ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2149/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 930 din 15 mai 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins cererea principală formulată de reclamanta N.I.E. împotriva pârâtei SC M. SA pentru lipsa calității procesuale active, admițând, în prealabil, excepția cu acest obiect; totodată, a respins cererile de chemare în garanție succesiv formulate de către pârâta SC M. SA împotriva SC Me. SA, respectiv de către SC Me. SA împotriva SC N.S.R. SRL. În motivarea sentinței, s-a reținut, în esență, că anunțurile citite de reclamantă nu pot fi calificate drept „operă” în sensul art. 7 lit. a)-i) din Legea nr. 8/1996, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 95 din același act normativ, reclamanta neavând calitatea de artist interpret sau executant în sensul legii și, prin urmare, nefiind titulară de drepturi conexe celui de autor protejate de Legea nr. 8/1996.

Prin decizia civilă nr. 109 din 28 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței menționate și, în consecință, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță. Prin decizia nr. 3915 din 22 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondate recursurile declarate de către pârâta SC M. SA și chemata în garanție SC Me. SA împotriva deciziei menționate, reținând, în esență, următoarele: În ce privește recursul pârâtei SC M. SA, s-a apreciat că prima critică referitoare la posibilitatea ca instanța de apel să soluționeze în fond cauza, fără a o trimite spre rejudecare instanței de fond, nu poate fi primită.

Instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale active, reținând că în cauză, aceasta nu a interpretat o operă care să poată face obiectul dreptului de autor ceea ce nu îi conferă calitate de artist-interpret și ca atare nu este titulara vreunui drept conex dreptului de autor protejat de Legea nr. 8/1996. În raport de admiterea excepției instanța de fond a respins acțiunea, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă și tot pe acest considerent a respins și cererile de chemare în garanție, fără a intra în cercetarea fondului. În aceste condiții, instanța de apel nu putea proceda decât în conformitate cu art. 297 alin. (1) C. proc. civ., atât timp cât s-a constatat că, în mod greșit.

Nici critica privitoare la modalitatea de stabilire a calității de producător al înregistrării sonore nu poate fi primită. Contractul nr. XX/1999 încheiat între constructorul SC Me. SA și beneficiarul SC M. SA, având ca obiect execuția lucrărilor pentru investiția racord 2- Gara de Nord 2 - 1 Mai - Semnalistică în stații completat cu actul adițional nr. 2/2000 și finalizat prin procesul de predare primire din 21 decembrie 2000 dovedește cu prisosință calitatea de producător a recurentei pârâte. În mod corect, instanța de apel a reținut că perfectarea de către pârâtă a contractului cu SC Me. SA pentru scopul menționat în contract reprezintă o măsură de organizare a semnalisticii în stațiile de metrou la inițiativa sa, cu titlu de obiectiv de investiții dar și o modalitate de asumare a responsabilității finanțării acestei a sunetelor ce aveau să constituie anunțurile stațiile în stațiile de metrou.

Dispozițiile art. 103 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind stabilirea calității de producător, chiar dacă sunetele nu constituie operă în sensul acestei legi, sunt pe deplin aplicabile cauzei de față, cu consecința înlăturării dispozițiilor art. 7 referitoare la obiectul dreptului de autor. În ce privește recursul declarat de către Me. SA, a fost înlăturată critica de nelegalitate referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 7 și 94 din Legea nr. 8/1996 de către instanța de apel, în condițiile în care Curtea de Apel București a constatat doar că prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii, raportându-se la prevederile acestui text, fără a observa incidența în cauză a art. 103. Din analiza art. 103 alin. (1) rezultă că înregistrarea sonoră este protejată independent de orice criteriu de originalitate și valoare, iar dreptul la protecție se naște din primul moment al fixării sunetelor.

Fixarea unor sunete ce nu reprezintă operă protejată generează tocmai prin operațiunea de fixare o existență proprie a sunetelor care devin astfel creații autonome. A fost înlăturată și critica vizând nelegalitatea deciziei pronunțate în apel în raport de art. 65 alin. (2) rap. la art. 101 din Legea nr. 8/1996, recurenta-chemată în garanție susținând, în mod greșit, că stabilirea calității de producător a pârâtei SC M. SA declanșează prezumția deținerii de către aceasta a drepturilor asupra înregistrării sonore în lipsa unei stipulații contrare. Dispozițiile art. 101 din Legea nr. 8/1996 creează prezumția legală a cesionării de către artistul interpret către producător a dreptului exclusiv de utilizare a prestației sale în schimbul unei remunerații echitabile.

Or, această prezumție legală relativă poate fi răsturnată prin dovada contrară pe care reclamanta tinde să o facă. Această concluzie poate fi trasă chiar din promovarea cererii de chemare în judecată. Nici recurenta-pârâtă, nici chemat în garanție nu au făcut vreo apărare în sensul că în schimbul prestației reclamantei ar fi plătit vreo remunerație. În aceste condiții se consolidează prezumția legală a cesiunii drepturilor de utilizare a înregistrării sonore. În lipsa dovezii remunerației echitabile prezumția legală instituită de art. 101 din Legea nr. 8/1996 nu funcționează și nu poate genera consecința lipsei calității procesual active a reclamantei. Rejudecând fondul cauzei, Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 1065 din 31 mai 2011, a admis în parte acțiunea, a admis cererea de chemare în garanție a SC Me.

SA formulată de pârâtul SC M. SA, a obligat SC Me. SA la plata către reclamantă a sumei de 1000 RON reprezentând remunerația cuvenită pentru înregistrarea audio pentru semnalistică în stațiile de metrou, reactualizată cu indicele de inflație la momentul plății și suma de 3000 RON cu titlu de despăgubiri, a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale și cererea de chemare în garanție a SC N.S.R. SRL, obligând totodată SC Me. SA ca pe cheltuiala ei să publice hotărârea instanței de judecată în mijloace de comunicare în masă, cu cheltuieli de judecată. În motivarea sentinței, Tribunalul a reținut că reclamantei, în calitate de actriță a Teatrului Piatra Neamț, i s-a înregistrat vocea de către SC N.S.R., în anul 2000, pentru anunțurile stațiilor de metrou.

