ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2149/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2149/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 930 din 15 mai 2008, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a respins cererea principală formulată de reclamanta

N.I.E. împotriva pârâtei SC M. SA pentru lipsa calității procesuale active, admițând,

în prealabil, excepția cu acest obiect; totodată, a respins cererile de chemare

în garanție succesiv formulate de către pârâta SC M. SA împotriva SC Me. SA, respectiv

de către SC Me. SA împotriva SC N.S.R. SRL.

În motivarea sentinței,

s-a reținut, în esență, că anunțurile citite de reclamantă nu pot fi calificate

drept „operă” în sensul art. 7 lit. a)-i) din Legea nr. 8/1996, astfel că nu sunt

incidente dispozițiile art. 95 din același act normativ, reclamanta neavând calitatea

de artist interpret sau executant în sensul legii și, prin urmare, nefiind titulară

de drepturi conexe celui de autor protejate de Legea nr. 8/1996.

Prin decizia civilă

nr. 109 din 28 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de către reclamantă

împotriva sentinței menționate și, în consecință, a desființat sentința și a trimis

cauza spre rejudecare la prima instanță.

Prin decizia nr. 3915

din 22 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondate recursurile

declarate de către pârâta SC M. SA și chemata în garanție SC Me. SA împotriva deciziei

menționate, reținând, în esență, următoarele:

În ce privește recursul

pârâtei SC M. SA, s-a apreciat că prima critică referitoare la posibilitatea ca

instanța de apel să soluționeze în fond cauza, fără a o trimite spre rejudecare

instanței de fond, nu poate fi primită. Instanța de fond a admis excepția lipsei

calității procesuale active, reținând că în cauză, aceasta nu a interpretat o operă

care să poată face obiectul dreptului de autor ceea ce nu îi conferă calitate de

artist-interpret și ca atare nu este titulara vreunui drept conex dreptului de autor

protejat de Legea nr. 8/1996. În raport de admiterea excepției instanța de fond

a respins acțiunea, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă

și tot pe acest considerent a respins și cererile de chemare în garanție, fără a

intra în cercetarea fondului. În aceste condiții, instanța de apel nu putea proceda

decât în conformitate cu art. 297 alin. (1) C. proc. civ., atât timp cât s-a constatat

că, în mod greșit.

Nici critica privitoare

la modalitatea de stabilire a calității de producător al înregistrării sonore nu

poate fi primită. Contractul nr. XX/1999 încheiat între constructorul SC Me. SA

și beneficiarul SC M. SA, având ca obiect execuția lucrărilor pentru investiția

racord 2- Gara de Nord 2 - 1 Mai - Semnalistică în stații completat cu actul adițional

nr. 2/2000 și finalizat prin procesul de predare primire din 21 decembrie 2000 dovedește

cu prisosință calitatea de producător a recurentei pârâte.

În mod corect, instanța

de apel a reținut că perfectarea de către pârâtă a contractului cu SC Me. SA pentru

scopul menționat în contract reprezintă o măsură de organizare a semnalisticii în

stațiile de metrou la inițiativa sa, cu titlu de obiectiv de investiții dar și o

modalitate de asumare a responsabilității finanțării acestei a sunetelor ce aveau

să constituie anunțurile stațiile în stațiile de metrou. Dispozițiile art. 103

alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind stabilirea calității de producător, chiar

dacă sunetele nu constituie operă în sensul acestei legi, sunt pe deplin aplicabile

cauzei de față, cu consecința înlăturării dispozițiilor art. 7 referitoare la obiectul

dreptului de autor.

În ce privește recursul

declarat de către Me. SA, a fost înlăturată critica de nelegalitate referitoare

la încălcarea dispozițiilor art. 7 și 94 din Legea nr. 8/1996 de către instanța

de apel, în condițiile în care Curtea de Apel București a constatat doar că prima

instanță a făcut o greșită aplicare a legii, raportându-se la prevederile acestui

text, fără a observa incidența în cauză a art. 103.

Din analiza art. 103

alin. (1) rezultă că înregistrarea sonoră este protejată independent de orice criteriu

de originalitate și valoare, iar dreptul la protecție se naște din primul moment

al fixării sunetelor. Fixarea unor sunete ce nu reprezintă operă protejată generează

tocmai prin operațiunea de fixare o existență proprie a sunetelor care devin astfel

creații autonome.

A fost înlăturată și critica

vizând nelegalitatea deciziei pronunțate în apel în raport de art. 65 alin. (2)

rap. la art. 101 din Legea nr. 8/1996, recurenta-chemată în garanție susținând,

în mod greșit, că stabilirea calității de producător a pârâtei SC M. SA declanșează

prezumția deținerii de către aceasta a drepturilor asupra înregistrării sonore în

lipsa unei stipulații contrare.

Dispozițiile art. 101

din Legea nr. 8/1996 creează prezumția legală a cesionării de către artistul interpret

către producător a dreptului exclusiv de utilizare a prestației sale în schimbul

unei remunerații echitabile. Or, această prezumție legală relativă poate fi răsturnată

prin dovada contrară pe care reclamanta tinde să o facă. Această concluzie poate

fi trasă chiar din promovarea cererii de chemare în judecată. Nici recurenta-pârâtă,

nici chemat în garanție nu au făcut vreo apărare în sensul că în schimbul prestației

reclamantei ar fi plătit vreo remunerație. În aceste condiții se consolidează prezumția

legală a cesiunii drepturilor de utilizare a înregistrării sonore. În lipsa dovezii

remunerației echitabile prezumția legală instituită de art. 101 din Legea nr. 8/1996

nu funcționează și nu poate genera consecința lipsei calității procesual active

a reclamantei.

