ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1921/2015

Decizia nr. 1921/2015

A

supra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 59/A din data de 4 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile formulate de reclamanta A. și de către chemata în garanție SC B. SA împotriva sentinței civile nr. 1065 din 31 mai 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu pârâta SC C. SA și chemata în garanție SC D. SRL, prin lichidator judiciar E., dispunând după cum urmează:

A schimbat, în parte, sentința civilă nr. 1065 din 31 mai 2011, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 14 iulie 2011, în sensul că:

A obligat pe pârâta SC C. SA la plata către reclamantă a sumelor de 1.050 dolari SUA reprezentând remunerație cuvenită pentru înregistrarea audio pentru semnalistică în stațiile de metrou și 3.150 dolari SUA reprezentând despăgubiri, ambele în echivalent în lei la data plății.

A obligat pe chemata în garanție SC B. SA să plătească pârâtei SC C. SA suma de 9.245 lei.

S-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței și a fost obligată pârâta SC C. SA la plata sumei de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanta A.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 13 octombrie 2007, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta SC C. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 170.000 euro, echivalentul în lei la data efectuării plații, pentru încălcarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe, ocrotite de Legea nr. 8/1996, ca pe cheltuiala sa pârâta să publice hotărârea instanței de judecată în mijloacele de comunicare în masă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în anul 2000, la solicitarea SC C. SA, în calitate de artist interpret, a efectuat înregistrări de voce într-un studio de producție audio, realizate cu titlu de probă de voce, în prezența a doi reprezentanți ai pârâtei, care au durat aproximativ 3-4 ore, timp în care au fost înregistrate anunțuri pentru toate stațiile, în două variante, respectiv una cu anunțul complet pentru fiecare stație în parte și cea de-a doua, cu începutul enunțului, înșiruirea stațiilor și finalul lui; la sfârșitul probei, cei doi reprezentanți ai pârâtei i-au spus că urmează să fie chemată pentru înregistrare în cazul în care vocea sa va fi cea aleasă pentru efectuarea unor înregistrări destinate difuzării publice. Ulterior, fără vreun acord din partea sa, pârâta a difuzat în stațiile de metrou și în garniturile de trenuri de călători înregistrările făcute cu titlu de probă, fapt de care a luat cunoștință cu totul întâmplător, în urma numeroaselor atenționări ale cunoscuților săi.

Pârâta nu a solicitat și nu a obținut acordul reclamantei pentru utilizarea înregistrărilor vocii și difuzarea publică a înregistrărilor în trenurile de călători, încălcând astfel prevederile art. 98 lit. a), b), d), g) din Legea nr. 8/1996, modificată și completată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe următoarele dispoziții: art. 98 alin. (1) lit. a), b), d), g) și alin. (2); art. 139 alin. (2) lit. a); art. 138

7

alin. (2) lit. b) și c); art. 139 alin. (1)

4

lit. d); art. 139

6

alin. (9) și alin. (1) și art. 140 alin. (1) lit. c) și g), alin. (2) din Legea nr. 8/1996, modificată și completată.

Pârâta SC C. SA a formulat cerere de chemare în garanție a SC B. SA solicitând ca, în cazul în care va cădea în pretenții, SC B. SA să fie obligată la plata drepturilor solicitate de reclamantă și orice alte solicitări ale acesteia. În motivarea cererii de chemare în garanție, pârâta a arătat că anunțurile au fost produse de SC B. SA, așa cum rezultă din actul adițional din 2000 la contractul din 1999 și din procesul verbal de predare încheiat la 21 decembrie 2000, ce face parte integrantă din actul adițional.

Chemata în garanție SC B. SA a formulat cerere de chemare în garanție a SC D. SRL, arătând că a încheiat cu pârâta contractul din 1999, care a fost completat prin mai multe acte adiționale, și, dacă pentru majoritatea lucrărilor care au făcut obiectul contractului, au avut personalul și dotarea necesare, pentru lucrările de sonorizare au încheiat cu SC D. SRL contractul din 16 decembrie 2000, prin care această societate s-a obligat să livreze materialul audio pentru informații sonore privind circulația trenurilor de metrou, obligație care a fost îndeplinită, așa cum rezultă din procesul-verbal de recepție. S-a mai arătat în cererea de chemare în garanție că, după recepționarea lucrării, SC B. SA a predat pârâtei C.D.-rom-urile primite de la SC D. SRL, așa încât, în cazul în care vor fi admise acțiunea reclamantei și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, să fie admisă și cererea de chemare în garanție formulată de SC B. SA și să fie obligată SC D. SRL să suporte pretențiile reclamantei.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că anunțurile citite de reclamantă nu pot fi calificate drept „operă” în sensul art. 7 lit. a)-i) din Legea nr. 8/1996, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 95 din același act normativ, reclamanta neavând calitatea de artist interpret sau executant în sensul legii și, prin urmare, nu are nici calitatea de titulară de drepturi conexe celui de autor, protejate de Legea nr. 8/1996.

Prin Decizia civilă nr. 109/A din 28 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de către reclamantă împotriva acestei sentințe, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.

Prin Decizia nr. 3915 din 22 iunie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondate recursurile declarate de către pârâta SC C. SA și chemata în garanție SC B. SA împotriva acestei decizii.

În ce privește recursul pârâtei SC C. SA.

Nu poate fi reținută critica privitoare la modalitatea de stabilire a calității de producător al înregistrării sonore, întrucât contractul  din 1999 încheiat între constructorul SC B. SA și beneficiarul SC C. SA, având ca obiect execuția lucrărilor pentru investiția racord 2 - Gara de Nord 2 - 1 Mai - Semnalistică în stații, completat cu actul adițional din 2000 și finalizat prin procesul de predare primire din 21 decembrie 2000, dovedește cu prisosință calitatea de producător a recurentei pârâte.

