispunea de

lămurirea tuturor circumstanțelor cauzei pentru realizarea demersului de

calificare.

Ceea ce a afirmat

apelanta reclamantă cu titlu de faptă ilicită ce i-a adus prejudicii datorită

încălcării drepturilor sale patrimoniale în calitate de titular de drepturi

conexe dreptului de autor reprezintă o înregistrare sonoră în sensul art. 103 alin.

(1) din Legea 8/1996, modificată și republicată, înregistrare ce conține

interpretarea sa cu privire la semnalistică pentru stațiile de metrou; s-a mai

pretins că interpretarea a fost folosită ilicit, fără acordul său și

utilizându-se fixarea probei de voce date la SC N.S.R. SRL la sfârșitul anului

2000.

Producătorul unei

înregistrări sonore este, conform art. 103 alin. (2) din aceeași lege, persoana

fizică sau juridică, ce are inițiativă și își asumă responsabilitatea

organizării și finanțarea realizării primei fixări a sunetelor, fie că acestea

constituie sau nu o operă în sensul prezentei legi.

Dată fiind

succesiunea raporturilor contractuale dovedite în cauză, mai sus detaliate,

Curtea a apreciat că în speță, calitatea de producător al înregistrării sonore

incriminate ca generatoare de prejudicii revine intimatei pârâte SC M. SA,

deoarece aceasta a avut inițiativa și și-a asumat responsabilitatea organizării

și finanțarea realizării primei fixări a sunetelor.

Producătorul

identificat în persoana intimatei pârâte SC M. SA era cel căruia îi revenea și

responsabilitatea obținerii autorizării titularilor de drepturi patrimoniale

conexe dreptului de autor, cum este apelanta, a cărei interpretare avea să fie

obiect al înregistrării sonore, ca primă fixare a acestor sunete care aveau să

constituie „Lista anunțuri stații”, chiar dacă acestea nu constituie o operă în

sensul Legii nr. 8/1996, astfel cum prevede art. 103 alin. (2) partea finală.

Drept urmare, prima

instanță a făcut o greșită aplicare a legii, raportându-se la prevederile art. 7,

concluzionând că cele „recitate” de reclamantă reprezintă citirea unor simple

anunțuri utilitare, anunțuri care nu pot avea valoarea de „operă” pentru a fi

protejate de dispozițiile legii în materie și a intra în domeniul său de

aplicare, în partea referitoare la drepturile conexe; nu s-a observat incidența

în cauză a textului anterior menționat (art. 103), omisiune datorată

nestabilirii în cauză a premiselor de analiză, ceea ce presupunea un demers de

calificare.

Motivele de apel

referitoare la greșita respingere a probei cu expertiză nu au fost analizate,

întrucât proba avea ca obiectiv determinarea întinderii prejudiciului încercat

de reclamantă ca urmare a încălcării reclamate și aceasta presupune evaluarea

pertinenței probei în vederea judecării fondului, ceea ce cade în sarcina

instanței de rejudecare.

Întrucât soluția

apelată poartă asupra excepției lipsei calității procesuale active, prin care reclamantei

i-a fost infirmată vocația la obținerea unei reparații, devoluțiunea în apel

pentru chestiunea de fond a prejudiciului și întinderii lui (temeiul delictual

al cererii fiind incontestabil), neoperând la acest moment procesual.

Chestiunile de drept

dezlegate de instanța de apel cu privire la confirmarea calității procesuale

active a reclamantei, la stabilirea calității pârâtei SC M. SA de producător al

înregistrării sonore din cauză, precum și cu privire la necesitatea obținerii

acordului reclamantei pentru utilizarea conținutului înregistrării (fapta

ilicită, prin urmare) din punct de vedere al încălcărilor afirmate (art. 98 alin.

(1) lit. a), b), d) și g) din Legea nr. 8/1996) se impun instanței de

rejudecare drept împrejurări lămurite și care nu mai pot fi reluate spre

dezbatere; instanța de rejudecare va verifica și va realiza încadrarea

încălcării pe temeiul art. 98 în una sau mai multe dintre ipotezele enumerate

de reclamantă și îi va pune în vedere acesteia indicarea exactă a criteriilor

pe care le-a avut în vedere pentru dimensionarea prejudiciului, din perspectiva

art. 139 alin. (2) din Legea 8/1996, republicată, în funcție de care va fi

coordonată administrarea probelor pentru dezlegarea fondului cauzei.

Împotriva acestei

soluții au formulat cereri de recurs pârâta SC M. SA și chemata în

garanție SC M. SA, iar prin Decizia nr. 3915 din 22 iunie 2010 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție acestea au fost respinse

ca nefondate.

Prin această decizie,

în analiza recursului declarat de pârâtă, s-a confirmat decizia de apel sub

aspectele referitoare la calitatea de producător a acesteia și incidența în

cauză a dispozițiilor art. 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 cu privire la

înregistrări.

A fost respinsă ca nefondată

critica formulată de chemata în garanție SC M. SA referitoare la lipsa

calității procesuale active a reclamantei - apreciindu-se că instanța de apel a

reținut în mod corect că prestația reclamantei a constat în realizarea unei

înregistrări sonore în sensul dispozițiilor art. 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996,

înregistrare ce conține interpretarea sa cu privire la semnalistica pentru

stațiile de metrou.

Nefondată este și

critica formulată prin același recurs, referitoare la operarea prezumției deținerii

de către producător a drepturilor asupra înregistrărilor sonore, în condițiile art.

101 din lege.

