ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1021/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1021/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor

de față, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr.

177/A din 4 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale, a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți SC D.A. SRL și N.A.F.

împotriva sentinței civile nr. 649 din 04 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC R.T.

SA. A schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a admis în

parte acțiunea formulată de reclamantul A.F.N. și a obligat pârâta la

plata către reclamantul A.F.N. a sumei de 2.000 euro (în echivalent lei la data

plății), cu titlu de despăgubiri pentru daune morale. A păstrat celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a

pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele considerente:

Prin

cererea înregistrată la data de 01 iulie 2011 la Tribunalul București, secția a

III-a civilă, reclamanții SC D.A. S.R.L. și A.F.N. au chemat în judecată pe

pârâta SC R.T. SA - S.R.T.V. - solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 10,

11, 66, 69, 96, 97, 104 și urm. din Legea nr. 8/1996, cu completările și

modificările ulterioare:

-

obligarea pârâtei la plata sumei de 35 euro + T.V.A. pentru fiecare difuzare pe

post a fiecăreia dintre cele 6 piese muzicale, produse de reclamanta societate

și difuzate de pârâtă, conform contractului încheiat la data de 03 aprilie 2009,

completat de actele adiționale și conform contractului din 07 decembrie 2009,

cu titlu de despăgubiri în urma prejudiciului adus pentru nerespectarea

drepturilor morale ale producătorului (dreptul la nume), plătibili în lei la

cursul B.N.R. din ziua efectuării plății.

-

obligarea pârâtei la plata sumei de 25 euro pentru fiecare difuzare pe post a

fiecăreia dintre cele 6 piese muzicale, compuse de către reclamantul A.F.N. și

difuzate de către pârâtă, conform contractului încheiat la data de 03 aprilie 2009,

completat de actele adiționale și conform contractului din 07 decembrie 2009,

cu titlu de despăgubiri în urma prejudiciului adus pentru nerespectarea

drepturilor morale ale autorului (dreptul la paternitate asupra operei și

dreptul la nume) - în cazul în care, potrivit dispozițiilor C. fisc.,

reclamantul autor va trebui să plătească T.V.A. pentru această sumă, se

solicită plata a 25 euro+T.V.A./difuzare -, plătibili în lei la cursul B.N.R.

din ziua efectuării plății;

-

obligarea pârâtei la plata sumei de 20 euro pentru fiecare difuzare pe post a

fiecăreia dintre cele 6 piese muzicale, interpretate de către reclamantul A.F.N.

și difuzate de către pârâtă, conform contractului încheiat la data de 03

aprilie 2009, completat de actele adiționale nr. 1 și nr. 2 și conform

contractului din 07 decembrie 2009, cu titlu de despăgubiri în urma

prejudiciului adus pentru nerespectarea drepturilor morale ale interpretului(

dreptul la nume) - în cazul în care, potrivit dispozițiilor Codului fiscal,

reclamantul autor va trebui să plătească T.V.A. pentru această sumă, se

solicită plata a 20 euro+T.V.A./difuzare -, plătibili în lei la cursul B.N.R.

din ziua efectuării plății;

-

difuzarea de către S.R.T.V. a hotărârii judecătorești de obligare a pârâtei la

plata despăgubirilor bănești, de la data rămânerii irevocabile a acesteia, timp

de 60 de zile, o dată pe zi - înainte de principalul jurnal de știri difuzat de

către T.V.R. 1 la ora 20,00 și preluat de către T.V.R.I.

În

motivarea acțiunii s-a arătat că la data de 03 aprilie 2009 reclamanta SC D.A.

a încheiat cu S.R.T.V. contractul de cesiune a dreptului de autor, care a fost

prelungit prin actele adiționale din 01 octombrie 2009 și din 31 decembrie 2009.

Prin acest contract, producătorul SC D.A. se obligă să producă 4 piese muzicale

originale, identificate la art. 1, având ca autor și interpret pe A.F.N.,

pentru a fi difuzate exclusiv de pârâtă în perioada 03 aprilie 2009 - 31

decembrie 2010, conform actului adițional nr. 2. La data de 07 decembrie 2009

reclamanta a încheiat cu pârâta contract având ca obiect producția a 2 piese

muzicale originale, conform art. 1, cu același autor și interpret, pentru a fi

difuzate de către pârâtă, exclusiv, până la 31 decembrie 2010.

Pentru

muzica originală, ce face obiectul celor două contracte, pârâta nu trebuia să

plătească nimic reclamanților, care urmau să beneficieze de plata drepturilor

de autor, conform art. 8 din ambele contracte. Cele 4 piese din primul contract

( T.V.R.I. 1 dimineața, T.V.R.I. 2 prânz, T.V.R.I. 3 seara și T.V.R.I. 4

noaptea ) au fost difuzate de T.V.R.I. fără întrerupere zilnic, iar cele 2

piese muzicale din celălalt contract pentru T.V.R. M.R. și T.V.R. Meteo

Internațional au fost transmise de pârâtă la fiecare rubrică meteo din grila de

programe T.V.R.I., difuzările fiind de ordinul miilor pentru fiecare piesă.

Prin

sentința civilă nr. 649 din 04 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a

pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamanta S.C. D.A. a

încheiat contractul de cesiune de drepturi de autor din 27 aprilie 2009 cu S.R.T.V.,

prin care, în calitate de producător, se obligă să producă patru piese muzicale

pentru T.V.R.I. (de 10 min. 40 sec, 15 min 36 sec, 32 min 23 sec și de 16 min

33 sec), având drept compozitor pe F.N. și interpret F.N., producătorul

garantând că deține toate drepturile aferente operelor muzicale, iar S.R.T.V.

obligându-se să utilizeze operele numai conform contractului și să comunice

pentru radiodifuzările acestora play-listurile către U.C.M.R.A.D.A. (pentru

compozitor), către C.R.E.D.I.D.A.M. (pentru interpret) și către U.P.F.R. (pentru

producător), în vederea încasării de către aceștia a remunerațiilor cuvenite

pentru radiodifuzare, în baza autorizațiilor emise de organismele de gestiune

colectivă.

Prin

contractul menționat, având ca obiect opere muzicale de comandă, respectiv

muzică de fundal, așa cum a arătat chiar reclamanta prin acțiune ( T.V.R.I. 1

dimineața, T.V.R.I. 2 prânz, T.V.R.I. 3 seara și T.V.R.I. 4 noaptea), părțile

nu au prevăzut nimic cu privire la menționarea producătorului, autorului și

interpretului cu ocazia fiecărei difuzări, iar prin încheierea actelor

adiționale, prin care s-a prelungit contractul până la 31 octombrie 2010, se

probează faptul că reclamanții au cunoscut că difuzarea operelor muzicale de

fundal s-a făcut fără menționarea numelui autorului, artistului și

producătorului, acceptând acest lucru.