Rejudecând fondul cauzei,

Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 1065 din 31 mai 2011, a admis în

parte acțiunea, a admis cererea de chemare în garanție a SC Me. SA formulată de

pârâtul SC M. SA, a obligat SC Me. SA la plata către reclamantă a sumei de 1000

RON reprezentând remunerația cuvenită pentru înregistrarea audio pentru semnalistică

în stațiile de metrou, reactualizată cu indicele de inflație la momentul plății

și suma de 3000 RON cu titlu de despăgubiri, a respins capătul de cerere privind

acordarea de daune morale și cererea de chemare în garanție a SC N.S.R. SRL, obligând

totodată SC Me. SA ca pe cheltuiala ei să publice hotărârea instanței de judecată

în mijloace de comunicare în masă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței,

Tribunalul a reținut că reclamantei, în calitate de actriță a Teatrului Piatra Neamț,

i s-a înregistrat vocea de către SC N.S.R., în anul 2000, pentru anunțurile stațiilor

de metrou. Reclamanta nu a făcut dovada celor susținute în sensul că înregistrările

au avut loc în prezența a 2 reprezentanți ai intimatei pârâte SC M. SA. Așa cum

rezultă din acțiunea formulată de reclamantă, înregistrările s-au efectuat ca o

probă de voce și au durat aprox. 3-4 ore, timp în care au fost înregistrate anunțuri

pentru toate stațiile în 2 variante. Ulterior, fără vreun acord, pârâta SC M. SA

a început să difuzeze înregistrările făcute cu titlu de probe în stațiile metrou

și garniturile de trenuri de călători.

Din actele depuse la dosar

rezultă că SC M. SA a încheiat cu SC Me. SA contractul nr. XX/1999, care a avut

ca obiect executarea lucrărilor pentru investiția racord 2 - Gara de Nord 2 - 1

mai - Semnalistica în stații în conformitate cu prevederile proiectelor de execuție

elaborate de SC Me. SA, a detaliilor și devizelor de execuția aprobate anexa 1 la

contract precum și standardelor și prescripțiilor tehnice în vigoare. La art. 2

din acest contract se precizează „obiectul prezentului contract îl constituie execuția

lucrărilor pentru investiția racord 2 - Gara de Nord 2 - 1 mai - Semnalistica în

stații”, în conformitate cu prevederile proiectului de execuție a detaliilor și

devizelor de execuție aprobate prin anexa 1 la contract.

La 18 decembrie 2000 se

încheie un proces-verbal de negociere ofertă pentru anunțurile de sonorizare, în

care se arată că în urma aplicării formulelor de calcul și a tarifului orei de proiectare,

valoarea ofertată și acceptată este de 94.248.000 RON fără TVA conform fișei de

normare anexă. Alăturat s-a depus actul adițional 2/2000 la contractul nr. XX/1999,

în care se precizează la art. 2 că anexele la contractul nr. XX/1999 se modifică

în conformitate cu cele specificate în procesul verbal anexat. Prin art. 9

alin. (1) din actul adițional se stabilește valoarea de 94.248.000 RON fără TVA

pentru lucrările ce formează obiectul acestui contract.

Tot la 21 decembrie 2000,

în aceeași zi cu actul adițional, se întocmește și procesul verbal prin care SC

Me. SA în calitate de executant și beneficiarul SC TMB M. SA au constatat terminarea

și predarea în 2 exemplare respectiv 2 bucăți CD-ROM a listei de anunțuri stații

de sonorizare conform contractului nr. XX/1999. Rezultă că SC Me. SA s-a obligat

față de SC M. SA să predea lucrarea angajată la cheie, inclusiv să asigure semnalistica

în stațiile de metrou pentru suma de 94.248.000 RON fără TVA care a fost achitată

de SC M. conform facturii din 21 decembrie 2000 și ordinului de plată  din 15

februarie 2001 și din 16 mai 2001. Pe factura fiscală se specifică: furnizor SC

Me. SA cu ștampilă și reprezintă racord II lucrări C + M decembrie 2000 Semnalistică,

bun de plată pentru 105.557.760 RON reprezentând 94.248.000 RON + TVA, se plătește

din alocație bugetară cu ordinul de plată din 15 februarie 2001 și este achitat

de SC M., plătitor pentru suma de 105.557.760 RON către beneficiar SC Me. SA.

Operația juridică prin

care SC Me. SA procură Semnalistică Stații metrou pentru beneficiar SC M. SA are

configurația unui contract de mandat prête nom, mandat fără reprezentare,

dat fiind că SC Me. SA încheie un contract pe numele său, dar în mod evident pentru

interesele SC M. SA cu SC N.S.R. din 06 decembrie 2000 pe care SC N.S.R. se obligă

să livreze lui SC Me. SA material audio sub formă WAV pentru informații în circulația

trenurilor de metrou. Termenul de livrare a fost pentru data de 15 decembrie 2000.

Valoarea contractului s-a ridicat la 3.000 dolari, fără TVA (TVA-ul a fost calculat

la 570 dolari) și implica selecția timbrului vocal, 70 ore x 15 dolari ora = 1.050

dolari și procesarea timbrului vocal cu mastering final 130 ore x 15 dolari/ora=1.950

dolari. Astfel, SC N.S.R. negociază selecția timbrului vocal luând în calcul 70

ore înregistrare (în condițiile în care reclamanta a înregistrat doar aproximativ

3-4 ore, așa cum ea însăși susține în acțiunea promovată) la prețul de 1.050 RON.

Tribunalul a constatat

că reclamanta este titulara unor drepturi de natura celor recunoscute de art. 94

și 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, iar producătorul înregistrării sonore realizate

în cauză, ce a avut inițiativa și și-a asumat responsabilitatea organizării și finanțarea

realizării primei fixări a sunetelor, fie că acestea constituie sau nu o operă în

sensul prezentei legi, este SC M. SA, numai că aceasta a negociat plata remunerației

prin mandatar conform unui contract scris și executat cu bună credință. S-au depus

la dosar factura și ordinul de plată din care rezultă că producătorul a achitat

contravaloarea prestației.

În ceea ce privește SC

Me. SA, aceasta a negociat tot prin contract cu SC N.S.R., care la rândul său a

negociat drepturile reclamantei fără contract cu aceasta, acționând cu rea credință

în detrimentul intereselor reclamantei. Ținând seama de buna credință a mandantului,

la încheierea contractului din 06 decembrie 2000, care nu putea cunoaște că SC N.S.R.

acționează fără consimțământul reclamantei (nici nu s-a administrat vreo probă în

acest sens) acesta nu poate fi ținut decât de plata retribuției convenite prin contract

și stabilită după bunul plac al SC N.S.R., fiind în acest caz angajată în mod exclusiv

răspunderea contractuală.

Ținând seama că SC M.

SA a plătit contravaloarea înregistrării către SC Me. SA, acesta este chemat să

răspundă în locul producătorului încasând suma negociată de la acesta, așa cum rezultă

din factura și ordinul de plată depuse la dosar și așa cum s-a arătat din subvenții

de stat.

Pe de altă parte, SC Me.