Acest text legal

creează prezumția legală a cesionării de către artistul interpret

producătorului a dreptului exclusiv de utilizare a prestației sale, în schimbul

unei renumerații echitabile. Or, această prezumție legală relativă poate fi

răsturnată prin dovada contrară, dovadă pe care reclamanta tinde să o facă,

această concluzie putând fi trasă chiar din promovarea cererii de chemare în

judecată.

Aceasta cu atât mai

mult cu cât nici recurenta-pârâtă și nici recurenta-chemată în garanție nu au

făcut vreo apărare în sensul că în schimbul prestației reclamantei ar fi plătit

vreo remunerație. Prin recursurile formulate, pârâta și chemata în garanție

apreciază fiecare că partea adversă are calitatea de producător al

înregistrării sonore. Niciuna dintre acestea nu face însă trimitere la

încasarea vreunei remunerații de către reclamantă, faptă de natură a consolida

prezumția legală a cesiunii drepturilor de utilizare a înregistrării sonore. În

lipsa dovezii renumerației echitabile, prezumția legală instituită de art. 101

din Legea nr. 8/1996 nu funcționează și nu poate genera consecința lipsei

calității procesuale active a reclamantei.

În rejudecare, la

dosar s-au depus note de ședință de către pârâta SC M. SA, susținându-se lipsa

calității procesual active a reclamantei, întrucât la dosarul cauzei nu a fost

administrată nicio probă din care să rezulte că înregistrările cu vocea sa s-au

făcut la solicitarea pârâtei și nici nu s-a făcut dovada că aceasta este

titulara vocii imprimate pe CD-urile pe care le-a achiziționat de la chemata în

garanție SC M. SA, în baza unui raport contractual.

Reclamanta a depus o

cerere precizatoare, invocând dispozițiile art. 98 și art. 139 din

Legea nr. 8/96, detaliind totodată calculul pretențiilor pe care le-a formulat

în cauză.

Prin sentința civilă nr.

1065 din data de 31 mai 2011, Tribunalul București, secția a V a civilă, a

admis, în parte, acțiunea, a admis cererea de chemare în garanție a SC M. SA,

formulată de pârâtul SC M. SA, a obligat pe chemata în garanție SC M. SA

la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei reprezentând remunerația

cuvenită pentru înregistrarea audio pentru semnalistică stațiile de metrou,

reactualizată cu indicele de inflație la momentul plății și suma de 3000 lei cu

titlu de despăgubiri, a respins capătul de cerere privind acordarea de daune

morale, a respins cererea de chemare în garanție a SC N.S.R. SRL, a obligat pe pârâta

SC M. SA ca pe cheltuiala ei să publice hotărârea instanței de judecată în

mijloace de comunicare în masă, a obligat pe pârâta SC M. SA la plata către

reclamantă a sumei de 8.500 lei reprezentând onorariu de avocat conform

chitanței depuse la dosarul cauzei.

În motivarea

sentinței s-au reținut următoarele:

Reclamantei, în

calitate de actriță a Teatrului Piatra Neamț (fila 154-155 dosar fond), i s-a

înregistrat sonor vocea de către SC N.S.R. SRL, în anul 2000, pentru anunțurile

stațiilor de metrou. Înregistrările s-au efectuat ca o probă de voce și au

durat aprox. 3-4 ore, timp în care au fost s-au făcut pentru toate stațiile în

două variante. Ulterior, fără vreun acord, pârâta SC M. SA a început să

difuzeze înregistrările făcute cu titlu de probe în stațiile metrou și garniturile

de trenuri de călători.

Cu referire la

derularea raporturilor contractuale stabilite între părți, s-a constatat că

SC M. SA - chemata în garanție s-a obligat față de pârâtă să predea

lucrarea angajată la cheie, inclusiv să asigure semnalistica în stațiile de metrou

pentru o sumă care i-a și fost achitată, conform actelor dosarului.

Operația juridică

prin care SC M. SA procură “Semnalistică Stații metrou” pentru beneficiar SC M.

SA are configurația unui contract de mandat prete nom, mandat fără

reprezentare, dat fiind că SC M. SA încheie un contract pe numele său dar în

mod evident pentru interesele SC M. SA cu SC N.S.R. SRL din 06 decembrie 2000,

prin care SC N.S.R. SRL se obligă să livreze SC M. SA material audio sub formă

WAV pentru informații în circulația trenurilor de metrou (fila 47 dosar fond).

Termenul de livrare a fost pentru data de 15 decembrie 2000. Valoarea

contractului s-a ridicat la 3.000 dolari S.U.A., fără TVA (TVA-ul a fost

calculat la 570 dolari S.U.A.) și implica selecția timbrului vocal, 70 ore x 15

dolari ora= 1.050 dolari SUA și procesarea timbrului vocal cu mastering final

130 ore x 15 dolari/ora=1.950 dolari. Astfel, SC N.S.R. SRL negociază selecția

timbrului vocal luând în calcul 70 ore înregistrare, (în condițiile în care

reclamanta a înregistrat doar aproximativ 3-4 ore, așa cum ea însăși susține în

acțiunea promovată) la prețul de 1.050 lei.

Potrivit art. 139 alin.

(1) din Legea nr. 8/1996, titularii drepturilor recunoscute și protejate prin această

lege pot solicita instanțelor de judecată recunoașterea drepturilor lor, constatarea

încălcării acestora și pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea

prejudiciului cauzat.

Reclamanta este

titulara unor astfel de drepturi în condițiile art. 103 alin. (1) din Legea nr.

8/1996, care prevăd că se consideră înregistrare sonoră sau fonogramă în sensul

prezentei legi fixarea sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuție,

sau a altor sunete, alta decât sub forma unei fixări incorporate într-o operă

cinematografică sau în altă operă audiovizuală.

