ÎCCJ, decizie (scj.ro #126138)

Opere muzicale create pentru a însoți transmisiunile unor emisiuni tv. Opere distincte. Neîndeplinirea cerințelor legale pentru  a fi calificate ca fiind parte componentă a unei opere audiovizuală. Drepturile morale cuvenite autorului, interpretului și producătorului.

Cuprins pe materii :

Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor

Index alfabetic :

operă muzicală

operă audiovizuală

radiodifuzare

emisiune de televiziune

despăgubiri morale

producător

interpret

drepturi morale

Legea nr. 8/1996, art. 64, art. 65, art. 66, art. 69, art. 123,

art. 124, art. 130

O operă audiovizuală  este, cu aplicarea  art. 5 alin. (1), art. 64, art. 66 și art. 69  din Legea nr. 8/1996, o operă comună, care se creează de mai mulți coautori, în colaborare. Ca operă comună, opera audiovizuală trebuie să fie rezultatul unei colaborări creatoare comune a două sau mai multe persoane, cărora legea le recunoaște calitatea de coautori, iar ca rezultat al unei astfel de colaborări, aceasta este, în mod necesar, o operă unitară.

Pentru definirea unei opere ca fiind comună, esențial este ca autorii să contribuie la realizarea unei opere unitare sub imperiul unor inspirații și concepții comune și cu concertarea eforturilor fiecăruia. Și în cazul în care un astfel de efort se concretizează în contribuții  separate, în creații distincte, este necesar ca acestea să se înglobeze armonios într-un tot unitar, datorită comunității de inspirație și concepție a autorilor.

Prin urmare, piesele muzicale create pentru a fi utilizate în cadrul unor grile de televiziune - difuzate în însoțirea unor imagini până la începerea unor emisiuni tv sau transmise la anumite rubrici din grila tv – sunt opere distincte, neputând fi calificate ca fiind componente ale unei opere audiovizuale, iar drepturile morale revendicate de autor / producător / interpret trebuie analizate distinct pentru fiecare dintre operele muzicale astfel cum au fost acestea concepute.

Secția I civilă, decizia nr. 1021 din 7 aprilie 2015

Prin decizia civilă nr. 177/A din 4 decembrie 2012, Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul declarat de reclamanții S.C. D.A. S.R.L. și N.A.F. împotriva sentinței civile nr.649 din 04.04.2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.R. Tv. A schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A.F.N. și a obligat pârâta la plata către reclamantul A.F.N. a sumei de 2.000 euro (în echivalent lei la data plății), cu titlu de despăgubiri pentru daune morale. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată la data de 1 iulie 2011 la Tribunalul București, reclamanții SC D.A. S.R.L. și A.F.N. au chemat în judecată pe pârâta S.R. Tv. solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 10, 11, 66, 69, 96, 97, 104 și urm. din Legea nr. 8/1996, cu completările și modificările ulterioare:

- obligarea pârâtei la plata sumei de 35 euro + TVA pentru fiecare difuzare pe post a fiecăreia dintre cele 6 piese muzicale, produse de reclamanta societate și difuzate de pârâtă, conform contractului încheiat la data de 03.04.2009, completat de actele adiționale nr.1 și nr.2 și conform contractului din 7 decembrie 2009, cu titlu de despăgubiri în urma prejudiciului adus pentru nerespectarea drepturilor morale ale producătorului (dreptul la nume), plătibili în lei la cursul BNR din ziua efectuării plății.

- obligarea pârâtei la plata sumei de 25 euro pentru fiecare difuzare pe post a fiecăreia dintre cele 6 piese muzicale, compuse de către reclamantul A.F.N. și difuzate de către pârâtă, conform contractului încheiat la data de 3 aprilie 2009, completat de actele adiționale nr.1 și nr.2 și conform contractului din 7 decembrie 2009, cu titlu de despăgubiri în urma prejudiciului adus pentru nerespectarea drepturilor morale ale autorului (dreptul la paternitate asupra operei și dreptul la nume) - în cazul în care, potrivit dispozițiilor Codului fiscal, reclamantul autor va trebui să plătească TVA pentru această sumă, se solicită plata a 25 euro+TVA/difuzare -, plătibili în lei la cursul BNR din ziua efectuării plății;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 20 euro pentru fiecare difuzare pe post a fiecăreia dintre cele 6 piese muzicale, interpretate de către reclamantul A.F.N. și difuzate de către pârâtă, conform contractului încheiat la data de 3 aprilie 2009, completat de actele adiționale nr.1 și nr.2 și conform contractului din 7 decembrie 2009, cu titlu de despăgubiri în urma prejudiciului adus pentru nerespectarea drepturilor morale ale interpretului (dreptul la nume) - în cazul în care, potrivit dispozițiilor Codului fiscal, reclamantul autor va trebui să plătească TVA pentru această sumă, se solicită plata a 20 euro + TVA/difuzare -, plătibili în lei la cursul BNR din ziua efectuării plății;

- difuzarea de către S.R. Tv. a hotărârii judecătorești de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor bănești, de la data rămânerii irevocabile a acesteia, timp de 60 de zile, o dată pe zi – înainte de principalul jurnal de știri difuzat la ora 20,00 și preluat de către Tv. I.

În motivarea acțiunii s-a arătat că la data de 03.04.2009 reclamanta SC D.A. a încheiat cu S.R. Tv. contractul de cesiune a dreptului de autor nr. xx03, care a fost prelungit prin actele adiționale nr.1/2009, nr. 01/2010 și nr. 2/2009. Prin acest contract, producătorul SC D.A. se obligă să producă 4 piese muzicale originale, identificate la art.1, având ca autor și interpret pe A.F.N., pentru a fi difuzate exclusiv de pârâtă în perioada 3 aprilie 2009 - 31 decembrie 2010, conform actului adițional nr.2. La data de 7 decembrie 2009 reclamanta a încheiat cu pârâta contractul având ca obiect producția a 2 piese muzicale originale, conform art. 1, cu același autor și interpret, pentru a fi difuzate de către pârâtă, exclusiv, până la 31 decembrie 2010.