Reclamanta nu a făcut dovada celor susținute în sensul că înregistrările au avut loc în prezența a 2 reprezentanți ai intimatei pârâte SC M. SA. Așa cum rezultă din acțiunea formulată de reclamantă, înregistrările s-au efectuat ca o probă de voce și au durat aprox. 3-4 ore, timp în care au fost înregistrate anunțuri pentru toate stațiile în 2 variante. Ulterior, fără vreun acord, pârâta SC M. SA a început să difuzeze înregistrările făcute cu titlu de probe în stațiile metrou și garniturile de trenuri de călători. Din actele depuse la dosar rezultă că SC M. SA a încheiat cu SC Me. SA contractul nr. XX/1999, care a avut ca obiect executarea lucrărilor pentru investiția racord 2 - Gara de Nord 2 - 1 mai - Semnalistica în stații în conformitate cu prevederile proiectelor de execuție elaborate de SC Me.

SA, a detaliilor și devizelor de execuția aprobate anexa 1 la contract precum și standardelor și prescripțiilor tehnice în vigoare. La art. 2 din acest contract se precizează „obiectul prezentului contract îl constituie execuția lucrărilor pentru investiția racord 2 - Gara de Nord 2 - 1 mai - Semnalistica în stații”, în conformitate cu prevederile proiectului de execuție a detaliilor și devizelor de execuție aprobate prin anexa 1 la contract. La 18 decembrie 2000 se încheie un proces-verbal de negociere ofertă pentru anunțurile de sonorizare, în care se arată că în urma aplicării formulelor de calcul și a tarifului orei de proiectare, valoarea ofertată și acceptată este de 94.248.000 RON fără TVA conform fișei de normare anexă.

Alăturat s-a depus actul adițional 2/2000 la contractul nr. XX/1999, în care se precizează la art. 2 că anexele la contractul nr. XX/1999 se modifică în conformitate cu cele specificate în procesul verbal anexat. Prin art. 9 alin. (1) din actul adițional se stabilește valoarea de 94.248.000 RON fără TVA pentru lucrările ce formează obiectul acestui contract. Tot la 21 decembrie 2000, în aceeași zi cu actul adițional, se întocmește și procesul verbal prin care SC Me. SA în calitate de executant și beneficiarul SC TMB M. SA au constatat terminarea și predarea în 2 exemplare respectiv 2 bucăți CD-ROM a listei de anunțuri stații de sonorizare conform contractului nr. XX/1999. Rezultă că SC Me.

SA s-a obligat față de SC M. SA să predea lucrarea angajată la cheie, inclusiv să asigure semnalistica în stațiile de metrou pentru suma de 94.248.000 RON fără TVA care a fost achitată de SC M. conform facturii din 21 decembrie 2000 și ordinului de plată din 15 februarie 2001 și din 16 mai 2001. Pe factura fiscală se specifică: furnizor SC Me. SA cu ștampilă și reprezintă racord II lucrări C + M decembrie 2000 Semnalistică, bun de plată pentru 105.557.760 RON reprezentând 94.248.000 RON + TVA, se plătește din alocație bugetară cu ordinul de plată din 15 februarie 2001 și este achitat de SC M., plătitor pentru suma de 105.557.760 RON către beneficiar SC Me. SA. Operația juridică prin care SC Me.

SA procură Semnalistică Stații metrou pentru beneficiar SC M. SA are configurația unui contract de mandat prête nom, mandat fără reprezentare, dat fiind că SC Me. SA încheie un contract pe numele său, dar în mod evident pentru interesele SC M. SA cu SC N.S.R. din 06 decembrie 2000 pe care SC N.S.R. se obligă să livreze lui SC Me. SA material audio sub formă WAV pentru informații în circulația trenurilor de metrou. Termenul de livrare a fost pentru data de 15 decembrie 2000. Valoarea contractului s-a ridicat la 3.000 dolari, fără TVA (TVA-ul a fost calculat la 570 dolari) și implica selecția timbrului vocal, 70 ore x 15 dolari ora = 1.050 dolari și procesarea timbrului vocal cu mastering final 130 ore x 15 dolari/ora=1.950 dolari.

Astfel, SC N.S.R. negociază selecția timbrului vocal luând în calcul 70 ore înregistrare (în condițiile în care reclamanta a înregistrat doar aproximativ 3-4 ore, așa cum ea însăși susține în acțiunea promovată) la prețul de 1.050 RON. Tribunalul a constatat că reclamanta este titulara unor drepturi de natura celor recunoscute de art. 94 și 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, iar producătorul înregistrării sonore realizate în cauză, ce a avut inițiativa și și-a asumat responsabilitatea organizării și finanțarea realizării primei fixări a sunetelor, fie că acestea constituie sau nu o operă în sensul prezentei legi, este SC M. SA, numai că aceasta a negociat plata remunerației prin mandatar conform unui contract scris și executat cu bună credință.

S-au depus la dosar factura și ordinul de plată din care rezultă că producătorul a achitat contravaloarea prestației. În ceea ce privește SC Me. SA, aceasta a negociat tot prin contract cu SC N.S.R., care la rândul său a negociat drepturile reclamantei fără contract cu aceasta, acționând cu rea credință în detrimentul intereselor reclamantei. Ținând seama de buna credință a mandantului, la încheierea contractului din 06 decembrie 2000, care nu putea cunoaște că SC N.S.R. acționează fără consimțământul reclamantei (nici nu s-a administrat vreo probă în acest sens) acesta nu poate fi ținut decât de plata retribuției convenite prin contract și stabilită după bunul plac al SC N.S.R., fiind în acest caz angajată în mod exclusiv răspunderea contractuală.