Potrivit art. 94 din

aceeași lege, sunt recunoscuți și protejați ca titulari de drepturi conexe

artiștii interpreți sau executanți pentru propriile interpretări sau execuții.

Cu referire la

dispozițiile art. 101 din lege, s-a constatat că în speță producător este

pârâta SC M. SA, numai că aceasta a negociat plata remunerației prin mandatar,

conform unui contract scris și executat cu bună credință. S-au depus la dosar

factura și ordinul de plată din care rezultă că producătorul a achitat contravaloarea

prestației.

În ceea ce privește

pe chemata în garanție SC M. SA, aceasta a negociat tot prin contract cu SC

N.S.R. SRL, care la rândul său a negociat drepturile reclamantei fără contract

cu aceasta, acționând cu rea credință în detrimentul intereselor reclamantei.

Ținând seama de buna

credință a mandantului la încheierea contractului din 06 decembrie 2000, care

nu putea cunoaște că firma SC N.S.R. SRL acționează fără consimțământul

reclamantei (nici nu s-a administrat vreo probă în acest sens), acesta nu poate

fi ținut decât de plata retribuției convenite prin contract și stabilită

discreționar de SC N.S.R. SRL, fiind în acest caz angajată în mod exclusiv

răspunderea contractuală.

Ținând seama că

pârâta SC M. SA a plătit contravaloarea înregistrării către chemata în

garanție SC M. SA, acesta este chemat să răspundă în locul producătorului,

încasând suma negociată de la acesta, așa cum rezultă din actele dosarului.

Pe de altă parte, SC

M. SA nu a făcut dovada plății prețului convenit cu SC N.S.R. SRL, astfel că în

cauză nu se justifică nici cererea de chemare în garanție a acestei ultime

firme, aflată de altfel în stare de insolvență. În aceste condiții, ca mandant

al producătorului SC M. SA va achita reclamantei prețul convenit prin contract,

în condițiile art. 101 din Legea nr. 8/1996, în cuantum de 1.050 dolari S.U.A. care

se va calcula la valoarea în lei, la cursul dolarului la BNR, valabil la data

emiterii facturii, așa cum s-a stabilit prin contractul din 06 decembrie 2000,

reactualizat cu indicele de inflație la momentul plății.

Având în vedere că în

afara sumei legal datorate conform contractului, în raport de dispozițiile art.

101 din Legea nr. 8/1996, în cauză nu s-a justificat aplicarea altui criteriu

pentru plata despăgubirilor, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 139 alin.

(2) lit. b) și a obligat pe pârâtul SC M. SA la plata de despăgubiri către

reclamantă, reprezentând triplul sumelor care au fost legal datorate conform

contractului, pentru lipsă de vigilență la încheierea contractului cu o firmă

ce a înstrăinat înregistrări provenite dintr-o activitate ilicită, fără

contract și fără consimțământul autoarei.

În speță este

antrenată răspunderea civilă delictuală conform art. 998 - 999 C. civ. prin

comercializarea înregistrărilor sonore ale reclamantei fără consimțământul

acesteia. La acest moment nu poate fi pusă în discuție răspunderea SC N.S.R.

SRL, deși aceasta este autoarea faptei ilicite, întrucât potrivit dispozițiilor

legale incidente, data deschiderii procedurii insolvenței se suspendă de drept

toate acțiunile judiciare sau măsurile de executare silită, pentru executarea

creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepția căilor de atac

declanșate de debitor.

Cu privire la daunele

morale, reclamanta nu a făcut dovada unor consecințe negative suferite de

aceasta pe plan profesional, psihic sau afectiv, astfel că instanța a respins

acest capăt de cerere ca nefondat.

Prin încheierea de la

14 iulie 2011 Tribunalul a dispus din oficiu îndreptarea erorii de calcul

strecurată în dispozitivul Sentinței civile nr. 1065/2011, în sensul că a

obligat chemata în garanție SC M. SA la plata către reclamantă a sumei de

2.698,5 lei reprezentând echivalentul a 1.050 dolari S.U.A. la cursul BNR din

21 decembrie 2000, reactualizată cu indicele de inflație la momentul

plății și suma de 8.095,5 lei reprezentând echivalentul a 3.150 dolari

S.U.A. la cursul BNR la 21 decembrie 2000.

În motivarea

încheierii s-a reținut că dintr-o eroare s-au calculat remunerația

și despăgubirile cuvenite reclamantei în moneda națională prin

raportare la o altă deviză de schimb decât valoarea dolarului la momentul

încheierii contractului privind asigurarea semnalisticii la stațiile de

metrou, respectiv la 21 decembrie 2000, iar verificând cursul valutar BNR de la

acea dată s-a constatat că valoarea dolarului era de 2,57 lei.

Cu privire la

apelurile formulate în cauză, instanța a reținut următoarele:

privește motivele de apel formulate de către reclamantă:

Prima instanță a

greșit când a aplicat art. 139 alin. (2) lit. b), acordând și

despăgubirea de 1.050 dolari S.U.A. și triplul acestei sume, întrucât

alegerea aplicării acestui text legal duce la concluzia acordării doar a

triplului remunerației. Prima instanță a acordat cvadruplul

remunerației de referință stabilite.

Se impune însă să fie

menținută suma acordată cu titlu de despăgubiri cuvenite reclamantei

pentru folosirea înregistrării vocii sale pentru anunțarea deschiderii

și închiderii ușilor și stația care urmează la metrou,

magistrala II, pentru trei ani anteriori formulării acțiunii, dar în temeiul

altor considerente.