Pentru muzica originală, ce face obiectul celor două contracte, pârâta nu trebuia să plătească nimic reclamanților, care urmau să beneficieze de plata drepturilor de autor, conform art. 8 din ambele contracte. Cele 4 piese din primul contract  au fost difuzate de Tv I. fără întrerupere zilnic, iar cele 2 piese muzicale din celălalt contract  pentru Tv M. și Tv M.I.  au fost  transmise de pârâtă la fiecare rubrică meteo din grila de programe Tv I., difuzările fiind de ordinul miilor pentru fiecare piesă.

Prin sentința civilă nr.649 din 4 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă s-a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamanta S.C. D.A. a încheiat contractul de cesiune de drepturi de autor din 27 aprilie 2009 cu S.R. Tv., prin care, în calitate de  producător, se obligă să producă patru piese muzicale pentru Tv. I. (de 10 min 40 sec, 15 min 36 sec, 32 min 23 sec și de 16 min 33 sec), având drept compozitor pe F.N. și interpret F.N., producătorul garantând că deține toate drepturile aferente operelor muzicale, iar S.R. Tv. obligându-se să utilizeze operele numai conform contractului și să comunice pentru radiodifuzările acestora  play-listurile către UCMR ADA (pentru compozitor), către CREDIDAM (pentru interpret) și către UPFR (pentru producător), în vederea încasării de către aceștia a remunerațiilor cuvenite pentru radiodifuzare, în baza autorizațiilor emise de organismele de gestiune colectivă.

Prin contractul menționat, având ca obiect opere muzicale de comandă, respectiv muzică de fundal, așa cum a arătat chiar reclamanta prin acțiune, părțile nu au prevăzut nimic cu privire la menționarea producătorului, autorului și interpretului cu ocazia fiecărei difuzări, iar prin încheierea actelor adiționale, prin care s-a prelungit contractul până la 31 octombrie 2010, se probează faptul că reclamanții au cunoscut că difuzarea operelor muzicale de fundal s-a făcut fără menționarea numelui autorului, artistului și producătorului, acceptând acest lucru.

Pârâta pretinde că există uzanța televiziunilor de a nu însoți difuzarea muzicii de fundal cu astfel de mențiuni, acest fapt fiind probat cu CD-ul pe care l-a depus, din care rezultă că știrile televiziunilor nu sunt însoțite de mențiunile de felul celor pretinse de reclamanți, necuprinzând astfel de mențiuni nici spoturile comerciale și nici programele informative Tv.

Reclamanta a mai încheiat cu pârâta un alt contract de cesiune a dreptului de autor la 19 ianuarie 2010, având ca obiect obligația de a produce două piese muzicale pentru Tv M. și Tv M.I.  (6 min 12 sec și 3 min 30 sec), cu aceleași clauze ca și primul contract.

Afirmația în sensul că pârâta a beneficiat cu titlu gratuit de operele reclamanților nu este întemeiată, atât timp cât pentru radiodifuzarea operelor muzicale, a înregistrărilor sonore și prestațiilor artiștilor interpreți fixate în înregistrările sonore, a căror gestiune colectivă este obligatorie conform dispozițiilor art.123

1

din Legea nr. 8/1996, organismele de televiziune nu au numai obligația de a comunica play-listele către organismele de gestiune colectivă, așa cum s-a menționat în cele două contracte, dar și de a încheia autorizațiile licență neexclusivă cu organismele de gestiune colectivă și de a achita remunerațiile  pentru radiodifuzare, din sumele totale colectate de organismele de gestiune colectivă urmând a se repartiza sumele cuvenite titularilor în funcție de utilizări.

Reclamanții solicită cu titlu de drepturi morale câte o sumă plus TVA, pentru fiecare difuzare a operelor muzicale, aceste sume, din felul în care sunt alcătuite, putând reprezenta mai degrabă remunerații patrimoniale, care nu se datorează în speță, așa cum nu sunt justificate nici pretențiile privind acordarea de daune morale.

Astfel, în ceea ce privește  drepturile morale ale autorului,  tribunalul a  constat că drepturile prevăzute la art. 10 nu au fost încălcate, având în vedere cele menționate mai înainte cu privire la uzanțele în televiziuni, iar operele muzicale create de autorul F.N. special pentru a fi folosite ca fundal muzical de S.R. Tv., conform contractelor, nu au nicio legătură cu operele audiovizuale, invocate de reclamanți.

În ce privește drepturile morale ale artistului interpret și producătorului, au fost apreciate ca întemeiate afirmațiile pârâtei, privind faptul că art. 96 privind dreptul moral al artistului interpret se referă la indicarea numelui artistului la fiecare spectacol și la fiecare utilizare a înregistrării acestuia, ceea ce nu este cazul în litigiu, iar referitor la dreptul moral al producătorului conform art. 104, textul legal nu se aplică cazului în speță, întrucât se referă la alt tip de utilizare a înregistrării sonore pentru care producătorul are drepturi exclusive, respectiv la reproducerea și distribuirea acestora, nu la radiodifuzarea lor.

În cauză nu există astfel de drepturi morale în cazul radiodifuzării de către S.R. T., care să justifice acordarea daunelor morale pretinse de reclamanți.

Reclamanții nu sunt de bună credință atât timp cât au așteptat 1 an și 9 luni pentru a introduce prezenta acțiune, timp în care au încheiat două contracte și acte adiționale cu același conținut, privind operele muzicale special create pentru pârâta din cauză, cunoscând modalitatea de difuzare a respectivelor opere muzicale, după cum s-au înțeles prin contracte. În speță nu este vorba de apariția la televiziune a unui interpret sau executant, care este și autor, și al cărui nume nu a fost adus la cunoștința publică, ci este vorba de crearea, de producerea unor înregistrări sonore de către un producător, SC D.A., care a încheiat contracte cu S.R. Tv., pentru a se difuza operele muzicale conținute în înregistrările sonore respective, așa cum înțelege societatea de televiziune să o facă.

Totodată, tribunalul a reținut că afirmațiile în sensul că reclamanții nu au putut vinde altor televiziuni operele respective, pierzând foarte mulți bani, nu sunt întemeiate, atâta timp cât operele muzicale au fost special create la comanda S.R. Tv., pe de o parte, iar pe de altă parte, pârâta a achitat remunerații pentru radiodifuzare, repartizate ulterior reclamanților, către trei organisme de gestiune colectivă - UCMR ADA, CREDIDAM și UPFR.