Pârâta

pretinde că există uzanța televiziunilor de a nu însoți difuzarea muzicii de

fundal cu astfel de mențiuni, acest fapt fiind probat cu C.D.-ul pe care l-a depus

(fila 70), din care rezultă că știrile televiziunilor nu sunt însoțite de

mențiunile de felul celor pretinse de reclamanți, necuprinzând astfel de

mențiuni nici spoturile comerciale și nici programele informative T.V.

Reclamanta

a mai încheiat cu pârâta un alt contract de cesiune a dreptului de autor, din 19

ianuarie 2010, având ca obiect obligația de a produce două piese muzicale

pentru T.V.R. Meteo și T.V.R. Meteo Internațional (6 min 12 sec și 3 min 30

sec), cu aceleași clauze ca și primul contract.

Afirmația

în sensul că pârâta a beneficiat cu titlu gratuit de operele reclamanților nu

este întemeiată, atât timp cât pentru radiodifuzarea operelor muzicale, a

înregistrărilor sonore și prestațiilor artiștilor interpreți fixate în

înregistrările sonore, a căror gestiune colectivă este obligatorie conform dispozițiilor

art. 123

1

din Legea nr. 8/1996 modificată, organismele de

televiziune nu au numai obligația de a comunica play-listele către organismele

de gestiune colectivă, așa cum s-a menționat în cele două contracte, dar și de

a încheia autorizațiile licență neexclusivă cu organismele de gestiune colectivă

și de a achita remunerațiile pentru radiodifuzare, din sumele totale colectate

de organismele de gestiune colectivă urmând a se repartiza sumele cuvenite

titularilor în funcție de utilizări.

Reclamanții

solicită cu titlu de drepturi morale câte o sumă plus T.V.A., pentru fiecare

difuzare a operelor muzicale, aceste sume, din felul în care sunt alcătuite,

putând reprezenta mai degrabă remunerații patrimoniale, care nu se datorează în

speță, așa cum nu sunt justificate nici pretențiile privind acordarea de daune

morale.

Astfel,

în ceea ce privește drepturile morale ale autorului, tribunalul a constat că

drepturile prevăzute la art. 10 nu au fost încălcate, având în vedere cele

menționate mai înainte cu privire la uzanțele în televiziuni, iar operele muzicale

create de autorul F.N. special pentru a fi folosite ca fundal muzical de S.R.T.V.,

conform contractelor, nu au nici o legătură cu operele audiovizuale, invocate

de reclamanți.

În ce

privește drepturile morale ale artistului interpret și producătorului, au fost

apreciate ca întemeiate afirmațiile pârâtei, privind faptul că art. 96 privind

dreptul moral al artistului interpret se referă la indicarea numelui artistului

la fiecare spectacol și la fiecare utilizare a înregistrării acestuia, ceea ce

nu este cazul în litigiu, iar referitor la dreptul moral al producătorului

conform art. 104, textul legal nu se aplică cazului în speță, întrucât se

referă la alt tip de utilizare a înregistrării sonore pentru care producătorul

are drepturi exclusive, respectiv la reproducerea și distribuirea acestora, nu

la radiodifuzarea lor.

În cauză

nu există astfel drepturi morale în cazul radiodifuzării de către S.R.T.V.,

care să justifice acordarea daunelor morale pretinse de reclamanți.

Reclamanții

nu sunt de bună credință atât timp cât au așteptat 1 an și 9 luni pentru a

introduce prezenta acțiune, timp în care au încheiat două contracte și acte

adiționale cu același conținut, privind operele muzicale special create pentru

pârâta din cauză, cunoscând modalitatea de difuzare a respectivelor opere

muzicale, după cum s-au înțeles prin contracte. În speță nu este vorba de

apariția la televiziune a unui interpret sau executant, care este și autor, și

al cărui nume nu a fost adus la cunoștința publică, ci este vorba de crearea,

de producerea unor înregistrări sonore de către un producător, SC D.A., care a

încheiat contracte cu S.R.T.V., pentru a se difuza operele muzicale conținute

în înregistrările sonore respective, așa cum înțelege societatea de televiziune

să o facă.

Totodată,

tribunalul a reținut că afirmațiile în sensul că reclamanții nu au putut vinde

altor televiziuni operele respective, pierzând foarte mulți bani, nu sunt

întemeiate, atâta timp cât operele muzicale au fost special create la comanda S.R.T.V.,

pe de o parte, iar pe de altă parte, pârâta a achitat remunerații pentru

radiodifuzare, repartizate ulterior reclamanților, către trei organisme de

gestiune colectivă - U.C.M.R. A.D.A., C.R.E.D.I.D.A.M. și U.P.F.R.

Pretențiile

reclamanților privind daunele morale, calculate în funcție de numărul de

difuzări, ca pentru o remunerație patrimonială, așa cum s-a menționat deja,

însumând pentru toți reclamanții 3.023.700 euro, apar astfel ca o pretenție

absolut exagerată, neîntemeiată și nejustificată.

Împotriva

sentinței au formulat apel reclamanții, în analiza căruia instanța de apel

a reținut următoarele considerente:

Între

apelanta reclamantă SC D.A. și intimata S.R.T.V. s-au încheiat două contracte

de comandă a unor opere viitoare și de cesiune a drepturilor patrimoniale de

autor, respectiv contractul din 27 aprilie 2009 a cărui valabilitate a fost

prelungită ulterior prin 3 acte adiționale și contractul din 19 ianuarie 2010.

Nu este fondată

prima critică formulată de apelanți, potrivit cu care prima instanță ar fi

apreciat greșit, fără a argumenta juridic, că cele 2 contracte de comandă și de

cesiune a dreptului de autor ar fi cu titlu oneros.

Tribunalul

a interpretat corect din punct de vedere gramatical, sistematic și logic clauza

reprezentată

de

art. 5 din contracte, însă în interdependență cu cea prevăzută de art. 8 și ca

statuând o formă sui-generis de remunerare a titularului dreptului de autor ca

preț al cesiunii exclusive, formă permisă de lege, având în vedere și faptul că

în cuprinsul art. 8 se menționează explicit că cesionarul se obligă prin cele 2

convenții să comunice play-listurile organismelor de gestiune colectivă a

drepturilor de autor în vederea încasării de către titularii drepturilor de

autor și a drepturilor conexe a remunerațiilor cuvenite pentru radiodifuzare,

după cum se menționează în convențiile menționate.

