ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3915/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3915/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la 13 octombrie

2007 pe rolul Tribunalului București reclamanta N.I.E. a chemat în judecată SC

M. SA solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 170.000 euro -

echivalent în RON la data plății pentru încălcarea drepturilor de autor și a

drepturilor conexe ocrotite de Legea nr. 8/1996, precum și la 1000 euro daune

morale și obligarea pârâtei să publice, pe cheltuiala sa, hotărârea instanței

în mass-media.

În motivarea cererii

reclamanta a arătat că în anul 2000, la solicitarea SC M. SA, în calitate de

artist interpret, a efectuat înregistrări de voce într-un studio de producție

audio, cu titlu de probă de voce, în prezența a doi reprezentanți ai M. care au

precizat că reclamanta urmează să fie chemată pentru înregistrare în cazul în

care vocea sa va fi cea aleasă pentru efectuarea unor înregistrări destinate

difuzării publice. Ulterior, fără vreun acord din partea reclamantei pârâta a

început să difuzeze în stațiile de metrou, cât și în garniturile de tren

înregistrările făcute cu titlu de probă, fapt de care a luat la cunoștință

întâmplător, în urma numeroaselor atenționări ale cunoscuților săi.

Pârâta a formulat

cerere de chemare în garanție a SC M.E. SA solicitând ca, în cazul în care va

cădea în pretenții aceasta să fie obligată la plata sumelor cerute de

reclamantă. A susținut că anunțurile au fost produse de această societate,

potrivit Actului adițional nr. 2/2000 la contractul nr. aaa/1999 și din

procesul-verbal de predare încheiat la 21 decembrie 2000.

La rândul său, SC

M.E. SA a chemat în garanție SC N.S.R., arătând că pentru lucrările de

sonorizare au încheiat cu aceasta contractul din 16 decembrie 2000, iar după

recepționarea lucrării a predat pârâtei cele 4 CD-ROM-uri primite de la SC N.S.R.

De asemenea, SC M.E. SA a invocat excepția calității sale procesuale pasive în

raport de conținutul acțiunii reclamantei, cât și al cererii de chemare în

garanție, precum și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.

Prin încheierea din

14 februarie 2008 tribunalul a respins ca neîntemeiate excepția lipsei

calității procesuale pasive a SC M.E. SA și a unit cu fondul excepția lipsei

calității procesuale active.

Prin Sentința civilă

nr. 930F din 15 mai 2008 Tribunalul București a admis excepția lipsei calității

procesuale active și a respins cererea principală pe calea acestei excepții. De

asemenea, a respins și cererile de chemare în garanție.

Pentru a pronunța

această sentință prima instanță a reținut că în raport de dispozițiile art. 95

din Legea nr. 8/1996 reclamanta este actor și avea această calitate și la

momentul înregistrării, astfel încât activitatea sa poate fi asimilată

prestațiilor prevăzute de textul menționat, însă ceea ce a înregistrat

reclamanta nu poate fi calificat drept operă literară sau artistică în sensul

disp. art. 7 din Legea nr. 8/1996. Pe cale de consecință s-a admis excepția

lipsei calității procesuale active, iar cererea a fost respinsă pentru acest

motiv. Au fost respinse și cererile de chemare în garanție.

În termen legal

reclamanta a formulat apel împotriva acestei sentințe, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea

motivelor de apel a arătat că soluția primei instanțe este netemeinică deoarece

în mod greșit s-a respins proba cu expertiză contabilă, care avea drept scop

stabilirea cuantumului daunelor solicitate, că din probele administrate rezultă

pe deplin existența faptei prejudiciabile a pârâtei SC M. SA, că în cauză nu

sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Legea nr. 8/1996, că prima instanță a

calificat în mod greșit raportul juridic ca fiind unul exclusiv de drept

comercial, deși este un raport juridic de proprietate intelectuală, iar

O.R.D.A. a constatat că fapta pârâtei reprezintă o încălcare a drepturilor

născute din Legea nr. 8/1996.

