ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1612/2017

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 6.05.2009 și înregistrată sub nr. 18952/3/2009 pe rolul Tribunalului București, secția a-III-a civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. și cu pârâtul B., Director General al SNTFC "C.F.R. Călători", obligarea acestora la: plata în solidar a remunerației echitabile datorate producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică neautorizată a fonogramelor publicate în scop comercial, în cadrul mijloacelor de transport feroviar dotate cu instalații de sonorizare, de la data punerii acestora în circulație până în prezent; plata în solidar a daunelor interese constând în dobânda legală calculată pentru fiecare zi de întârziere, de la data scadenței până în prezent, precum și a valorii actualizate a remunerației în funcție de rata inflației; obținerea licențelor neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, cu aplicarea unei amenzi civile pentru fiecare zi de întârziere, în limitele prevăzute de art. 5803 alin. (1) C. proc. civ.

Pârâta SNTFC "C.F.R. Călători" a formulat cerere de chemare în garanție a Societății Române de Radiodifuziune (SRR), arătând că a încheiat cu aceasta contractul nr. x din 19 februarie 2004, valabil până la 31.12.2006, precum și contractul nr. x din 16 ianuarie 2007, valabil până la 31.12.2007, prin care SRR se obliga să realizeze și să imprime 2 CD-uri MP3 lunar cu fonograme muzicale, în care erau inserate și reclamele SRR, pentru a fi difuzate în trenurile pârâtei, cu suportarea cheltuielilor privind înregistrarea și plata drepturilor de autor.

Prin sentința nr. 337 din 22 februarie 2012, Tribunalul București, secția a-III-a cvilă, a admis în parte cererea reclamantei A. și a obligat pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători (SNTFC) "CFR Călători" la plata sumei de 93.155 RON plus TVA de 17.963 RON, reprezentând remunerații echitabile pentru comunicare publică a fonogramelor în trenurile pârâtei, precum și la plata penalităților de întârziere în sumă de 12972 RON; a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători (SNTFC) "CFR Călători" în contradictoriu cu chemata în garanție Societatea Română de Radiodifuziune.

În motivarea sentinței, s-au reținut următoarele:

Examinând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâtă, tribunalul a constatat că excepția nu este întemeiată, față de calitatea reclamantei A. de organism de gestiune colectivă a drepturilor conexe dreptului de autor, respectiv a drepturilor de care beneficiază producătorii de fonograme, membrii A.

Obligația de plată care revine utilizatorilor de felul pârâtei CFR este reglementată prin lege și prin metodologiile publicate prin Deciziile ORDA nr. 244/2005, nr. 399/2006 și nr. 113/2006, acestea prevăzând remunerațiile datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial și a reproducerilor acestora în spațiile deținute de utilizatori de orice fel, prin instalațiile de sonorizare corespunzătoare sau în alt fel.

Remunerațiile reglementate de lege în beneficiul producătorilor sunt denumite echitabile, întrucât pentru drepturile conexe privind comunicarea publică legea nu dă posibilitatea negocierii directe între producătorii de fonograme și utilizatori, ci se prevede doar o remunerație echitabilă, care se colectează de către societatea autorilor sau producătorilor, ca urmare a gestiunii colective obligatorii, efectuate de A., potrivit art. 1231 alin. (1) lit. f) din lege.

Domeniile gestiunii colective obligatorii sunt, deci, expres prevăzute de lege, respectiv pentru categoriile de drepturi (de autor sau conexe) a căror exercitare individuală nu este posibilă în fapt. În aceste cazuri, în care gestiunea obligatorie este prevăzută de lege la art. 1231, metodologiile se negociază cu utilizatorii, repertoriile fiind considerate extinse, cu alte cuvinte, indiferent dacă fonogramele aparțin sau nu unui producător de fonograme membru al A..

Așa este cazul în speță, în care Societatea de Radio a acționat ca un producător de fonograme, realizând o serie de CD-uri pentru pârâta CFR, pe care i le-a pus la dispoziție pentru comunicare publică, iar remunerația echitabilă datorată pentru aceste fonograme este datorată A., indiferent de împrejurarea că SRR este sau nu membru la A., acesta din urmă având obligația, ca urmare a solicitării exprese a SRR, să-i repartizeze sumele cuvenite în mod corespunzător.

Așa cum corect a susținut reclamanta, SRR s-a obligat prin contractele încheiate cu pârâta CFR numai la plata sumelor cu titlu de drepturi de autor privind înregistrarea și realizarea CD-urilor, dar remunerația echitabilă pentru comunicarea publică a acestor fonograme cade în sarcina pârâtei CFR, în calitate de deținător al trenurilor intercity unde au fost difuzate fonogramele respective, sumele fiind colectate de A., în temeiul gestiunii colective obligatorii.