În ceea ce privește

evaluarea despăgubirilor s-a constatat că pârâta SC M. SA nu a declarat apel, solicitând

în întâmpinare menținerea sentinței primei instanțe, iar chemata în garanție

SC M. SA nu a criticat sentința sub aspectul cuantumului despăgubirilor

stabilite, susținând doar că nu trebuia să fie ea obligată la plata sumelor

stabilite ca despăgubiri.

În consecință, în

apel nu se poate stabili o sumă mai mică drept despăgubiri decât cea

determinată de către prima instanță, prin raportare la prevederile art. 296

teza a doua C. proc. civ.

Este corectă și

susținerea apelantei în sensul că temeiul acordării despăgubirilor ar fi

trebuit să fie art. 139 alin. (2) lit. a) iar nu lit. b), instanța

raportându-se de altfel pentru determinarea despăgubirii la suma convenită de

părți prin contract pentru prestațiile ce presupuneau efectuarea înregistrării

vocilor pentru anunțurile stațiilor, iar nu la vreo sumă stabilită de lege ca

fiind datorată pentru acest tip de prestații.

În ceea ce privește

moneda în care a fost stabilită obligația de plată a despăgubirilor, așa cum

rezultă din dispozitivul sentinței, așa cum a fost îndreptat prin încheierea de

la data de 14 iulie 2011, aceasta a fost stabilită în lei (dispoziție corectă

având în vedere că pe teritoriul României plățile se fac în lei), trimiterea la

dolari S.U.A. reprezentând doar un considerent al primei instanțe pentru a-și

argumenta cuantumul sumei în lei stabilit. Ca atare, simpla solicitare a părții

de a stabili despăgubirile în euro nu o obligă pe instanță în acest sens, atâta

timp cât nu se face dovada că în cazul în speță stabilirea remunerației

datorate ar fi avut legătură cu această monedă.

Referitor la

actualizarea sumei cu rata inflației începând cu data de 21 decembrie 2000, reclamanta

nu a cerut prin acțiune actualizarea vreunei sume cu rata inflației, astfel că

nu este îndreptățită să critice sub acest aspect sentința.

Este nefondată

susținerea apelantei reclamante în sensul că în mod eronat prima instanță nu a

calculat remunerația în raport de contractul nr. x/1999 și act adițional nr. x/2000,

având în vedere că suma menționată în aceste contracte nu reprezintă doar plata

convenită de părți pentru realizarea înregistrării vocilor pentru anunțurile

din metrou, ci pentru „execuția lucrărilor pentru investiția Racord 2 Gara de Nord

2 - 1 Mai - Semnalistică în stații, în conformitate cu prevederile proiectelor

de execuție (elaborate de către SC M. SA), a detaliilor și devizelor de

execuție aprobate (anexa 1 la prezentul contract), precum și ale standardelor

și prescripțiilor tehnice în vigoare” și a unor lucrări suplimentare. Suma

aferentă înregistrării anunțurilor stațiilor se regăsește în contractul

încheiat între SC M. SA și SC N.S.R. SRL, unde la art. 4 se precizează suma de

1.050 dolari S.U.A. aferentă etapei I:casting voci, selecție timbru vocal 70

ore×15 dolari S.U.A./ora=1.050 dolari S.U.A., etapa II: procesarea timbrului

vocal și mastering final 130 ore×15 dolari S.U.A./ora=1950 dolari S.U.A.

În ceea ce privește

neluarea în considerare a contractelor încheiate cu alte persoane privind

remunerația încasată de reclamantă pentru drepturi de autor similare, Curtea a

constatat că reclamanta nu a depus contracte încheiate la momentul relevant

1999-2000 de către ea sau de către alte persoane aflate într-o situație

similară, ci contracte încheiate în perioada 2004-2010, după ce devenise

relativ cunoscută în domeniul anunțurilor publicitare. Reclamanta nu a făcut

dovada că era cunoscută datorită timbrului său vocal sau calităților sale

actoricești la momentul 1999-2000, când a avut loc înregistrarea sunetelor în

cauză.

Având în vedere că

suma totală stabilită în sentință este de aproximativ o treime din prețurile

aferente acestor contracte ulterioare la distanță în timp de 4-10 ani de

înregistrarea care face obiectul prezentului litigiu, Curtea a considerat că

suma totală stabilită de către prima instanță reprezintă o despăgubire

echitabilă raportat la prejudiciul material suferit de către reclamantă.

Totodată, din analiza

acestor contracte rezultă că remunerația este stabilită și în funcție de clauza

de exclusivitate prevăzută în cadrul acestora, ceea ce nu este cazul în speță.

De altfel, în cauză, determinarea

echivalentului prejudiciului trebuie raportată la culpa comună a producătorului

care nu a solicitat de la ceilalți prestatori de servicii dovada obținerii

acordului reclamantei pentru utilizarea prestației sale fixate în înregistrarea

sonoră, și a plății remunerației către reclamantă și a reclamantei care, dată

fiind experiența acesteia în domeniu, actriță fiind, a manifestat neglijență în

protejarea propriilor drepturi, ținând cont că era evident că nu este vorba

despre o înregistrare drept probă de voce anterioară angajării, atâta timp cât

chiar ea susține că a participat la înregistrarea anunțurilor pentru 28 de

stații, înregistrare care s-a făcut în 3-4 ore.

Nu se poate reține

susținerea apelantei în sensul că suma menționată în contractul nr. x/2000 de 1.050

dolari S.U.A. ar fi reprezentat preț pentru „casting de voci” având în vedere

că persoanele care dau probe pentru a fi angajate în cadrul unui proiect

artistic sau chiar pentru anunțuri publicitare nu sunt plătite pentru simpla

participare la aceste probe.