SA nu a făcut dovada plății prețului convenit cu SC N.S.R., astfel că în cauză nu

se justifică nici cererea de chemare în garanție a acestei ultime societăți, aflată

de altfel la acest moment în stare de insolvență. În aceste condiții, ca mandant

al producătorului SC Me. SA va achita reclamantei prețul convenit prin contract,

în condițiile art. 101 din Legea nr. 8/1996, în cuantum de 1.050 dolari care se

va calcula la valoarea în RON, la cursul dolarului la BNR, valabil la data emiterii

facturii așa cum s-a stabilit prin contractul din 06 decembrie 2000, reactualizat

cu indicele de inflație la momentul plății.

Având în vedere că în

afara sumei legal datorate, conform contractului în raport de dispozițiile art.

101 din Legea nr. 8/1996, a constatat Tribunalul că în cauză nu s-a justificat aplicarea

altui criteriu pentru plata despăgubirilor, astfel că a făcut aplicarea dispozițiilor

art. 139 alin. (2) lit. b) și a) obligat pârâtul SC Me. SA la plata de despăgubiri

către reclamantă, reprezentând triplul sumelor care au fost legal datorate conform

contractului, pentru lipsă de vigilență la încheierea contractului cu o firmă ce

a înstrăinat înregistrări provenite dintr-o activitate ilicită, fără contract și

fără consimțământul autoarei.

În speță este antrenată

răspunderea civilă delictuală conform art. 998, 999 C. civ. prin comercializarea

înregistrării sonore fără consimțământul reclamantei. La acest moment, nu poate

fi pusă în discuție răspunderea SC N.S.R., deși aceasta este autoarea faptei ilicite,

întrucât potrivit art. 136

1

din Legea nr. 85/1996, la data deschiderii

procedurii insolvenței, se suspendă de drept toate acțiunile judiciare sau măsurile

de executare silită, pentru executarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor

sale, cu excepția căilor de atac declanșate de debitor. Cu privire la daunele morale,

a reținut Tribunalul că reclamanta nu a făcut dovada unor consecințe negative suferite

pe plan profesional, psihic sau afectiv.

Prin încheierea din 14

iulie 2011, Tribunalul a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale din cuprinsul

dispozitivului sentinței, în sensul obligării chematei în garanție SC Me. SA la

plata către reclamantă a sumei de 2698,5 RON, reprezentând echivalentul a 1050 dolari

la cursul BNR din 21 decembrie 2000, actualizată cu indicele de inflație la data

plății, și a sumei de 3150 dolari la cursul BNR din 21 decembrie 2000.

Prin decizia nr. 35

din 28 februarie 2012, Curtea de Apel București a

respins ca nefondat apelul

declarat de chematul în garanție SC Me. SA împotriva sentinței menționate și a admis

apelul declarat de reclamanta N.I.E. împotriva aceleiași sentințe și a încheierii

de la 14 iulie 2011, schimbând în parte sentința și obligând pârâtul SC M. SA la

plata către reclamantă a despăgubirilor stabilite de către prima instanță și chematul

în garanție SC Me. SA la plata către SC M. SA a sumei menționate anterior, menținând

celelalte dispoziții.

Prin decizia civilă

nr. 1672 din 26 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a

admis recursurile declarate

de reclamanta N.I.E. și de chemata în garanție SC Me. SA împotriva deciziei menționate,

pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel,

respingând totodată ca nefondat recursul declarat de pârâta SC M. SA împotriva aceleiași

decizii.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Înalta Curte a constatat următoarele:

În ceea ce privește recursul

declarat de reclamantă, s-a reținut că, prin decizia de apel pronunțată în primul

ciclu procesual, confirmată prin decizia de recurs, s-au dezlegat probleme de drept

în cauză, care se impuneau în rejudecare, din perspectiva dispozițiilor art. 315

C. proc. civ.

S-au stabilit astfel calitatea

procesuală activă, calitatea pârâtei de producător al înregistrării sonore din cauză

- protejată de art. 103 din lege, necesitatea obținerii acordului reclamantei pentru

utilizarea conținutului înregistrării (fapta ilicită) din punctul de vedere al încălcărilor

afirmate (art. 98 alin. (1) lit. a), b), d) și g) din Legea nr. 8/1996). Prin decizia

de recurs s-a înlăturat și operarea prezumției prevăzute de art. 101 din lege în

favoarea producătorului, în lipsa dovezii unei remunerații echitabile către reclamantă.

S-a impus instanței de

rejudecare să verifice și să realizeze încadrarea încălcării pe temeiul art. 98

în una sau mai multe dintre ipotezele enumerate de reclamantă, care trebuie să indice

exact criteriile pe care le-a avut în vedere pentru dimensionarea prejudiciului,

din perspectiva art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, republicată, în funcție

de care va fi coordonată administrarea probelor pentru dezlegarea fondului cauzei.

În ceea ce privește temeiul

juridic de cuantificare a despăgubirilor, instanța de apel a reținut că este corectă

susținerea apelantei în sensul că temeiul acordării despăgubirilor ar fi trebuit

să fie art. 139 alin. (2) lit. a) și nu lit. b). S-a schimbat cadrul juridic de

calcul al drepturilor cuvenite reclamantei-intimate, menținându-se cuantumul sumei

acordate de prima instanță cu acest titlu, îndreptat ca modalitate de calcul prin

încheierea din 14 iulie 2011, cu mențiunea schimbării motivării, astfel cum este

aceasta redată mai sus. Pe de o parte, s-au făcut referiri la chestiuni procedurale,

față de limitele cererilor de apel, iar pe de altă parte la aspecte, inclusiv de

probatoriu, care ar susține suma respectivă.

Recurenta-chemată în garanție

a susținut că dosarul a mai cunoscut un ciclu procesual în care prin hotărârea instanței

de apel s-au dat îndrumări și cu privire la probele pe care reclamanta ar trebui

să le administreze, respectiv proba cu expertiză. În condițiile în care reclamanta

a arătat că nu ține seama de îndrumarea dată și nu au fost depuse dovezi ale acțiunii

introductive, instanța a făcut aplicarea corectă a art. 139 alin. (1) pct. b) și

a hotărât în raport de înscrisurile depuse de chemata în garanție.

În litigiul anterior nu

s-a dat o îndrumare în acest sens, instanța de apel nepronunțându-se, neputând de

altfel, asupra probatoriului față de limitele de judecată fixate prin hotărârea

primei instanțe, lăsând această sarcină instanței de rejudecare, care are a se pronunța

cu privire la utilitatea probatoriului de administrat în cauză.