Pe fondul cauzei, analizând ansamblul materialului probator, respectiv înscrisurile depuse la dosar și concluziile raportului de expertiză, tribunalul a constatat că pârâta din cauză a deținut în perioada mai 2006 - 31 octombrie 2010 mijloace de transport feroviar dotate cu instalații de sonorizare, pentru acestea având obligația legală de a achita remunerațiile prevăzute la art. 1055, în cuantumul stabilit de metodologiile aprobate prin deciziile ORDA, metodologiile devenind după publicare opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care au fost negociate tarifele.

Comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial este o operațiune în sine legală, dar pentru care se datorează remunerația echitabilă (drepturile exclusive ale producătorilor de fonograme sunt prevăzute de asemenea de lege și se referă la autorizarea sau interzicerea reproducerii, distribuirii, închirierii, împrumutului, importului în vederea comercializării pe piața internă a copiilor legal realizate de pe înregistrările lor sonore, punerea la dispoziția publicului a acestora), pentru radiodifuzarea și comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, producătorii de fonograme având dreptul la o remunerație unică echitabilă. Cuantumul remunerației a fost modificat în timp, fiind prevăzut prin H.G. nr. 143/2003, respectiv metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 244/2005, iar ulterior Decizia nr. 399/2006.

Tribunalul a constatat că sunt întemeiate susținerile reclamantei, potrivit cărora obligația de plată a remunerației echitabile pentru comunicarea publică a fonogramelor nu presupune cu necesitate realizarea efectivă a actului de comunicare publică, întrucât instalarea dispozitivelor de redare a înregistrărilor sonore de către public constituie deja comunicare publică în sensul legii, indiferent dacă a avut loc sau nu comunicarea publică efectivă, așa cum s-a stabilit și prin jurisprudența CJUE, în interpretarea Directivei nr. 2001/29 privind armonizarea unor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională (Hotărârea din 7 decembrie 2006).

Tribunalul a constatat că prin expertiza efectuată în cauză s-a stabilit că remunerația echitabilă datorată de pârâta CFR este în sumă de 93.155 RON, plus TVA de 17.963 RON, datorată pentru comunicarea publică a fonogramelor pentru trenurile dotate cu instalații de sonorizare deținute și folosite de pârâtă în perioada mai 2006 - octombrie 2010, urmând ca pârâta să fie obligată la plata acestei sume, precum și la plata sumei de 12.972 RON reprezentând penalități de întârziere, calculate de expert, prin admiterea acțiunii în baza dispozițiilor legale speciale menționate mai înainte.

Tribunalul nu a admis cererea reclamantei privind plata triplului remunerațiilor datorate de pârât, întemeiată pe art. 139 din Legea nr. 8/1996, și nici pe privind obligarea pârâtei la obținerea licenței neexclusive, cu aplicarea unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, având în vedere că dispozițiile art. 5803 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt aplicabile în această fază a procesului civil, ci doar în faza executării silite a unei hotărâri.

Referitor la cererea de chemare în garanție formulată de pârâta CFR, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, față de considerentele reținute cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, constatând că SRR, chemata în garanție din cauză, a avut calitatea de producător de fonograme căruia i se datorează o parte din sumele colectate de A. pentru comunicarea publică a fonogramelor în perioada de referință din acțiune, aceasta nu poate fi în niciun caz obligată la plata remunerației pe care o datorează CFR.

Prin decizia nr. 225 din 3 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței menționate și a încheierii interlocutorii din data de 12.05.2010; a modificat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. la plata sumei de 122.131 RON (TVA inclus), reprezentând remunerație restantă, actualizată cu indicele de inflație pentru perioada mai 2006- 31.10.2010, precum și la plata sumei de 32.885 RON, reprezentând daune - interese calculate până la data de 31.05.2013; a menținut în rest sentința apelată; a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A..

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat următoarele:

În ceea ce privește apelul reclamantei, s-a apreciat că este corectă soluția dată de tribunal excepției prescripției extinctive, confirmându-se considerentele potrivit cărora reclamanta trebuia și putea să cunoască paguba și pe autor cel târziu la data încetării contractului încheiat cu pârâta (31.12.2003). Modalitatea de determinare concretă a prejudiciului prin raportare la numărul exact de trenuri în care fonogramele erau difuzate este un aspect care nu poate duce la o altă concluzie, ține de probațiunea pretențiilor, însă nu se poate pretinde că nu se putea în mod efectiv cunoaște paguba și pe cel care răspunde de aceasta.

Cât privește acordarea remunerației conform 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, s-a reținut că reclamanta nu a criticat în apel motivarea soluției de respingere a acestei solicitări, anume tardivitatea formulării cererii modificatoare în raport de dispozițiile art. 132 C. proc. civ., astfel încât soluția a intrat în puterea de lucru judecat, iar motivele de apel nu pot fi primite, fără a se analiza în integralitate susținerile apelantei.