Perfectarea de către pârâtă a contractului cu SC B. SA pentru scopul menționat în act reprezintă o măsură de organizare a semnalisticii în stațiile de metrou la inițiativa sa, cu titlu de obiectiv de investiții, dar și o modalitate de asumare a responsabilității finanțării de către aceasta a sunetelor ce aveau să constituie anunțurile în stațiile de metrou. Dispozițiile art. 103 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, privind stabilirea calității de producător, chiar dacă sunetele nu constituie operă în sensul acestei legi, sunt pe deplin aplicabile cauzei, cu consecința înlăturării dispozițiilor art. 7 referitoare la obiectul dreptului de autor.

În ce privește recursul declarat de către chemata în garanție SC B. SA

S-a înlăturat critica de nelegalitate referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 7 și 94 din Legea nr. 8/1996, în condițiile în care instanța de apel a constatat doar că prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii, raportându-se la prevederile acestor texte, fără a observa incidența în cauză a art. 103.

Din analiza art. 103 alin. (1) rezultă că înregistrarea sonoră este protejată independent de orice criteriu de originalitate și valoare, iar dreptul la protecție se naște din primul moment al fixării sunetelor. Fixarea unor sunete ce nu reprezintă operă protejată generează tocmai prin operațiunea de fixare o existență proprie a sunetelor, care devin astfel creații autonome.

A fost înlăturată și critica vizând nelegalitatea deciziei în raport de art. 65 alin. (2) rap. la art. 101 din Legea nr. 8/1996, recurenta-chemată în garanție susținând, în mod greșit, că stabilirea calității de producător a pârâtei SC C. SA declanșează prezumția deținerii de către aceasta a drepturilor asupra înregistrării sonore în lipsa unei stipulații contrare.

Dispozițiile art. 101 din Legea nr. 8/1996 creează prezumția legală a cesionării de către artistul interpret către producător a dreptului exclusiv de utilizare a prestației sale în schimbul unei remunerații echitabile. Or, această prezumție legală relativă poate fi răsturnată prin dovada contrară pe care reclamanta tinde să o facă, iar această concluzie poate fi trasă chiar din promovarea cererii de chemare în judecată. Recurenta-pârâtă și chemata în garanție nu au făcut vreo apărare în sensul că în schimbul prestației reclamantei ar fi plătit vreo remunerație, iar în aceste condiții se consolidează prezumția legală a cesiunii drepturilor de utilizare a înregistrării sonore. În lipsa dovezii remunerației echitabile prezumția legală instituită de art. 101 din Legea nr. 8/96 nu funcționează și nu poate genera consecința lipsei calității procesual active a reclamantei.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că reclamantei, în calitate de actriță a Teatrului Piatra Neamț, i s-a înregistrat vocea de către SC D. SRL, în anul 2000, pentru anunțurile stațiilor de metrou. Proba de voce a durat aproximativ 3-4 ore, timp în care au fost înregistrate anunțuri pentru toate stațiile în 2 variante, iar, ulterior, fără vreun acord, pârâta SC C. SA a început să difuzeze înregistrările făcute cu titlu de probe în stațiile de metrou și garniturile de trenuri de călători.

SC C. SA a încheiat cu SC B. SA contractul din 1999, care a avut ca obiect executarea lucrărilor pentru investiția racord 2- Gara de Nord 2 - 1 mai - Semnalistica în stații, în conformitate cu prevederile proiectelor de execuție elaborate de SC B. SA, a detaliilor și devizelor de execuția aprobate - anexa 1 la contract, precum și standardelor și prescripțiilor tehnice în vigoare.

La 18 decembrie 2000 s-a încheiat un proces verbal de negociere ofertă pentru anunțurile de sonorizare, în care se arată că în urma aplicării formulelor de calcul și a tarifului orei de proiectare, valoarea ofertată și acceptată este de 94.248.000 lei, fără T.V.A., conform fișei de normare anexă. Alăturat s-a depus actul adițional din 2000 la contractul din 1999, în care se precizează la art. 2 că anexele la contractul din 1999 se modifică în conformitate cu cele specificate în procesul verbal anexat. Prin art. 9 alin. (1) din actul adițional se stabilește valoarea de 94.248.000 lei, fără T.V.A., pentru lucrările ce formează obiectul acestui contract. Tot la 21 decembrie 2000, în aceeași zi cu actul adițional, s-a întocmit și procesul verbal prin care SC B. SA, în calitate de executant, și beneficiarul SC C. SA au constatat terminarea și predarea în 2 exemplare a CD-ului și a listei de anunțuri stații de sonorizare conform contractului  din 1999.

Rezultă astfel că SC B. SA s-a obligat față de SC C. SA să predea lucrarea angajată la cheie, inclusiv să asigure semnalistica în stațiile de metrou pentru suma de 94.248.000 lei, fără TVA, care a fost achitată de SC C. SA, conform facturii din 21 decembrie 2000 și ordinului de plată din 15 februarie 2001 și din 16 mai 2001.

Operația juridică prin care SC B. SA procură Semnalistică Stații metrou pentru beneficiar SC C. SA are configurația unui contract de mandat prête-nom, mandat fără reprezentare, dat fiind că SC B. SA încheie un contract pe numele său, dar în mod evident pentru interesele SC C. SA, cu SC D. SRL, din 06 decembrie 2000, prin care SC D. SRL se obligă să livreze SC B. SA material audio pentru informații în circulația trenurilor de metrou. Termenul de livrare a fost pentru data de 15 decembrie 2000, iar valoarea contractului s-a ridicat la 3.000 dolari, fără T.V.A. (T.V.A.-ul a fost calculat la 570 dolari) și implica selecția timbrului vocal, 70 ore x 15 dolari ora = 1.050 dolari și procesarea timbrului vocal cu mastering final 130 ore x 15 dolari/ora = 1.950 dolari. Astfel, SC D. SRL a negociat selecția timbrului vocal luând în calcul 70 ore înregistrare (în condițiile în care reclamanta a înregistrat doar aproximativ 3-4 ore, așa cum ea însăși susține în acțiune) la prețul de 1.050 lei.