Totodată, în cazul în

care recurenta-chemată în garanție avea obiecțiuni cu privire la legalitatea modului

de dezlegare al instanței de apel cu privire la temeiul juridic incident, ar fi

trebuit să facă apărarea corespunzătoare pe calea recursului.

În condițiile în care

cu privire la aplicarea art. 139 alin. (1) lit. a) din lege nu s-au formulat critici

care să vizeze înlăturarea de la aplicare, dezlegarea instanței sub acest aspect

se bucură de putere de lucru judecat.

În ceea ce privește aspectul

menținerii cuantumului despăgubirilor, a fost analizat odată cu criticile din celelalte

recursuri formulate în cauză.

În condițiile în care,

la cererea reclamantei, în apel s-au schimbat modul de calcul al despăgubirilor

și temeiul aferent, nu mai prezenta relevanță cuantumul stabilit de prima instanță.

Sub celălalt aspect al

motivării, în determinarea despăgubirilor materiale instanța de apel nu a respectat

dispozițiile legale reținute a fi incidente în cauză, respectiv cele ale art. 139

alin. (2) lit. a) din lege.

Aceasta întrucât este

necesar să se stabilească pe bază de probe care este suma pe care reclamanta ar

fi obținut-o în condițiile unei utilizări legale a înregistrărilor, iar în aplicarea

normelor legale este relevantă comparația cu situații similare.

În ceea ce privește probatoriul

administrat, instanța de apel a constatat că reclamanta nu a depus contracte încheiate

la momentul relevant 1999-2000 de către ea sau de către alte persoane aflate într-o

situație similară, ci contracte încheiate în perioada 2004-2010 după ce devenise

relativ cunoscută în domeniul anunțurilor publicitare, precum și că aceasta nu a

făcut dovada că era cunoscută datorită timbrului său vocal sau calităților sale

actoricești la momentul 1999-2000, când a avut loc înregistrarea sunetelor în cauză.

Ceea ce trebuie să se

stabilească este despăgubirea care i se cuvine reclamantei pentru utilizarea înregistrărilor,

fără acordul său, pe o perioadă strict determinată, iar probatoriul de care este

ținută reclamanta nu poate viza decât prejudiciul pe care l-a suferit pe perioada

respectivă, urmare faptei ilicite imputată. Nu se pune problema acordării de despăgubiri

pentru înregistrări, ci pentru difuzarea acestora, când a avut loc încălcarea reclamată

a drepturilor sale, conferite de Legea nr. 8/1996.

Întrucât instanța de recurs

nu poate proceda la analiza probelor față de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

și ale art. 314 din același Cod, Înalta Curte a admis recursul formulat de reclamantă,

a casat decizia de apel și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, urmând

să se aprecieze și asupra suplimentării probatoriului sub acest aspect, în măsura

în care se consideră necesar.

Celelalte critici ale

recurentei - reclamante au fost respinse ca nefondate.

Astfel, nu a fost primită

critica privind moneda de stabilire a obligației în sarcina debitorului, în discuție

în litigiul de față este și modalitatea de plată, nu numai modalitatea de determinare

a contravalorii unei prestații, întrucât debitul se și execută după stabilire.

Or, plățile pe teritoriul

României se fac numai în RON, așa cum prevede Regulament Băncii Naționale a României

nr. 4/2005, republicat în M. Of. nr. 616/06.09.2007, cu modificările ulterioare

- capitolul II - Regimul valutar, secțiunea a II-a - Operațiuni valutare între rezidenți.

Nimic nu împiedică instanța, dacă dispune de elemente de evaluare a despăgubirilor

într-o monedă străină, să dispună corespunzător, însă cu mențiunea executării numai

în RON, la cursul BNR de la data plății.

Cât privește dispozițiile

legale din materia cesiunii de drepturi conexe, acestea nu sunt aplicabile în speță

pentru cuantificarea despăgubirilor. În speță, nu se discută situația dedusă judecății

în contextul art. 92 alin. (2) cu referire la art. 39 alin. (1) din lege, ci se

reclamă folosirea înregistrării sonore fără acordul reclamantei-recurente.

Au fost înlăturate și

criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât contractul

încheiat între cele două chemate în garanție nu a justificat soluția pronunțată

de instanța de apel, aceasta doar confirmând suma acordată de către prima instanță,

dar în temeiul unor considerente diferite - ceea ce înlătura analiza criticii aferente,

din perspectiva aceluiași motiv de recurs.

Instanța a reținut și

că persoanele care dau probe pentru a fi angajate în cadrul unui proiect artistic

sau pentru anunțuri publicitare nu sunt plătite pentru simpla participare la aceste

probe, iar în speță despăgubirile sunt stabilite numai pentru difuzarea înregistrărilor,

nu și pentru prestația efectivă de la înregistrare.

Instanța de apel a reținut

că pârâta răspunde față de reclamantă în calitate de producător, în temeiul răspunderii

civile delictuale (art. 998, 999 C. civ.), fapta ilicită constând în utilizarea

conținutului înregistrării fără plata remunerației cuvenite și fără obținerea acordului

reclamantei, în timp ce chemata în garanție răspunde în temeiul contractului de

antrepriză de prestări servicii pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligației

asumate față de M. SA pentru realizarea obiectului contractului pe care l-au încheiat.

În aceste condiții, nu

se pune problema greșitei calificări a raportului juridic dintre reclamantă și pârâtă

ca fiind unul de natură convențională.

În ceea ce privește recursul

declarat de pârâtă, s-a apreciat că este admisibil, contrar celor susținute de reclamanta-recurentă,

întrucât pârâta nu avea interes să declare apel împotriva hotărârii primei instanțe,

care îi era favorabilă, fiind obligată la plată chemata în garanție către reclamantă.

Recursul este, însă, nefondat,

întrucât în cauză nu s-a făcut o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății,

care să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.

Contractul în discuție

nu este unul de mandat, iar înțelesul său nu este vădit neîndoielnic în acest sens.

O asemenea natură a contractului nu a fost stabilită cu putere de lucru judecat

de prima instanță de apel, contrar celor susținute de către pârâta-recurentă.