Ținând seama că SC M. SA a plătit contravaloarea înregistrării către SC Me. SA, acesta este chemat să răspundă în locul producătorului încasând suma negociată de la acesta, așa cum rezultă din factura și ordinul de plată depuse la dosar și așa cum s-a arătat din subvenții de stat. Pe de altă parte, SC Me. SA nu a făcut dovada plății prețului convenit cu SC N.S.R., astfel că în cauză nu se justifică nici cererea de chemare în garanție a acestei ultime societăți, aflată de altfel la acest moment în stare de insolvență. În aceste condiții, ca mandant al producătorului SC Me. SA va achita reclamantei prețul convenit prin contract, în condițiile art. 101 din Legea nr. 8/1996, în cuantum de 1.050 dolari care se va calcula la valoarea în RON, la cursul dolarului la BNR, valabil la data emiterii facturii așa cum s-a stabilit prin contractul din 06 decembrie 2000, reactualizat cu indicele de inflație la momentul plății.

Având în vedere că în afara sumei legal datorate, conform contractului în raport de dispozițiile art. 101 din Legea nr. 8/1996, a constatat Tribunalul că în cauză nu s-a justificat aplicarea altui criteriu pentru plata despăgubirilor, astfel că a făcut aplicarea dispozițiilor art. 139 alin. (2) lit. b) și a) obligat pârâtul SC Me. SA la plata de despăgubiri către reclamantă, reprezentând triplul sumelor care au fost legal datorate conform contractului, pentru lipsă de vigilență la încheierea contractului cu o firmă ce a înstrăinat înregistrări provenite dintr-o activitate ilicită, fără contract și fără consimțământul autoarei. În speță este antrenată răspunderea civilă delictuală conform art. 998, 999 C. civ.

prin comercializarea înregistrării sonore fără consimțământul reclamantei. La acest moment, nu poate fi pusă în discuție răspunderea SC N.S.R., deși aceasta este autoarea faptei ilicite, întrucât potrivit art. 136 1 din Legea nr. 85/1996, la data deschiderii procedurii insolvenței, se suspendă de drept toate acțiunile judiciare sau măsurile de executare silită, pentru executarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepția căilor de atac declanșate de debitor. Cu privire la daunele morale, a reținut Tribunalul că reclamanta nu a făcut dovada unor consecințe negative suferite pe plan profesional, psihic sau afectiv. Prin încheierea din 14 iulie 2011, Tribunalul a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale din cuprinsul dispozitivului sentinței, în sensul obligării chematei în garanție SC Me.

SA la plata către reclamantă a sumei de 2698,5 RON, reprezentând echivalentul a 1050 dolari la cursul BNR din 21 decembrie 2000, actualizată cu indicele de inflație la data plății, și a sumei de 3150 dolari la cursul BNR din 21 decembrie 2000. Prin decizia nr. 35 din 28 februarie 2012, Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul declarat de chematul în garanție SC Me. SA împotriva sentinței menționate și a admis apelul declarat de reclamanta N.I.E. împotriva aceleiași sentințe și a încheierii de la 14 iulie 2011, schimbând în parte sentința și obligând pârâtul SC M. SA la plata către reclamantă a despăgubirilor stabilite de către prima instanță și chematul în garanție SC Me. SA la plata către SC M. SA a sumei menționate anterior, menținând celelalte dispoziții.

Prin decizia civilă nr. 1672 din 26 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de reclamanta N.I.E. și de chemata în garanție SC Me. SA împotriva deciziei menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, respingând totodată ca nefondat recursul declarat de pârâta SC M. SA împotriva aceleiași decizii. Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a constatat următoarele: În ceea ce privește recursul declarat de reclamantă, s-a reținut că, prin decizia de apel pronunțată în primul ciclu procesual, confirmată prin decizia de recurs, s-au dezlegat probleme de drept în cauză, care se impuneau în rejudecare, din perspectiva dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ. S-au stabilit astfel calitatea procesuală activă, calitatea pârâtei de producător al înregistrării sonore din cauză - protejată de art. 103 din lege, necesitatea obținerii acordului reclamantei pentru utilizarea conținutului înregistrării (fapta ilicită) din punctul de vedere al încălcărilor afirmate (art. 98 alin. (1) lit. a), b), d) și g) din Legea nr. 8/1996). Prin decizia de recurs s-a înlăturat și operarea prezumției prevăzute de art. 101 din lege în favoarea producătorului, în lipsa dovezii unei remunerații echitabile către reclamantă.

S-a impus instanței de rejudecare să verifice și să realizeze încadrarea încălcării pe temeiul art. 98 în una sau mai multe dintre ipotezele enumerate de reclamantă, care trebuie să indice exact criteriile pe care le-a avut în vedere pentru dimensionarea prejudiciului, din perspectiva art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, republicată, în funcție de care va fi coordonată administrarea probelor pentru dezlegarea fondului cauzei. În ceea ce privește temeiul juridic de cuantificare a despăgubirilor, instanța de apel a reținut că este corectă susținerea apelantei în sensul că temeiul acordării despăgubirilor ar fi trebuit să fie art. 139 alin. (2) lit. a) și nu lit. b). S-a schimbat cadrul juridic de calcul al drepturilor cuvenite reclamantei-intimate, menținându-se cuantumul sumei acordate de prima instanță cu acest titlu, îndreptat ca modalitate de calcul prin încheierea din 14 iulie 2011, cu mențiunea schimbării motivării, astfel cum este aceasta redată mai sus.

Pe de o parte, s-au făcut referiri la chestiuni procedurale, față de limitele cererilor de apel, iar pe de altă parte la aspecte, inclusiv de probatoriu, care ar susține suma respectivă. Recurenta-chemată în garanție a susținut că dosarul a mai cunoscut un ciclu procesual în care prin hotărârea instanței de apel s-au dat îndrumări și cu privire la probele pe care reclamanta ar trebui să le administreze, respectiv proba cu expertiză. În condițiile în care reclamanta a arătat că nu ține seama de îndrumarea dată și nu au fost depuse dovezi ale acțiunii introductive, instanța a făcut aplicarea corectă a art. 139 alin. (1) pct. b) și a hotărât în raport de înscrisurile depuse de chemata în garanție.