Cât privește cuantumul remunerațiilor, s-a apreciat că sunt fondate criticile reclamantei, față de concluziile noului raport de expertiză, sens în care a fost admis apelul și modificată sentința în mod corespunzător.

În ceea ce privește apelul pârâtei, s-au reținut următoarele:

Critica privind lipsa calității procesuale active nu a fost primită, instanța de apel însușindu-și în totalitate concluziile tribunalului pe acest aspect, reținând, totodată, că nu au fost aduse argumente noi care să contrazică analiza primei instanțe care a cercetat inclusiv distincția între obligațiile producătorului de fonograme și obligațiile celui care difuzează respectivele fonograme. S-a făcut trimitere și la deciziile ORDA nr. 149/2003 și 113/2006 prin care reclamanta a fost numită drept colector al remunerațiilor cuvenite producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora.

Cât privește modul de soluționare a cauzei, s-a constatat incidența art. 1065 din Legea nr. 8/1996, reținându-se, totodată, faptul că, deși contestă difuzarea de fonograme, pârâtă afirmă încheierea contractului cu chemata în garanție pentru realizarea CD-urilor care să fie difuzate în trenurile IC. Distincția între art. 1231 lit. f) și art. 1232 lit. f) din Legea nr. 8/1996, nu prezintă relevanță în prezența Deciziilor nr. 113/2006 și nr. 149/2003, care îndreptățesc reclamanta să pretindă remunerațiile și în temeiul ultimului text de lege invocat.

S-a constatat că nu există temei legal pentru obligarea la plată a chematei în garanție, plata drepturilor de autor neputându-se confunda cu remunerația datorată producătorului de fonograme pretinsă în prezenta cauză.

Într-adevăr exista obligația emiterii autorizației neexclusive utilizatorilor, însă la cererea acestora. În situația refuzului pretins de emiterea actului partea era îndreptățită să își protejeze drepturile conform căilor legale, însă cât timp astfel de fonograme au fost difuzate, partea trebuie să achite remunerațiile prevăzute de lege.

În ceea ce privește motivele de apel referitoare la modul de administrare a probelor, în fața instanței de apel s-a realizat un nou raport în baza listelor de trenuri depuse de către apelanta-pârâtă, certificate de AFER, astfel încât analiza acestor critici nu mai prezintă interes.

Cât privește fapta ilicită, constând în difuzarea fonogramelor fără achitarea remunerațiilor, instanța de apel a apreciat că este dovedită, rezultând din contractele încheiate cu chemata în garanție, din chiar declarația aparținând părții. De altfel, în prima întâmpinare depusă în fața Tribunalului, pârâta nu a contestat difuzarea fonogramelor, ci faptul că reclamanta nu are dreptul de a pretinde remunerațiile.

Nu a fost primită afirmația apelantei în sensul lipsei oricărei dovezi privind utilizarea fonogramelor, implicit a nedovedirii calității de utilizator cu referire la luarea în considerare de către Tribunalul a jurisprudențe CJUE.

În interpretarea pct. 3 din Metodologia din 16 noiembrie 2006 privind comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora și tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiștilor interpreți ori executanți și producătorilor de fonograme - ce definește utilizatorul de fonograme și comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, instanța de apel a avut în vedere și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la interpretarea dispozițiilor Directivei Parlamentului European și a Consiliului 2001/29 CE din data de 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională.

Astfel, prin hotărârea preliminară pronunțată la data de 7 decembrie 2006 în cauza C-306/05 (SGAE contra Rafaeles Hoteles SA), CJUE a apreciat că, deși simpla existență a aparaturii tehnice nu reprezintă în sine o comunicare în sensul Directivei 2001/29/CE, distribuirea unui semnal prin aparate tv de către un hotel către clienții cazați în camere, indiferent de tehnica folosită pentru transmiterea semnalului, constituie comunicare publică în sensul art. 3 alin. (1) din Directivă.

De asemenea, în cauza C-162/10 (C. contra Irlandei), Curtea a reținut că operatorul hotelier care instalează în camerele clienților televizoare și/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are calitatea de "utilizator" care realizează o "comunicare publică" a unei fonograme radiodifuzate în sensul articolului 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale. Operatorul hotelier care instalează în camerele clienților televizoare și/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are obligația de a plăti, pentru emiterea unei fonograme radiodifuzate, o remunerație echitabilă în temeiul articolului 8 alin. (2) din Directiva 2006/115, pe lângă cea plătită de autorul radiodifuzării. Operatorul hotelier care nu instalează în camerele clienților televizoare și/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio, ci pune la dispoziție altfel de aparate, precum și fonograme în formă analogică sau digitală care pot fi redate sau ascultate cu ajutorul unor asemenea aparate, are calitatea de "utilizator" care realizează o "comunicare publică" a unei fonograme în sensul articolului 8 alin. (2) din Directiva 2006/115. Prin urmare, acesta are obligația de a plăti pentru transmisia fonogramelor respective o "remunerație echitabilă" în sensul acestei dispoziții.