Contractul dintre pârâtă

și chemata în garanție nu este denumit, este numai numerotat XX/1999, iar la

art. 2 se arată că obiectul îl constituie execuția lucrărilor pentru investiția

„Racord 2 Gara de Nord 2 - 1 Mai - Semnalistică în stații, în conformitate cu prevederile

proiectelor de execuție (elaborate de către SC Me. SA), a detaliilor și devizelor

de execuție aprobate (anexa 1 la contract), precum și alte standardelor și prescripțiilor

tehnice în vigoare. Aceeași concluzie este valabilă și pentru actul adițional

nr. 2 din 21 decembrie 2000. În ambele acte părțile au calitățile de constructor

și beneficiar.

În egală măsură, nici

contractul încheiat între chematele în garanție, în calitate de furnizor și beneficiar,

nu are natura sau un înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic în sensul reclamat.

Pe de altă parte, calea

procedurală prin care pârâta a introdus-o în proces pe chemata sa în garanție a

fost cererea de chemare în garanție, justificată pe dispozițiile art. 60-63 C. proc.

civ., care prevăd că partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva

căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenții cu o cerere

în garanție sau în despăgubiri.

Excepția lipsei calității

procesuale invocată de chemata în garanție a fost și respinsă prin încheierea din

4 februarie 2008 a primei instanțe cu referire exclusivă la cererea de chemare în

garanție - aspect care nu denotă în niciun caz natura raporturilor dintre pârâtă

și chemata în garanție, în sensul invocat prin recurs.

Prin utilizarea căii procedurale

de chemare în judecată a chematei în garanție se confirmă, în subsidiar, calitatea

de persoană care ar putea cădea în pretenții, deci de pârât debitor. Pe această

cale procedurală nu se conferă dreptul solicitării obligării directe a chematului

în garanție.

Prin chemarea în garanție

formulată de către pârâtă, susținută inclusiv pe plata/executarea contractului încheiat

cu chemata în garanție, nu se formează raporturi juridice directe între reclamantă

și chemarea în garanție.

În această materie se

conturează două raporturi juridice distincte, respectiv între partea vătămată și

cel ce a săvârșit fapta ilicită, pe de o parte, și între acesta din urmă și chematul

în garanție, pe de altă parte - rațiunea judecării acestora împreună fiind cea a

preîntâmpinării un alt litigiu ulterior, bazat pe chemarea în garanție, dându-i

totodată posibilitatea chematului în garanție să facă toate apărările pertinente

în înlăturarea obligației debitorului din cererea principală. În nicio ipoteză însă

nu se pune problema obligării directe a chematului în garanție către reclamant.

În cauză s-a reclamat

și s-a constatat în primul ciclu procesual natura delictuală a folosirii înregistrărilor,

iar în această materie răspunzător este autorul faptei ilicite - în speță de necontestat

pârâta, care a utilizat înregistrările fără acordul reclamantei-recurente.

Pentru înlăturarea caracterului

ilicit al faptei imputate, s-a apelat la dispozițiile art. 101 din lege, care prevede

că

în lipsa unei clauze contrare,

artistul interpret sau executant, care a participat la realizarea unei opere audiovizuale,

a unei înregistrări audiovizuale ori a unei înregistrări sonore, se prezumă că cedează

producătorului acesteia, în schimbul unei remunerații echitabile, dreptul exclusiv

de utilizare a prestației sale astfel fixate, prin reproducere, distribuire, import,

închiriere și împrumut.

Sub acest

aspect s-a stabilit în primul ciclu procesual, impunându-se cu puterea conferită

de art. 315 C. proc. civ., că pârâta, în calitate de producător, nu beneficiază

de această prezumție.

Date fiind aceste considerente

și cadrul procesual al litigiului de față, contractul încheiat între pârâtă și chemata

în garanție interesează exclusiv raporturile dintre acestea.

Faptul că între reclamantă

și pârâtă nu s-a încheiat un contract pentru utilizarea înregistrărilor în perioada

dedusă judecății justifică tocmai fapta ilicită a acesteia din urmă, iar necesitatea

obținerii acordului reclamantei - interpretă a fost reținută prin decizia de apel

din primul ciclu procesual, confirmată prin decizia de recurs - dezlegare care se

impune în lumina art. 315 C. proc. civ.

În privința sarcinii probei,

s-a reținut că aceasta,

în materia faptelor negative,

prin derogare de la regula prevăzută de

art. 1169 C. civ.,

se deplasează către faptul pozitiv conex. Astfel, în speță dovada

nu revine reclamantei, care reclamă tocmai lipsa consimțământului său în utilizarea

înregistrărilor de către pârâtă, acesteia din urmă revenindu-i sarcina dovedirii

faptului pozitiv.

În menținerea sumei acordată

de prima instanță, instanța de apel a reținut că pârâta nu a declarat apel și că,

mai mult, a solicitat prin întâmpinare menținerea sentinței.

Pârâta-recurentă nu avea,

însă, interes să declare apel împotriva sentinței instanței, care îi era favorabilă,

fiind obligat la plată chematul în garanție către reclamantă. Contrar celor susținute

de către pârâta-recurentă, faptul că prin întâmpinarea formulată la apelul reclamantei,

ar fi criticat sumele pe care instanța de judecată i le-a acordat intimatei - reclamante

nu prezintă relevanță pentru aspectul în discuție, aceste apărări neputând echivala

în nici un caz cu formularea unei cereri de apel.

Chiar dacă este greșit

considerentul instanței, acest lucru nu poate atrage incidența în cauză a motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât acesta nu este singurul

care a fundamentat decizia și, oricum, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare

pe considerente care vizează cuantumul despăgubirilor, după cum s-a arătat în analiza

recursului formulat de reclamantă.

În ceea ce privește recursul

declarat de chemata în garanție SC Me. SA, s-a apreciat că este fondat, din perspectiva

primului motiv de recurs, pe care Înalta Curte l-a analizat, cu toate că reprezentantul

recurentei a declarat că nu îl mai susține, în lipsa unui mandat expres în acest

sens, așa cum cere art. 69 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, s-a constatat

că hotărârea primei instanțe a fost schimbată în sensul obligării pârâtei la plată

către reclamantă, însă a fost admis doar apelul reclamantei, deși critici în acest

sens au fost formulate și prin apelul chematei în garanție, astfel încât se impunea

reflectarea corespunzătoare a apelului recurentei în decizia instanței, fiind incidente

dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

A fost respinsă critica

referitoare la neanalizarea apelului intervenientei pe aspectul cuantumului despăgubirilor,

cu toate că, într-adevăr, acest aspect se regăsește în apelul împotriva încheierii

de îndreptare a erorii materiale, întrucât dispoziția primei instanțe din încheierea

în discuție nu mai subzistă, față de argumentele pentru care s-a admis recursul

declarat de reclamantă. Temeiul juridic al obligării directe a chematei în garanție

a fost infirmat în apel - confirmată fiind în recurs dispoziția instanței de apel

în acest sens, iar în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor trebuie subliniat

că în cenzurarea încheierii în cauză instanța era ținută numai de dispoziția la

care aceasta se referea.