Pretențiile reclamanților privind daunele morale, calculate în funcție de numărul de difuzări, ca pentru o remunerație patrimonială, așa cum s-a menționat deja, însumând pentru toți reclamanții 3.023.700 euro, apar astfel ca o pretenție absolut exagerată, neîntemeiată și nejustificată.

Împotriva sentinței  au formulat apel reclamanții, în analiza căruia instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Între apelanta reclamantă SC D.A. și intimata S.R. Tv. s-au încheiat două contracte de comandă a unor opere viitoare și de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, respectiv contractul din 27 aprilie 2009 a cărui valabilitate a fost prelungită ulterior prin 3 acte adiționale  și  contractul  din 19 ianuarie 2010.

Nu este fondată prima critică formulată de apelanți, potrivit cu care prima instanță ar fi apreciat greșit, fără a argumenta juridic, că cele 2 contracte de comandă și de cesiune a dreptului de autor  ar fi cu titlu oneros.

Tribunalul a interpretat corect din punct de vedere gramatical, sistematic și logic clauza reprezentată de art.5 din contracte, însă în interdependență cu cea prevăzută de art.8 și ca statuând o formă sui-generis de remunerare a titularului dreptului de autor ca preț al cesiunii exclusive, formă permisă de lege, având în vedere și faptul că în cuprinsul art.8 se menționează explicit că cesionarul se obligă prin cele 2 convenții să comunice play-listurile organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor în vederea încasării de către titularii drepturilor de autor și a drepturilor conexe a remunerațiilor cuvenite pentru radiodifuzare, după cum se menționează în convențiile menționate.

Contrar celor susținute de către apelanți, în cuprinsul clauzei de la art. 5 din cele 2 convenții nu se prevede în nici un fel faptul că menționatele acte juridice ar fi cu titlu gratuit, iar faptul că în cuprinsul acestei clauze nu se menționează remunerația cedentului nu semnifică faptul că cesionarea drepturilor patrimoniale de autor și a celor conexe s-ar fi făcut cu scopul de a gratifica pe cesionara S.R. Tv. sau de a obține avantaje personale nepatrimoniale de către cedenți, cîtă vreme în mod clar prețul cesiunii este menționat în cuprinsul clauzei de la art.8 din cele 2 convenții.

Mai mult, prima instanță a reținut argumentat, contrar susținerilor apelanților, că cele 2 convenții în discuție au natura juridică a unor acte juridice cu titlu oneros, deoarece titularul dreptului de autor a cesionat drepturile sale patrimoniale intimatei, prevăzute de dispozițiile art.13 lit. f), g) și h) din Legea nr. 8/1996 (respectiv cele de comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziția publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc și în orice moment ales, în mod individual, de către public; de radiodifuzarea operei; de retransmiterea prin cablu a operei), în considerarea remunerațiilor ce vor fi încasate de către organismele de gestiune colectivă, astfel cum se statuează în art.8 din convențiile de comandă a unor opere viitoare și de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor în discuție; în raport de modul în care părțile au convenit prin acordul lor de voință liber exprimat, permis de lege, modalitatea de determinare a remunerației cuvenite autorului cedent, apar ca nefondate susținerile apelanților cum că tribunalul ar fi făcut o gravă confuzie între plata pentru realizarea unei opere și plata făcută către organismele de gestiune colectivă pentru drepturile de autor.

În mod corect prima instanță a avut în vedere în argumentarea naturii  juridice  a convențiilor în discuție ca fiind cu titlu oneros și faptul că, în raport de prevederile art.123

1

din Legea nr. 8/1996, gestiunea prin organismele colective de gestiune a drepturilor de autor este obligatorie în cazul dreptului de retransmitere prin cablu și faptul că organismele de gestiune colectivă sunt cele care încheie autorizațiile licență neexclusivă cu organismele de televiziune și colectează remunerațiile pentru radiodifuzare, iar din sumele totale colectate repartizează sumele cuvenite titularilor în funcție de utilizări.

Recunoașterea paternității operei nu se referă la aspectul trimiterii numelui autorului, interpretului și producătorului într-un playlist care se transmite către OGC-uri în vederea identificării minutelor de difuzare și a împărțirii drepturilor proporțional cu utilizarea, ci la faptul că utilizatorul este obligat să menționeze public numele autorului, astfel încât să fie adus la cunoștința publicului în momentul difuzărilor. Nu se poate  considera  că  prin transmiterea play-listurilor în discuție intimata ar fi recunoscut drepturile morale ale apelanților, după cum fără temei se susține.

Susținerile apelanților potrivit cărora natura juridică de act cu titlu gratuit al celor două convenții ar rezulta din faptul că intimata-pârâtă trebuia să plătească către OGC-uri suma trimestrială care se negociază cu fiecare organism în parte pentru toată muzica folosită în decursul unui an de către S.R. Tv., că acele sume sunt negociate în fiecare an de către S.R. Tv. cu fiecare organism de gestiune colectivă pentru toată muzica pe care intimata o folosește, că intimata nu a plătit sumele menționate special pentru muzica produsă compusă și interpretată de către reclamanți, iar aceste plăți efectuate de către S.R. Tv. erau în același cuantum chiar dacă nu ar fi folosit muzica ce face obiectul litigiului, sunt nefondate în raport de modul cum este reglementat prin dispozițiile art.123 și urm. din lege mecanismul de gestiunea colectivă a drepturilor de autor.

Astfel, potrivit dispozițiilor art.123 din Legea nr.8/1996 „titularii dreptului de autor și ai drepturilor conexe își pot exercita drepturile recunoscute prin prezenta lege în mod individual sau, pe bază de mandat, prin organismele de gestiune colectivă, în condițiile prezentei legi.” Potrivit dispozițiilor art.123

1

alin. (1) lit. g) din Legea nr. 8/1996 „gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea următoarelor drepturi ... dreptul de retransmitere prin cablu” iar în conformitate cu dispozițiile art.123

2

alin. (1) lit. d) și alin. (2) din Legea nr.8/1996 „pot fi gestionate colectiv următoarele drepturi…dreptul de radiodifuzare a operelor și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual. Al doilea alineat al acestei norme prevăzând că pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. 1 organismele de gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat și elaborează metodologii, în limita repertoriului gestionat, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 130 alin. (1) lit. a), sau negociază direct cu utilizatorii contractele de licență.