Prin Decizia nr.

109/A din 28 mai 2009 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și de

proprietate intelectuală, a admis apelul reclamantei, a desființat sentința și

a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a decide

astfel instanța de apel a reținut că dată fiind succesiunea raporturilor

contractuale dovedite în cauză, respectiv între intimata-pârâtă SC M. SA și

chemata în garanție SC M.E. SA (contractul nr. aaa/1999, actul adițional din 21

decembrie 2000 și procesul-verbal de predare din aceeași dată), precum și

dintre SC M.E. SA și SC N.S.R. SRL (contract din 6 decembrie 2000), calitatea

de producător al înregistrării sonore incriminate ca generatoare de prejudicii,

revine intimatei-pârâte M. SA, deoarece aceasta a avut inițiativa și și-a

asumat responsabilitatea organizării și finanțării primei fixări a sunetelor.

Ca urmare acesteia îi revenea și responsabilitatea obținerii autorizării

titularilor de drepturi patrimoniale conexe dreptului de autor, chiar dacă

acestea nu constituie o operă în sensul Legii nr. 8/1996, astfel cum prevede

art. 103 alin. (2) partea finală. Pe cale de consecință a apreciat că prima

instanță a făcut o greșită aplicare a legii raportându-se la prevederile art.

7, fără a observa incidența dispozițiilor art. 103, că în mod greșit tribunalul

a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și de aceea

se impune desființarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima

instanță. Totodată, instanța de apel a reținut ca lămurite împrejurările legate

de confirmarea calității procesuale active a reclamantei, a calității de

producător al înregistrării sonore a SC M. SA și a existenței faptei ilicite

constând în absența acordului reclamantei în utilizarea înregistrărilor sonore,

împrejurări care nu mai pot fi luate în dezbatere cu ocazia rejudecării

fondului. A stabilit că instanța de rejudecare va verifica și va realiza

încadrarea încălcării pe temeiul art. 98 în una sau mai multe din ipotezele

enumerate de reclamantă și îi va pune în vedere indicarea exactă a criteriilor

pe care le-a avut în vedere pentru dimensionarea prejudiciului, din perspectiva

art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, funcție de care va fi coordonată

administrarea probelor pentru dezlegarea fondului cauzei.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâta SC M. SA și chemată în

garanție SC M.E. SA.

Pârâta a solicitat

modificarea în tot a deciziei atacate și menținerea ca temeinică și legală a

sentinței instanței de fond. A invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304

pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ. A criticat decizia instanței de apel din

perspectiva trimiterii cauzei spre rejudecare, apreciind că în raport de

dispozițiile art. 296 C. proc. civ. avea posibilitatea să soluționeze cauza în

fond, că în mod greșit a stabilit calitatea sa de producător al înregistrării

sonore, atâta timp cât nu a generat niciun prejudiciu intimatei-reclamante, cu

care nu a avut niciodată raporturi contractuale. Susține că doar a achiziționat

de la SC M.E. SA înregistrările vocale în baza unui contract și că, de aceea,

chemata în garanție are calitatea de producător, că față de faptul că

anunțurile citite de intimata-reclamantă nu pot fi calificat ca fiind o operă,

în mod greșit a statuat asupra calității procesuale active a reclamantei.

Chemata în garanție

SC M.E. SA a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii

recurate, respingerea apelului și menținerea sentinței instanței de fond. A

invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. A

susținut că prin hotărârea pronunțată instanța de apel a încălcat prevederile

art. 7 și 94 din Legea nr. 8/1996, neobservând că relațiile contractuale dintre

reclamantă și SC N.S.R. nu privesc drepturi de autor sau conexe și nu sunt

supuse protecției stabilite de Legea nr. 8/1996, iar în condițiile în care a

considerat contrariul, curtea de apel avea obligația aplicării dispozițiilor

art. 101 din aceeași lege, ceea ce nu a făcut.