De asemenea, a fost înlăturat

și motivul de recurs vizând aplicarea greșită a legii, în condițiile în care s-a

reținut în primul ciclu procesual, cu efectele conferite de art. 315 C. proc. civ.,

nu numai că pârâta este producătorul înregistrărilor, ci și că în favoarea acesteia

nu operează prezumția legală instituită de art. 101 din Legea nr. 8/1996, fiind

necesar să se fi obținut acordul reclamantei-recurente pentru difuzarea înregistrărilor

în discuție. În ipoteza în care se susține existența unui contract, cu relevanță

în contextul juridic al cauzei de față, această apărare trebuia valorificată, cu

aplicarea art. 1169 C. civ.

Prin decizia nr. 254

din 19 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale,

a fost respins apelul formulat de reclamanta N.I.E. împotriva sentinței nr.

1065 din 31 mai 2011 și a fost admis apelul formulat de chemata în garanție SC Me.

SA; a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost respinsă cererea

de chemare în judecată formulată de reclamanta N.I.E. în contradictoriu cu pârâta

SC M. SA, ca neîntemeiată și, totodată, a fost respinsă cererea de chemare în garanție

formulată de pârâta SC M. SA în contradictoriu cu SC Me. SA ca rămasă fără obiect,

fiind menținute restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a precizat, în primul rând, care sunt titularii dreptului de apel,

limitele apelurilor, principiul neagravării situației în propria cale de atac, limitele

rejudecării și chestiunile acoperite de autoritatea de lucru judecat, dezlegate

cu putere obligatorie pentru instanța de rejudecare a apelurilor:

Astfel, s-a constatat

că, deși sentința atacată menționează atât admiterea cererii principale, cât și

a celei de chemare în garanție, SC Me. SA, chemată în garanție de către pârâta SC

M., a fost obligată direct către reclamantă la plata unei sume de bani. Față de

acest aspect, pârâta nu era, în mod firesc, interesată în declararea apelului (astfel

cum se arată și în decizia nr. 1672 din 26 martie 2013 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în cel de-al doilea recurs declarat în cauză, pag. 25, ultimul

paragraf), și, deopotrivă, se impune a fi recunoscut dreptul chematei în garanție

de a formula apel nu doar cu privire la cererea de chemare în garanție, ci și cu

privire la cererea principală, din moment ce obligația sa de plată este consecința

directă a admiterii cererii principale.

Prin urmare, câtă vreme

nu doar reclamanta, ci și chemata în garanție au formulat apeluri cu privire la

fondul cererii principale, sentința atacată poate fi schimbată și în defavoarea

reclamantei, ca o consecință a admiterii apelului chematei în garanție, fără a se

încălca principiul neagravării situației în propria cale de atac.

De asemenea, schimbarea

sentinței în defavoarea reclamantei nu încalcă principiul general menționat mai

sus nici din perspectiva primului ciclu procesual. Astfel, se afirmă în mod constant

cu privire la principiul neagravării situației în propria cale de atac, că acesta

își păstrează efectivitatea pe tot parcursul ulterior al cauzei, inclusiv la rejudecarea

pe fond și în ciclurile procesuale ulterioare. În speță, însă, se constată că soluția

inițială, a respingerii cererii reclamantei ca urmare a admiterii excepției lipsei

calității sale procesuale active, soluție atacată de reclamantă cu apelul a cărui

admitere a declanșat toate etapele procesuale ulterioare, este o soluție mai defavorabilă

pentru parte decât cea a respingerii cererii pe fond. Aceasta, întrucât admiterea

excepției menționate ar fi avut ca efect împiedicarea, inclusiv pentru viitor, pe

considerente strict procedurale, a examinării de către o instanță a pretențiilor

reclamantei sub toate aspectele.

În ceea ce privește chestiunile

intrate în puterea lucrului judecat și care se impun instanței de rejudecare a apelurilor,

s-a reținut în decizia nr. 1672 din 26 martie 2013 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în cel de-al doilea recurs declarat în cauză (pag. 22, ultimul

paragraf),

că

prin decizia de apel pronunțată în primul ciclu procesual, confirmată prin

decizia de recurs, s-au dezlegat probleme de drept în cauză, respectiv calitatea

procesuală activă a reclamantei, calitatea pârâtei de producător al înregistrării

sonore din cauză - protejată de art. 103 din lege, necesitatea obținerii acordului

reclamantei pentru utilizarea conținutului înregistrării (fapta ilicită) din punct

de vedere al încălcărilor afirmate (art. 98 alin. (1) lit. a), b), d) și g) din

Legea nr. 8/1996) . Prin decizia de recurs (este vorba despre recursul exercitat

în primul ciclu procesual) s-a înlăturat și operarea prezumției prevăzute de

art. 101 din lege în favoarea producătorului, în lipsa dovezii unei remunerații

echitabile către reclamantă.

Toate cele de mai sus

se impun instanței de rejudecare a apelurilor în virtutea art. 315 alin. (1) C.

proc. civ. exclusiv ca aspecte de drept dezlegate în cauză, însă nu ar putea fi

interpretate ca statuări ale instanței de recurs asupra unor chestiuni de fapt și

a aprecierii probelor, întrucât o asemenea interpretare ar veni în contradicție

cu textul legal menționat. Mai mult, este evident că, prin considerentele citate,

Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere exclusiv chestiunile de drept,

întrucât decizia face referire la apelul și recursul exercitate în primul ciclu

procesual, ciclu în care prima instanță a respins cauza ca urmare a admiterii unei

excepții procesuale, fără a analiza în nici un fel fondul acesteia, astfel că și

căile de atac exercitate împotriva acestei hotărâri au fost limitate exclusiv la

aspecte de drept legate de calificarea cererii de chemare în judecată, textele legale

incidente în speță și calitatea procesuală a reclamantei.