Art.124 din actul normativ menționat statuează că „organismele de gestiune colectivă a dreptului de autor și a drepturilor conexe…. au ca obiect de activitate, în principal, colectarea și repartizarea drepturilor a căror gestiune le este încredințată de către titulari” iar în art.130 alin.(1) din Legea nr.8/1996 sunt prevăzute obligațiile organismelor de gestiune colectivă.

În raport de aceste dispoziții legale, interpretate sistematic și logic, organismele de gestiune colectivă a dreptului de autor și a drepturilor conexe au ca obligație legală colectarea și repartizarea drepturilor a căror gestiune le este încredințată potrivit legii și/sau de către titulari, sens în care colectează sumele datorate de utilizatori și le repartizează între titularii de drepturi în baza  metodologiilor pentru domeniile lor de activitate cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite; doar aceste metodologii sunt stabilite în urma negocierii organismelor de gestiune colectivă cu reprezentanții utilizatorilor, iar nu sumele datorate de aceștia.

Critica privind procedura de negociere nu este întemeiată față de dispozițiile art.131 și urm. din Legea nr.8/1996.

Nefondată este și susținerea apelanților că pentru aprecierea caracterului oneros sau gratuit al contractului este relevant faptul că S.R. Tv. nu a achitat la timp banii negociați cu UCMR-ADA și CREDIDAM pentru anii 2009 - 2010, abia în 2012 primind o parte din banii din drepturi de autor pentru anul 2009, iar în ceea ce privește UPFR nu au primit nici un ban pentru aceasta perioada și se află în litigiu cu acest organism de gestiune colectivă. În această situație, în conformitate cu dispozițiile art.130 alin. (1

l

) lit. c) și e) din Legea nr. 8/1996, organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor sunt direct răspunzătoare față de titularii de drepturi ce le-au acordat mandat, față de modul de îndeplinire a obligațiilor legale ce le revin.

Curtea  a apreciat însă ca fiind fondată critica exprimată prin cel de-al doilea motiv de apel, în sensul că greșit s-a reținut că operele muzicale create de autorul F.N., special pentru a fi folosite ca fundal muzical de S.R. T., conform contractelor, nu reprezintă o componentă a unei opere audiovizuale.

În conformitate cu prevederile art. 64 din Legea nr. 8/1996, ”opera audiovizuală este opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mișcare, însoțite sau nu de sunete”.

În  cauză,  după cum cu temei susțin apelanții, contrar celor reținute de prima instanță, muzica special creată, produsă și interpretată de apelanți pentru a însoți transmisiunile televiziunii reprezintă parte a unei opere audiovizuale, în condițiile în care aceasta este constituită dintr-o succesiune de imagini în mișcare însoțite de sunete.

Față de definiția dată de prevederile legale menționate operei audiovizuale, împrejurarea că cele 6 piese create de apelanți în baza contractelor de comandă constituie muzică creată special pentru Tv. și de ilustrație realizate la comandă  pentru emisiunile de televiziune, nu sunt argumente care să conducă instanța la concluzia că acestea nu constituie o parte componentă a unei opere audio vizuale, cu atât mai mult cu cât acestea au fost create, după cum rezultă din art.1 din convențiile de comandă și cesiune, pentru emisiunile menționate și nu pentru a însoți spațiul dintre emisiuni.

Potrivit dispozițiilor art.66 din Legea nr.8/1996 „sunt autori ai operei audiovizuale, în condițiile prevăzute la art. 5, regizorul sau realizatorul, autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală și autorul grafic pentru operele de animație sau al secvențelor de animație, când acestea din urmă reprezintă o parte importantă a operei. În contractul dintre producătorul și regizorul sau realizatorul operei părțile pot conveni să fie incluși ca autori ai operei audiovizuale și alți creatori care au contribuit substanțial la crearea acesteia.”

În condițiile în care, potrivit celor de mai sus, apelantul N.F. este autorul muzicii special create pentru emisiunea live transmisă pe canalul Tv. I., iar muzica constituie o parte importantă a emisiunilor audiovizuale pe care le însoțesc, acesta are, în conformitate cu prevederile art. 66 din Legea nr. 8/1996, calitatea de autor al operei audiovizuale realizate în colaborare, iar în conformitate cu prevederile art.10 lit.b) din Legea nr.8/1996, autorul unei opere are dreptul moral la paternitatea operei, respectiv dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei.

Dreptul la paternitatea operei are două aspecte, unul pozitiv și unul negativ, cel pozitiv care interesează în cauză constând în dreptul autorului de a revendica în orice moment calitatea de autor al operei, iar potrivit art.4 alin. (1) din Legea nr.8/1996 se prezumă până la proba contrară ca autor al operei „persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoștință publică.”

Potrivit prevederilor art. 69 din Legea nr. 8/1996, în cazul operei audiovizuale „drepturile morale asupra operei finite sunt recunoscute numai autorilor stabiliți potrivit art. 66 din prezenta lege.”

Manifestarea cea mai directă a dreptului de paternitate este dreptul autorului de a cere ca numele său să figureze pe opere sau să fie asociat cu acestea.

În cauză, pentru a se putea aprecia asupra respectării dreptului la paternitatea operei al apelantului reclamant în calitate de autor al operei audiovizuale realizate în colaborare de părți nu au relevanță, după cum cu temei susțin și apelanții, uzanțele televiziunilor, căci acestea nu pot fi contrare prevederilor legii, respectiv dispozițiilor art.10 lit. b) din Legea nr.8/1996, ce impun respectarea dreptului autorului de a pretinde recunoașterea calității sale de autor al operei, respectiv menționarea acestuia cu ocazia radiodifuzării sau retransmiterii emisiunilor audiovizuale.