Mai trebuie ținut

cont că în speță despăgubirile sunt stabilite numai pentru difuzarea

înregistrării vocii reclamantei nu și pentru prestația efectivă de a fi

înregistrat cele 28 de anunțuri timp de 3-4 ore, aceasta având loc cu mult

anterior perioadei care face obiectul prezentului litigiu, chiar reclamanta

susținând că a cerut drepturile cuvenite pe ultimii trei ani anteriori

formulării acțiunii, drepturi care se află în cadrul termenului de prescripție.

În ceea ce privește

numărul de difuzări ale înregistrării sonore, acesta ține de specificul

activității pentru care au fost înregistrate, transportul cu metroul, evaluarea

remunerației neputându-se face decât în mod global, reclamanta neprezentând

criterii comparative pentru a fi evaluată despăgubirea cuvenită pentru fiecare

utilizare, și nici că așa s-ar face de regulă evaluarea remunerației raportat

la specificul și întinderea anunțurilor prin care se indică stația următoare

sau închiderea și deschiderea ușilor.

Ca atare, s-a reținut

ca fiind echitabilă suma totală acordată de către prima instanță (2.698,5 lei

reactualizată cu rata inflației în raport de momentul 21 decembrie 2000 și 8.095,5

lei) ca remunerație pentru cedarea dreptului exclusiv de utilizare a prestației

reclamantei înregistrate sonor prin reproducere și distribuire.

Curtea a constatat

fondate motivele de apel prin care se susține greșita obligare la

plata despăgubirilor către reclamantă a chematului în garanție SC M. SA și

nu a pârâtului SC M. SA.

După cum se poate

observa din motivarea sentinței, prima instanță a dispus obligarea în

mod direct la plata către reclamantă a despăgubirilor stabilite de către

chematul în garanție SC M. SA, ca urmare a admiterii cererii de chemare în

garanție formulată de către pârâtul SC M. SA. împotriva SC M. SA

Prima instanță

nu l-a obligat pe chematul în garanție SC M. SA la plata despăgubirii

către reclamantă pentru că l-ar fi considerat producător, ci pentru că „SC M.

SA a plătit contravaloarea înregistrării către SC M. SA”, astfel că „acesta

este chemat să răspundă în locul producătorului, încasând suma negociată de la

acesta, așa cum rezultă din factura și ordinul de plată depuse la dosar și, așa

cum s-a arătat, din subvenții de stat.”

Ca atare este eronată

susținerea apelantei reclamante în sensul că prima instanță l-ar fi

considerat producător pe chematul în garanție SC M. SA și de aceea

l-ar fi obligat să plătească despăgubirea către reclamantă.

De altfel, problema

calității procesuale pasive în cauză sub aspectul stabilirii

calității de producător, parte responsabilă față de reclamantă a fost

rezolvată în mod irevocabil în speță prin Decizia nr. 109/ A din 28 mai 2009

a Curții de Apel București, prin care a fost soluționat apelul

într-un prim ciclu procesual, iar cauza trimisă spre rejudecare.

Soluția primei

instanțe de obligare în mod direct a chematului în garanție SC M. SA,

îl loc de pârât, la plata despăgubirii către reclamantă este greșită, dar

sub un alt aspect decât cel susținut de către apelantă și menționat anterior.

Între reclamantă

și pârâtă pe de o parte și pârâtă și chemata în garanție pe

de altă parte există raporturi juridice obligaționale distincte.

Pârâta răspunde

față de reclamantă în calitate de producător, potrivit legii speciale, în

temeiul răspunderi civile delictuale (art. 998, 999 C. civ.), fapta ilicită

constând în utilizarea conținutului înregistrării fără plata remunerației

cuvenite și fără obținerea acordului său, în timp ce chemata în garanție

răspunde în temeiul contractului de antrepriză de prestări servicii

pentru neîndeplinirea corespunzătoare a

obligației asumate față de SC M. SA pentru realizarea obiectului

contractului constând în realizarea înregistrărilor sonore pentru ”semnalistică

în stații”, pentru care SC M. SA a subcontractat cu SC N.S.R. SRL, care

presupunea și încheierea unui contract cu reclamanta care să poată fi

dovedit, și din care să reiasă acordul acesteia pentru utilizarea vocii în

scopul menționat în contract și plata remunerației cuvenite.

Ca atare, pârâta SC

M. SA trebuia obligată la plata despăgubirii către reclamantă, iar chemata în

garanție SC M. SA la plata aceleiași sume către SC M. SA.

Această soluție se

justifică și din perspectiva faptului că nu poate fi obligată reclamanta să

suporte eventuala insolvență a societății comerciale raportat la care SC M. SA

ar avea un drept de regres, atâta timp cât, așa cum s-a menționat anterior,

raporturile juridice obligaționale sunt distincte.

În ceea ce

privește motivele de apel formulate de către reclamantă raportat la cea

de-a doua chemată în garanție, S.C. SC N.S.R. SRL S.R.L., Curtea a reținut

că această parte a fost chemată în garanție de către SC M. SA, iar această

cerere de chemare în garanție a fost respinsă de către prima

instanță. Singura parte interesată să atace această parte din hotărâre era

cea care a formulat această cerere de chemare în garanție, adică SC M. SA

- care nu a criticat hotărârea primei instanțe sub acest aspect.