Prin urmare, deși în virtutea

art. 315 alin. (1) C. proc. civ. aplicabilitatea în cauză a art. 101 din Legea

nr. 8/1996 este incontestabilă, la fel ca și modalitatea de interpretare a acestuia,

în sensul inoperativității prezumției statuate de acest text de lege în cazul în

care se dovedește că remunerația echitabilă nu a fost plătită, nu s-ar putea susține

că situația de fapt, în ceea ce privește plata în concret a remunerației impuse

de textul legal menționat, ar fi făcut obiectul unei dezlegări obligatorii în cauză.

Cu privire la apelul chematei

în garanție SC Me. SA, s-a constatat că acesta este fondat și urmează a fi admis.

Astfel, chemata în garanție

contestă, prin apelul formulat, existența obligației sale de plată, susținând, printre

altele, contrar celor reținute prin sentința apelată, că prezumția prevăzută de

art. 101 din Legea nr. 8/1996 produce efecte în cauză, cu motivarea că reclamanta,

căreia îi revenea sarcina probei cu privire la raporturile sale cu SC N.S.R. SRL,

nu a administrat probe pentru lămurirea acestor aspecte, mulțumindu-se a face afirmații

neverosimile, preluate ca atare de către instanța de fond.

Potrivit art. 101 din

Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, „în lipsa unei clauze

contrare, artistul interpret sau executant, care a participat la realizarea unei

[…] înregistrări sonore […] se prezumă că cedează producătorului acesteia, în schimbul

unei remunerații echitabile, dreptul exclusiv de utilizare a prestației sale astfel

fixate”.

Din faptul participării

la realizarea înregistrării sonore a artistului, legiuitorul deduce, așadar, atât

faptul vecin și conex al plății unei remunerații echitabile, cât și pe cel al cesiunii

către producător al dreptului exclusiv de utilizare a acestei înregistrări.

În cauză, este necontestat

că reclamanta a participat la realizarea înregistrărilor în studioul N.S.R. SRL.

În ceea ce privește destinația

înregistrării efectuate, nu sunt credibile susținerile reclamantei în sensul că

nu a considerat-o decât o simplă „probă”, ca test al aptitudinilor sale vocale.

Dimpotrivă, în sensul cunoașterii finalității înregistrării pledează chiar situația

de fapt descrisă de reclamantă în cererea sa și necontestată în cauză, în sensul

că, pe parcursul a 3-4 ore, au fost înregistrate anunțuri pentru toate stațiile,

în două variante, respectiv una cu anunțul complet pentru fiecare stație iar alta

cu începutul enunțului, înșiruirea stațiilor și finalul lui. În aceste condiții,

nu este verosimilă afirmația reclamantei în sensul că a considerat ca asemenea înregistrări

complete nu urmau să aibă nicio altă utilizare ulterioară.

Față de participarea reclamantei

la efectuarea înregistrării, pentru a se înlătura efectele art. 101 din Legea

nr. 8/1996, era necesar a se proba fie lipsa plății unei remunerații echitabile,

fie clauza contrară în sensul lipsei acordului la cesionarea dreptului de utilizare.

Reclamanta a susținut

în mod explicit în fața instanțelor lipsa oricărei remunerații echitabile din partea

pârâtei sau a vreuneia dintre chematele în garanție. Astfel, prin răspunsul la întâmpinarea

pârâtei, depus de către reclamantă la prima instanță în cel dintâi ciclu procesual,

se arată că „nu a fost vorba decât de o probă de voce, pentru care nu am primit

nicio remunerație”. De asemenea, prin concluziile scrise depuse în fața aceleiași

instanțe reclamanta a afirmat că nu a încasat nicio sumă de bani pentru proba de

voce dată în studio.

Este adevărat că nu s-ar

putea impune reclamantei proba unui fapt negativ, în sensul inexistenței remunerației,

astfel cum susține apelanta-chemată în garanție ci, dimpotrivă, partea adversă era

ținută la dovada faptului pozitiv contrar, respectiv acela al efectuării plății.

Cu toate acestea, în prezenta

cauză, deși chemata în garanție nu a depus înscrisuri în acest sens, în favoarea

sa produce efecte mărturisirea extrajudiciară a reclamantei. Astfel, în articolul

de ziar depus, în copie, de către reclamantă însăși împreună cu acțiunea și cu privire

la conținutul căruia nu a formulat rezerve în cererea sa ori în fața instanțelor

de fond, reclamanta a arătat că „a și primit o sumă de bani pentru probă”.

O asemenea afirmație are

valoarea unei mărturisiri extrajudiciare spontane și va fi reținută de către instanță

în susținerea apărării chematei în garanție, cu consecința juridică a constatării

faptului că în cauză operează prezumția de plată a remunerației impuse de art. 101

din Legea nr. 8/1996 și, prin urmare, cesionarea de către reclamantă a dreptului

de utilizare a înregistrării către producătorul din speță.

Participarea la înregistrare,

unită cu plata, conduce la concluzia că acțiunea este în întregime neîntemeiată

și se impune a fi respinsă.

În ceea ce privește apelul

reclamantei, s-a constatat că acesta are în vedere cuantumul despăgubirilor acordate,

modalitatea de calcul și actualizare a acestora și respingerea cererii de acordare

a daunelor morale; or, față de considerentele expuse mai sus, conform cărora acțiunea

reclamantei este neîntemeiată pe fond și s-ar fi impus a fi respinsă de către prima

instanță, s-a constatat că apelul reclamantei este nefondat.

Împotriva deciziei menționate,

a declarat recurs, în termen legal, reclamanta N.I.E., criticând-o pentru nelegalitate

în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență,

următoarele:

- Au fost încălcate dispozițiile

art. 101 din Legea nr. 8/1996, care arată că prezumția pentru cesiunea drepturilor

conexe operează doar în lipsa unei cauze contrare, de unde rezultă că proba într-un

astfel de raport juridic (drepturi conexe) nu se poate face cu un mijloc de probă

de natura celui reținut de instanța de apel, respectiv a unei „mărturisiri extrajudiciare”

(oricum, nereală), ci dimpotrivă, instituie obligativitatea existenței actului juridic

în formă scrisă „ad probationem”.

Or, în cauza de față,

reclamanta a arătat în mod repetat, încă de la depunerea acțiunii (anul 2007), cât

și parcursul derulării celor trei cicluri procesuale, că nu a încheiat niciun contract

și nu a încasat vreo sumă de bani, nici cu privire la înregistrări, nici cu privire

la difuzarea anunțurilor.