În litigiul anterior nu s-a dat o îndrumare în acest sens, instanța de apel nepronunțându-se, neputând de altfel, asupra probatoriului față de limitele de judecată fixate prin hotărârea primei instanțe, lăsând această sarcină instanței de rejudecare, care are a se pronunța cu privire la utilitatea probatoriului de administrat în cauză. Totodată, în cazul în care recurenta-chemată în garanție avea obiecțiuni cu privire la legalitatea modului de dezlegare al instanței de apel cu privire la temeiul juridic incident, ar fi trebuit să facă apărarea corespunzătoare pe calea recursului. În condițiile în care cu privire la aplicarea art. 139 alin. (1) lit. a) din lege nu s-au formulat critici care să vizeze înlăturarea de la aplicare, dezlegarea instanței sub acest aspect se bucură de putere de lucru judecat.

În ceea ce privește aspectul menținerii cuantumului despăgubirilor, a fost analizat odată cu criticile din celelalte recursuri formulate în cauză. În condițiile în care, la cererea reclamantei, în apel s-au schimbat modul de calcul al despăgubirilor și temeiul aferent, nu mai prezenta relevanță cuantumul stabilit de prima instanță. Sub celălalt aspect al motivării, în determinarea despăgubirilor materiale instanța de apel nu a respectat dispozițiile legale reținute a fi incidente în cauză, respectiv cele ale art. 139 alin. (2) lit. a) din lege. Aceasta întrucât este necesar să se stabilească pe bază de probe care este suma pe care reclamanta ar fi obținut-o în condițiile unei utilizări legale a înregistrărilor, iar în aplicarea normelor legale este relevantă comparația cu situații similare.

În ceea ce privește probatoriul administrat, instanța de apel a constatat că reclamanta nu a depus contracte încheiate la momentul relevant 1999-2000 de către ea sau de către alte persoane aflate într-o situație similară, ci contracte încheiate în perioada 2004-2010 după ce devenise relativ cunoscută în domeniul anunțurilor publicitare, precum și că aceasta nu a făcut dovada că era cunoscută datorită timbrului său vocal sau calităților sale actoricești la momentul 1999-2000, când a avut loc înregistrarea sunetelor în cauză. Ceea ce trebuie să se stabilească este despăgubirea care i se cuvine reclamantei pentru utilizarea înregistrărilor, fără acordul său, pe o perioadă strict determinată, iar probatoriul de care este ținută reclamanta nu poate viza decât prejudiciul pe care l-a suferit pe perioada respectivă, urmare faptei ilicite imputată.

Nu se pune problema acordării de despăgubiri pentru înregistrări, ci pentru difuzarea acestora, când a avut loc încălcarea reclamată a drepturilor sale, conferite de Legea nr. 8/1996. Întrucât instanța de recurs nu poate proceda la analiza probelor față de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. și ale art. 314 din același Cod, Înalta Curte a admis recursul formulat de reclamantă, a casat decizia de apel și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, urmând să se aprecieze și asupra suplimentării probatoriului sub acest aspect, în măsura în care se consideră necesar. Celelalte critici ale recurentei - reclamante au fost respinse ca nefondate. Astfel, nu a fost primită critica privind moneda de stabilire a obligației în sarcina debitorului, în discuție în litigiul de față este și modalitatea de plată, nu numai modalitatea de determinare a contravalorii unei prestații, întrucât debitul se și execută după stabilire.

Or, plățile pe teritoriul României se fac numai în RON, așa cum prevede Regulament Băncii Naționale a României nr. 4/2005, republicat în M. Of. nr. 616/06.09.2007, cu modificările ulterioare - capitolul II - Regimul valutar, secțiunea a II-a - Operațiuni valutare între rezidenți. Nimic nu împiedică instanța, dacă dispune de elemente de evaluare a despăgubirilor într-o monedă străină, să dispună corespunzător, însă cu mențiunea executării numai în RON, la cursul BNR de la data plății. Cât privește dispozițiile legale din materia cesiunii de drepturi conexe, acestea nu sunt aplicabile în speță pentru cuantificarea despăgubirilor. În speță, nu se discută situația dedusă judecății în contextul art. 92 alin. (2) cu referire la art. 39 alin. (1) din lege, ci se reclamă folosirea înregistrării sonore fără acordul reclamantei-recurente.

Au fost înlăturate și criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât contractul încheiat între cele două chemate în garanție nu a justificat soluția pronunțată de instanța de apel, aceasta doar confirmând suma acordată de către prima instanță, dar în temeiul unor considerente diferite - ceea ce înlătura analiza criticii aferente, din perspectiva aceluiași motiv de recurs. Instanța a reținut și că persoanele care dau probe pentru a fi angajate în cadrul unui proiect artistic sau pentru anunțuri publicitare nu sunt plătite pentru simpla participare la aceste probe, iar în speță despăgubirile sunt stabilite numai pentru difuzarea înregistrărilor, nu și pentru prestația efectivă de la înregistrare.

Instanța de apel a reținut că pârâta răspunde față de reclamantă în calitate de producător, în temeiul răspunderii civile delictuale (art. 998, 999 C. civ.), fapta ilicită constând în utilizarea conținutului înregistrării fără plata remunerației cuvenite și fără obținerea acordului reclamantei, în timp ce chemata în garanție răspunde în temeiul contractului de antrepriză de prestări servicii pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligației asumate față de M. SA pentru realizarea obiectului contractului pe care l-au încheiat. În aceste condiții, nu se pune problema greșitei calificări a raportului juridic dintre reclamantă și pârâtă ca fiind unul de natură convențională.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtă, s-a apreciat că este admisibil, contrar celor susținute de reclamanta-recurentă, întrucât pârâta nu avea interes să declare apel împotriva hotărârii primei instanțe, care îi era favorabilă, fiind obligată la plată chemata în garanție către reclamantă. Recursul este, însă, nefondat, întrucât în cauză nu s-a făcut o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, care să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Contractul în discuție nu este unul de mandat, iar înțelesul său nu este vădit neîndoielnic în acest sens. O asemenea natură a contractului nu a fost stabilită cu putere de lucru judecat de prima instanță de apel, contrar celor susținute de către pârâta-recurentă.