Reclamanta este titulara unor drepturi de natura celor recunoscute de art. 94 și 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, iar producătorul înregistrării sonore realizate în cauză, ce a avut inițiativa și și-a asumat responsabilitatea organizării și finanțarea realizării primei fixări a sunetelor, fie că acestea constituie sau nu o operă în sensul prezentei legi, este SC C. SA, numai că aceasta a negociat plata remunerației prin mandatar, conform unui contract scris și executat cu bună credință.

SC B. SA a negociat tot prin contract cu SC D. SRL, care la rândul său a negociat drepturile reclamantei fără contract cu aceasta, acționând cu rea credință în detrimentul intereselor acesteia. Ținând seama de buna credință a mandantului la încheierea contractului din 06 decembrie 2000, care nu putea cunoaște că SC D. SRL acționează fără consimțământul reclamantei (nici nu s-a administrat vreo probă în acest sens), acesta nu poate fi ținut decât de plata retribuției convenite prin contract și stabilită de SC D. SRL, fiind în acest caz angajată în mod exclusiv răspunderea contractuală.

Ținând seama că SC C. SA a plătit contravaloarea înregistrării către SC B. SA, acesta este chemat să răspundă în locul producătorului, încasând suma negociată de la acesta, așa cum rezultă din factura și ordinul de plată depuse la dosar.

Pe de altă parte, SC B. SA nu a făcut dovada plății prețului convenit cu SC D. SRL, astfel că în cauză nu se justifică nici cererea de chemare în garanție a acestei ultime societăți, aflată de altfel în stare de insolvență. În aceste condiții, ca mandant al producătorului SC B. SA, va achita reclamantei prețul convenit prin contract, în condițiile art. 101 din Legea nr. 8/1996, în cuantum de 1.050 dolari, care se va calcula la valoarea în lei, la cursul dolarului la Banca Națională a României, valabil la data emiterii facturii, așa cum s-a stabilit prin contractul  din 06 decembrie 2000, reactualizat cu indicele de inflație la momentul plății.

Având în vedere că în afara sumei legal datorate conform contractului în raport de dispozițiile art. 101 din Legea nr. 8/1996, în cauză nu s-a justificat aplicarea altui criteriu pentru plata despăgubirilor, Tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 139 alin. (2) lit. b) din lege și a obligat chemata în garanție SC B. SA la plata de despăgubiri către reclamantă, reprezentând triplul sumelor care au fost legal datorate conform contractului, pentru lipsă de vigilență la încheierea contractului cu o firmă ce a înstrăinat înregistrări provenite dintr-o activitate ilicită, fără contract și fără consimțământul titularului dreptului.

În speță este antrenată răspunderea civilă delictuală conform art. 998, 999 C. civ., prin comercializarea înregistrării sonore fără consimțământul reclamantei. Nu poate fi pusă în discuție răspunderea SC D. SRL, deși aceasta este autoarea faptei ilicite, întrucât potrivit Legii nr. 85/1996, la data deschiderii procedurii insolvenței se suspendă de drept toate acțiunile judiciare sau măsurile de executare silită pentru executarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepția căilor de atac declanșate de debitor.

Cu privire la daunele morale, reclamanta nu a făcut dovada unor consecințe negative suferite pe plan profesional, psihic sau afectiv.

Prin încheierea din data de 14 iulie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale din cuprinsul dispozitivului sentinței, în sensul obligării chematei în garanție SC B. SA la plata către reclamantă a sumei de 2698,5 lei reprezentând echivalentul a 1.050 dolari la cursul Băncii Naționale a României din 21 decembrie 2000 reactualizată cu indicele de inflație la data plății și a sumei de 8.095,5 lei reprezentând echivalentul a 3.150 dolari la cursul Băncii Naționale a României din 21 decembrie 2000.

Împotriva sentinței civile nr. 1065/2011

și a încheierii din camera de consiliu din 14 iulie 2011 au formulat apeluri reclamanta A. și chemata în garanție SC B. SA.

Prin Decizia civilă nr. 35 din 28 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a

respins ca nefondat apelul declarat de chematul în garanție SC B. SA și a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1065/2011 și a încheierii de la 14 iulie 2011, schimbând în parte sentința și obligând pe pârâta SC C. SA la plata către reclamantă a despăgubirilor stabilite de către prima instanță și chematul în garanție SC B. SA la plata către SC C. SA a sumei menționate anterior, menținând celelalte dispoziții.

Prin Decizia civilă nr. 1672 din 26 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a

admis recursurile declarate de reclamanta A. și de chemata în garanție SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 35/A/2012, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, respingând ca nefondat recursul declarat de pârâta SC C. SA împotriva aceleiași decizii.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamantă.

Prin decizia de apel pronunțată în primul ciclu procesual, confirmată prin decizia de recurs, s-au stabilit calitatea procesuală activă, calitatea pârâtei de producător al înregistrării sonore din cauză - protejată de art. 103 din Lege, necesitatea obținerii acordului reclamantei pentru utilizarea conținutului înregistrării (fapta ilicită) din punctul de vedere al încălcărilor afirmate (art. 98 alin. (1) lit. a), b), d) și g) din Legea nr. 8/1996) și s-a înlăturat și operarea prezumției prevăzute de art. 101 din lege în favoarea producătorului, în lipsa dovezii unei remunerații echitabile către reclamantă.

