ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3915/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 13 octombrie 2007 pe rolul Tribunalului București reclamanta N.I.E. a chemat în judecată SC M. SA solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 170.000 euro - echivalent în RON la data plății pentru încălcarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe ocrotite de Legea nr. 8/1996, precum și la 1000 euro daune morale și obligarea pârâtei să publice, pe cheltuiala sa, hotărârea instanței în mass-media. În motivarea cererii reclamanta a arătat că în anul 2000, la solicitarea SC M. SA, în calitate de artist interpret, a efectuat înregistrări de voce într-un studio de producție audio, cu titlu de probă de voce, în prezența a doi reprezentanți ai M. care au precizat că reclamanta urmează să fie chemată pentru înregistrare în cazul în care vocea sa va fi cea aleasă pentru efectuarea unor înregistrări destinate difuzării publice.

Ulterior, fără vreun acord din partea reclamantei pârâta a început să difuzeze în stațiile de metrou, cât și în garniturile de tren înregistrările făcute cu titlu de probă, fapt de care a luat la cunoștință întâmplător, în urma numeroaselor atenționări ale cunoscuților săi. Pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a SC M.E. SA solicitând ca, în cazul în care va cădea în pretenții aceasta să fie obligată la plata sumelor cerute de reclamantă. A susținut că anunțurile au fost produse de această societate, potrivit Actului adițional nr. 2/2000 la contractul nr. aaa/1999 și din procesul-verbal de predare încheiat la 21 decembrie 2000. La rândul său, SC M.E. SA a chemat în garanție SC N.S.R., arătând că pentru lucrările de sonorizare au încheiat cu aceasta contractul din 16 decembrie 2000, iar după recepționarea lucrării a predat pârâtei cele 4 CD-ROM-uri primite de la SC N.S.R.

De asemenea, SC M.E. SA a invocat excepția calității sale procesuale pasive în raport de conținutul acțiunii reclamantei, cât și al cererii de chemare în garanție, precum și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei. Prin încheierea din 14 februarie 2008 tribunalul a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale pasive a SC M.E. SA și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active. Prin Sentința civilă nr. 930F din 15 mai 2008 Tribunalul București a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins cererea principală pe calea acestei excepții. De asemenea, a respins și cererile de chemare în garanție.

Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că în raport de dispozițiile art. 95 din Legea nr. 8/1996 reclamanta este actor și avea această calitate și la momentul înregistrării, astfel încât activitatea sa poate fi asimilată prestațiilor prevăzute de textul menționat, însă ceea ce a înregistrat reclamanta nu poate fi calificat drept operă literară sau artistică în sensul disp. art. 7 din Legea nr. 8/1996. Pe cale de consecință s-a admis excepția lipsei calității procesuale active, iar cererea a fost respinsă pentru acest motiv. Au fost respinse și cererile de chemare în garanție. În termen legal reclamanta a formulat apel împotriva acestei sentințe, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de apel a arătat că soluția primei instanțe este netemeinică deoarece în mod greșit s-a respins proba cu expertiză contabilă, care avea drept scop stabilirea cuantumului daunelor solicitate, că din probele administrate rezultă pe deplin existența faptei prejudiciabile a pârâtei SC M. SA, că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Legea nr. 8/1996, că prima instanță a calificat în mod greșit raportul juridic ca fiind unul exclusiv de drept comercial, deși este un raport juridic de proprietate intelectuală, iar O.R.D.A. a constatat că fapta pârâtei reprezintă o încălcare a drepturilor născute din Legea nr. 8/1996. Prin Decizia nr. 109/A din 28 mai 2009 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și de proprietate intelectuală, a admis apelul reclamantei, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a decide astfel instanța de apel a reținut că dată fiind succesiunea raporturilor contractuale dovedite în cauză, respectiv între intimata-pârâtă SC M. SA și chemata în garanție SC M.E. SA (contractul nr. aaa/1999, actul adițional din 21 decembrie 2000 și procesul-verbal de predare din aceeași dată), precum și dintre SC M.E. SA și SC N.S.R. SRL (contract din 6 decembrie 2000), calitatea de producător al înregistrării sonore incriminate ca generatoare de prejudicii, revine intimatei-pârâte M. SA, deoarece aceasta a avut inițiativa și și-a asumat responsabilitatea organizării și finanțării primei fixări a sunetelor. Ca urmare acesteia îi revenea și responsabilitatea obținerii autorizării titularilor de drepturi patrimoniale conexe dreptului de autor, chiar dacă acestea nu constituie o operă în sensul Legii nr. 8/1996, astfel cum prevede art. 103 alin. (2) partea finală.