Or, în cauză, după cum rezultă clar din poziția procesuală exprimată de către intimată în fața primei instanțe, aceasta nu a menționat numele pe genericul emisiunilor realizate prin utilizarea muzicii create la comandă, astfel că instanța de apel reține ca fiind fondată susținerea apelanților referitoare la încălcarea dreptului moral al apelantului reclamant N.F. de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei audiovizuale.

Contrar susținerilor apelanților ce nu pot fi primite, după cum corect a reținut și tribunalul, despăgubirile pentru prejudiciul moral au în vedere suferința morală încercată de către autorul muzicii ce a intrat în compunerea operei audiovizuale ce nu și-a văzut recunoscută calitatea de autor al operei audiovizuale realizate în colaborare, și nu poate fi calculat prin determinarea aritmetică de numărul de difuzări a emisiunilor difuzate de către intimată, în acest mod putând fi evaluat doar un eventual prejudiciu patrimonial, ceea ce nu este cazul în speță.

Totodată, chiar dacă este de necontestat prejudiciul moral suferit de apelantul reclamant N.F., fiindu-i încălcat dreptul menționat, cuantumului despăgubirilor pentru repararea prejudiciul moral suferit, reprezentat de suma de 3.023.700 euro, nu apare a fi justificat în cauză.

Este de netăgăduit că orice încălcarea a dreptului la paternitatea unei opere audiovizuale produce autorului un prejudiciu moral, că astfel de măsuri lezează drepturile personale nepatrimoniale ocrotite de legea dreptului de autor și că, din acest punct de vedere, justifică acordarea unei compensații materiale.

Ceea ce trebuie evaluat, însă, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral, sub aspectul importanței valorilor lezate.

În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile acestuia asupra posibilităților autorului de a se realiza din punct de vedere profesional și material în astfel de condiții.

Stabilirea acestui cuantum nu presupune stabilirea „prețului” suferințelor psihice ale apelantului reclamat N.F., iar în opinia curții, determinarea despăgubirilor presupune aprecierea tuturor consecințelor negative dovedite ale acestui prejudiciu moral și ale implicațiilor acestuia asupra demnității profesionale a apelantului reclamant N.

Pe de altă parte, așa cum a reținut și doctrina și jurisprudența, trebuie stabilită o distincție între situațiile în care cel în cauză a suferit un prejudiciu psihic însemnat, respectiv angoasă, frustrare, tristețe, sentimente de nedreptate sau de umilință, o stare de incertitudine prelungită, ori o reală pierdere de oportunități și situațiile în care recunoașterea publică printr-o hotărâre judecătorească a prejudiciului suferit reprezintă prin ea însăși o formă eficace de reparație.

În stabilirea și acordarea despăgubirilor se impune a se avea în vedere principiul echității, care implică înainte de toate flexibilitate și o analiză obiectivă a ceea ce este just, echitabil și rezonabil, ținând cont de ansamblul circumstanțelor cauzei, adică de situația apelantului reclamant și de contextul general în care încălcarea s-a produs.

Despăgubirile pe care instanța le acordă pentru prejudiciul moral au ca obiect recunoașterea faptului că încălcarea unui drept a cauzat un prejudiciu moral și ele sunt stabilite astfel încât să reflecte aproximativ gravitatea acestui prejudiciu. Despăgubirile nu urmăresc și nu trebuie să urmărească furnizarea pentru apelantul-reclamant care a solicitat repararea prejudiciului produs  a unui confort financiar ori a unei îmbogățiri în detrimentul intimatei, astfel că urmează a se ține cont de consecințele negative produse apelantului reclamant în plan profesional și social.

Având în vedere circumstanțele prezentei cauze, faptul că lipsa menționării paternității operei se referă la o operă audiovizuală, transmisă de televiziunea publică, pe de o parte, iar pe de altă parte faptul că apelantul-reclamant nu a făcut dovada gravității prejudiciului moral încercat, respectiv a gradului în care este cunoscut pe piața muzicală și a faptului că lipsa mențiunii  calității sale de autor al muzicii special create pentru a însoți emisiunile realizate de către intimată ar fi determinat limitarea accentuată a activității sale, precum și că în cazul daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani, a acestora nu este posibilă, determinarea întinderii despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt, curtea  a considerat  că suma de  2.000 euro (în echivalent lei la data plății) cu titlu de despăgubiri pentru daune morale este suficientă și reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit de apelantul-reclamant N.F.

Susținerile apelanților referitoare la faptul că pentru că  muzica a fost produsă exclusiv pentru S.R. Tv.  nu au avut voie să o difuzeze la niciun alt post de televiziune sau radio și nu au putut să o vândă publicului nu sunt relevante în cauză, deoarece cesiunea drepturilor patrimoniale exclusive a fost rezultatul voinței liber exprimate de către apelanți, iar un prejudiciu astfel determinat este un prejudiciu material eventual.

Curtea a apreciat ca fiind nefondate însă criticile formulate de către apelanți prin cel de-al treilea motiv de apel, potrivit cărora prima instanță ar fi reținut greșit faptul că art. 96 și art. 104 din Legea nr. 8/1996 nu se aplică cazului în speță, întrucât se referă la un alt tip de utilizare a înregistrării sonore pentru care producătorul are drepturi exclusive, respectiv la reproducerea și distribuirea acestora, nu la radiodifuzarea lor.

În mod corect a stabilit regimul juridic aplicabil prima instanță, în raport de faptul că opera muzicală în discuție a fost creată la comandă pentru a face parte din opera audiovizuală realizată în colaborare, fapt ce atrage aplicabilitatea prevederilor derogatorii ce reglementează care sunt autorii operei audiovizuale și drepturile morale  ale  acestora.