Contrar

celor susținute de către apelanți, în cuprinsul clauzei de la art. 5 din cele 2

convenții nu se prevede în nici un fel faptul că menționatele acte juridice ar

fi cu titlu gratuit, iar faptul că în cuprinsul acestei clauze nu se

menționează remunerația cedentului nu semnifică faptul că cesionarea

drepturilor patrimoniale de autor și a celor conexe s-ar fi făcut cu scopul de

a gratifica pe cesionara S.R.T.V. sau de a obține avantaje personale

nepatrimoniale de către cedenți, cîtă vreme în mod clar prețul cesiunii este

menționat în cuprinsul clauzei de la art. 8 din cele 2 convenții.

Mai mult,

prima instanță a reținut argumentat, contrar susținerilor apelanților, că cele

2 convenții în discuție au natura juridică a unor acte juridice cu titlu

oneros, deoarece titularul dreptului de autor a cesionat drepturile sale

patrimoniale intimatei, prevăzute de dispozițiile art. 13 lit. f), g) și h) din

Legea nr. 8/1996 modific, (respectiv cele de comunicarea publică, direct sau

indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la

dispoziția publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc și în

orice moment ales, în mod individual, de către public; de radiodifuzarea

operei; de retransmiterea prin cablu a operei), în considerarea remunerațiilor

ce vor fi încasate de către organismele de gestiune colectivă, astfel cum se

statuează în art. 8 din convențiile de comandă a unor opere viitoare și de

cesiune a drepturilor patrimoniale de autor în discuție; în raport de modul în

care părțile au convenit prin acordul lor de voință liber exprimat, permis de

lege, modalitatea de determinare a remunerației cuvenite autorului cedent, apar

ca nefondate susținerile apelanților cum că tribunalul ar fi făcut o gravă

confuzie între plata pentru realizarea unei opere și plata făcută către

organismele de gestiune colectivă pentru drepturile de autor.

În mod

corect prima

instanță

a avut în vedere în argumentarea naturii juridice a convențiilor în discuție ca

fiind cu titlu oneros și faptul că, în raport de prevederile art. 123

1

din Legea nr. 8/1996 modificată, gestiunea prin organismele colective de

gestiune a drepturilor de autor este obligatorie în cazul dreptului de

retransmitere prin cablu și faptul că organismele de gestiune colectivă sunt

cele care încheie autorizațiile licență neexclusivă cu organismele de

televiziune și colectează remunerațiile pentru radiodifuzare, iar din sumele

totale colectate repartizează sumele cuvenite titularilor în funcție de

utilizări.

Recunoașterea

paternității operei nu se referă la aspectul trimiterii numelui autorului,

interpretului și producătorului într-un playlist care se transmite către O.G.C.-uri

în vederea identificării minutelor de difuzare și a împărțirii drepturilor

proporțional cu utilizarea, ci la faptul că utilizatorul este obligat să

menționeze public numele autorului, astfel încât să fie adus la cunoștința

publicului în momentul difuzărilor. Nu se poate considera că prin transmiterea

play-listurilor în discuție intimata ar fi recunoscut drepturile morale ale

apelanților, după cum fără temei se susține.

Susținerile

apelanților potrivit cărora

natura juridică de act cu titlu gratuit al celor două

convenții ar rezulta din faptul că intimata-pârâtă trebuia să plătească către O.G.C.-uri

suma trimestrială care se negociază cu fiecare organism în parte pentru toată

muzica folosită în decursul unui an de către S.R.T.V., că acele sume sunt

negociate în fiecare an de către S.R.T.V. cu fiecare organism de gestiune

colectivă pentru toată muzica pe care intimata o folosește, că intimata nu a

plătit sumele menționate special pentru muzica produsă compusă și interpretată

de către reclamanți, iar aceste plăți efectuate de către S.R.T.V. erau în același

cuantum chiar dacă nu ar fi folosit muzica ce face obiectul litigiului, sunt

nefondate în raport de modul cum este reglementat prin dispozițiile art. 123 și

următoarele din lege mecanismul de gestiunea colectivă a drepturilor de autor.

Astfel,

potrivit dispozițiilor art. 123 din Legea nr. 8/1996 „titularii dreptului de

autor și ai drepturilor conexe își pot exercita drepturile recunoscute prin

prezenta lege în mod individual sau, pe bază de mandat, prin organismele de

gestiune colectivă, în condițiile prezentei legi.” Potrivit dispozițiilor art. 123

1

alin. (1) lit. g) din Legea nr. 8/1996 „gestiunea colectivă este obligatorie

pentru exercitarea următoarelor drepturi dreptul de retransmitere prin cablu”

iar în conformitate cu dispozițiile art. 123

2

alin. (1) lit. d) și alin.

(2) din Legea nr. 8/1996 „pot fi gestionate colectiv următoarele drepturi (…) dreptul

de radiodifuzare a operelor și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual.

Al doilea alineat al acestei norme prevăzând că pentru categoriile de drepturi

prevăzute la alin. (1) organismele de gestiune colectivă îi reprezintă numai pe

titularii de drepturi care le-au acordat mandat și elaborează metodologii, în

limita repertoriului gestionat, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art.

130 alin. (1) lit. a), sau negociază direct cu utilizatorii contractele de

licență.

Art. 124

din actul normativ menționat statuează că „o

rganismele de gestiune colectivă a dreptului

de autor și a drepturilor conexe (…) au ca obiect de activitate, în principal,

colectarea și repartizarea drepturilor a căror gestiune le este încredințată de

către titulari” iar în art. 130 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 sunt prevăzute

obligațiile organismelor de gestiune colectivă.

În raport

de aceste dispoziții legale, interpretate sistematic și logic,

o

rganismele de

gestiune colectivă a dreptului de autor și a drepturilor conexe au ca obligație

legală colectarea și repartizarea drepturilor a căror gestiune le este

încredințată potrivit legii și/sau de către titulari, sens în care colectează

sumele datorate de utilizatori și le repartizează între titularii de drepturi

în baza metodologiilor pentru domeniile lor de activitate cuprinzând drepturile

patrimoniale cuvenite; doar aceste metodologii sunt stabilite în urma

negocierii organismelor de gestiune colectivă cu reprezentanții utilizatorilor,

iar nu sumele datorate de aceștia.