Pentru identitate de rațiune, instanța de apel a apreciat că, deși situația de fapt din speță nu este identică cu cea examinată în cauza la care s-a făcut referire, concluzia la care a ajuns Curtea de Justiție a Uniunii Europene este pe deplin aplicabilă și în ce privește ipoteza în care se regăsește apelanta-pârâtă, ce are calitatea de transportator de persoane cu mijloace de transport dotate cu instalații de sonorizare.

În aceste condiții, calitatea de utilizator de fonograme publicate în scop comercial în ceea ce o privește pe apelanta - pârâtă în activitatea de transportator pe care aceasta o desfășoară a fost dovedită într-o măsură suficientă (inclusiv prin folosirea prezumției relative cât privește comunicarea publică de fonograme rezultând din situația de fapt reținută, confirmată și prin jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene la care s-a făcut referire).

În consecință, s-a constatat că sunt aplicabile prevederile art. 1065 din Legea nr. 8/1996, din care rezultă că orice utilizare a fonogramelor în scopul comunicării acestora către public dă dreptul la remunerație unică echitabilă și pentru aceste considerente.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs, în termen legal, pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători (SNTFC) "CFR Călători".

Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-au susținut următoarele:

Obiectul ambelor contracte a fost reprezentat de imprimarea de către Societatea Română de Radiodifuziune a 2 CD-uri MP3, lunar, cu fonograme muzicale care să se difuzeze în trenurile Intercity (IC). Fonogramele aparțin repertoriului acestei instituții, astfel cum aceasta a confirmat prin actul din 21.12.2008, iar nu din repertoriul intimatei - reclamante.

Ca atare, instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de faptul că: piesele muzicale au fost fixate pe CD-uri de către producătorul fonogramelor în conformitate cu prevederile art. 103 din Legea nr. 8/1996, respectiv de către Societatea Română de Radiodifuziune; suntem în ipoteza unor fonograme publicate în scop comercial pentru care, potrivit art. 1232 lit. f) din lege, gestiunea colectivă de drepturi este una facultativă, iar nu obligatorie, nefiind incident art. 1231 alin. (1) lit. f) din lege; C.F.R. Călători S.A. a avut, astfel, posibilitatea legală de a negocia direct cu producătorul.

În ceea ce privește perioada 1 mai 2006 - 31.12.2007, după cum s-a arătat la pct. 1 din motivele de recurs, A. nu avea calitatea de a solicita CFR Călători S.A. plata remunerației echitabile pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial care au făcut obiectul contractelor încheiate cu Societatea Română de Radiodifuziune.

Față de existența celor două contracte încheiate între pârâtă și Societatea Română de Radiodifuziune și a clauzelor prin care această instituție și-a asumat achitarea taxelor privind drepturile de autor, în speță nu există o fapta ilicită a pârâtei și nici răspunderea acesteia pentru fapta altuia, iar cererea de chemare în garanție formulată împotriva Societății Române de Radiodifuziune ar fi trebuit admisă. De asemenea, întrucât producătorul fonogramelor difuzate de pârâtă a fost Societatea Română de Radiodifuziune, și nu reclamanta, nu poate fi reținut nici vreun prejudiciu cauzat A. de către pârâtă.

Condițiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite cumulativ nici în ceea ce privește pretențiile formulate pentru perioada 1 ianuarie 2008- 31 octombrie 2010, iar interpretarea dată de instanța de apel situației de fapt este neconformă cu realitatea și neîntemeiată raportat la prevederile art. 998 C. civ., nefiind îndeplinite cumulativ condițiile obligatorii pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Raportat la prevederile art. 1169 C. civ., sarcina probei în dovedirea aplicării în cauză a prevederilor art. 998 C. civ. i-a incumbat reclamantei.

Or, în cauză, nu s-a dovedit săvârșirea de către pârâtă a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, reținute a consta în difuzarea fonogramelor fără achitarea remunerațiilor, și nici îndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei.

UPFR, care avea obligația legală, conform dispozițiilor art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, să acorde CFR Călători S.A. licența neexclusivă, nu a mai făcut demersuri în vederea încheierii contractului de licențiere, astfel încât, în lipsa unui contract încheiat conform prevederilor legale, pârâta nu a mai avut posibilitatea legală de a difuza fonogramele menționate.