S-a impus instanței de rejudecare să verifice și să realizeze încadrarea încălcării pe temeiul art. 98 în una sau mai multe dintre ipotezele enumerate de reclamantă, care trebuie să indice exact criteriile pe care le-a avut în vedere pentru dimensionarea prejudiciului, din perspectiva art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, republicată, în funcție de care va fi coordonată administrarea probelor pentru dezlegarea fondului cauzei.

În ceea ce privește temeiul juridic de cuantificare a despăgubirilor, în condițiile în care cu privire la aplicarea art. 139 alin. (2) pct. a din lege nu s-au formulat critici care să vizeze înlăturarea de la aplicare, dezlegarea instanței sub acest aspect se bucură de putere de lucru judecat.

În determinarea despăgubirilor materiale instanța de apel nu a respectat însă aceste dispozițiile legale, reținute a fi incidente în cauză, întrucât era necesar să se stabilească pe bază de probe care este suma pe care reclamanta ar fi obținut-o în condițiile unei utilizări legale a înregistrărilor, iar în acest sens era relevantă comparația cu situații similare.

Ceea ce trebuie să se stabilească este despăgubirea care i se cuvine reclamantei pentru utilizarea înregistrărilor, fără acordul său, pe o perioadă strict determinată, iar probatoriul de care este ținută reclamanta nu poate viza decât prejudiciul pe care l-a suferit pe perioada respectivă, urmare faptei ilicite imputată. Nu se pune problema acordării de despăgubiri pentru înregistrări, ci pentru difuzarea acestora, când a avut loc încălcarea reclamată a drepturilor sale, conferite de Legea nr. 8/1996.

Dispozițiile legale din materia cesiunii de drepturi conexe nu sunt aplicabile pentru cuantificarea despăgubirilor, întrucât în speță nu se discută situația dedusă judecății în contextul art. 92 alin. (2) cu referire la art. 39 alin. (1) din lege, ci se reclamă folosirea înregistrării sonore fără acordul reclamantei-recurente.

Instanța de apel a reținut că pârâta răspunde față de reclamantă în calitate de producător, în temeiul răspunderii civile delictuale (art. 998, 999 C. civ.), fapta ilicită constând în utilizarea conținutului înregistrării fără plata remunerației cuvenite și fără obținerea acordului acesteia, în timp ce chemata în garanție răspunde în temeiul contractului de antrepriză de prestări servicii, pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligației asumate față de SC C. SA pentru realizarea obiectului contractului pe care l-au încheiat.

În aceste condiții, nu se pune problema greșitei calificări a raportului juridic dintre reclamantă și pârâtă ca fiind unul de natură convențională.

Recursul declarat de pârâtă este nefondat, întrucât.

Contractul în discuție nu este unul de mandat, iar înțelesul său nu este vădit neîndoielnic în acest sens. Contractul dintre pârâtă și chemata în garanție nu este denumit, este numai numerotat din 1999, iar la art. 2 se arată că obiectul îl constituie execuția lucrărilor pentru investiția „Racord 2 Gara de Nord 2 - 1 Mai - Semnalistică în stații, în conformitate cu prevederile proiectelor de execuție (elaborate de către SC B. SA), a detaliilor și devizelor de execuție aprobate (anexa 1 la contract), precum și al standardelor și prescripțiilor tehnice în vigoare. Aceeași concluzie este valabilă și pentru actul adițional din 21 decembrie 2000. În ambele acte părțile au calitățile de constructor și beneficiar.

În egală măsură, nici contractul încheiat între chematele în garanție, în calitate de furnizor și beneficiar, nu are natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic în sensul reclamat.

Prin chemarea în garanție formulată de către pârâtă, susținută inclusiv pe plata/executarea contractului încheiat cu chemata în garanție, nu se formează raporturi juridice directe între reclamantă și chemarea în garanție.În această materie se conturează două raporturi juridice distincte, respectiv între partea vătămată și cel ce a săvârșit fapta ilicită, pe de o parte, și între acesta din urmă și chematul în garanție, iar pe de altă parte, rațiunea judecării acestora împreună este cea a preîntâmpinării un alt litigiu ulterior, bazat pe chemarea în garanție, dându-i totodată posibilitatea chematului în garanție să facă toate apărările pertinente în înlăturarea obligației debitorului din cererea principală. În nicio ipoteză însă nu se pune problema obligării directe a chematului în garanție către reclamant.

În cauză s-a reclamat și s-a constatat în primul ciclu procesual natura delictuală a folosirii înregistrărilor, iar în această materie răspunzător este autorul faptei ilicite - în speță de necontestat pârâta, care a utilizat înregistrările fără acordul reclamantei-recurente.

Pentru înlăturarea caracterului ilicit al faptei imputate s-a apelat la dispozițiile art. 101 din Lege, care prevede că

în lipsa unei clauze contrare, artistul interpret sau executant, care a participat la realizarea unei opere audiovizuale, a unei înregistrări audiovizuale ori a unei înregistrări sonore, se prezumă că cedează producătorului acesteia, în schimbul unei remunerații echitabile, dreptul exclusiv de utilizare a prestației sale astfel fixate, prin reproducere, distribuire, import, închiriere și împrumut.

Sub acest aspect s-a stabilit în primul ciclu procesual, impunându-se cu puterea conferită de art. 315 C. proc. civ., că pârâta, în calitate de producător, nu beneficiază de această prezumție.

Date fiind aceste considerente și cadrul procesual al litigiului de față, contractul încheiat între pârâtă și chemata în garanție interesează exclusiv raporturile dintre acestea.