Critica

privind procedura de negociere nu este întemeiată față de dispozițiile art. 131

și următoarele din Legea nr. 8/1996.

Nefondată

este și susținerea apelanților că

pentru aprecierea caracterului oneros sau

gratuit al contractului este relevant faptul că S.R.T.V. nu a achitat la timp

banii negociați cu U.C.M.R.-A.D.A. și C.R.E.D.I.D.A.M. pentru anii 2009-2010, abia

în 2012 primind o parte din banii din drepturi de autor pentru anul 2009, iar

în ceea ce privește U.P.F.R. nu au primit nici un ban pentru aceasta perioada

și se află în litigiu cu acest organism de gestiune colectivă. În această

situație, în conformitate cu dispozițiile art. 130 alin. (1)

1

lit.

c) și e) din Legea nr. 8/1996, organismele de gestiune colectivă a drepturilor

de autor sunt direct răspunzătoare față de titularii de drepturi ce le-au

acordat mandat, față de modul de îndeplinire a obligațiilor legale ce le revin.

Curtea a

apreciat însă ca fiind fondată critica exprimată prin cel de-al doilea motiv de

apel, în sensul că greșit s-a reținut că operele muzicale create de autorul F.N.,

special pentru a fi folosite ca fundal muzical de S.R.T.V., conform

contractelor, nu reprezintă o componentă a unei opere audiovizuale.

În

conformitate cu prevederile art. 64 din Legea nr. 8/1996 modificată, ”opera

audiovizuală este opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu

similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de

imagini în mișcare, însoțite sau nu de sunete”.

În cauză,

după cum cu temei susțin apelanții, contrar celor reținute de prima instanță,

muzica special creată, produsă și interpretată de apelanți pentru a însoți

transmisiunile

televiziunii reprezintă parte a unei opere audiovizuale, în condițiile în care

aceasta este constituită dintr-o succesiune de imagini în mișcare însoțite de

sunete.

Față de

definiția dată de prevederile legale menționate operei audiovizuale,

împrejurarea că cele 6 piese create de apelanți în baza contractelor de comandă

constituie muzică creată special pentru T.V.R. și de ilustrație realizate la

comandă pentru emisiunile de televiziune, nu sunt argumente care să conducă

instanța la concluzia că acestea nu constituie o parte componentă a unei opere

audio vizuale, cu atât mai mult cu cât acestea au fost create, după cum rezultă

din art. 1 din convențiile de comandă și cesiune, pentru emisiunile menționate

și nu pentru a însoți spațiul dintre emisiuni.

Potrivit

dispozițiilor

art.

66 din Legea nr. 8/1996 modificată „sunt autori ai operei audiovizuale, în

condițiile prevăzute la art. 5, regizorul sau realizatorul, autorul adaptării,

autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru

opera audiovizuală și autorul grafic pentru operele de animație sau al

secvențelor de animație, când acestea din urmă reprezintă o parte importantă a

operei. În contractul dintre producătorul și regizorul sau realizatorul operei

părțile pot conveni să fie incluși ca autori ai operei audiovizuale și alți creatori

care au contribuit substanțial la crearea acesteia.”

În

condițiile în care, potrivit celor de mai sus, apelantul N.F. este autorul

muzicii special create pentru emisiunea live transmisă pe canalul T.V.R.I. (T.V.R.I.

1 dimineața, T.V.R.I. 2 prânz, T.V.R.I. 3 seara și T.V.R.I. 4 noaptea,

respectiv pentru emisiunile M.R. și M.G., transmise de canalul T.V.R.I.), iar

muzica constituie o parte importantă a emisiunilor audiovizuale pe care le

însoțesc, acesta are, în conformitate cu prevederile art. 66 din Legea nr. 8/1996

modificată, calitatea de autor al operei audiovizuale realizate în colaborare,

iar în conformitate cu prevederile art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996,

modificată autorul unei opere are dreptul moral la paternitatea operei,

respectiv dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei.

Dreptul

la paternitatea operei are două aspecte, unul pozitiv și unul negativ, cel

pozitiv care interesează în cauză constând în dreptul autorului de a revendica

în orice moment calitatea de autor al operei, iar potrivit art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 8/1996 se prezumă până la proba contrară ca autor al operei „persoana

sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoștință publică.”

Potrivit

prevederilor art. 69 din Legea nr. 8/1996, în cazul operei audiovizuale

„drepturile morale asupra operei finite sunt recunoscute numai autorilor

stabiliți potrivit art. 66 din prezenta lege.”

Manifestarea

cea mai directă a dreptului de paternitate este dreptul autorului de a cere ca

numele său să figureze pe opere sau să fie asociat cu acestea.

În

cauză, pentru a se putea aprecia asupra respectării dreptului la paternitatea

operei al apelantului reclamant în calitate de autor al operei audiovizuale

realizate în colaborare de părți nu au relevanță, după cum cu temei susțin și

apelanții, uzanțele televiziunilor, căci acestea nu pot fi contrare

prevederilor legii, respectiv dispozițiilor art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996

modificată, ce impun respectarea dreptului autorului de a pretinde recunoașterea

calității sale de autor al operei, respectiv menționarea acestuia cu ocazia

radiodifuzării sau retransmiterii emisiunilor audiovizuale.

Or, în

cauză, după cum rezultă clar din poziția procesuală exprimată de către intimată

în fața primei instanțe, aceasta nu a menționat numele pe genericul emisiunilor

realizate prin utilizarea muzicii create la comandă, astfel că instanța de apel

reține ca fiind fondată susținerea apelanților referitoare la încălcarea

dreptului moral al apelantului reclamant N.F. de a pretinde recunoașterea

calității de autor al operei audiovizuale.

Contrar

susținerilor apelanților ce nu pot fi primite, după cum corect a reținut și tribunalul,

despăgubirile pentru prejudiciul moral au în vedere suferința morală încercată

de către autorul muzicii ce a intrat în compunerea operei audiovizuale ce nu

și-a văzut recunoscută calitatea de autor al operei audiovizuale realizate în

colaborare, și nu poate fi calculat prin determinarea aritmetică de numărul de

difuzări a emisiunilor difuzate de către intimată, în acest mod putând fi

evaluat doar un eventual prejudiciu patrimonial, ceea ce nu este cazul în

speță.