A criticat decizia

recurată și din punctul de vedere al stabilirii calității procesuale active a

reclamantei, în raport de dispozițiile art. 65 alin. (2) raportat la art. 101

din Legea nr. 8/1996, susținând că atâta vreme cât s-a constatat că M. are

calitatea de producător, se prezumă că aceasta deține drepturile asupra înregistrării

sonore în lipsa unei stipulații contrare, care nu a fost dovedită. De aceea

reclamanta nu are calitatea procesuală activă pentru a putea solicita

despăgubiri, drepturile sale fiind cesionate către producător.

Analizând recursurile

în limita criticilor formulate Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate,

urmând a fi respinse pentru considerentele ce succed:

Cât privește recursul

pârâtei SC M. SA, prima critică referitoare la posibilitatea ca instanța de

apel să soluționeze în fond cauza, fără a o trimite spre rejudecare instanței

de fond, nu poate fi primită.

Instanța de fond a

admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, reținând că în

cauză aceasta nu a interpretat o operă care să poată face obiectul dreptului de

autor, ceea ce nu-i conferă calitatea de artist interpret și, ca atare, nu este

titulara vreunui drept conex dreptului de autor protejat de Legea nr. 8/1996.

În raport de admiterea excepției, instanța de fond a respins acțiunea ca fiind

formulată de o persoană fără calitate procesuală activă și tot pe acest

considerent a respins și cererile de chemare în garanție, fără a intra în vreun

fel în cercetarea fondului cauzei.

În aceste condiții,

instanța de apel nu putea proceda decât în condițiile art. 297 alin. (1) C.

proc. civ., potrivit cărora în cazul în care se constată că în mod greșit prima

instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, soluția va fi

aceea a desființării hotărârii atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare

primei instanțe.

Chiar dacă în ședința

publică din 26 martie 2009 instanța de apel a dispus administrarea probei cu

înscrisuri, această împrejurare nu este de natură a înlătura obligativitatea

aplicării dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Premisa aplicării

acestor dispoziții legale nu o constituie dispunerea vreunei măsuri de către

instanța de apel, ci soluționarea greșită a cauzei de prima instanță fără a

intra în cercetarea fondului.

Nici critica

privitoarea la modalitatea de stabilire a calității de producător al

înregistrării sonore nu poate fi primită.

Contractul nr.

aaa/1999 încheiat între constructorul SC M.E. SA și beneficiarul SC M. SA,

având ca obiect execuția lucrărilor pentru investiția "Racord 2 Gara de

Nord 2 - 1 Mai - Semnalistică în stații", completat cu Actul adițional nr.

2/2000 și finalizat prin procesul de predare-primire din 21 decembrie 2000,

conform căruia s-au predat 2 exemplare (respectiv 2 bucăți CD-ROM) a

"Listei anunțuri stații" de sonorizare, dovedește cu prisosință

calitatea de producător a recurentei-pârâte. În mod corect instanța de apel a

reținut că perfectarea de către pârâtă a contractului cu SC M.E. SA pentru

scopul menționat în contract reprezintă o măsură de organizare în realizarea

semnalisticii în stațiile de metrou, la inițiativa sa, cu titlu de obiectiv de

investiții, dar și o modalitate de asumare a responsabilității finanțării

acestei fixări a sunetelor ce aveau să constituie anunțurile stațiilor în

trenurile de metrou.

Dispozițiile art. 103

alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind stabilirea calității de producător,

chiar dacă sunetele nu constituie operă în sensul acestei legi, sunt pe deplin

aplicabile cauzei de față, cu consecința înlăturării incidenței dispozițiilor

art. 7, referitoare la obiectul dreptului de autor, stabilită de instanța de

fond.

Recursul chematei în

garanție SC M.E. SA urmează, de asemenea, a fi respins ca nefondat.