Pe cale de consecință a apreciat că prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii raportându-se la prevederile art. 7, fără a observa incidența dispozițiilor art. 103, că în mod greșit tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și de aceea se impune desființarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. Totodată, instanța de apel a reținut ca lămurite împrejurările legate de confirmarea calității procesuale active a reclamantei, a calității de producător al înregistrării sonore a SC M. SA și a existenței faptei ilicite constând în absența acordului reclamantei în utilizarea înregistrărilor sonore, împrejurări care nu mai pot fi luate în dezbatere cu ocazia rejudecării fondului.

A stabilit că instanța de rejudecare va verifica și va realiza încadrarea încălcării pe temeiul art. 98 în una sau mai multe din ipotezele enumerate de reclamantă și îi va pune în vedere indicarea exactă a criteriilor pe care le-a avut în vedere pentru dimensionarea prejudiciului, din perspectiva art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, funcție de care va fi coordonată administrarea probelor pentru dezlegarea fondului cauzei. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâta SC M. SA și chemată în garanție SC M.E. SA. Pârâta a solicitat modificarea în tot a deciziei atacate și menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond. A invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc.

civ. A criticat decizia instanței de apel din perspectiva trimiterii cauzei spre rejudecare, apreciind că în raport de dispozițiile art. 296 C. proc. civ. avea posibilitatea să soluționeze cauza în fond, că în mod greșit a stabilit calitatea sa de producător al înregistrării sonore, atâta timp cât nu a generat niciun prejudiciu intimatei-reclamante, cu care nu a avut niciodată raporturi contractuale. Susține că doar a achiziționat de la SC M.E. SA înregistrările vocale în baza unui contract și că, de aceea, chemata în garanție are calitatea de producător, că față de faptul că anunțurile citite de intimata-reclamantă nu pot fi calificat ca fiind o operă, în mod greșit a statuat asupra calității procesuale active a reclamantei.

Chemata în garanție SC M.E. SA a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, respingerea apelului și menținerea sentinței instanței de fond. A invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. A susținut că prin hotărârea pronunțată instanța de apel a încălcat prevederile art. 7 și 94 din Legea nr. 8/1996, neobservând că relațiile contractuale dintre reclamantă și SC N.S.R. nu privesc drepturi de autor sau conexe și nu sunt supuse protecției stabilite de Legea nr. 8/1996, iar în condițiile în care a considerat contrariul, curtea de apel avea obligația aplicării dispozițiilor art. 101 din aceeași lege, ceea ce nu a făcut.

A criticat decizia recurată și din punctul de vedere al stabilirii calității procesuale active a reclamantei, în raport de dispozițiile art. 65 alin. (2) raportat la art. 101 din Legea nr. 8/1996, susținând că atâta vreme cât s-a constatat că M. are calitatea de producător, se prezumă că aceasta deține drepturile asupra înregistrării sonore în lipsa unei stipulații contrare, care nu a fost dovedită. De aceea reclamanta nu are calitatea procesuală activă pentru a putea solicita despăgubiri, drepturile sale fiind cesionate către producător. Analizând recursurile în limita criticilor formulate Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru considerentele ce succed: Cât privește recursul pârâtei SC M. SA, prima critică referitoare la posibilitatea ca instanța de apel să soluționeze în fond cauza, fără a o trimite spre rejudecare instanței de fond, nu poate fi primită.

Instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, reținând că în cauză aceasta nu a interpretat o operă care să poată face obiectul dreptului de autor, ceea ce nu-i conferă calitatea de artist interpret și, ca atare, nu este titulara vreunui drept conex dreptului de autor protejat de Legea nr. 8/1996. În raport de admiterea excepției, instanța de fond a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă și tot pe acest considerent a respins și cererile de chemare în garanție, fără a intra în vreun fel în cercetarea fondului cauzei. În aceste condiții, instanța de apel nu putea proceda decât în condițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit cărora în cazul în care se constată că în mod greșit prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, soluția va fi aceea a desființării hotărârii atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe. Chiar dacă în ședința publică din 26 martie 2009 instanța de apel a dispus administrarea probei cu înscrisuri, această împrejurare nu este de natură a înlătura obligativitatea aplicării dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Premisa aplicării acestor dispoziții legale nu o constituie dispunerea vreunei măsuri de către instanța de apel, ci soluționarea greșită a cauzei de prima instanță fără a intra în cercetarea fondului. Nici critica privitoarea la modalitatea de stabilire a calității de producător al înregistrării sonore nu poate fi primită.