Totodată,

chiar dacă este de necontestat prejudiciul moral suferit de apelantul reclamant

N.F., fiindu-i încălcat dreptul menționat, cuantumului despăgubirilor pentru

repararea prejudiciul moral suferit, reprezentat de suma de 3.023.700 euro, nu apare

a fi justificat în cauză.

Este de

netăgăduit că orice încălcarea a dreptului la paternitatea unei opere

audiovizuale produce autorului un prejudiciu moral, că astfel de măsuri lezează

drepturile personale nepatrimoniale ocrotite de legea dreptului de autor și că,

din acest punct de vedere, justifică acordarea unei compensații materiale.

Ceea ce

trebuie evaluat, însă, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul,

iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța

prejudiciului moral, sub aspectul importanței valorilor lezate.

În

aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere

repercusiunile acestuia asupra posibilităților autorului de a se realiza din

punct de vedere profesional și material în astfel de condiții.

Stabilirea

acestui cuantum nu presupune stabilirea „prețului” suferințelor psihice ale

apelantului reclamat N.F., iar în opinia Curții, determinarea despăgubirilor

presupune aprecierea tuturor consecințelor negative dovedite ale acestui

prejudiciu moral și ale implicațiilor acestuia asupra demnității profesionale a

apelantului reclamant N.

Pe de

altă parte, așa cum a reținut și doctrina și jurisprudența, trebuie stabilită o

distincție între situațiile în care cel în cauză a suferit un prejudiciu psihic

însemnat, respectiv angoasă, frustrare, tristețe, sentimente de nedreptate sau

de umilință, o stare de incertitudine prelungită, ori o reală pierdere de

oportunități și situațiile în care recunoașterea publică printr-o hotărâre

judecătorească a prejudiciului suferit reprezintă prin ea însăși o formă

eficace de reparație.

În

stabilirea și acordarea despăgubirilor se impune a se avea în vedere principiul

echității, care implică înainte de toate flexibilitate și o analiză obiectivă a

ceea ce este just, echitabil și rezonabil, ținând cont de ansamblul

circumstanțelor cauzei, adică de situația apelantului reclamant și de contextul

general în care încălcarea s-a produs.

Despăgubirile

pe care instanța le acordă pentru prejudiciul moral au ca obiect recunoașterea

faptului că încălcarea unui drept a cauzat un prejudiciu moral și ele sunt

stabilite astfel încât să reflecte aproximativ gravitatea acestui prejudiciu.

Despăgubirile nu urmăresc și nu trebuie să urmărească furnizarea pentru

apelantul-reclamant care a solicitat repararea prejudiciului produs a unui

confort financiar ori a unei îmbogățiri în detrimentul intimatei, astfel că

urmează a se ține cont de consecințele negative produse apelantului reclamant

în plan profesional și social.

Având în

vedere circumstanțele prezentei cauze, faptul că lipsa menționării paternității

operei se referă la o operă audiovizuală, transmisă de televiziunea publică, pe

de o parte, iar pe de altă parte faptul că apelantul-reclamant nu a făcut

dovada gravității prejudiciului moral încercat, respectiv a gradului în care

este cunoscut pe piața muzicală și a faptului că lipsa mențiunii calității sale

de autor al muzicii special create pentru a însoți emisiunile realizate de

către intimată ar fi determinat limitarea accentuată a activității sale, precum

și că în cazul daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o

evaluare exactă, în bani, a acestora nu este posibilă, determinarea întinderii

despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt,

Curtea a considerat că suma de 2000 Euro (în echivalent lei la data plății) cu

titlu de despăgubiri pentru daune morale este suficientă și reprezintă o reparație

echitabilă a prejudiciului moral suferit de apelantul-reclamant N.F.

Susținerile

apelanților referitoare la faptul că pentru că muzica a fost produsă exclusiv

pentru S.R.T.V. nu au avut voie sa o difuzeze la niciun alt post de televiziune

sau radio și nu au putut să o vândă publicului nu sunt relevante în cauză,

deoarece cesiunea drepturilor patrimoniale exclusive a fost rezultatul voinței

liber exprimate de către apelanți, iar un prejudiciu astfel determinat este un

prejudiciu material eventual.

Curtea a apreciat

ca fiind nefondate însă criticile formulate de către apelanți prin cel de-al

treilea motiv de apel, potrivit cărora prima instanță ar fi reținut greșit

faptul că

art.

96 și art. 104 din Legea 8/1996 nu se aplică cazului în speță, întrucât se

referă la un alt tip de utilizare a înregistrării sonore pentru care

producătorul are drepturi exclusive, respectiv la reproducerea și distribuirea

acestora, nu la radiodifuzarea lor.

În mod

corect a stabilit regimul juridic aplicabil prima instanță, în raport de faptul

că opera muzicală în discuție a fost creată la comandă pentru a face parte din

opera audiovizuală realizată în colaborare, fapt ce atrage aplicabilitatea

prevederilor derogatorii ce reglementează care sunt autorii operei audiovizuale

și drepturile morale ale acestora.

În

condițiile în care, potrivit dispozițiilor art. 66 din Legea nr. 8/1996,

modificată, sunt autori ai operei audiovizuale, în condițiile prevăzute la art.

5, regizorul sau realizatorul, autorul adaptării, autorul scenariului, autorul

dialogului, autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală și autorul

grafic pentru operele de animație sau al secvențelor de animație, când acestea

din urmă reprezintă o parte importantă a operei, iar potrivit prevederilor art.

69 din actul normativ indicat mai sus, în cazul operei audiovizuale drepturile

morale asupra operei finite sunt recunoscute numai autorilor stabiliți potrivit

art. 66 din lege, interpretul și producătorul operei muzicale ce constituie o

parte componentă a operei audiovizuale nu au calitatea de autori în sensul

dispozițiilor art. 66 din Legea nr. 8/1996 modificată și, prin urmare, nu le

sunt recunoscute drepturile morale la recunoașterea paternității și/sau la nume

referitor la opera audiovizuală difuzată, sens în care s-ar impune menționarea

lor.

Fiind

aplicabile prevederile speciale mai sus menționate ce reglementează regimul

juridic derogator al operei audiovizuale, nu sunt aplicabile, după cum corect a

apreciat și prima instanță, făcând aplicarea principiului de aplicare a normei

juridice potrivit căruia norma specială înlătură de aplicare norma generală,

dispozițiile de drept comun ale art. 96 și art. 104 din Legea nr. 8/1996, ce se

referă la drepturile morale ale artistului interpret și la producătorul unei

operei în general, ori radiodifuzarea de către intimată a operei muzicale

interpretate de apelantul N.F. și produse de SC D.A. - nu s-a făcut ca operă

muzicală (fonogramă) distinctă, ci ca parte a operei audiovizuale realizate în

colaborare.