În condițiile în care, potrivit dispozițiilor art.66 din Legea nr.8/1996, modificată, sunt autori ai operei audiovizuale, în condițiile prevăzute la art. 5, regizorul sau realizatorul, autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală și autorul grafic pentru operele de animație sau al secvențelor de animație, când acestea din urmă reprezintă o parte importantă a operei, iar  potrivit prevederilor art.69 din actul normativ indicat mai sus, în cazul operei audiovizuale drepturile morale asupra operei finite sunt recunoscute numai autorilor stabiliți potrivit art. 66 din lege, interpretul și producătorul operei muzicale ce constituie o parte componentă a operei audiovizuale nu au calitatea de autori în sensul dispozițiilor art. 66 din Legea nr.8/1996 și, prin urmare, nu le sunt recunoscute drepturile morale la recunoașterea paternității și/sau la nume referitor la opera audiovizuală difuzată, sens în care s-ar impune menționarea lor.

Fiind aplicabile prevederile speciale mai sus menționate ce reglementează regimul juridic derogator al operei audiovizuale, nu sunt aplicabile, după cum corect a apreciat și prima instanță, făcând aplicarea principiului de aplicare a normei juridice potrivit căruia norma specială înlătură de aplicare norma generală, dispozițiile de drept comun ale art. 96 și art. 104 din Legea nr. 8/1996, ce se referă la drepturile morale ale artistului interpret și la producătorul unei operei în general, ori radiodifuzarea de către intimată a operei muzicale interpretate de apelantul N.F. și produse de SC D.A. - nu s-a făcut ca operă muzicală (fonogramă) distinctă, ci ca parte a operei audiovizuale realizate în colaborare.

Prin urmare, referitor la radiodifuzarea operelor audiovizuale în discuție, interpretul muzicii și producătorul acesteia nu pot revendica drepturi morale nefiind autori, interpreți sau producători ai operei rezultate în colaborare.

În privința

calității de interpret

, este de reținut că, potrivit prevederilor art.95 din Legea nr.8/1996, este interpret cântărețul sau muzicianul, sau alte persoane care prezintă, cântă sau execută în orice alt mod o operă literară sau artistică, un spectacol de orice fel.

Potrivit prevederilor art. 96 din Legea nr.8/1996, din drepturile morale reglementate în favoarea artistului interpret sau executant fac parte dreptul de a pretinde recunoașterea paternității asupra propriei interpretări sau execuții și dreptul de a pretinde ca numele său să fie indicat ori comunicat la fiecare spectacol și la fiecare utilizare a înregistrării acestuia. Însă, în cauză, muzica interpretată de apelantul N.F. nu fost radiodifuzată ori retransmisă distinct în cadrul unor spectacole sau a unui alt mod de utilizare a înregistrării acesteia prevăzut de lege, după cum corect a reținut și prima instanță, ci ca parte componentă a operei audiovizuale realizate în colaborare pentru care apelantul reclamant menționat nu are calitatea de interpret.

Este adevărat că cesionara S.R. Tv. a folosit muzica special creată exclusiv pe toată perioada derulării contractelor, iar aceasta nu înseamnă că apelanții și-au cesionat și drepturile morale, însă interpretul și producătorul operei muzicale ce constituie o parte componentă a operei audiovizuale ar avea drepturi ce nu sunt prevăzute de lege în favoarea lor .

În ceea ce privește dreptul moral al producătorului operei muzicale, curtea reținut că, potrivit prevederilor art.103 din Legea nr.8/1996 ,,se consideră înregistrare sonoră sau fonogramă în sensul  prezentei legi fixarea sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuție sau a altor sunete ori a reprezentării digitale a acestor sunete alta decât sub forma unei fixări incorporate într-o operă cinematografică sau în altă operă audiovizuală”, iar ,,producătorul de înregistrări sonore este persoana fizică sau juridică ce are inițiativa și își asumă responsabilitatea organizării și finanțarea realizării  primei fixări a sunetelor, fie că acestea constituie sau nu o operă în sensul prezentei legi”.

În mod simetric, muzica produsă  de apelantul SC D.A.  a fost special creată pentru a face parte din opera audiovizuală și nu fost, după cum corect a reținut prima instanță, utilizată în modalitatea reproducerii și distribuirii operei audiovizuale distincte.

Totodată, prevederile art. 104 din Legea nr. 8/1996, ce statuează că „în cazul reproducerii și distribuirii înregistrărilor sonore, producătorul este în drept să înscrie pe suportul acestora, inclusiv pe coperți, cutii sau alte suporturi materiale de ambalare, pe lângă mențiunile privind autorul și artistul interpret sau executant, titlurile operelor, anul primei publicări, marca de comerț, precum și numele ori denumirea producătorului” au fost corect interpretate de către prima instanță.

Astfel,  prevederile  art.14, art.14

1

și art.15

1

din actul normativ în discuție conțin  definițiile folosite de legiuitor pentru termenii de reproducere, distribuire și radiodifuzare în cuprinsul actului normativ, astfel că nu pot fi primite susținerile apelanților potrivit cărora ar exista interpretări stricto sensu și interpretări lato sensu ale  noțiunii de suporturi, iar în cauză trebuia făcută o interpretare lato sensu a noțiunii de suporturi pe care poate apărea numele producătorului, în care caz numele producătorului trebuia sa apară la sfârșitul fiecărei difuzări alături de numele artistului și al autorului.

Potrivit prevederilor art.14 din Legea nr.8/1996, ,,prin reproducere în sensul prezentei legi se înțelege realizarea, integrală sau parțială a  uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc și sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere, precum și stocarea permanentă ori temporară a acesteia cu mijloace electronice,,  ceea ce nu este cazul în speță, iar potrivit prevederilor art.14

1

din Legea nr.8/1996, ,,prin  distribuire, în sensul prezentei legi se înțelege vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu titlu oneros ori gratuit a originalului sau copiilor unei opere, precum și oferirea publică a acestora”, nici aceasta nefiind modalitatea de utilizare a operei muzicale în cauză

Potrivit prevederilor art.15

1

din Legea nr.8/1996, prin radiodifuzare ,,în sensul prezentei legi … se înțelege: a) emiterea unei opere de către un organism de radiodifuziune ori de televiziune prin orice mijloc ce servește la propagarea fără fir a semnalelor, sunetelor, sau imaginilor, ori a reprezentării acestora, inclusiv comunicarea ei publică prin satelit, în scopul recepționării de către public; b) transmiterea unei opere sau a reprezentării acesteia, prin fir, prin cablu, prin fibră optică  sau prin orice alt procedeu similar, cu excepția rețelelor de calculatoare, în scopul recepționării în scopul recepționării ei de către public.”