Faptul că între reclamantă și pârâtă nu s-a încheiat un contract pentru utilizarea înregistrărilor în perioada dedusă judecății justifică tocmai fapta ilicită a acesteia din urmă, iar necesitatea obținerii acordului reclamantei - interpretă a fost reținută prin decizia de apel din primul ciclu procesual, confirmată prin decizia de recurs - dezlegare care se impune în lumina art. 315 C. proc. civ.

În privința sarcinii probei,

în materia faptelor negative, prin derogare de la regula prevăzută de

art. 1169 C. civ., aceasta

se deplasează către faptul pozitiv conex. Astfel, dovada nu revine reclamantei, care reclamă tocmai lipsa consimțământului său în utilizarea înregistrărilor de către pârâtă, acesteia din urmă revenindu-i sarcina dovedirii faptului pozitiv.

În menținerea sumei acordată de prima instanță, instanța de apel a reținut că pârâta nu a declarat apel și că, mai mult, a solicitat prin întâmpinare menținerea sentinței. Pârâta-recurentă nu avea, însă, interes să declare apel împotriva sentinței, care îi era favorabilă, fiind obligată la plată chemata în garanție către reclamantă.

Recursul declarat de chemata în garanție SC B. SA, este fondat, din perspectiva primului motiv de recurs, cu motivarea că hotărârea primei instanțe a fost schimbată în sensul obligării pârâtei la plată către reclamantă, însă a fost admis doar apelul reclamantei, deși critici în acest sens au fost formulate și prin apelul chematei în garanție, astfel încât se impunea reflectarea corespunzătoare a soluționării apelului recurentei în decizie, fiind incidente astfel dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta SC C. SA și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC C. SA în contradictoriu cu SC B. SA ca rămasă fără obiect, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței.

Prin Decizia civilă nr. 2149 din 11 iulie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta A., a casat Decizia civilă nr. 254/A/2013 și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a constatat că instanța de apel a reținut că deși prin prima decizie de casare pronunțată în cauză s-a înlăturat operarea prezumției prevăzute de art. 101 din Legea nr. 8/1996 în favoarea producătorului unei înregistrări sonore, în lipsa dovezii unei remunerații echitabile de către reclamantă, această statuare a instanței de recurs vizează exclusiv un aspect de drept dezlegat în cauză, nu și situația de fapt și aprecierea probelor. În aceste condiții, plata în concret a remunerației impuse de art. 101 din lege, interesând situația de fapt, nu a făcut obiectul unei dezlegări obligatorii în cauză, context în care a constatat că s-a dovedit efectuarea plății remunerației, producând efecte mărturisirea extrajudiciară spontană a reclamantei cu acest obiect, cuprinsă într-un articol de ziar depus chiar de către reclamantă odată cu cererea de chemare în judecată - cu consecința juridică a cesionării de către reclamantă a dreptului de utilizare a înregistrării către producător.

Cu toate că a reținut că această dezlegare se impune, în virtutea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de rejudecare a apelurilor a considerat în mod greșit că înlăturarea prezumției prevăzute de art. 101 din lege nu echivalează cu tranșarea a înseși chestiunii plății remunerației.

Dezlegarea irevocabilă a unei chestiuni de drept, aceea a neoperării prezumției de cesiune a dreptului de utilizare, derivă din situația de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat până la acel moment procesual în legătură cu încheierea unui contract de cesiune și a plății remunerației, astfel încât instanța de apel, prin decizia recurată, a separat în mod artificial tranșarea unui aspect de drept de elementele de fapt pe care s-a întemeiat dezlegarea dată, cât timp acestea sunt indisolubil legate de statuările în drept ale instanței și trebuie considerate ca intrate în puterea lucrului judecat odată cu dezlegarea dată în mod irevocabil asupra aspectelor de drept.

Apreciind că aspectele de fapt ar putea face obiect al rejudecării, instanța de rejudecare a lipsit de eficiență statuările în drept ale instanței de recurs, dovadă în acest sens fiind și faptul că, prin reanalizarea chestiunii privind plata remunerației și prin constatarea că aceasta a fost efectiv încasată, instanța de apel a ajuns la concluzia operării prezumției de cesiune în favoarea producătorului, în aplicarea art. 101 din Legea nr. 8/1996. Or, această concluzie este contrară dezlegării irevocabile date cu privire la neoperarea prezumției de cesiune, consecință ce confirmă faptul că aspectul plății remunerației fusese tranșat în ciclurile procesuale anterioare, odată cu dezlegările date în contextul art. 101 din lege, impunându-se ca atare în cadrul rejudecării apelurilor.

În ceea ce privește limitele rejudecării apelurilor fixate prin decizia anterioară de casare, sunt fondate susținerile recurentei-reclamante în sensul că probatoriul ce urma să fie administrat în rejudecarea cererii reclamantei trebuia să vizeze exclusiv întinderea despăgubirilor cuvenite reclamantei, în aplicarea dispozițiilor art. 139 lit. a) din Legea nr. 8/1996.

Prin Decizia nr. 1672 din 26 martie 2013, Înalta Curte a casat Decizia nr. 35 din 28 februarie 2012, pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual în cauză, și a trimis cauza aceleiași curți de apel pentru rejudecarea apelurilor reclamantei și al intervenientei chemate în garanție, respingând ca nefondat recursul pârâtei SC C. SA împotriva aceleiași decizii.

În considerentele deciziei s-a arătat că prin decizia de apel s-a reținut că pârâta SC C. SA răspunde față de reclamantă în calitate de producător, în temeiul răspunderii civile delictuale (art. 998, 999 C. civ.), fapta ilicită constând în utilizarea conținutului înregistrării fără plata remunerației cuvenite și fără obținerea acordului reclamantei, în timp ce chemata în garanție răspunde față de pârâtă în temeiul contractului de antrepriză de prestări servicii pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligației asumate față de SC C. SA pentru realizarea obiectului contractului încheiat.