Declarația pe proprie răspundere dată de către directorul general al CFR Călători de la acel moment probează exclusiv intenția de a difuza începând cu data de 01.07.2008 muzică în scop ambiental într-o serie de trenuri intercity, enumerate limitativ în declarație.

Reclamanta nu a făcut dovada că vreun delegat împuternicit de A. ar fi identificat în trenurile CFR Călători difuzarea de fonograme muzicale, deși ar fi putut uza în acest sens de prevederile pct. 13 din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 244/2005, pct. 10 din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 399/2006 ori de prevederile art. 139 alin. (3) și (6) din Legea nr. 8/1996, care reglementează în mod expres și alte mijloace procedurale la care persoanele îndreptățite puteau recurge pentru a putea face dovada faptelor prejudiciabile.

Expertiza contabilă administrată în apel nu dovedește difuzarea fonogramelor, ci doar stabilește un calcul al pretențiilor, în situația în care acestea ar fi fost probate. Faptul că expertul contabil a avut în vedere la calculul efectuat trenurile dotate cu instalații de sonorizare nu dovedește că respectivele instalații de sonorizare ar fi putut reda fonograme, cu atât mai puțin dovedește că în trenurile care au făcut obiectul expertizei s-au difuzat fonograme.

Deși pârâta a solicitat atât la fond, cât și în apel, încuviințarea unei expertize tehnice judiciare în domeniul exploatării căilor ferate, locații și material rulant, pentru a se putea dovedi, în mod real, numărul total al trenurilor IC care au circulat în trafic intern și internațional, având în compunere vagoane dotate cu instalații apte pentru redarea muzicii în perioada care face obiectul cauzei, proba a fost respinsă în ambele faze procesuale.

Instanța de apel nu a ținut seama nici de împrejurarea că dotarea trenurilor IC cu "sistem de sonorizare care să permită personalului de bord să se adreseze călătorilor" este o obligație instituită prin lege, astfel că CFR Calatori S.A. trebuie să respecte dispozițiile H.G. nr. 345/2007 și H.G. nr. 1667/2008, precum și prevederile din Anexa III pct. 2.4.1, ultimul paragraf din H.G. nr. 877/2010 privind interoperabilitatea sistemului feroviar, care transpune integral dispozițiile Directivei 2008/57/CE a Parlamentului European și a Consiliului.

Faptul că sistemul de sonorizare din trenurile IC nu este apt prin el însuși să redea muzica și faptul că redarea muzicii nu intră în dotarea trenurilor ar fi putut fi dovedite exclusiv prin intermediul expertize tehnice judiciare.

În lipsa expertizei tehnice judiciare, este nelegală obligarea la plata pretențiilor reclamantei exclusiv pe prezumția potrivit căreia utilizatorii care dețin sisteme de sonorizare difuzează și muzică. O astfel de prezumție nu există instituită nici de Legea nr. 8/1996, nici de metodologiile incidente în această cauză și nici de vreun alt act normativ.

Recurenta a mai susținut că trimiterile instanței de apel la practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv la cauzele C-306/05 și C-162/10, sunt nejustificate, față de împrejurarea că ambele cauze privesc situația unităților hoteliere dotate cu televizoare/aparate de radio prin intermediul cărora se difuzează operele/fonogramele, împrejurări care nu au legătură cu speța de față.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

S-a susținut, în esență, pe de o parte, că instanța de apel nu a ținut seama de faptul că pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" a difuzat în trenurile Intercity, în perioada în discuție, fonograme muzicale imprimate și puse la dispoziția pârâtei chiar de către producătorul fonogramelor, Societatea Română de Radiodifuziune, iar pe de altă parte, că gestiunea colectivă de drepturi este una facultativă, potrivit art. 1232 lit. f) din Legea nr. 8/1996, iar nu obligatorie.

Din considerentele reținute de prima instanță pentru respingerea excepției cu acest obiect, menținute prin decizia de apel, reiese că au fost analizate ambele aspecte invocate de recurentă.

Tribunalul a recunoscut calitatea Societății Române de Radiodifuziune de producător de fonograme, însă a apreciat că această calitate nu îi asigură și dreptul de colectare a remunerației ce i se cuvine prin comunicarea publică realizată de pârâta din cauză, deoarece acest drept aparține organismului de gestiune colectivă desemnat în acest scop, respectiv reclamantei A., în temeiul gestiunii colective obligatorii.

Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a menținut dispoziția astfel motivată, aplicabile fiind prevederile art. 105 alin. (1), art. 106

5

și art. 123

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996.

Potrivit art. 105 alin. (1), producătorul de înregistrări sonore (fonograme) are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice utilizarea propriilor înregistrări sonore, inclusiv radiodifuzarea și comunicarea publică a acestora, cu excepția celor publicate în scop comercial, caz în care are dreptul doar la remunerație echitabilă, după cum se prevede la lit. f) din aceeași normă.