Or, în cauză a avut loc o radiodifuzare, în sensul prevederilor art.15

1

din Legea nr.8/1996 a operei audiovizuale realizate în colaborare.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și pârâta.

A. Reclamanții au invocat aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 95,  96,  97,  66,  69 și art. 104 din Legea nr. 8/1996, în susținere invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

1.

Potrivit deciziei de apel, doar compozitorul unei opere are drept moral, iar interpretul nu – nerecunoscându-i, de altfel, reclamantului această calitate, deși primul alineat al art. 96 este edificator și consacră dreptul interpretului de a pretinde recunoașterea paternității propriei interpretări.

Nu sunt corecte considerentele pentru care se contestă calitatea de interpret deoarece nu este o operă realizată în colaborare, ci compusă exclusiv, fără nicio colaborare, de către F.N., care a și interpretat-o exclusiv, fără nicio colaborare,  în vreme ce opera este produsă exclusiv, fără nicio colaborarea, de către SC D.A. SRL, care a și suportat costurile de producție.

Acest lucru reiese și din contracte, unde la art.1 se arată că producătorul produce 4 piese muzicale originale pentru o anumită emisiune, iar apoi se și specifică cine compune, interpretează și produce acea muzică originală - compozitor F.N., interpret F.N. și producător SC D.A. SRL.

2.

Ambele instanțe de fond  aplică greșit prevederile art. 66, 96 și 104 din Legea nr. 8/1996, nefăcând distincție între dreptul de autor și dreptul conex.

Instanța de apel reține că interpretul și producătorul operei audiovizuale nu au calitate de autori, deși  nu au susținut acest lucru.

2.1.

S-a întemeiat acțiunea pe articole de lege distincte, respectiv  art. 66 pentru autor și art. 96 pentru interpret.

Din art. 66 rezultă că acesta se referă exclusiv la autorii unei astfel de opere, legiuitorul enumerând regizorul sau realizatorul, autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală (în speță compozitorul reclamant) și autorul grafic pentru operele de animație sau al secvențelor de animație, când acestea din urma reprezintă o parte importantă a operei.

Pentru ca muzica ce a fost compusă special pentru opera audiovizuală să fie redată publicului, acea muzică trebuie interpretată, iar interpretarea se face de artistul interpret sau executant, care se supune prevederilor art. 96 din lege - drepturile artiștilor interpreți sau executanți fiind drepturi conexe, ce reprezintă o categorie distinctă.

Art. 66, prin raportare la principiul potrivit căruia norma specială înlătură de la aplicare norma generală - reținut de instanța de apel, nu este normă specială în ceea ce-i privește pe artiștii interpreți și pe producători, dispozițiile lui referindu-se numai la autori.

Așa cum art. 96 [cu referire la lit. a) și b)] și 104 fac parte din Titlul II intitulat Drepturile conexe drepturilor de autor și drepturile sui-generis, art. 66 face parte din Titlul I, intitulat Drepturile de autor - articolul din urmă doar definind noțiunea de autor pentru opera audiovizuală, în vreme ce  art. 69 se referă la faptul că acești autori, așa cum sunt arătați în art.66, au drepturi morale pentru opera audiovizuală.

Legiuitorul nu a dorit să excludă de la anumite drepturi, inclusiv de la cele morale, pe interpret sau producător, pentru că dacă ar fi dorit acest lucru, nu ar fi făcut capitol separat pentru drepturile conexe.

2.2.

S-au aplicat greșit și prevederile art. 103 alin. (1) și art. 104 din lege.

În cazul în speță există pentru operele audiovizuale în discuție un producător video (presupun că este S.R. Tv.) și un producător audio (SC D.A. SRL, prin masterul fonogramelor puse la dispoziția S.R. Tv.), ceea ce înseamnă că este o producție audiovizuală ce are doi producători, fiecare cu specificul său.

Acest lucru reiese și din cele două contracte în baza cărora s-a produs muzica, care sunt încheiate de către S.R. Tv. pe de-o parte și SC D.A. SRL - în calitate de producător muzical - pe de altă parte.

Dacă S.R. Tv. dorea să fie unicul producător al operei audiovizuale, trebuia obligatoriu să fie producătorul fonogramelor muzicii originale și, implicit, proprietarul masterului.

Art. 14 din lege definește noțiunea de reproducere ca "[...] realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere precum și stocarea permanentă sau temporară a acesteia cu mijloace electronice".

Or, înregistrarea sonoră și stocarea au fost realizate tocmai de SC D.A. SRL. (se specifică și în contract, art. 6 - cheltuielile privind producția sunt suportate de producător; înregistrările nu au fost efectuate la sediul S.R. Tv., ci la studioul producătorului, iar S.R. Tv. nu a pus la dispoziție nimic pentru realizarea acestor piese).

Art. 14

1

definește distribuirea ca "vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu titlu oneros ori gratuit a originalului sau copiilor unei opere, precum și oferirea publică a acestora", iar SC D.A. SRL se încadrează la "orice alt mod de transmitere cu titlu gratuit a originalului unei opere."

Art.15

1

definește radiodifuzarea ca "emiterea unei opere de către un organism de radiodifuziune ori de televiziune prin orice mijloc ce servește la propagarea fără fir a semnalelor, sunetelor sau imaginilor, ori a

reprezentării acestora, inclusiv comunicarea ei publică prin satelit, în scopul recepționarii de către public. "

Este adevărat că în cauză, așa cum și instanța constată, a avut loc o radiodifuzare a operei, însă aceasta nu înseamnă că producătorul muzicii nu are drept moral potrivit art. 104 din lege. Art. 15

1

nu exclude art. 104, acestea nu au nicio legătură între ele.

3.

Instanța de apel interpretează greșit natura celor 2 contracte, pe care le reține ca fiind oneroase și la comandă.

Contractele nu sunt oneroase pentru că producătorul, compozitorul și interpretul nu a au fost plătiți de S.R. Tv. special pentru această muzică.