Respingând recursul pârâtei, Înalta Curte a confirmat irevocabil întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei, singurul aspect ce urma a face obiect al rejudecării, în cadrul apelului reclamantei, fiind acela al întinderii despăgubirii cuvenite pentru fapta de încălcare a drepturilor patrimoniale ale reclamantei. Așadar, s-a dezlegat cu putere de lucru judecat că fapta ilicită constă în utilizarea conținutului înregistrării fără plata remunerației, astfel încât reclamanta este îndreptățită la despăgubiri pentru prejudiciul creat printr-o asemenea faptă (nepunându-se problema acordării de despăgubiri pentru înregistrări).

Potrivit considerentelor reținute cu ocazia analizării recursului reclamantei, prin Decizia nr. 1672 din 26 martie 2013 s-a constatat că a intrat în puterea lucrului judecat incidența art. 139 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 cu privire la modul de cuantificare a despăgubirilor cuvenite reclamantei de către pârâtă. În privința obiectului probațiunii ce urma a fi evaluat în cadrul rejudecării, s-a statuat că trebuia să vizeze prejudiciul suferit în perioada în care pârâta a utilizat înregistrarea sonoră fără acordul său, prin prisma înscrisurilor deja depuse la dosar și a eventualelor dovezi suplimentare ce ar fi fost administrate.

În acest context, în mod greșit, instanța de apel, considerând că poate reevalua un aspect ce fusese deja tranșat, nu a mai analizat motivele de apel ale reclamantei privind întinderea despăgubirilor cuvenite pentru utilizarea înregistrării sonore fără plata către interpret a remunerației echitabile și nu a dat, astfel, eficiență dezlegărilor din decizia de casare privind obiectul rejudecării.

În consecință, prin nerespectarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel nu a stabilit situația de fapt pe aspectul întinderii despăgubirilor din perspectiva deciziei de casare.

Determinarea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, în aplicarea art. 139 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 urează a avea loc exclusiv în cercetarea apelului reclamantei, nu și în cadrul rejudecării apelului intervenientei chemate în garanție.

Această constatare se impune prin prisma faptului că, soluționând recursul intervenientei împotriva Deciziei nr. 35 din 28 februarie 2012, Înalta Curte, prin Decizia nr. 1672 din 26 martie 2013, a constatat ca fiind fondat doar motivul de recurs vizând lipsa unui raport juridic de drept procesual între reclamantă și intervenientă, considerând necesar ca, în rejudecare, înlăturarea obligării directe a chematei în garanție la despăgubiri către reclamantă (obligație regăsită în hotărârea primei instanțe) să se reflecte în admiterea apelului intervenientei din această perspectivă.

Motivul de recurs vizând modul de soluționare a apelului intervenientei cu privire la întinderea despăgubirilor cuvenite reclamantei a fost respins, cu argumentul că nu mai subzistă finalitatea acestor apărări, cât timp temeiul juridic al obligării directe a chematei în garanție față de reclamantă a fost infirmat în mod irevocabil.

Ca atare, rejudecarea apelului chematei în garanție este formală, fiind necesară admiterea acestuia doar sub aspectul greșitei obligări directe la despăgubiri către reclamantă, de către prima instanță, a chematei în garanție.

În ceea ce privește modul de rejudecare a apelului reclamantei pe aspectul întinderii despăgubirilor, s-a arătat deja că, prin Decizia nr. 1672 din 26 martie 2013 s-a statuat că trebuie avute în vedere dispozițiile art. 139 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, în raport de înscrisurile deja depuse la dosar de către reclamantă privind contracte cu obiect similar încheiate în perioada 2004 - 2010, acestea fiind relevante din perspectiva faptului că se suprapun perioadei de utilizare de către pârâtă a înregistrării sonore conținând fixarea interpretării reclamantei (menționate în notele scrise depuse în Dosarul nr. x/3/2007 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, file 292-299). De asemenea, pot fi administrate dovezi suplimentare pe acest aspect.

Prin decizia recurată, cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca rămasă fără obiect, ca urmare a respingerii în fond a cererii principale.

În acest context, se va aprecia dacă, odată cu rejudecarea cererii de chemare în judecată, se va proceda și la rejudecarea cererii de chemare în garanție și, totodată, dacă în acest ultim caz este posibilă adoptarea unei alte soluții decât cea dispusă pe acest aspect prin Decizia nr. 35 din 28 februarie 2012 a Curții de Apel București, față de considerentele pentru care acea instanță de apel a obligat pe intervenientă la plata către pârâtă a aceleiași sume de bani la care pârâta a fost obligată către reclamantă și față de motivele de recurs formulate împotriva Deciziei nr. 35 din 28 februarie 2012 de către intervenientă, analizate ca atare prin Decizia nr. 1672 din 26 martie 2013 a Înaltei Curți.

Analizând sentința apelată, în limitele devoluțiunii fixate prin motivele de apel formulate și ale deciziilor de casare, potrivit dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. și art. 315 C. proc. civ., Curtea a reținut următoarele considerente:

În rejudecarea apelurilor declarate de către reclamanta A. și de chemata în garanție SC B. SA s-a pornit de la problemele de drept dezlegate cu caracter irevocabil prin deciziile de casare, respectiv:

- în ceea ce privește modalitatea de calcul a despăgubirilor solicitate, sunt incidente dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, în speță fiind necesar să se stabilească pe bază de probe care este suma pe care reclamanta ar fi obținut-o în condițiile unei utilizări legale a înregistrărilor, iar în aplicarea acestei norme legale este relevantă comparația cu situații similare;

- dispozițiile legale din materia cesiunii de drepturi conexe nu sunt aplicabile în ceea ce privește cuantificarea despăgubirilor, deoarece în speță nu se regăsește o astfel de situație;