Primul motiv de

nelegalitate invocat de recurenta - chemată în garanție privește încălcarea

dispozițiilor art. 7 (referitoare la obiectul dreptului de autor) și ale 94

(privind categoriile de titulari de drepturi conexe dreptului de autor) din

Legea nr. 8/1996 de către instanța de apel.

Înalta Curte observă

că prin decizia recurată curtea de apel nu a interpretat în vreun fel

dispozițiile art. 7, ci a constatat doar că prima instanță a făcut o greșită

aplicare a legii, raportându-se la prevederile acestui text, fără a observa

incidența în cauză a dispozițiilor art. 103.

Din analiza textului

art. 103 alin. (1) rezultă că înregistrarea sonoră este protejată independent

de orice criteriu de originalitate și valoare, iar dreptul la protecție se

naște din primul moment al fixării sunetelor. Fixarea unor sunete ce nu

reprezintă operă protejată generează tocmai prin operațiunea de fixare o

existență proprie a sunetelor care devin astfel creații autonome.

Instanța de apel a

reținut în mod corect că prestația reclamantei a constat în realizarea unei

înregistrări sonore în sensul dispozițiilor art. 103 alin. (1) din Legea nr.

8/1996, înregistrare ce conține interpretarea sa cu privire la semnalistica

pentru stațiile de metrou. Reclamanta este actor și avea această calitate și la

momentul înregistrării, fiind chemată să efectueze probele de voce tocmai în

considerarea calității sale de actor.

Pentru argumentele

invocate mai sus, aplicarea acestor dispoziții legale înlătură posibilitatea

aplicării disp. art. 7 din Legea nr. 8/1996.

O altă critică

privește nelegalitatea deciziei pronunțate în apel față de dispozițiile art. 65

alin. (2) raportat la prevederile art. 101 din Legea nr. 8/1996.

Recurenta-chemată în garanție apreciază că stabilirea calității de producător a

pârâtei SC M. SA declanșează prezumția deținerii de către aceasta a drepturilor

asupra înregistrării sonore, în lipsa unei stipulații contrare. Pe cale de

consecință, cum reclamanta nu a reușit să facă dovada faptului contrar, aceasta

nu are calitate procesuală activă.

Și această critică

urmează a fi respinsă ca nefondată.

Dispozițiile art. 101

din Legea nr. 8/1996 creează prezumția legală a cesionării de către artistul

interpret producătorului a dreptului exclusiv de utilizare a prestației sale,

în schimbul unei remunerații echitabile. Or, această prezumție legală relativă

poate fi răsturnată prin dovada contrară, dovadă pe care reclamanta tinde să o facă.

Această concluzie poate fi trasă chiar din promovarea cererii de chemare în

judecată.

Aceasta cu atât mai

mult cu cât nici recurenta-pârâtă și nici recurenta-chemată în garanție nu au

făcut vreo apărare în sensul că în schimbul prestației reclamantei ar fi plătit

vreo remunerație. Prin recursurile formulate, pârâta și chemata în garanție

apreciază fiecare că partea adversă are calitatea de producător al

înregistrării sonore, rezultată fie din faptul organizării castingului, fie din

faptul organizării realizării operei și furnizării mijloacelor financiare

necesare. Niciuna dintre recurente nu face însă trimitere la încasarea vreunei

remunerații de către reclamantă, fapta de natură a consolida prezumția legală a

cesiunii drepturilor de utilizare a înregistrării sonore. În lipsa dovezii

remunerației echitabile prezumția legală instituită de art. 101 din Legea nr.

8/1996 nu funcționează și nu poate genera consecința lipsei calității

procesuale active a reclamantei.

Pentru aceste

considerente, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge ca nefondate ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile formulate de pârâta SC M. SA și de chemata în garanție SC M.E. SA

împotriva Deciziei nr. 109/A din 28 mai 2009 a Curții de Apel București, secția

a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 iunie 2010.

Procesat de GGC - NN