Contractul dintre pârâtă și chemata în garanție nu este denumit, este numai numerotat XX/1999, iar la art. 2 se arată că obiectul îl constituie execuția lucrărilor pentru investiția „Racord 2 Gara de Nord 2 - 1 Mai - Semnalistică în stații, în conformitate cu prevederile proiectelor de execuție (elaborate de către SC Me. SA), a detaliilor și devizelor de execuție aprobate (anexa 1 la contract), precum și alte standardelor și prescripțiilor tehnice în vigoare. Aceeași concluzie este valabilă și pentru actul adițional nr. 2 din 21 decembrie 2000. În ambele acte părțile au calitățile de constructor și beneficiar. În egală măsură, nici contractul încheiat între chematele în garanție, în calitate de furnizor și beneficiar, nu are natura sau un înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic în sensul reclamat.

Pe de altă parte, calea procedurală prin care pârâta a introdus-o în proces pe chemata sa în garanție a fost cererea de chemare în garanție, justificată pe dispozițiile art. 60-63 C. proc. civ., care prevăd că partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubiri. Excepția lipsei calității procesuale invocată de chemata în garanție a fost și respinsă prin încheierea din 4 februarie 2008 a primei instanțe cu referire exclusivă la cererea de chemare în garanție - aspect care nu denotă în niciun caz natura raporturilor dintre pârâtă și chemata în garanție, în sensul invocat prin recurs.

Prin utilizarea căii procedurale de chemare în judecată a chematei în garanție se confirmă, în subsidiar, calitatea de persoană care ar putea cădea în pretenții, deci de pârât debitor. Pe această cale procedurală nu se conferă dreptul solicitării obligării directe a chematului în garanție. Prin chemarea în garanție formulată de către pârâtă, susținută inclusiv pe plata/executarea contractului încheiat cu chemata în garanție, nu se formează raporturi juridice directe între reclamantă și chemarea în garanție.

În această materie se conturează două raporturi juridice distincte, respectiv între partea vătămată și cel ce a săvârșit fapta ilicită, pe de o parte, și între acesta din urmă și chematul în garanție, pe de altă parte - rațiunea judecării acestora împreună fiind cea a preîntâmpinării un alt litigiu ulterior, bazat pe chemarea în garanție, dându-i totodată posibilitatea chematului în garanție să facă toate apărările pertinente în înlăturarea obligației debitorului din cererea principală. În nicio ipoteză însă nu se pune problema obligării directe a chematului în garanție către reclamant. În cauză s-a reclamat și s-a constatat în primul ciclu procesual natura delictuală a folosirii înregistrărilor, iar în această materie răspunzător este autorul faptei ilicite - în speță de necontestat pârâta, care a utilizat înregistrările fără acordul reclamantei-recurente.

Pentru înlăturarea caracterului ilicit al faptei imputate, s-a apelat la dispozițiile art. 101 din lege, care prevede că în lipsa unei clauze contrare, artistul interpret sau executant, care a participat la realizarea unei opere audiovizuale, a unei înregistrări audiovizuale ori a unei înregistrări sonore, se prezumă că cedează producătorului acesteia, în schimbul unei remunerații echitabile, dreptul exclusiv de utilizare a prestației sale astfel fixate, prin reproducere, distribuire, import, închiriere și împrumut. Sub acest aspect s-a stabilit în primul ciclu procesual, impunându-se cu puterea conferită de art. 315 C. proc. civ., că pârâta, în calitate de producător, nu beneficiază de această prezumție.

Date fiind aceste considerente și cadrul procesual al litigiului de față, contractul încheiat între pârâtă și chemata în garanție interesează exclusiv raporturile dintre acestea. Faptul că între reclamantă și pârâtă nu s-a încheiat un contract pentru utilizarea înregistrărilor în perioada dedusă judecății justifică tocmai fapta ilicită a acesteia din urmă, iar necesitatea obținerii acordului reclamantei - interpretă a fost reținută prin decizia de apel din primul ciclu procesual, confirmată prin decizia de recurs - dezlegare care se impune în lumina art. 315 C. proc. civ. În privința sarcinii probei, s-a reținut că aceasta, în materia faptelor negative, prin derogare de la regula prevăzută de art. 1169 C. civ., se deplasează către faptul pozitiv conex.

Astfel, în speță dovada nu revine reclamantei, care reclamă tocmai lipsa consimțământului său în utilizarea înregistrărilor de către pârâtă, acesteia din urmă revenindu-i sarcina dovedirii faptului pozitiv. În menținerea sumei acordată de prima instanță, instanța de apel a reținut că pârâta nu a declarat apel și că, mai mult, a solicitat prin întâmpinare menținerea sentinței. Pârâta-recurentă nu avea, însă, interes să declare apel împotriva sentinței instanței, care îi era favorabilă, fiind obligat la plată chematul în garanție către reclamantă. Contrar celor susținute de către pârâta-recurentă, faptul că prin întâmpinarea formulată la apelul reclamantei, ar fi criticat sumele pe care instanța de judecată i le-a acordat intimatei - reclamante nu prezintă relevanță pentru aspectul în discuție, aceste apărări neputând echivala în nici un caz cu formularea unei cereri de apel.

Chiar dacă este greșit considerentul instanței, acest lucru nu poate atrage incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât acesta nu este singurul care a fundamentat decizia și, oricum, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pe considerente care vizează cuantumul despăgubirilor, după cum s-a arătat în analiza recursului formulat de reclamantă. În ceea ce privește recursul declarat de chemata în garanție SC Me. SA, s-a apreciat că este fondat, din perspectiva primului motiv de recurs, pe care Înalta Curte l-a analizat, cu toate că reprezentantul recurentei a declarat că nu îl mai susține, în lipsa unui mandat expres în acest sens, așa cum cere art. 69 alin. (1) C. proc.

civ. Astfel, s-a constatat că hotărârea primei instanțe a fost schimbată în sensul obligării pârâtei la plată către reclamantă, însă a fost admis doar apelul reclamantei, deși critici în acest sens au fost formulate și prin apelul chematei în garanție, astfel încât se impunea reflectarea corespunzătoare a apelului recurentei în decizia instanței, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. A fost respinsă critica referitoare la neanalizarea apelului intervenientei pe aspectul cuantumului despăgubirilor, cu toate că, într-adevăr, acest aspect se regăsește în apelul împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale, întrucât dispoziția primei instanțe din încheierea în discuție nu mai subzistă, față de argumentele pentru care s-a admis recursul declarat de reclamantă.