- natura raportului juridic din domeniul dreptului de autor dintre reclamanta A. și pârâta SC C. SA este delictuală, iar pârâta SC C. SA răspunde față de reclamantă în calitate de producător, în temeiul răspunderii civile delictuale reglementată de art. 998-999 C. civ., fapta ilicită constând în utilizarea conținutului înregistrării fără plata remunerației cuvenite și fără obținerea acordului reclamantei;

- pârâta SC C. SA, în calitate de producător, nu beneficiază de prezumția reglementată de dispozițiile art. 101 din Legea nr. 8/1996, pentru înlăturarea caracterului ilicit al faptei;

- contractul din 1999 în care pârâta SC C. SA și chemata în garanție SC B. SA au calitatea de constructor și beneficiar, având ca obiect execuția lucrărilor pentru investiția „Racord 2 Gara de Nord 2 - 1 Mai - Semnalistică în stații, în conformitate cu prevederile proiectelor de execuție elaborate de SC B. SA, a detaliilor și devizelor de execuție aprobate (anexa 1 la contract), precum și ale standardelor și prescripțiilor tehnice în vigoare interesează exclusiv raporturile dintre pârâtă și chemata în garanție;

- natura raportului juridic dintre pârâta SC C. SA și chemata în garanție SC B. SA este contractuală, chemata în garanție răspunzând în temeiul contractului de antrepriză de prestări servicii pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligației asumate față de SC C. SA, pentru realizarea obiectului contractului pe care l-au încheiat.

Apelul declarat de reclamanta A.

Este corectă critica conform căreia despăgubirea pentru folosirea înregistrării vocii sale pentru semnalistică în stațiile de metrou trebuia să fie calculată de prima instanță de fond prin aplicarea criteriilor prevăzute de art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, cum ar fi consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat de către reclamantă, prin compararea cu situații similare. Pentru corecta aplicare a acestor dispoziții legale, se impune acordarea către reclamantă a sumei pe care aceasta ar fi obținut-o în situația în care pârâta ar fi utilizat în mod legal înregistrarea vocii acesteia, adică după obținerea acordului reclamantei.

Față de dispozițiile legale mentionate

, potrivit cărora producătorul unei înregistrări sonore este persoana fizică sau juridică ce își asumă responsabilitatea organizării și finanțării realizării primei fixări a sunetelor, calitatea de producător al înregistrării sonore îi aparține intimatei-pârâte SC C. SA.

Este corectă astfel susținerea potrivit căreia hotărârea apelată încalcă dispozițiile obligatorii date de instanța superioară, având în vedere că în primul ciclu procesual a fost rezolvată problema calității procesuale pasive sub aspectul întrunirii calității de producător în persoana intimatei-pârâte SC C. SA (Decizia civilă nr. 109/A/2009 irevocabilă prin Decizia nr. 3915 din 22 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost respins recursul prin care pârâtul SC C. SA susținuse critici legate de modalitatea de stabilire a calității sale de producător al înregistrării sonore).

Este corectă și critica prin care se susține nelegalitatea sentinței de fond ca urmare a greșitei obligări a chematei în garanție SC B. SA direct către reclamantă.

Și acest aspect a fost dezlegat cu caracter irevocabil în al doilea ciclu procesual, având în vedere că recursul declarat de pârâta SC C. SA împotriva Deciziei civile nr. 35/A din 28 februarie 2012 - prin care Curtea de apel București schimbase în parte sentința civilă nr. 1065/2011, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 14 iulie 2011, în sensul obligării pârâtei SC C. SA la plata despăgubirilor stabilite de prima instanță - a fost respins prin Decizia nr. 1672 din 26 martie 2013, Înalta Curte stabilind că raporturile juridice dintre partea vătămată și autorul faptei ilicite și dintre acesta din urmă și chemata în garanție sunt distincte, iar față de reclamantă răspunde intimata-pârâtă SC C. SA, în calitate de autor al faptei ilicite, care a utilizat înregistrările sonore fără acordul reclamantei.

În ceea ce privește critica din cadrul celui de-al doilea motiv de apel prin care se susține că

instanța de fond a reținut în mod greșit culpa chematei în garanție SC D. SRL, s-a constatat că tribunalul a respins cererea de chemare în garanție formulată de chemata în garanție SC B. SA, iar această dispoziție putea fi criticată exclusiv de către chemata în garanție SC B. SA. Or, apelul formulat de chemata în garanție SC B. SA nu cuprinde nicio critică sub acest aspect, motiv pentru care Curtea a constatat că această dispoziție din cuprinsul sentinței civile nr. 1065/2011 a intrat sub puterea lucrului judecat prin neapelare.

Potrivit art. 139 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din lege, titularii drepturilor recunoscute și protejate prin prezenta lege pot solicita instanțelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora și pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat, iar la stabilirea despăgubirilor instanța de judecată ia în considerare criterii, cum ar fi consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului.

Prin deciziile de casare din ciclurile procesuale anterioare s-a stabilit că temeiul pentru cuantificarea despăgubirilor cuvenite reclamantei este dat de dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 și a îndrumat instanța de rejudecare să stabilească suma pe care aceasta ar fi obținut-o în condițiile unei utilizări legale a înregistrărilor, prin comparație cu situații similare.

De asemenea, în rejudecarea apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1065/2011 se impune cu caracter obligatoriu dezlegarea instanței de recurs potrivit căreia fapta ilicită constă în utilizarea conținutului înregistrării fără plata remunerației și potrivit căreia reclamanta este îndreptățită la despăgubiri pentru prejudiciul creat printr-o asemenea faptă, nepunându-se problema acordării de despăgubiri pentru înregistrări.