În același sens, art. 106

5

alin. (1) din lege prevede dreptul producătorilor de fonograme la o remunerație unică echitabilă pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public.

Remunerația echitabilă care li se cuvine potrivit legii se stabilește și se colectează conform procedurii prevăzute la art. 131, 131

1

, 131

2

și 133 din lege, după cum prevede în mod expres art. 106

5

alin. (2) și (3) din lege.

Așadar, titularii de asemenea drepturi conexe drepturilor de autor nu sunt îndreptățiți să autorizeze și nici să interzică comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial, motiv pentru care este lipsită de suport susținerea recurentei în sensul că Societatea Română de Radiodifuziune, în calitate de producător de fonograme, ar fi avut îndreptățirea legală de a autoriza difuzarea fonogramelor de către pârâtă.

Ipoteza din speță corespunde unei gestiuni colective obligatorii, dat fiind că titularul nu își poate exercita individual drepturile patrimoniale, astfel încât este nefondată susținerea recurentei privind incidența gestiunii colective facultative prevăzute de art. 123

2

alin. (1) lit. f) din lege, care ar fi permis intervenția organismului de gestiune colectivă doar în cazul în care titularii de drepturi i-ar fi acordat mandat și în limitele acestuia.

Întrucât remunerația echitabilă cuvenită producătorilor de fonograme se colectează de la utilizatori (din categoria cărora face parte pârâta) exclusiv de către organismul de gestiune colectivă desemnat în acest sens, care va proceda la repartizarea sa către titulari, se va respinge ca nefondat motivul de recurs referitor la modul de dezlegare în cauză a chestiunii legitimării procesuale active.

În ceea ce privește pretențiile formulate pentru perioada 1.05.2006 - 31.12.2007, în care s-a derulat contractul încheiat cu Societatea Română de Radiodifuziune, se constată că susținerile pornesc de la premisa că organismul de gestiune colectivă, ce are calitatea de reclamant în cauză, nu era îndreptățit să solicite pârâtei plata remunerației echitabile pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial.

Or, această premisă a fost infirmată prin considerentele expuse anterior, în legătură cu calitatea procesuală activă a organismului de gestiune colectivă, motiv pentru care nu pot fi primite susținerile privind absența dreptului reclamantei de a pretinde de la pârâtă plata remunerației și a obligației corelative a pârâtei, în calitate de utilizator, de a achita reclamantei remunerația cuvenită producătorilor de fonograme.

Cât privește cererea de chemare în garanție formulată împotriva Societății Române de Radiodifuziune, prima instanță a reținut că obligația asumată de S.R.R. prin contractul încheiat cu pârâta a vizat plata sumelor cu titlu de drepturi de autor privind înregistrarea și realizarea CD-urilor puse la dispoziția pârâtei în vederea difuzării fonogramelor, și nu însăși plata remunerației echitabile datorate de către utilizator pentru comunicarea publică a fonogramelor.

La rândul său, instanța de apel a confirmat că plata drepturilor de autor la care se referă contractul invocat nu se poate confunda cu remunerația cuvenită titularilor de drepturi, neexistând un temei legal pentru obligarea la plată a intervenientei chemate în garanție.

În acest context, se constată că motivele de recurs pe acest aspect tind la schimbarea situației de fapt reținute de ambele instanțe de fond, privind obiectul obligației asumate de cocontractantul Societatea Română de Radiodifuziune prin contractul încheiat cu pârâta, și, deci, la reanalizarea clauzelor contractului. Or, atare finalitate nu este compatibilă cu atribuțiile acestei instanțe de control judiciar, ce sunt circumscrise exclusiv cercetării legalității deciziei recurate, în raport de cazurile de recurs expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu și a temeiniciei deciziei, prin reevaluarea probelor administrate și a situației de fapt deja stabilite.

În ceea ce privește pretențiile formulate pentru perioada 1 ianuarie 2008- 31 octombrie 2010, Înalta Curte reține că instanța de apel, menținând situația de fapt stabilită în primă instanță, a constatat că și în această perioadă de timp pârâta a difuzat fonograme muzicale în trenurile dotate cu instalații de sonorizare, astfel încât datorează remunerația echitabilă cuvenită producătorilor de fonograme.

S-a făcut aplicarea Metodologiei privind comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora și tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiștilor interpreți ori executanți și producătorilor de fonograme, publicată în Monitorul Oficial în data de 8.12.2006 în baza Deciziei ORDA nr. 399/2006 (cuantumul remunerației astfel stabilit a fost actualizat abia în anul 2013).