Contractul nr. aaa/1999 încheiat între constructorul SC M.E. SA și beneficiarul SC M. SA, având ca obiect execuția lucrărilor pentru investiția "Racord 2 Gara de Nord 2 - 1 Mai - Semnalistică în stații", completat cu Actul adițional nr. 2/2000 și finalizat prin procesul de predare-primire din 21 decembrie 2000, conform căruia s-au predat 2 exemplare (respectiv 2 bucăți CD-ROM) a "Listei anunțuri stații" de sonorizare, dovedește cu prisosință calitatea de producător a recurentei-pârâte. În mod corect instanța de apel a reținut că perfectarea de către pârâtă a contractului cu SC M.E. SA pentru scopul menționat în contract reprezintă o măsură de organizare în realizarea semnalisticii în stațiile de metrou, la inițiativa sa, cu titlu de obiectiv de investiții, dar și o modalitate de asumare a responsabilității finanțării acestei fixări a sunetelor ce aveau să constituie anunțurile stațiilor în trenurile de metrou.

Dispozițiile art. 103 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind stabilirea calității de producător, chiar dacă sunetele nu constituie operă în sensul acestei legi, sunt pe deplin aplicabile cauzei de față, cu consecința înlăturării incidenței dispozițiilor art. 7, referitoare la obiectul dreptului de autor, stabilită de instanța de fond. Recursul chematei în garanție SC M.E. SA urmează, de asemenea, a fi respins ca nefondat. Primul motiv de nelegalitate invocat de recurenta - chemată în garanție privește încălcarea dispozițiilor art. 7 (referitoare la obiectul dreptului de autor) și ale 94 (privind categoriile de titulari de drepturi conexe dreptului de autor) din Legea nr. 8/1996 de către instanța de apel.

Înalta Curte observă că prin decizia recurată curtea de apel nu a interpretat în vreun fel dispozițiile art. 7, ci a constatat doar că prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii, raportându-se la prevederile acestui text, fără a observa incidența în cauză a dispozițiilor art. 103. Din analiza textului art. 103 alin. (1) rezultă că înregistrarea sonoră este protejată independent de orice criteriu de originalitate și valoare, iar dreptul la protecție se naște din primul moment al fixării sunetelor. Fixarea unor sunete ce nu reprezintă operă protejată generează tocmai prin operațiunea de fixare o existență proprie a sunetelor care devin astfel creații autonome. Instanța de apel a reținut în mod corect că prestația reclamantei a constat în realizarea unei înregistrări sonore în sensul dispozițiilor art. 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, înregistrare ce conține interpretarea sa cu privire la semnalistica pentru stațiile de metrou.

Reclamanta este actor și avea această calitate și la momentul înregistrării, fiind chemată să efectueze probele de voce tocmai în considerarea calității sale de actor. Pentru argumentele invocate mai sus, aplicarea acestor dispoziții legale înlătură posibilitatea aplicării disp. art. 7 din Legea nr. 8/1996. O altă critică privește nelegalitatea deciziei pronunțate în apel față de dispozițiile art. 65 alin. (2) raportat la prevederile art. 101 din Legea nr. 8/1996. Recurenta-chemată în garanție apreciază că stabilirea calității de producător a pârâtei SC M. SA declanșează prezumția deținerii de către aceasta a drepturilor asupra înregistrării sonore, în lipsa unei stipulații contrare. Pe cale de consecință, cum reclamanta nu a reușit să facă dovada faptului contrar, aceasta nu are calitate procesuală activă.

Și această critică urmează a fi respinsă ca nefondată. Dispozițiile art. 101 din Legea nr. 8/1996 creează prezumția legală a cesionării de către artistul interpret producătorului a dreptului exclusiv de utilizare a prestației sale, în schimbul unei remunerații echitabile. Or, această prezumție legală relativă poate fi răsturnată prin dovada contrară, dovadă pe care reclamanta tinde să o facă. Această concluzie poate fi trasă chiar din promovarea cererii de chemare în judecată. Aceasta cu atât mai mult cu cât nici recurenta-pârâtă și nici recurenta-chemată în garanție nu au făcut vreo apărare în sensul că în schimbul prestației reclamantei ar fi plătit vreo remunerație. Prin recursurile formulate, pârâta și chemata în garanție apreciază fiecare că partea adversă are calitatea de producător al înregistrării sonore, rezultată fie din faptul organizării castingului, fie din faptul organizării realizării operei și furnizării mijloacelor financiare necesare.

Niciuna dintre recurente nu face însă trimitere la încasarea vreunei remunerații de către reclamantă, fapta de natură a consolida prezumția legală a cesiunii drepturilor de utilizare a înregistrării sonore. În lipsa dovezii remunerației echitabile prezumția legală instituită de art. 101 din Legea nr. 8/1996 nu funcționează și nu poate genera consecința lipsei calității procesuale active a reclamantei. Pentru aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile formulate de pârâta SC M. SA și de chemata în garanție SC M.E. SA împotriva Deciziei nr. 109/A din 28 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2010. Procesat de GGC - NN