Articolul de presă reținut

de către instanța de apel a fost depus de reclamantă în dovedirea notorietății faptei

pârâtei M. SA, de a difuza înregistrarea cu vocea reclamantei în stațiile de metrou,

și nicidecum pentru a se dovedi o plată către reclamantă. Acest fapt, lipsa plății

remunerației, este contrazis prin însăși acțiunea dedusă judecății.

- Hotărârea instanței

de apel este nelegală din perspectiva dispozițiilor art. 1170 coroborate cu

art. 1204 și art. 1205 C. civ., care permit administrarea probei cu „mărturisirea

extrajudiciară” doar atunci când proba cu martori este admisibilă.

Așa cum a reținut chiar

instanța de apel în încheierea prin care au fost admise probele, dovada cu martori

nu este admisibilă în cauza de față, pe de o parte, întrucât părțile adverse nu

au putut indica nici măcar suma pretins plătită cu titlu de remunerație, iar pe

de altă parte, prin raportare la calitatea de comerciant a celor trei părți, care

erau obligate să respecte normele speciale în materie de plăți.

- Hotărârea instanței

de apel a fost dată cu încălcarea normelor speciale aplicabile societăților comerciale,

respectiv pârâtei, cât celor două chemate în garanție, și anume, prevederile

art. 46 C. com., coroborat cu art. 62 din Legea contabilității nr. 82/1991, precum

și cu dispozițiile Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 425 /1998, care

reglementau obligativitatea întocmirii și înregistrării a dispozițiilor de plată,

ceea ce în cauză nu au existat, nefiind făcută nicio plată.

Așadar, hotărârea instanței

de apel prin care a reținut ca unică probă în respingerea acțiunii o pretinsă „mărturisire

extrajudiciară” este nelegală; această probă ar fi putut, cel mult, să fie coroborată

cu alte mijloace de probă prevăzute de lege. Susținerile pârâtei SC M. SA și ale

chematei în garanție SC Me. SA prin care arată că nu pot face dovada plății cu înscrisuri,

acte juridice sau documente contabile, având în vedere că studioul de înregistrare

(chemata în garanție SC N.S.R SRL), se află în insolvență, nu poate fi reținută,

întrucât, pe de o parte la data la care a fost depusă acțiunea, aceasta nu era încă

în insolvență, iar pe de alta parte, studioul, în calitate de societate comercială,

avea obligația legală de a arhiva și depozita aceste înscrisuri (dacă ar fi existat)

pentru perioade între 10-50 ani. Or de la data pretinsei plăți, anul 2000, și până

la data acțiunii nu au trecut decât 7 ani. În realitate, aceasta pretinsă plată

nu a fost făcută și, în consecință, nici nu s-a putut dovedi.

- Decizia de apel a fost

dată cu încălcarea greșită a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., fiind

încălcat principul puterii lucrului judecat atunci când s-a reținut că instanțele

de recurs din primul și al doilea ciclu procesual nu au dezlegat problemele de drept

și probatoriul ce se impune a fi administrat cu privire la temeinicia cererii reclamantei.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei nr. 1672 din 26 martie 2013 pronunțată

de Înalta Curte (în al doilea ciclu procesual), aspectul privind dovada remunerației

echitabile, condiție prevăzută pentru înlăturarea prezumției de art. 101 Legea

nr. 8/1996, a fost deja stabilită cu putere de lucru judecat, fiind obligatorie

în rejudecarea cauzei, în sensul că, potrivit probelor de la dosar, instanța de

recurs a reținut că prezumția de cesiune nu a fost răsturnată cu niciun mijloc de

probă.

De asemenea, sub aspectul

probatoriului ce urma să fie administrat în rejudecarea cererii reclamantei (al

doilea ciclu procesual), instanța de casare a dat indicații clare, apreciind ca

fiind aplicabile dispozițiile art. 139 lit. a) din Legea nr. 8/1996, prin raportare

la contracte cu obiect similar.

Rezultă că instanța de

recurs din al doilea ciclu procesual a analizat aceasta „probă” existentă la dosar

și la acea dată, însă a înlăturat-o întrucât nu este o probă legală și pertinentă.

Având în vedere situația

concretă a presei în economia actuală, potrivit considerentelor instanței de apel,

rezultă că oricine poate obține cu ușurință o astfel de probă care să fie folosită

într-un proces, ceea ce este contrar principiilor de bază privind probele: proba

trebuie să fie legală și pertinentă.

- Hotărârea pronunțată

de instanța de apel este nelegală, întrucât a schimbat natura vădit neîndoielnică

a actului juridic.

Din perspectiva prevederilor

art. 948 pct. 2 C. civ. coroborate cu dispozițiile art. 101 din Legea nr. 8/1996,

instanța de apel prin soluția pronunțată, a reținut că între reclamantă și pârâtă

și/sau chematele în garanție, a existat implicit un act juridic, urmarea căruia

părțile adverse ar fi făcut o plată către reclamantă, ceea ce contravine realității,

un asemenea act fiind inexistent.

În mod greșit, instanța

de rejudecare a apelului a reținut în favoarea chematei în garanție SC Me. SA ca

în cauză „produce efecte mărturisirea extrajudiciară a reclamantei”, respectiv articolul

de ziar depus împreună cu acțiunea, deoarece, pe de o parte, proba reținută, articolul

nu reprezintă un interviu al reclamantei (care nu a relatat astfel de afirmații

către cineva, iar textul nu conține ghilimele, afirmația din articol „a și primit

o sumă de bani” nu îi aparține), iar pe de altă parte, această afirmație a fost

contestată de către reclamantă.

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că

recursul este fondat.

Prin decizia recurată

în cauză, instanța de rejudecare a apelurilor a respins, ca nefondat, apelul declarat

de către reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1065 din 31 mai 2011 a Tribunalului

București și a admis apelul declarat de către intervenienta chemată în garanție

SC Me. SA împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul

că a respins în fond cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâta

SC M. SA și a respins cererea de chemare în garanție formulată de către pârâtă în

contradictoriu cu intervenienta SC Me. SA, ca rămasă fără obiect.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, că, deși prin prima decizie de casare pronunțată

în cauză s-a înlăturat operarea prezumției prevăzute de art. 101 din Legea nr. 8/1996

în favoarea producătorului unei înregistrări sonore, în lipsa dovezii unei remunerații

echitabile de către reclamantă, această statuare a instanței de recurs vizează exclusiv

un aspect de drept dezlegat în cauză, nu și