În ceea ce

privește motivul de apel prin care se critică neacordarea daunelor morale

de 1.000 de euro solicitate de către reclamantă, Curtea a constatat că în mod

corect a reținut prima instanță că reclamanta nu a făcut dovada unor

consecințe negative suferite de aceasta pe plan profesional, psihic sau

afectiv. Faptul că aceasta a făcut mai multe demersuri la pârâtă pentru a fi

soluționată disputa în mod amiabil nu reprezintă prin sine o dovadă a

existenței vreunui prejudiciu moral, reclamanta având posibilitatea

sesizării instanței de îndată ce a considerat că i-a fost încălcat un

drept subiectiv civil, a cunoscut prejudiciul și persoana responsabilă de

aceasta, neexistând vreo obligație legală de a fi soluționat

diferendul pe cale amiabilă în sarcina niciuneia dintre părți.

privește motivele de apel formulate de apelanta chemată în garanție SC M. SA:

Apelul este nefondat,

având în vedere că SC M. SA este ținut să plătească suma datorată de către

producător (pârâtul SC M. SA) către reclamantă în temeiul răspunderii

contractuale, întrucât nu și-a executat corespunzător obligațiile decurgând din

contractul de antrepriză încheiat cu pârâta nr. x/1999 și actul adițional nr. x/2000

care a avut ca obiect „execuția lucrărilor pentru investiția Racord 2 Gara de

nord 2- 1 Mai - Semnalistică în stații, în conformitate cu prevederile

proiectelor de execuție (elaborate de către SC M. SA), a detaliilor și

devizelor de execuție aprobate (anexa 1 la prezentul contract), precum și ale

standardelor și prescripțiilor tehnice în vigoare.”, care presupunea și

înregistrarea unor „anunțuri stații”, obligații care implicau respectarea

drepturilor față de persoanele implicate în realizarea acestora.

Faptul că apelanta

chemată în garanție a subcontractat aceste lucrări cu o altă societate care nu

și-a îndeplinit obligațiile corespunzător nu îl exonerează de răspundere față

de pârât, apelantei chemate în garanție rămânându-i dreptul de a se îndrepta

împotriva acestei societăți, cu consecința suportării insolvabilității

acesteia. Oricum, așa cum s-a reținut anterior, apelanta chemată în garanție nu

a criticat sentința sub aspectul soluționării cererii de chemare în garanție

formulată împotriva SC N.S.R. SRL.

În ceea ce privește

măsura în care apelanta chemată în garanție este ținută la plata despăgubirilor

către pârâtă, în temeiul răspunderii contractuale partea care nu și-a executat

corespunzător obligațiile și astfel a produs un prejudiciu celeilalte părți

contractante este ținută la repararea prejudiciului integral, constând în

paguba efectiv suferită cât și în beneficiul nerealizat. Or, paguba suferită de

către pârâtă constă în suma reprezentând întreaga despăgubire pe care trebuie

să o plătească reclamantei, în temeiul răspunderii civile delictuale, și nu

doar în suma convenită între pârâtă și chemata în garanție pentru a fi afectată

lucrării care presupunea înregistrarea unor „anunțuri stații” în vederea realizării

proiectului „semnalistică în stații”.

Ca atare, este

nerelevant sub aspectul stabilirii răspunderii chematei în garanție apelante

față de pârâtă dacă chemata în garanție SC M. SA a achitat sau nu către SC

N.S.R. SRL suma de 1.050 dolari S.U.A. aferentă lucrării de înregistrare a unor

„anunțuri stații” în vederea realizării proiectului „semnalistică în stații”,

aceasta fiind o problemă care ține de raportul juridic obligațional dintre

aceste două ultime părți, cu analizarea căruia instanța de apel nu a fost

învestită, așa cum s-a reținut anterior.

A mai susținut apelanta

chemată în garanție că nu poate fi ținută să răspundă, întrucât dacă a existat

o neregularitate contractuală între SC N.S.R. SRL și reclamanta legată de

existența și derularea contractului și la plata acestuia, aceasta aparține

celor două părți contractante iar nu SC M. SA, întrucât aceste societăți nu au

avut raporturi contractuale cu reclamanta. Această apărare este nefondată,

având în vedere că, așa cum s-a reținut mai sus, răspunderea pârâtei SC M. SA

față de reclamantă este delictuală, în calitate de producător al înregistrării

sonore a prestației reclamantei, pentru că a difuzat înregistrarea sonoră fără

a obține în prealabil acordul reclamantei pentru utilizarea prestației și fără

a face dovada că i-ar fi fost plătită remunerația pentru această utilizare,

conform art. 101 din Legea nr. 8/1996.

Faptul că

producătorul a încheiat contracte cu alte societăți pentru a se realiza

lucrările caracteristice nu îl exonerează de răspunderea stabilită în sarcina

sa de legea specială, în raporturile cu artistul interpret.

În speță nu s-a făcut

dovada că s-ar fi încheiat un contract cu reclamanta în scopul înregistrării și

utilizării prestației sale și nici că i s-ar fi plătit remunerația, conform

prevederilor art. 42 raportat la art. 98 și 92 din Legea nr. 8/1996. Or,

reclamanta nu poate fi obligată să facă dovada unor fapte negative, și anume că

nu și-ar fi dat acordul pentru utilizarea prestației sale și că nu ar fi primit

remunerația.

Culpa apelantei

chemate în garanție constă în aceea că nu a cerut de la societatea cu care a

subcontractat prestarea acestor servicii și dovezile aferente actelor juridice

menționate anterior.