Art. 8, reținut de instanța de apel, se referă la obligația S.R. Tv. de a trimite play-listurile către OGC-uri pentru ca producătorul, interpretul și compozitorul să beneficieze de remunerații decurgând din drepturile de autor și drepturile conexe. Această obligație nu transformă contractele în oneroase, întrucât transmiterea playlisturilor este o obligație legală a S.R. Tv. și trebuie făcută și în lipsa unui contract cu recurenții, iar remunerații din drepturi de autor și drepturi conexe luau oricum și fără existența unui contract între recurenți și intimați.

De altfel, rezultă din documentele de la dosar faptul că S.R. Tv. nu a executat obligația integral la CREDIDAM banii negociați cu acest OGC pentru 2009 și 2010, iar intimata a  semnat astfel de contracte cu recurenții în 2009 și 2010.

Se mai reține că aceste contracte sunt la comandă, deși comanda gratuită nu există. Contractele sunt de cesiune, așa cum le spune și denumirea.

4.

Se contestă decizia și în ceea ce privește daunele morale și motivarea acordării unui cuantum de 2000 de euro pentru autor.

Instanța de apel reține, eronat, că apelantul în calitate de autor a solicitat suma de 3.023.700 euro.

S-a arătat în completarea la concluziile de fond faptul că F.N., în calitate de autor al operei muzicale solicită 25 euro/difuzare, iar  S.R. Tv. a precizat în fața instanței de fond faptul că au fost 30.237 difuzări. Prin cererea de chemare în judecată nu au fost în măsură să prezinte suma totală pentru că nu știau câte difuzări au fost de fapt, iar în urma precizării făcute de către S.R. Tv. și la solicitarea instanței a reieșit suma de 755,925 euro - pentru autor. Pentru interpret s-au solicitat 20 euro/difuzare, iar pentru producător 35 euro/difuzare.

Considerentele referitoare la dreptul la daune morale au fost aplicate în mod greșit în momentul acordării efective a acestora.

Autorul și interpretul trăiesc numai de pe urma operelor create/interpretate, întrucât aceasta este meseria lor, iar un autor/artist are o cotă de piață de pe urma căreia încasează o remunerație pentru compozițiile și interpretările sale, în funcție de notorietatea publică obținută pe audiovizual - faptul că lucrurile stau așa este dovedit de lista ce cuprinde onorariile artiștilor din România, găsită pe internet, pe un site specializat, listă din care se observă că aceste onorarii se încasează în funcție de notorietatea fiecărui artist.

Televiziunile au cel mai important impact privind notorietatea și, cu cât este mai difuzat la televizor, cu atât este mai cunoscut pe piața muzicală și mai multă lume dorește să cumpere muzica. Și tot datorită notorietății, artiștii sunt chemați la radiouri și televiziuni, fiind plătiți pentru aceste apariții, în funcție de notorietate.

Este adevărat că sunt de cesiune contractele încheiate, că muzica a fost exclusiv pentru S.R. Tv.  dar doar pe perioada existenței contractelor, iar după expirarea acestei perioade recurenții pot să vândă această muzică, pot să încheie contracte cu alte televiziuni/radiouri pe această muzică, dar oamenii nu o cunosc sau dacă o cunosc nu știu cine a compus-o/interpretat-o/produs-o.

Instanța de apel motivează faptul că artistul F.N. nu a dovedit cât este de cunoscut pe piața muzicală. Acest aspect este extrem de important, pentru că se motivează prin aceste afirmații prejudiciul creat de către S.R. Tv. prin nemenționarea numelui recurenților în timpul difuzărilor: peste 30.000 de difuzări, peste 180.000 de minute de difuzare. Muzica recurenților a fost întotdeauna apreciată - numărul de contracte și de folosiri din ultimii 20 de ani de către S.R. Tv. dovedește acest lucru - dar pentru că nu a existat o legătură între această muzică de calitate și numele recurenților, aceștia pe parcursul anilor au încheiat din ce în ce mai puține contracte, având în vedere notorietatea mică în audiovizual.

Aceeași instanță de apel care a acordat autorului F.N. suma de 2.000 euro drept prejudiciu moral a acordat suma de 10.000 euro tot ca daune morale lui F.C. (dosarul nr. xx15/2/2010). Recurenții au avut peste 30.000 de difuzări (o spune chiar intimata), iar în cazul C., Ministerul Culturii a folosit de câteva ori un clip publicitar de câteva zeci de secunde (mai puțin de 1/min pe clip) cu muzica acestuia.

B. Pârâta S.R. Tv. a solicitat ca, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ., să se mențină sentința primei instanțe.

1.

Singurul motiv de apel pe care instanța de apel nu l-a înlăturat a fost cel  în sensul că greșit a apreciat instanța fondului că operele muzicale create de autorul F.N., special pentru a fi folosite ca fundal muzical de S.R. Tv., conform contractelor, nu reprezintă o componentă a unei opere audiovizuale.

Pornind de la definiția dată de lege "operei audiovizuale" , instanța de apel reține însă greșit situația de fapt dedusă din probelele administrate în cauză, respectiv din contractele de comandă încheiate între S.R. Tv. și apelanți.

În realitate, majoritatea covârșitoare a pieselor muzicale nu au fost utilizate ca ilustrație de emisiuni, ci ca spațiu între emisiuni.

Acest aspect reiese cu ușurință din contract, toate piesele comandate și create pentru canalele Tv I. nefiind incluse în emisiuni, ci între emisiuni. De altfel, în acest contract nu au fost precizate nume de emisiuni, ci numai numele canalului în care aceste piese urmează a fi utilizate în afara unor emisiuni, practic pentru preluarea live a unor camere video amplasate de municipalitate în locuri publice.

Așa fiind, menționarea numelui creatorului acestor piese muzicale în vreun generic de final al emisiunilor ar fi fost imposibil de realizat, din lipsa unui suport al emisiunii, absolut necesar realizării vreunui generic.

Totodată, în mod total eronat instanța de apel a considerat că intimații reclamanți au calitatea de coautori al operei audiovizuale deoarece, sub nici o formă, preluarea unei camere live publică amplasată de autorități în zona Universitate sau orice altă locație publică nu are caracterul de operă, în sensul pre