Prin

urmare, referitor la radiodifuzarea operelor audiovizuale în discuție, interpretul

muzicii și producătorul acesteia nu pot revendica drepturi morale nefiind autori,

interpreți sau producători ai operei rezultate în colaborare.

În

privința calității de interpret, este de reținut că, potrivit prevederilor art.

95 din Legea nr. 8/1996, este interpret cântărețul sau muzicianul, sau

alte persoane care prezintă, cântă sau execută în orice alt mod o operă

literară sau artistică, un spectacol de orice fel.

Potrivit

prevederilor art. 96 din Legea nr. 8/1996, din drepturile morale reglementate în

favoarea artistului interpret sau executant fac parte dreptul de a pretinde

recunoașterea paternității asupra propriei interpretări sau execuții și dreptul

de a pretinde ca numele său să fie indicat ori comunicat la fiecare spectacol

și la fiecare utilizare a înregistrării acestuia. Însă, în cauză, muzica

interpretată de apelantul N.F. nu fost radiodifuzată ori retransmisă distinct

în cadrul unor spectacole sau a unui alt mod de utilizare a înregistrării

acesteia prevăzut de lege, după cum corect a reținut și prima instanță, ci ca

parte componentă a operei audiovizuale realizate în colaborare pentru care

apelantul reclamant menționat nu are calitatea de interpret.

Este

adevărat că cesionara S.R.T.V. a folosit muzica special creată exclusiv pe toată

perioada derulării contractelor, iar aceasta nu înseamnă că apelanții și-au

cesionat și drepturile morale, însă interpretul și producătorul operei muzicale

ce constituie o parte componentă a operei audiovizuale ar avea drepturi ce nu

sunt prevăzute de lege în favoarea lor.

În ceea

ce privește dreptul moral al producătorului operei muzicale, Curtea reținut că,

potrivit prevederilor art. 103 din Legea nr. 8/1996 ,,se consideră înregistrare

sonoră sau fonogramă în sensul prezentei legi fixarea sunetelor provenite

dintr-o interpretare ori execuție sau a altor sunete ori a reprezentării

digitale a acestor sunete alta decât sub forma unei fixări incorporate într-o

operă cinematografică sau în altă operă audiovizuală”, iar,, producătorul de

înregistrări sonore este persoana fizică sau juridică ce are inițiativa și își

asumă responsabilitatea organizării și finanțarea realizării primei fixări a

sunetelor, fie că acestea constituie sau nu o operă în sensul prezentei legi”.

În mod

simetric, muzica produsă de apelantul SC D.A. a fost special creată pentru a

face parte din opera audiovizuală și nu fost, după cum corect a reținut prima

instanță, utilizată în modalitatea reproducerii și distribuirii operei audiovizuale

distincte.

Totodată,

prevederile art. 104 din Legea nr. 8/1996, ce statuează că „în cazul

reproducerii și distribuirii înregistrărilor sonore, producătorul este în drept

să înscrie pe suportul acestora, inclusiv pe coperți, cutii sau alte suporturi

materiale de ambalare, pe lângă mențiunile privind autorul și artistul

interpret sau executant, titlurile operelor, anul primei publicări, marca de

comerț, precum și numele ori denumirea producătorului” au fost corect interpretate

de către prima instanță.

Astfel, p

revederile art. 14, art.

14

1

și art. 15

1

din actul normativ în discuție conțin definițiile

folosite de legiuitor pentru termenii de reproducere, distribuire și

radiodifuzare în cuprinsul actului normativ, astfel că nu pot fi primite

susținerile apelanților potrivit cărora ar exista interpretări stricto sensu și

interpretări lato sensu ale noțiunii de suporturi, iar în cauză trebuia făcută

o interpretare lato sensu a noțiunii de suporturi pe care poate apărea numele

producătorului, în care caz numele producătorului trebuia sa apară la sfârșitul

fiecărei difuzări alături de numele artistului și al autorului.

Potrivit

prevederilor art. 14 din Legea nr. 8/1996 ,,prin reproducere în sensul

prezentei legi se înțelege realizarea, integrală sau parțială a uneia ori a mai

multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin

orice mijloc și sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări

sonore sau audiovizuale a unei opere, precum și stocarea permanentă ori

temporară a acesteia cu mijloace electronice,, ceea ce nu este cazul în speță,

iar potrivit prevederilor art. 14

1

din Legea nr. 8/1996,, prin distribuire,

în sensul prezentei legi se înțelege vânzarea sau orice alt mod de transmitere,

cu titlu oneros ori gratuit a originalului sau copiilor unei opere, precum și

oferirea publică a acestora”, nici aceasta nefiind modalitatea de utilizare a

operei muzicale în cauză.

Potrivit

prevederilor art. 15

1

din Legea nr. 8/1996, prin radiodifuzare ,,în

sensul prezentei legi (…) se înțelege: a) emiterea unei opere de către un

organism de radiodifuziune ori de televiziune prin orice mijloc ce servește la

propagarea fără fir a semnalelor, sunetelor, sau imaginilor, ori a

reprezentării acestora, inclusiv comunicarea ei publică prin satelit, în scopul

recepționării de către public; b) transmiterea unei opere sau a reprezentării

acesteia, prin fir, prin cablu, prin fibră optică sau prin orice alt procedeu

similar, cu excepția rețelelor de calculatoare, în scopul recepționării în

scopul recepționării ei de către public.”

Or, în

cauză a avut loc o radiodifuzare, în sensul prevederilor art. 15

1

din Legea nr. 8/1996 a operei audiovizuale realizate în colaborare.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanții și pârâta.

A. Reclamanții

SC D.A. SRL și A.F.N. au reclamat aplicarea greșită de către instanța de apel a

dispozițiilor art. 95, 96, 97, 66, 69 și art. 104 din Legea nr. 8/1996,

în susținere invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

deciziei de apel, doar compozitorul unei opere are drept moral, iar interpretul

nu - nerecunoscându-i, de altfel, reclamantului această calitate, deși

primul alineat al art. 96 este edificator și consacră dreptul

interpretului de a pretinde recunoașterea paternității propriei interpretări.

Nu sunt

corecte considerentele pentru care se contestă calitatea de interpret deoarece

nu este o operă realizată în colaborare, ci compusă exclusiv, fără nicio

colaborare, de către F.N., care a și interpretat-o exclusiv, fără nicio

colaborare, în vreme ce opera este produsă exclusiv, fără nicio colaborarea, de

către SC D.A. SRL, care a și suportat costurile de producție.