Pentru a fi

aplicabilă prezumția prevăzută de art. 101 din Legea nr. 8/1996, la care face

trimitere apelanta chemată în garanție, trebuie să existe premisa încheierii

unui contract, conform art. 42 raportat la art. 98 și 92 din Legea nr. 8/1996,

ceea ce nu s-a probat în speță, numai în conținutul unui contract putându-se verifica

dacă există sau nu clauze contrare în sensul prevăzut de acest text de lege.

Apelanta SC M. SA nu

a formulat motive de apel distincte împotriva încheierii de îndreptare a erorii

materiale din 14 iulie 2011.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanta N.I.E., pârâta SC M. SA și chemata

în garanție SC M. SA

A. Reclamanta a

criticat decizia pentru următoarele motive:

a. Hotărârea a fost

dată cu aplicarea greșită a legii, ipoteză circumscrisă dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

a.1. Instanța de apel

a aplicat tot art. 139 alin. (2) lit. b) prin menținerea sumelor cu titlu de

despăgubire, stabilite în mod greșit de către prima instanță prin raportare la criteriul

prevăzut de acest articol, deși

a

constatat că acest criteriu a fost aplicat greșit „suma neputând fi stabilită

de lege ca fiind datorată pentru același tip de prestații".

Legea (art. 139)

spune clar în ce ipoteză se datorează triplul sumelor stabilite legal (cum a

stabilit prima instanță) și anume în acea ipoteză în care remunerația se

stabilește prin acte normative (exemplu deciziile O.R.D.A.), ceea nu este cazul

de față.

a.2. S-a aplicat

greșit un act normativ (deși nu se indică), potrivit căruia plățile pe

teritoriul României se fac în lei și de aceea suma stabilită de instanța de

fond ar fi fost raportată la moneda națională în loc de moneda Euro, cum a

solicitat reclamanta.

În realitate, nu este

în discuție modalitatea de plată (ipoteza reglementata de lege) ci modalitatea

de determinare a contravalorii unei prestații, iar din această perspectivă,

niciun act normativ nu împiedică părțile să-și stabilească contravaloarea unei

prestații prin raportare la o monedă străină, iar plata efectivă să se facă în

monedă națională.

a.3. Instanța de apel

nu a aplicat dispozițiile Legii nr. 8/1996, sub aspectul determinării

cuantumului despăgubirilor ce se cuvin pentru lipsa acordului de a cesiona

utilizarea înregistrării pentru perioada 2004-2007.

Astfel, în art. 92 alin.

(2) se prevede că drepturile patrimoniale recunoscute în prezentul titlu pot fi

cesionate, în tot sau în parte, în condițiile prevăzute la art. 39 - 41 care se

aplică prin analogie.

Aceste drepturi pot să facă obiectul unei cesiuni exclusive sau neexclusive.

Dispozițiile art. 43

prevăd că atunci când remunerația nu a fost stabilită prin contract, autorul

poate solicita organelor jurisdicționale competente, potrivit legii, stabilirea

remunerației, iar aceasta se va face avându-se în vedere sumele plătite uzual

pentru aceeași categorie de opere, destinația și durata utilizării, precum și

alte circumstanțe ale cazului.

Prin urmare, aceste

dispoziții, care privesc cesiunea (utilizarea drepturilor conexe) nu au fost

aplicate prin coroborare cu dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. a), care în

final conduc la o stabilire corectă și legală a despăgubirilor.

Astfel, deși există

norme speciale, cele ale drepturilor de autor (conexe), instanțele au aplicat norme

generale, având la bază alte raporturi juridice, străine de natura pricinii.

a.4. Hotărârea este

nelegală și în ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate în apel.

Deși s-a admis

apelul, în mod greșit nu s-au admis și cheltuielile de judecată în sumă de

2.000 lei, cu încălcarea art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

b. Instanța de apel a

interpretat greșit raportul juridic dedus judecății, a schimbat natura vădit

neîndoielnică al acestuia, ipoteză circumscrisă dispozițiilor art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.

Ambele instanțe au

reținut greșit raportul juridic, respectiv natura delictuală a raportului

juridic din domeniul drepturilor de autor în care există dispoziții speciale,

aplicând norme generale, prin raportare la un contract comercial.

Pe de o parte, acel

contract comercial (din 16 decembrie 2000) încheiat între SC M. SA în calitate

„beneficiar” și S C SC N.S.R. SRL S.R.L. (studioul de înregistrare) în calitate

de „furnizor” nu are relevanță sub aspectul drepturilor conexe, deoarece a avut

cu totul alt obiect - Etapa I Castingul de voci, selecție timbru vocal. și

Etapa II - Procesarea timbrului vocal și mastering final.

Castingul de voci

este procedura de selecție a unei voci în cadrul căreia studioul de

înregistrare invită mai multe persoane care dau probe (cum a fost și cazul său),

în care se înregistrează mai multe voci, din care în final se selectează cea

considerată potrivită pentru anunțul respectiv. Tot din obiectul acelui

contract face parte și procesarea timbrului vocal și masteringul final, acestea

fiind operațiuni tehnice de acustică.

Este evident că acest

contract comercial nu a avut drept obiect activitatea desfășurată, de regulă, de

actor, de redare (recitare) a textului și nici cesiunea drepturilor conexe (obiectul

cauzei de față), ci doar operațiuni de natură tehnică, pe care le face

studioul de înregistrare (nu actorul - cazul său).

Pe de altă parte, din

conținutul contractului comercial pe care instanța de apel l-a avut în vedere

în stabilirea despăgubirii rezultă că acesta nu are o componentă a dreptului de

autor, astfel cum Legea nr. 8/1996 protejează.