Temeiul juridic al obligării directe a chematei în garanție a fost infirmat în apel - confirmată fiind în recurs dispoziția instanței de apel în acest sens, iar în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor trebuie subliniat că în cenzurarea încheierii în cauză instanța era ținută numai de dispoziția la care aceasta se referea. De asemenea, a fost înlăturat și motivul de recurs vizând aplicarea greșită a legii, în condițiile în care s-a reținut în primul ciclu procesual, cu efectele conferite de art. 315 C. proc. civ., nu numai că pârâta este producătorul înregistrărilor, ci și că în favoarea acesteia nu operează prezumția legală instituită de art. 101 din Legea nr. 8/1996, fiind necesar să se fi obținut acordul reclamantei-recurente pentru difuzarea înregistrărilor în discuție.

În ipoteza în care se susține existența unui contract, cu relevanță în contextul juridic al cauzei de față, această apărare trebuia valorificată, cu aplicarea art. 1169 C. civ. Prin decizia nr. 254 din 19 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost respins apelul formulat de reclamanta N.I.E. împotriva sentinței nr. 1065 din 31 mai 2011 și a fost admis apelul formulat de chemata în garanție SC Me. SA; a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta N.I.E. în contradictoriu cu pârâta SC M. SA, ca neîntemeiată și, totodată, a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC M. SA în contradictoriu cu SC Me.

SA ca rămasă fără obiect, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței. Pentru a decide astfel, instanța de apel a precizat, în primul rând, care sunt titularii dreptului de apel, limitele apelurilor, principiul neagravării situației în propria cale de atac, limitele rejudecării și chestiunile acoperite de autoritatea de lucru judecat, dezlegate cu putere obligatorie pentru instanța de rejudecare a apelurilor: Astfel, s-a constatat că, deși sentința atacată menționează atât admiterea cererii principale, cât și a celei de chemare în garanție, SC Me. SA, chemată în garanție de către pârâta SC M., a fost obligată direct către reclamantă la plata unei sume de bani. Față de acest aspect, pârâta nu era, în mod firesc, interesată în declararea apelului (astfel cum se arată și în decizia nr. 1672 din 26 martie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cel de-al doilea recurs declarat în cauză, pag.

25, ultimul paragraf), și, deopotrivă, se impune a fi recunoscut dreptul chematei în garanție de a formula apel nu doar cu privire la cererea de chemare în garanție, ci și cu privire la cererea principală, din moment ce obligația sa de plată este consecința directă a admiterii cererii principale. Prin urmare, câtă vreme nu doar reclamanta, ci și chemata în garanție au formulat apeluri cu privire la fondul cererii principale, sentința atacată poate fi schimbată și în defavoarea reclamantei, ca o consecință a admiterii apelului chematei în garanție, fără a se încălca principiul neagravării situației în propria cale de atac. De asemenea, schimbarea sentinței în defavoarea reclamantei nu încalcă principiul general menționat mai sus nici din perspectiva primului ciclu procesual.

Astfel, se afirmă în mod constant cu privire la principiul neagravării situației în propria cale de atac, că acesta își păstrează efectivitatea pe tot parcursul ulterior al cauzei, inclusiv la rejudecarea pe fond și în ciclurile procesuale ulterioare. În speță, însă, se constată că soluția inițială, a respingerii cererii reclamantei ca urmare a admiterii excepției lipsei calității sale procesuale active, soluție atacată de reclamantă cu apelul a cărui admitere a declanșat toate etapele procesuale ulterioare, este o soluție mai defavorabilă pentru parte decât cea a respingerii cererii pe fond. Aceasta, întrucât admiterea excepției menționate ar fi avut ca efect împiedicarea, inclusiv pentru viitor, pe considerente strict procedurale, a examinării de către o instanță a pretențiilor reclamantei sub toate aspectele.

În ceea ce privește chestiunile intrate în puterea lucrului judecat și care se impun instanței de rejudecare a apelurilor, s-a reținut în decizia nr. 1672 din 26 martie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cel de-al doilea recurs declarat în cauză (pag.

22, ultimul paragraf), că prin decizia de apel pronunțată în primul ciclu procesual, confirmată prin decizia de recurs, s-au dezlegat probleme de drept în cauză, respectiv calitatea procesuală activă a reclamantei, calitatea pârâtei de producător al înregistrării sonore din cauză - protejată de art. 103 din lege, necesitatea obținerii acordului reclamantei pentru utilizarea conținutului înregistrării (fapta ilicită) din punct de vedere al încălcărilor afirmate (art. 98 alin. (1) lit. a), b), d) și g) din Legea nr. 8/1996) . Prin decizia de recurs (este vorba despre recursul exercitat în primul ciclu procesual) s-a înlăturat și operarea prezumției prevăzute de art. 101 din lege în favoarea producătorului, în lipsa dovezii unei remunerații echitabile către reclamantă.

Toate cele de mai sus se impun instanței de rejudecare a apelurilor în virtutea art. 315 alin. (1) C. proc. civ. exclusiv ca aspecte de drept dezlegate în cauză, însă nu ar putea fi interpretate ca statuări ale instanței de recurs asupra unor chestiuni de fapt și a aprecierii probelor, întrucât o asemenea interpretare ar veni în contradicție cu textul legal menționat. Mai mult, este evident că, prin considerentele citate, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere exclusiv chestiunile de drept, întrucât decizia face referire la apelul și recursul exercitate în primul ciclu procesual, ciclu în care prima instanță a respins cauza ca urmare a admiterii unei excepții procesuale, fără a analiza în nici un fel fondul acesteia, astfel că și căile de atac exercitate împotriva acestei hotărâri au fost limitate exclusiv la aspecte de drept legate de calificarea cererii de chemare în judecată, textele legale incidente în speță și calitatea procesuală a reclamantei.