Prin motivele de recurs, pârâta a reiterat apărarea pe care a susținut-o în mod constant în cursul procesului, anume aceea că nu a difuzat fonograme pentru care se cuvine plata remunerației echitabile, întrucât trenurile Intercity nu sunt dotate cu instalații apte pentru redarea muzicii, astfel cum au reținut instanțele de fond, ci cu un sistem de sonorizare care permite personalului de bord să se adreseze călătorilor, instalat pentru îndeplinirea unei obligații legale.

Urmează a fi analizate doar criticile de nelegalitate prin care recurenta tinde să demonstreze că situația de fapt a fost reținută de către instanța de apel cu nerespectarea ori aplicarea greșită a legii, neputând fi primite acele susțineri ce vizează temeinicia deciziei și prin care se urmărește reanalizarea probelor administrate.

În acest context, Înalta Curte reține că recurenta a susținut, în esență, următoarele: culpa pentru neemiterea autorizației sub forma licenței neexclusive pentru comunicarea publică aparține reclamantei; sarcina dovedirii difuzării fonogramelor revenea reclamantei; nu au fost administrate mijloacele de probă relevante pentru stabilirea corectă a situației de fapt; sunt inaplicabile hotărârile CJUE din cauzele C-306/05 și C-162/10.

În ceea ce privește împrejurarea necontestată a neemiterii de către organismul de gestiune colectivă a autorizației sub forma licenței neexclusive pentru comunicarea publică de fonograme, critica recurentei - pârâte este formală, conținând o reiterare a unei susțineri similare anterioare, fără vreo referire la considerentele pentru care instanța de apel a respins-o pe aceasta.

Aprecierea instanței de apel pe acest aspect relevă aplicarea literală a prevederilor art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora organismele de gestiune colectivă au obligația "să acorde autorizații neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remunerații, prin licență neexclusivă, în formă scrisă".

Invocând din nou culpa organismului de gestiune colectivă, recurenta - pârâtă ar fi trebuit să arate în ce constă încălcarea sau aplicarea greșită de către instanța de apel a normei anterior citate, precum și motivele pentru care, contrar celor reținute de instanța de apel, eventualul refuz de emitere a licenței neexclusive o îndreptățea să procedeze la utilizarea înregistrărilor sonore fără plata remunerațiilor prevăzute de lege.

Or, recurenta - pârâtă nu a formulat asemenea critici de nelegalitate, astfel încât nu există nicio rațiune pentru cenzurarea aprecierii instanței de apel pe aspectul în discuție.

Cât privește mijloacele de probă și sarcina probei, susținerile pe aceste aspecte au în vedere, pe de o parte, împrejurarea existenței în trenurile Intercity a unor instalații apte pentru difuzarea de fonograme, iar, pe de o parte, faptul difuzării efective de fonograme de către pârâtă în perioada 1 ianuarie 2008 - 31 octombrie 2010. În legătură cu această din urmă împrejurare a fost concepută și critica privind relevanța jurisprudenței CJUE invocate în decizia recurată.

Cât privește natura instalațiilor din garniturile feroviare în discuție, se observă că recurenta a contestat aptitudinea acestora de a reda piese muzicale pentru perioada ulterioară încetării contractului cu Societatea Română de Radiodifuziune, în timp ce pentru perioada anterioară, apărările formulate au vizat doar lipsa calității procesuale active a organismului de gestiune colectivă și asumarea plății contravalorii drepturilor de autor de către cocontractantul Societatea Română de Radiodifuziune, necontestându-se difuzarea propriu - zisă de fonograme.

În evaluarea apărărilor pârâtei în legătură cu pretențiile vizând perioada mai 2006 - 31 decembrie 2007, ambele instanțe de fond au pornit de la premisa difuzării de fonograme, ca situație de fapt necontestată, ceea ce înseamnă că, la acel moment, trenurile Intercity erau dotate cu instalații apte din punct de vedere tehnic să redea înregistrări sonore în sensul art. 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

În acest context, revenea pârâtei sarcina probării schimbării situației de fapt, atât timp cât a susținut că, după data de 1 ianuarie 2008, trenurile Intercity nu erau dotate cu instalații compatibile cu difuzarea de fonograme.

În egală măsură, această îndatorire procesuală presupunea dovedirea și a unui număr diferit de garnituri astfel echipate, deoarece calcularea remunerației în perioada anterioară s-a bazat pe un asemenea element de fapt, stabilit pe baza probelor administrate.

Cât privește împrejurarea difuzării efective de fonograme, se reține că instanța de apel a făcut trimitere la dezlegările din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în raport de care a apreciat că această împrejurare nu era necesar a fi fost probată în cauză.

Prin motivele de recurs, aprecierea instanței de apel a fost criticată exclusiv din perspectiva relevanței în cauză a hotărârilor CJUE invocate, care ar viza o ipoteză diferită de cea din speță.