Acest

lucru reiese și din contracte, unde la art. 1 se arată că producătorul produce

4 piese muzicale originale pentru o anumită emisiune, iar apoi se și specifică

cine compune, interpretează și produce acea muzică originală - compozitor F.N.,

interpret F.N. și producător SC D.A. SRL.

instanțe de fond aplică greșit prevederile art. 66, 96 și 104 din Legea nr. 8/1996,

nefăcând distincție între dreptul de autor și dreptul conex.

Instanța

de apel reține că interpretul și producătorul operei audiovizuale nu au

calitate de autori, deși nu au susținut acest lucru.

2.1. S-a

întemeiat acțiunea pe articole de lege distincte, respectiv art. 66 pentru

autor și art. 96 pentru interpret.

Din art. 66

rezultă că acesta se referă exclusiv la autorii unei astfel de opere,

legiuitorul enumerând regizorul sau realizatorul, autorul adaptării, autorul

scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru opera

audiovizuală (în speță compozitorul reclamant) și autorul grafic pentru

operele de animație sau al secvențelor de animație, când acestea din urma

reprezintă o parte importantă a operei.

Pentru ca

muzica ce a fost compusă special pentru opera audiovizuală să fie redată

publicului, acea muzică trebuie interpretată, iar interpretarea se face de

artistul interpret sau executant, care se supune prevederilor art. 96 din lege

- drepturile artiștilor interpreți sau executanți fiind drepturi conexe, ce reprezintă

o categorie distinctă.

Art. 66,

prin raportare la principiul potrivit căruia norma specială înlătură de la

aplicare norma generală - reținut de instanța de apel, nu este normă

specială în ceea ce-i privește pe artiștii interpreți și pe producători,

dispozițiile lui referindu-se numai la autori.

Așa

cum art. 96 (cu referire la lit. a) și b) și art. 104 fac parte din Titlul II

intitulat Drepturile conexe drepturilor de autor și drepturile sui-generis, art.

66 face parte din Titlul I, intitulat Drepturile de autor - articolul din urmă

doar definind noțiunea de autor pentru opera audiovizuală, în vreme ce art. 69

se referă la faptul că acești autori, așa cum sunt arătați în art. 66,

au drepturi morale pentru opera audiovizuală.

Legiuitorul

nu a dorit să excludă de la anumite drepturi, inclusiv de la cele morale, pe

interpret sau producător, pentru că dacă ar fi dorit acest lucru, nu ar fi

făcut capitol separat pentru drepturile conexe.

2.2. S-au

aplicat greșit și prevederile art. 103 alin. (1) și art. 104 din Lege.

În cazul în

speță există pentru operele audiovizuale în discuție un producător video

(nu se știu care este, presupun că e S.R.T.V.) și un producător audio (SC D.A.

SRL, prin mașterul fonogramelor puse la dispoziția S.R.T.V.), ceea ce înseamnă

că este o producție audiovizuală ce are doi producători, fiecare cu specificul

său.

Acest

lucru reiese și din cele două contracte în baza cărora s-a produs muzica, care

sunt încheiate de către S.R.T.V. pe de-o parte și SC D.A. SRL - în calitate de

producător muzical - pe de altă parte.

Dacă S.R.T.V.

dorea să fie unicul producător al operei audiovizuale, trebuia obligatoriu să

fie producătorul fonogramelor muzicii originale și, implicit, proprietarul

mașterului.

Art. 14 din

lege definește noțiunea de reproducere ca "(...) realizarea oricărei

înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere precum și stocarea permanentă

sau temporară a acesteia cu mijloace electronice".

Or, înregistrarea

sonoră și stocarea au fost realizate tocmai de SC D.A. SRL. (se specifică și în

contract, art. 6 - cheltuielile privind producția sunt suportate de producător;

înregistrările nu au fost efectuate la sediul S.R.T.V., ci la studioul

producătorului, iar S.R.T.V. nu a pus la dispoziție nimic pentru realizarea

acestor piese).

Art. 14

1

definește distribuirea ca "vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu

titlu oneros ori gratuit a originalului sau copiilor unei opere, precum și oferirea

publică a acestora", iar SC D.A. SRL se încadrează la "orice alt mod

de transmitere cu titlu gratuit a originalului unei opere."

Art. 15

1

definește radiodifuzarea ca "emiterea unei opere de către un organism de

radiodifuziune ori de televiziune prin orice mijloc ce servește la propagarea fără

fir a semnalelor, sunetelor sau imaginilor, ori a reprezentării acestora,

inclusiv comunicarea ei publică prin satelit, în scopul recepționarii de

către public."

Este adevărat

că în cauză, așa cum și instanța constată, a avut loc o radiodifuzare a

operei, însă aceasta nu înseamnă că producătorul muzicii nu are drept moral

potrivit art. 104 din lege. Art. 15

1

nu exclude art. 104, acestea nu

au nicio legătură între ele.

de apel interpretează greșit natura celor 2 contracte, pe care le reține

ca fiind oneroase și la comandă.

Contractele

nu sunt oneroase pentru că producătorul, compozitorul și interpretul nu a au

fost plătiți de S.R.T.V. special pentru această muzică.

Art. 8,

reținut de instanța de apel, se referă la obligația S.R.T.V. de a

trimite playlisturile către O.G.C.-uri pentru ca producătorul, interpretul și compozitorul

să beneficieze de remunerații decurgând din drepturile de autor și drepturile

conexe. Această obligație nu transformă contractele în oneroase, întrucât transmiterea

playlisturilor este o obligație legală a S.R.T.V. și trebuie făcută și în lipsa

unui contract cu recurenții, iar remunerații din drepturi de autor și drepturi

conexe luau oricum și fără existența unui contract între recurenți și intimați.

De altfel,

rezultă din documentele de la dosar faptul că S.R.T.V. nu a executat obligația

integral la C.R.E.D.I.D.A.M. banii negociați cu acest O.G.C. pentru 2009 și 2010,

iar intimata a semnat astfel de contracte cu recurenții

în 2009 și 2010.

Se mai

reține că aceste contracte sunt la comandă, deși comanda gratuită nu

există. Contractele sunt de cesiune, așa cum le spune și denumirea.

contestă decizia și în ceea ce privește daunele morale și motivarea

acordării unui cuantum de 2.000 de euro pentru autor.