Prin urmare, deși în virtutea art. 315 alin. (1) C. proc. civ. aplicabilitatea în cauză a art. 101 din Legea nr. 8/1996 este incontestabilă, la fel ca și modalitatea de interpretare a acestuia, în sensul inoperativității prezumției statuate de acest text de lege în cazul în care se dovedește că remunerația echitabilă nu a fost plătită, nu s-ar putea susține că situația de fapt, în ceea ce privește plata în concret a remunerației impuse de textul legal menționat, ar fi făcut obiectul unei dezlegări obligatorii în cauză. Cu privire la apelul chematei în garanție SC Me. SA, s-a constatat că acesta este fondat și urmează a fi admis.

Astfel, chemata în garanție contestă, prin apelul formulat, existența obligației sale de plată, susținând, printre altele, contrar celor reținute prin sentința apelată, că prezumția prevăzută de art. 101 din Legea nr. 8/1996 produce efecte în cauză, cu motivarea că reclamanta, căreia îi revenea sarcina probei cu privire la raporturile sale cu SC N.S.R. SRL, nu a administrat probe pentru lămurirea acestor aspecte, mulțumindu-se a face afirmații neverosimile, preluate ca atare de către instanța de fond. Potrivit art. 101 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, „în lipsa unei clauze contrare, artistul interpret sau executant, care a participat la realizarea unei […] înregistrări sonore […] se prezumă că cedează producătorului acesteia, în schimbul unei remunerații echitabile, dreptul exclusiv de utilizare a prestației sale astfel fixate”.

Din faptul participării la realizarea înregistrării sonore a artistului, legiuitorul deduce, așadar, atât faptul vecin și conex al plății unei remunerații echitabile, cât și pe cel al cesiunii către producător al dreptului exclusiv de utilizare a acestei înregistrări. În cauză, este necontestat că reclamanta a participat la realizarea înregistrărilor în studioul N.S.R. SRL. În ceea ce privește destinația înregistrării efectuate, nu sunt credibile susținerile reclamantei în sensul că nu a considerat-o decât o simplă „probă”, ca test al aptitudinilor sale vocale. Dimpotrivă, în sensul cunoașterii finalității înregistrării pledează chiar situația de fapt descrisă de reclamantă în cererea sa și necontestată în cauză, în sensul că, pe parcursul a 3-4 ore, au fost înregistrate anunțuri pentru toate stațiile, în două variante, respectiv una cu anunțul complet pentru fiecare stație iar alta cu începutul enunțului, înșiruirea stațiilor și finalul lui.

În aceste condiții, nu este verosimilă afirmația reclamantei în sensul că a considerat ca asemenea înregistrări complete nu urmau să aibă nicio altă utilizare ulterioară. Față de participarea reclamantei la efectuarea înregistrării, pentru a se înlătura efectele art. 101 din Legea nr. 8/1996, era necesar a se proba fie lipsa plății unei remunerații echitabile, fie clauza contrară în sensul lipsei acordului la cesionarea dreptului de utilizare. Reclamanta a susținut în mod explicit în fața instanțelor lipsa oricărei remunerații echitabile din partea pârâtei sau a vreuneia dintre chematele în garanție. Astfel, prin răspunsul la întâmpinarea pârâtei, depus de către reclamantă la prima instanță în cel dintâi ciclu procesual, se arată că „nu a fost vorba decât de o probă de voce, pentru care nu am primit nicio remunerație”.

De asemenea, prin concluziile scrise depuse în fața aceleiași instanțe reclamanta a afirmat că nu a încasat nicio sumă de bani pentru proba de voce dată în studio. Este adevărat că nu s-ar putea impune reclamantei proba unui fapt negativ, în sensul inexistenței remunerației, astfel cum susține apelanta-chemată în garanție ci, dimpotrivă, partea adversă era ținută la dovada faptului pozitiv contrar, respectiv acela al efectuării plății. Cu toate acestea, în prezenta cauză, deși chemata în garanție nu a depus înscrisuri în acest sens, în favoarea sa produce efecte mărturisirea extrajudiciară a reclamantei. Astfel, în articolul de ziar depus, în copie, de către reclamantă însăși împreună cu acțiunea și cu privire la conținutul căruia nu a formulat rezerve în cererea sa ori în fața instanțelor de fond, reclamanta a arătat că „a și primit o sumă de bani pentru probă”.

O asemenea afirmație are valoarea unei mărturisiri extrajudiciare spontane și va fi reținută de către instanță în susținerea apărării chematei în garanție, cu consecința juridică a constatării faptului că în cauză operează prezumția de plată a remunerației impuse de art. 101 din Legea nr. 8/1996 și, prin urmare, cesionarea de către reclamantă a dreptului de utilizare a înregistrării către producătorul din speță. Participarea la înregistrare, unită cu plata, conduce la concluzia că acțiunea este în întregime neîntemeiată și se impune a fi respinsă. În ceea ce privește apelul reclamantei, s-a constatat că acesta are în vedere cuantumul despăgubirilor acordate, modalitatea de calcul și actualizare a acestora și respingerea cererii de acordare a daunelor morale; or, față de considerentele expuse mai sus, conform cărora acțiunea reclamantei este neîntemeiată pe fond și s-ar fi impus a fi respinsă de către prima instanță, s-a constatat că apelul reclamantei este nefondat.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta N.I.E., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: - Au fost încălcate dispozițiile art. 101 din Legea nr. 8/1996, care arată că prezumția pentru cesiunea drepturilor conexe operează doar în lipsa unei cauze contrare, de unde rezultă că proba într-un astfel de raport juridic (drepturi conexe) nu se poate face cu un mijloc de probă de natura celui reținut de instanța de apel, respectiv a unei „mărturisiri extrajudiciare” (oricum, nereală), ci dimpotrivă, instituie obligativitatea existenței actului juridic în formă scrisă „ad probationem”.