Pentru a analiza critica formulată de apelanta reclamantă, s-a evaluat prejudiciul suferit de aceasta ca urmare a faptei pârâtei SC C. SA de a folosi înregistrarea vocii reclamantei, în perioada 13 octombrie 2004-13 octombrie 2007, în raport de probele administrate în cauză, prin comparare cu valoarea despăgubirilor acordate de prima instanță prin hotărârea apelată.

Astfel, prin sentința civilă nr. 1065/2011, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 14 iulie 2011, tribunalul a stabilit valoarea remunerației cuvenite pentru înregistrarea audio pentru semnalistică în stațiile de metrou la suma de 1.050 dolari SUA, iar valoarea despăgubirii la triplul acestei sume, respectiv 3150 de dolari - în total, 4.200 dolari SUA.

Având în vedere dezlegările cu caracter obligatoriu ale instanței de recurs date prin deciziile de casare anterioare, este necesar sa se evalueze despăgubirea pentru utilizarea nelegală a înregistrării vocii reclamantei, în perioada în litigiu, prin compararea cu situații similare.

În acest sens, apelanta-reclamantă a învederat instanței că se folosește de înscrisurile depuse la filele 197-226 din dosarul tribunalului și la filele 71-106 și 111-123 din Dosarul de apel nr. x/3/2007*, prin care înțelege să facă dovada faptului că în aceeași perioadă ca și cea din litigiu a desfășurat activități similare, respectiv a înregistrat anunțuri Interactiv Voice Response, pe bază de contract, în schimbul acestor prestații obținând o remunerație echitabilă. În baza acestor înscrisuri, apelanta-reclamantă solicită să se constate ca fiind o remunerație echitabilă o sumă între 100 și 300 euro pentru fixare și între 1.000 și 3.000 euro pentru utilizarea înregistrării unui anunț pentru o perioadă de 1 an. În consecință, solicită suma de 170.000 euro, compusă din 2.800 euro remunerație pentru fixare și din 168.000 euro remunerație datorată pentru utilizare (3 ani x 56.000 euro - reprezentând 28 anunțuri x 2.000 euro/an).

În schimb, intimata-pârâtă SC C. SA solicită să se țină cont la stabilirea cuantumului despăgubirii de contractele din 2004 și din 2005, potrivit cărora o prestație de înregistrare a vocii pentru sonorizarea noilor stații de metrou a fost tarifată, în luna decembrie 2005, cu un preț unitar de 13,34 lei per oră medie convențională, respectiv 3,244 euro per oră medie convențională și că prejudiciul suferit de reclamantă trebuie stabilit doar pentru 26 de anunțuri aferente celor 14 stații existente pe Magistrala 2 Berceni-Pipera.

S-au reținut drept comparabile pentru evaluarea întinderii prejudiciului în prezenta cauză înscrisurile constând în: contractul cadru de comandă din 9 februarie 2004, având ca obiect realizarea de către executant (reclamanta A.) la comanda beneficiarului SC F. SRL a unor prestații, constând în execuția și interpretarea unor opere literare sau artistice, incluzând, dar fără a se limita, la prezentarea, cântatul, dansul, recitarea operelor literare sau artistice; contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor din 10 februarie 2006 prin care cedenta A. a cedat în favoarea SC G. SRL drepturile patrimoniale și drepturile conexe asupra serviciilor artistice, interpretare texte, voci, reprezentații scenice; contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale conexe dreptului de autor din 10 martie 2010 prin care cedenta A. a cedat în favoarea SC H. SA drepturile patrimoniale conexe dreptului de autor prevăzute de art. 98 și 101 din Legea nr. 8/1996, născute ca urmare a activității desfășurate de cedent în calitate de voice-over pentru înregistrări de tip Interactiv Voice Response, call-center pentru clientul SC I. SA în perioada 1 aprilie 2010-31 martie 2011.

Din actul adițional la contractul din 9 februarie 2004 încheiat în data de 29 martie 2007 reiese că valoarea exclusivității acordate de A. beneficiarului SC F. SRL este de 2.000 euro pentru perioada 29 martie 2007-29 martie 2008, respectiv de 3.000 euro pentru perioada 29 martie 2008-29 martie 2009.

Din contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor din 10 februarie 2006 reiese că pentru fiecare prestație artistică, inclusiv pentru dreptul de aducere la cunoștința publică, utilizare și exploatare, părțile au convenit echivalentul în lei a unei sume cuprinse între 50-150 dolari SUA.

Din contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale conexe dreptului de autor din 10 martie 2010 reiese că pentru cesiunea exclusivă a drepturilor patrimoniale prevăzute de art. 98 și 101, printre care și dreptul de a autoriza comunicarea publică a prestației, părțile au convenit o remunerație de 4.500 euro, plus 100 euro pentru jumătate de pagină înregistrată prin utilizarea vocii cedentei, plus 150 de euro pentru fiecare pagină înregistrată prin utilizarea vocii cedentei și utilizată efectiv de clientul cesionarului, SC I. SA.

Curtea a redus sumele menționate mai sus, având în vedere faptul că în speța de față nu se pune problema unei exclusivități oferite de către reclamantă în beneficiul pârâtului, precum și faptul că, pe lângă dreptul de utilizare a înregistrării sonore, aceste contracte au ca obiect și alte drepturi de natură patrimonială conexe dreptului de autor, cum ar fi dreptul de a autoriza fixarea, reproducerea, distribuirea, închirierea interpretării sau difuzarea prestațiilor fixate, efectuate de beneficiar prin vânzare, împrumut sau orice mod de transmitere cu titlu oneros sau gratuit, drepturi care nu fac obiectul litigiului de față.

Făcând o analiză globală și comparativă a înscrisurilor admi