Instanța

de apel reține, eronat, că apelantul în calitate de autor a solicitat suma de

3.023.700 euro.

S-a

arătat în completarea la concluziile de fond faptul că F.N., în calitate de

autor al operei muzicale solicită 25 euro/difuzare, iar S.R.T.V. a precizat în fața

instanței de fond faptul că au fost 30.237 difuzări. Prin cererea de chemare în

judecată nu au fost în măsură să prezinte suma totală pentru că nu știau câte

difuzări au fost de fapt, iar în urma precizării făcute de către S.R.T.V.

și la solicitarea instanței a reieșit suma de 755,925 euro - pentru autor.

Pentru interpret s-au solicitat 20 Euro/difuzare, iar pentru producător 35 euro/difuzare.

Considerentele

referitoare la dreptul la daune morale au fost aplicate în mod greșit în momentul

acordării efective a acestora.

Autorul

și interpretul trăiesc numai de pe urma operelor create/interpretate, întrucât

aceasta este meseria lor, iar un autor/artist are o cotă de piață de pe

urma căreia încasează o remunerație pentru compozițiile și interpretările sale,

în funcție de notorietatea publică obținută pe audiovizual - faptul că

lucrurile stau așa este dovedit de lista ce cuprinde onorariile artiștilor

din România, găsită pe internet, pe un site specializat, listă din care se

observă că aceste onorarii se încasează în funcție de notorietatea fiecărui

artist.

Televiziunile

au cel mai important impact privind notorietatea și, cu cât ești mai difuzat la

televizor, cu atât ești mai cunoscut pe piața muzicală și mai multă lume

dorește să cumpere muzica. Și tot datorită notorietății, artiștii

sunt chemați la radiouri și televiziuni, fiind plătiți pentru aceste apariții,

în funcție de notorietate.

Este

adevărat că sunt de cesiune contractele încheiate, că muzica a fost exclusiv

pentru S.R.T.V. dar doar pe perioada existenței contractelor, iar după

expirarea acestei perioade recurenții pot să vândă această muzică, pot să încheie

contracte cu alte televiziuni/radiouri pe această muzică, dar oamenii nu o

cunosc sau dacă o cunosc nu știu cine a compus-o/interpretat-o/produs-o.

Instanța

de apel motivează faptul că artistul F.N. nu a dovedit cât este de cunoscut pe

piața muzicală. Acest aspect este extrem de important, pentru că se motivează

prin aceste afirmații prejudiciul creat de către S.R.T.V. prin nemenționarea

numelui recurenților în timpul difuzărilor: peste 30.000 de difuzări, peste

180.000 de minute de difuzare. Muzica recurenților a fost întotdeauna apreciată

- numărul de contracte și de folosiri din ultimii 20 de ani de către S.R.T.V.

dovedește acest lucru - dar pentru că nu a existat o legătură între această

muzică de calitate și numele recurenților, aceștia pe parcursul anilor au

încheiat din ce în ce mai puține contracte, având în vedere notorietatea mică

în audiovizual.

Aceeași

instanță de apel care a acordat autorului F.N. suma de 2.000 euro drept

prejudiciu moral a acordat suma de 10.000 euro tot ca daune morale lui F.C. (Dosarul

nr. 8215/2/2010). Recurenții au avut peste 30.000 de difuzări (o spune chiar

intimata), iar în cazul C., Ministerul Culturii a folosit de câteva ori un clip

publicitar de câteva zeci de secunde (mai puțin de 1/min pe clip) cu muzica acestuia.

B. Pârâta

SC R.T. SA a solicitat ca, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., să se mențină sentința primei instanțe.

motiv de apel pe care instanța de apel nu l-a înlăturat a fost cel în sensul că

greșit a apreciat instanța fondului că operele musicale create de autorul F.N.,

special pentru a fi folosite ca fundal muzical de S.R.T.V., conform

contractelor, nu reprezintă o componentă a unei opere audiovizuale.

Pornind

de la definiția dată de lege "operei audiovizuale", instanța de

apel reține însă greșit situația de fapt dedusă din probelele administrate în

cauză, respectiv din contractele de comandă încheiate între S.R.T.V. și apelanți.

În

realitate, majoritatea covârșitoare a pieselor muzicale nu au fost utilizate ca

ilustrație de emisiuni, ci ca spațiu între emisiuni.

Acest

aspect reiese cu ușurință din contract, toate piesele comandate și create

pentru canalele T.V.R.I. nefiind incluse în emisiuni, ci între emisiuni. De altfel,

în acest contract nu au fost precizate nume de emisiuni, ci numai numele canalului

în care aceste piese urmează a fi utilizate în afara unor emisiuni, practic

pentru preluarea live a unor camere video amplasate de municipalitate în locuri

publice.

Așa

fiind, menționarea numelui creatorului acestor piese muzicale în vreun generic

de final al emisiunilor ar fi fost imposibil de realizat, din lipsa unui suport

al emisiunii, absolut necesar realizării vreunui generic.

Totodată,

în mod total eronat instanța de apel a considerat că intimații reclamanți au

calitatea de coautori al operei audiovizuale deoarece, sub nici o formă,

preluarea unei camere live publică amplasată de autorități în zona Universitate

sau orice altă locație publică nu are caracterul de operă, în sensul prevăzut

de legea dreptului de autor.

intimații reclamanți și S.R.T.V. a existat o relație contractuală, în baza

căreia s-au realizat 2 melodii pentru a fi folosite ca muzică de fundal pentru

emisiunile meteo ale T.V.R.I.

În legislația

în vigoare nu există reglementată obligația unui post de televiziune de a

menționa numele autorului, interpretului sau producătorului fonogramei pentru

muzica de fundal, o astfel de obligație putând fi prevăzută în contractele

încheiate între utilizatori și autori, la cererea autorului. Or, în contractele

în care s-au stabilit condițiile de radiodifuzare nu se regăsește o astfel de

clauză.

S.R.T.V.

nu a negat în niciun fel această calitate, întrucât a raportat toate utilizările

la organismele de gestiune colectivă și au fost avute în vedere la determinarea

remunerațiilor colectate de organismele de gestiune colectivă, cu respectarea

calității de titular, așa cum s-a menționat în contract.

Reclamantul

nu a revendicat în niciun fel calitatea de autor, pe durata utilizării, și nici

prin contractul încheiat și nu a dovedit nici un act de uzurpare sau de

contestare de către S.RT.V.actualității de autor.

Mai mult

decât atât, S.R.T.V. a informat publicul cu privire la titular