Or, în cauza de față, reclamanta a arătat în mod repetat, încă de la depunerea acțiunii (anul 2007), cât și parcursul derulării celor trei cicluri procesuale, că nu a încheiat niciun contract și nu a încasat vreo sumă de bani, nici cu privire la înregistrări, nici cu privire la difuzarea anunțurilor. Articolul de presă reținut de către instanța de apel a fost depus de reclamantă în dovedirea notorietății faptei pârâtei M. SA, de a difuza înregistrarea cu vocea reclamantei în stațiile de metrou, și nicidecum pentru a se dovedi o plată către reclamantă. Acest fapt, lipsa plății remunerației, este contrazis prin însăși acțiunea dedusă judecății. - Hotărârea instanței de apel este nelegală din perspectiva dispozițiilor art. 1170 coroborate cu art. 1204 și art. 1205 C. civ., care permit administrarea probei cu „mărturisirea extrajudiciară” doar atunci când proba cu martori este admisibilă.

Așa cum a reținut chiar instanța de apel în încheierea prin care au fost admise probele, dovada cu martori nu este admisibilă în cauza de față, pe de o parte, întrucât părțile adverse nu au putut indica nici măcar suma pretins plătită cu titlu de remunerație, iar pe de altă parte, prin raportare la calitatea de comerciant a celor trei părți, care erau obligate să respecte normele speciale în materie de plăți. - Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea normelor speciale aplicabile societăților comerciale, respectiv pârâtei, cât celor două chemate în garanție, și anume, prevederile art. 46 C. com., coroborat cu art. 62 din Legea contabilității nr. 82/1991, precum și cu dispozițiile Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 425 /1998, care reglementau obligativitatea întocmirii și înregistrării a dispozițiilor de plată, ceea ce în cauză nu au existat, nefiind făcută nicio plată.

Așadar, hotărârea instanței de apel prin care a reținut ca unică probă în respingerea acțiunii o pretinsă „mărturisire extrajudiciară” este nelegală; această probă ar fi putut, cel mult, să fie coroborată cu alte mijloace de probă prevăzute de lege. Susținerile pârâtei SC M. SA și ale chematei în garanție SC Me. SA prin care arată că nu pot face dovada plății cu înscrisuri, acte juridice sau documente contabile, având în vedere că studioul de înregistrare (chemata în garanție SC N.S.R SRL), se află în insolvență, nu poate fi reținută, întrucât, pe de o parte la data la care a fost depusă acțiunea, aceasta nu era încă în insolvență, iar pe de alta parte, studioul, în calitate de societate comercială, avea obligația legală de a arhiva și depozita aceste înscrisuri (dacă ar fi existat) pentru perioade între 10-50 ani.

Or de la data pretinsei plăți, anul 2000, și până la data acțiunii nu au trecut decât 7 ani. În realitate, aceasta pretinsă plată nu a fost făcută și, în consecință, nici nu s-a putut dovedi. - Decizia de apel a fost dată cu încălcarea greșită a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., fiind încălcat principul puterii lucrului judecat atunci când s-a reținut că instanțele de recurs din primul și al doilea ciclu procesual nu au dezlegat problemele de drept și probatoriul ce se impune a fi administrat cu privire la temeinicia cererii reclamantei.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei nr. 1672 din 26 martie 2013 pronunțată de Înalta Curte (în al doilea ciclu procesual), aspectul privind dovada remunerației echitabile, condiție prevăzută pentru înlăturarea prezumției de art. 101 Legea nr. 8/1996, a fost deja stabilită cu putere de lucru judecat, fiind obligatorie în rejudecarea cauzei, în sensul că, potrivit probelor de la dosar, instanța de recurs a reținut că prezumția de cesiune nu a fost răsturnată cu niciun mijloc de probă. De asemenea, sub aspectul probatoriului ce urma să fie administrat în rejudecarea cererii reclamantei (al doilea ciclu procesual), instanța de casare a dat indicații clare, apreciind ca fiind aplicabile dispozițiile art. 139 lit. a) din Legea nr. 8/1996, prin raportare la contracte cu obiect similar.

Rezultă că instanța de recurs din al doilea ciclu procesual a analizat aceasta „probă” existentă la dosar și la acea dată, însă a înlăturat-o întrucât nu este o probă legală și pertinentă. Având în vedere situația concretă a presei în economia actuală, potrivit considerentelor instanței de apel, rezultă că oricine poate obține cu ușurință o astfel de probă care să fie folosită într-un proces, ceea ce este contrar principiilor de bază privind probele: proba trebuie să fie legală și pertinentă. - Hotărârea pronunțată de instanța de apel este nelegală, întrucât a schimbat natura vădit neîndoielnică a actului juridic. Din perspectiva prevederilor art. 948 pct. 2 C. civ.

coroborate cu dispozițiile art. 101 din Legea nr. 8/1996, instanța de apel prin soluția pronunțată, a reținut că între reclamantă și pârâtă și/sau chematele în garanție, a existat implicit un act juridic, urmarea căruia părțile adverse ar fi făcut o plată către reclamantă, ceea ce contravine realității, un asemenea act fiind inexistent. În mod greșit, instanța de rejudecare a apelului a reținut în favoarea chematei în garanție SC Me. SA ca în cauză „produce efecte mărturisirea extrajudiciară a reclamantei”, respectiv articolul de ziar depus împreună cu acțiunea, deoarece, pe de o parte, proba reținută, articolul nu reprezintă un interviu al reclamantei (care nu a relatat astfel de afirmații către cineva, iar textul nu conține ghilimele, afirmația din articol „a și primit o sumă de bani” nu îi aparține), iar pe de altă parte, această afirmație a fost contestată de către reclamantă.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat. Prin decizia recurată în cauză, instanța de rejudecare a apelurilor a respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1065 din 31 mai 2011 a Tribunalului București și a admis apelul declarat de către intervenienta chemată în garanție SC Me. SA împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în fond cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâta SC M. SA și a respins cererea de chemare în garanție formulată de către pârâtă în contradictoriu cu intervenienta SC Me. SA, ca rămasă fără obiect.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că, deși prin prima decizie de casare pronunțată în cauză s-a înlăturat operarea prezumției prevăzute de art. 101 din Legea nr. 8/1996 în favoarea producătorului unei înregistrări sonore, în lipsa dovezii unei remunerații echitabile de către reclamantă, această statuare a instanței de recurs vizează exclusiv un aspect de drept dezlegat în cauză, nu și