Susținerea recurentei pe acest aspect nu poate fi primită.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene (începând cu hotărârea din 10 aprilie 1984 pronunțată în cauza Von Colson et Kamann), instanța națională, în aplicarea legii naționale și, în special, a dispozițiilor legale ce transpun o directivă, are obligația să le interpreteze în lumina textului și a finalității directivei.

Prin prisma acestei obligații, instanța de judecată din prezenta cauză, în interpretarea noțiunii de "comunicare publică", definită de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 - normă aplicabilă și în cazul comunicării publice de fonograme, conform art. 105 alin. (2) din lege -, trebuie să asigure efectul deplin al acelor prevederi din dreptul Uniunii Europene care reglementează chestiunea respectivă și, astfel, să țină cont de interpretarea dată de CJUE normelor din dreptul Uniunii Europene, în măsura în care există o asemenea interpretare.

Aprecierea globală a situației concrete și a compatibilității acesteia cu dezlegările de drept regăsite în jurisprudența CJUE revine instanței naționale.

Așadar, simplul fapt că ipoteza din speță vizează un loc al comunicării publice a fonogramelor diferit de cel din hotărârile CJUE menționate, precum și o modalitate diferită de comunicarea publică - dar mai simplă decât cea avută în vedere de CJUE -, nu împiedică instanța națională să aplice dezlegările de principiu date în interpretarea directivei. Dimpotrivă, atare operațiune relevă obligația instanței naționale de a interpreta legea națională prin prisma directivei.

În absența unor critici concrete ale recurentei referitoare la criteriile din jurisprudența CJUE referitoare la modul de apreciere a comunicării publice de fonograme, nu există nicio rațiune pentru infirmarea constatării instanței de apel din cauză în sensul că pârâta realizează o comunicare publică de fonograme prin simpla existență a instalației de sonorizare în trenurile Intercity, care permite difuzarea fonogramelor, independent de folosirea efectivă a acesteia.

Față de toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că situația de fapt ce trebuia reținută în cauză viza dotarea garniturilor feroviare cu instalație de sonorizare, și nu difuzarea efectivă a fonogramelor, astfel încât instanța de apel a procedat corect analizând pretențiile reclamantei prin prisma acestui element de fapt.

De asemenea, față de situația de fapt reținută pentru perioada mai 2006 - 31 decembrie 2007, în aplicarea prevederilor art. 1169 C. civ. sarcina probei contrare revenea chiar pârâtei, care a afirmat că trenurile nu au fost dotate în perioada ulterioară cu un sistem tehnic compatibil cu difuzarea de fonograme, și nu reclamantei, astfel cum s-a susținut prin motivele de recurs. Astfel, pârâta ar fi trebuit să probeze dezafectarea instalației de sonorizare existente până la 1 ianuarie 2008 și dotarea trenurilor cu instalații noi, ce nu mai permiteau difuzarea fonogramelor, precum și numărul relevant de garnituri feroviare, prin înscrisuri conținând date din evidențele proprii, care ar fi trebuit să existe dacă aceste operațiuni ar fi avut loc.

În absența administrării probei cu asemenea înscrisuri și a dovedirii existenței operațiunilor menționate, proba cu expertiză la care se face referire prin motivele de recurs, respectiv în domeniul exploatării cailor ferate, locații și material rulant, nu ar fi putut fi, oricum, administrată - chiar dacă ar fi fost admisibilă -, deoarece ar fi urmat să se bazeze pe evidențele pârâtei.

Nu în ultimul rând, se impune a se preciza că susținerile recurentei - pârâte referitoare la mijloacele de probă și la sarcina probei nu pot fi primite și pentru motivul că, prin acestea, recurenta invocă propria culpă în îndeplinirea îndatoririlor procesuale privind formularea apărărilor, propunerea și administrarea probelor, pentru a critica aprecierea instanței de apel în analiza susținerilor părților și a dovezilor administrate în cauză.

În consecință, Înalta Curte va respinge recursul pârâtei ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate în recurs de către intimata-reclamantă A., constând în onorariu de avocat, se constată că este întemeiată solicitarea recurentei - pârâte de reducere a cuantumului acestora, față de nivelul de complexitate a cauzei și de împrejurarea că recursul a fost soluționat la primul termen de judecată fixat în cauză.

Drept urmare, pe temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., urmează a se dispune obligarea recurentei-pârâte la plata către intimata-reclamantă a sumei de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse de la cuantumul de 11.900 RON (dovedit prin factura din 2 octombrie 2017 și extras din evidențele reclamantei privind plata - file 50 și 51 dosar recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători (SNTFC) "CFR Călători" împotriva deciziei civile nr. 225/A din 3 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Obligă pe recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. a sumei de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2017.