Prin urmare, atât

prima instanța cat și instanța de apel, raportându-se la acest contract, au

aplicat greșit Legea nr. 8/1996, deoarece acesta nu are un obiect similar

tipului de prestație, drepturi conexe, pe care reclamanta l-a efectuat.

c. Hotărârea

instanței de apel cuprinde motive contradictorii, motiv ce se circumscrise art.

304 pct. 7 C. proc. civ.

c.1. Se reține în mod

corect de către instanța de apel că perioada pentru care prima instanță a

acordat despăgubiri este cea dintre 13 octombrie 2004 - 13 octombrie 2007,

întrucât pentru perioada anterioară, până în anul 2000 ar fi fost prescrisă,

dar în mod contradictoriu apreciază că momentul relevant ar fi fost 1999-2000.

c.2. Se mai reține că

persoanele care dau probe pentru a fi angajate în cadrul unui proiect artistic

sau chiar pentru anunțuri publicitare nu sunt plătite pentru simpla participare,

de unde rezultă că în mod eronat s-a calificat raportul juridic ca fiind unul

de natură convențională, câtă vreme a invocat un raport juridic delictual, și anume

lipsa acordului său de a utiliza înregistrarea audio ce cuprinde vocea.

B. Pârâta SC M. SA a criticat

decizia, după cum urmează:

a. A fost interpretat

greșit actul juridic dedus judecății, respectiv contractul de mandat, operația

juridică prin care SC M. SA. a procurat semnalistică pentru sine, ceea ce

atrage incidența prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

La termenul de

judecată din data de 08 mai 2008 SC M. SA, prin reprezentant convențional,

arată faptul că în ipoteza în care s-ar admite acțiunea, rezultă că se admite

și cererea de chemare în garanție formulată împotriva acestei societăți,

aspecte care denotă recunoașterea de către chemata în garanție .

Calitatea procesual

pasivă a SC M. SA a fost stabilită cu putere de lucru judecat de către prima

instanță în primul ciclu procesual - a se vede încheierea de ședință din data

de 14 februarie 2008 prin care tribunalul a respins excepția lipsei calității

procesual pasive a SC M. SA,aspecte reținute de altfel și în considerentele sentinței

civile nr. 930/ F din 15 mai 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă.

Contractul încheiat

cu SC M. SA a avut rolul unui contract de mandat prete nom, singura obligație a

SC M. SA fiind aceea de a achita contravaloarea CD - urilor achiziționate de la

SC M. SA, obligație pe care recurenta a îndeplinit-o - astfel că, prima

instanță de rejudecare în mod corect a obligat direct chemata în garanție SC M.

SA la plata către reclamantă a sumelor de bani astfel cum acestea au fost

stabilite.

În virtutea contractului

(convenție de altfel reglementată de art. 1532 și următoarele C. civ.), numai

mandatarul este obligat fată de terț, acesta încheind acte juridice în nume

propriu, acționând în nume propriu, chiar dacă între mandant și mandatar

se aplică regulile mandatului. Astfel, rațiunea pentru care instanța de rejudecare

a fondului a obligat direct chemata în garanție la plata către intimata -

reclamantă a fost în fapt nu urmare admiterii cererii de chemare în garanție

formulată de reclamantă (de altfel, cerere de chemare în garanție admisă în mod

corect de instanța de rejudecare a fondului), ci datorită existenței

contractului de mandat prete nom.

Natura operației

juridice prin care SC M. SA a procurat semnalistică pentru recurentă, în speță

configurația contractului de mandat prete nom - mandat fără reprezentare, a fost

stabilită cu putere de lucru judecat încă de prima instanță de apel.

b. Între recurentă și

intimata - reclamantă nu a existat niciodată un raport contractual, iar recurenta

nu avea obligația de a obține acordul intimatei - reclamante cu privire la

utilizarea vocii pe care SC M. SA a achiziționat - o de la chematul în

garanție, respectiv SC M. SA, în baza actului adițional nr. x/2000 la

contractul x/1999 și procesul verbal de predare încheiat în data de 21

decembrie 2000, care face parte integrantă din actul adițional.

c. În condițiile în

care operabile față de reclamantă sunt prevederile art. 1169 C. civ., articol

ce stipulează imperativ faptul că reclamantul este dator să-și probeze acțiunea,

nu se susțin considerentele în sensul că reclamanta nu poate obligată să facă

dovada unor fapte negative, și anume că nu și-ar fi dat acordul pentru

utilizarea prestației sale și că nu ar fi primit remunerația.

d. În menținerea

sumei acordată de prima instanță, instanța de apel a reținut că SC

M. SA nu a declarat apel, solicitând în întâmpinare menținerea sentinței primei

instanțe.

Nu a putut fi pusă în

situația apelării sentinței, aceasta fiindu-i favorabilă, și nici a formulării

unei cereri de aderare la apelul formulat de intimata chemată în garanție,

deoarece aceasta nu a criticat prin apel sentința, sub aspectul cuantumului

despăgubirilor stabilite.

Pe de altă parte, în

mod eronat instanța de apel a reținut că instanța de judecare a acordat

cvadruplul remunerației de referință stabilite, deoarece, de fapt, această din urmă

instanță a acordat remunerație și despăgubiri.

Mai mult, prin

întâmpinarea formulată la apelul reclamantei, SC M. SA a criticat sumele pe

care instanța de judecată i le-a acordat intimatei - reclamante - fila 12 din întâmpinare,

cu redarea apărării respective.

C. Chemata în

garanție SC M. SA a criticat decizia pentru următoarele motive:

a. Deși i s-a

primit critica privind natura contractului încheiat cu pârâta, i s-a respins

apelul.

Cu toate că instanța

de apel a primit cele două