ÎCCJ, decizie (scj.ro #82124)

Opera a fost creată din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele unei anumite persoane, în speță, Comunitatea Rușilor Lipoveni din România, care a contractat proiectul de realizare a spectacolului “Visuri Trandafirii” cu organismul european ce a asigurat finanțarea proiectului, asumându-și toate obligațiile de realizare a acestuia. Toate persoanele fizice implicate în proiect, inclusiv reclamanta, au fost angajate de pârâtă fie în baza unui contract individual de muncă, fie al unuia de colaborare, așadar, se poate spune că opera a fost creată sub responsabilitatea persoanei pârâtei, care a stabilit cadrul concret al derulării proiectului, dincolo de limitele impuse prin contractul de finanțare. Mai mult, în caietul-program al spectacolului “Visuri Trandafirii”, ce a însoțit toate cele 16 reprezentații, sunt menționate mai multe persoane juridice, respectiv: EUROART – Fondul Cultural European pentru România finanțat de Uniunea Europeană; Comunitatea Rușilor Lipoveni din România; Primăria Comunei Jurilovca – Tulcea. Calitatea în care persoanele juridice sunt înscrise pe coperta programului nu este precizată, spre deosebire de persoanele fizice, printre care și reclamanta, a căror participare la operă este explicit descrisă; astfel, numele reclamantei este însoțit de precizarea calității de regizor al spectacolului și, totodată, de creator al costumelor. În acest context, s-ar putea aplica tuturor persoanelor juridice prezumția prevăzută de art.4 alin.1 din lege, potrivit căruia se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoștință publică. Dovada contrară, însă, a fost făcută în privința celorlalte persoane decât pârâta, în condițiile în care obligativitatea menționării, pe orice publicație realizată de pârâtă, a faptului că proiectul a beneficiat de asistență financiară, a fost asumată prin contractul încheiat cu Consiliul Britanic (art.6 din contract), cocontractantul finanțator neasumându-și , dealtfel, nici un drept de proprietate intelectuală asupra rezultatelor proiectului, dimpotrivă, recunoscând pârâtei toate drepturile de această natură (art.7), în cadrul unui contract ce ar putea fi definit ca fiind unul de comandă (art.46 din lege). În același timp, Primăria comunei Jurilovca are statutul de partener contribuabil pentru implementarea proiectului, menționat ca atare chiar în fișa de aplicație și cu care s-a încheiat un acord de parteneriat , fără ca autoritatea administrativă să pretindă vreun drept de proprietate intelectuală asupra spectacolului, fiind, cel mult, reprezentant al “beneficiarului final” în termenii contractului de finanțare (art.7; a se vedea și fișa de aplicație).

După cum s-a arătat, opera dramatico-muzicală din speță întrunește și condiția fuziunii contribuțiilor coautorilor care să facă imposibilă atribuirea de drepturi distincte asupra întregului (care nu implică și imposibilitatea de identificare a contribuțiilor, fapt, însă, nerelevant , din punctul de vedere al statutului juridic al coautorilor). Astfel, spectacolul a fost conceput ca o îngemănare a elementelor de limbaj, sunet, mișcare, recuzită într-o formulă artistică neechivocă în privința mesajului propus a fi transmis, transparență ce putea fi atinsă numai printr-o coordonare deplină a acelor elemente, a căror consistență fizică se pierdea în ansamblul creației, devenind simboluri. Acest rezultat semnifică o încărcătură egală a contribuțiilor autorilor, nu în sens cantitativ, ci calitativ, de vreme ce opera este unitară din punctul de vedere al creației artistice. Este de precizat că, deși în art.6 se vorbește despre “coautori”, pentru existența operei colective protejabile nu este necesar ca aceasta să fie una complexă, un ansamblu de alte opere în sensul art.7, care să îndeplinească cerințele originalității și a formei concrete de exprimare. Este suficientă implicarea, într-o formă sau alta, într-o măsură mai mare sau mai mică, a unui colectiv de persoane, al căror aport este perceptibil în domeniile esențiale ale creației, ca exprimare artistică (nu interesează contribuții de altă natură, de exemplu, de ordin tehnic), chiar în cazul în care fiecare contribuție în parte nu se materializează într-o “operă” în înțelesul legii. Această constatare are relevanță în contextul argumentării de față, în condițiile în care nu se recunoaște reclamantei statutul de autor al scenariului și al costumelor spectacolului, după cum se va dezvolta în considerentele ce vor fi expuse în continuare, fără ca existența operei colective să fie afectată. În sfârșit, este evident că originalitatea operei se datorează, în bună măsură, concepției regizorale, după cum se arată prin chiar considerentele sentinței atacate, statutul de regizor nefiind contestat reclamantei; legea în materie, însă, nu recunoaște un drept de autor regizorului operei de natura celei în discuție (de altfel, nici celui al unei reprezentații teatrale), ca în cazul regizorului sau realizatorului unei opere cinematografice, acesta fiind doar titularul unor drepturi conexe, asimilat fiind de legiuitor, din acest punct de vedere, artiștilor interpreți sau executanți (art.95). Conchizând asupra naturii operei și a drepturilor născute în legătură cu opera, fiind vorba despre o operă colectivă, subiect al dreptului de autor este persoana pârâtei, în lipsa unei convenții contrare, ce nu s-a dovedit în cauză. Titularul dreptului asupra operei colective nu se confundă cu însuși autorul operei, însă poate exercita toate celelalte prerogative morale, precum și pe cele patrimoniale, care nu sunt la îndemâna coautorilor, după cum rezultă din interpretarea literală și logică (prin metoda “dacă legea nu distinge, nici interpretul legii nu o poate face”) a dispozițiilor art.6 alin.2 din lege. A fortiori , nu este posibil nici exercițiul drepturilor conexe aparținând regizorului, descrise de art.96 și următoarele din lege, caz în care nu se poate reține vreo încălcare a drepturilor morale sau patrimoniale de natura celor pretinse (prin fixarea neautorizată a operei pe suport video, difuzarea acestei înregistrări prin cablu, exploatarea spectacolului fără consimțământul reclamantei). Reclamanta, de altfel, nu a motivat încălcarea drepturilor morale prin prisma condițiilor de exercițiu prevăzute de art.96, ci doar prin referire la lipsa acordului său la reproducerea în orice formă a operei, respectiv din perspectiva drepturilor patrimoniale, pe care nu le poate exercita (conform cererii detaliate în ceea ce privește cuantumul prejudiciilor morale și materiale invocate. Unica pretenție ce ar putea fi luată în considerare, însă numai dacă s-ar accepta recunoașterea exercițiului drepturilor morale ale regizorului în cazul operei colective, este legată de prezentarea spectacolului “Visuri Trandafirii” la Odorheiu Secuiesc, pretinsă de reclamantă a fi avut loc la data de 30.06.2001, sub alt nume și ca având alți autori, faptă ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la menționarea și comunicarea numelui regizorului la fiecare spectacol. Pretențiile cu acest obiect sunt, însă, neîntemeiate, întrucât nu s-a probat în cauză că a avut loc însăși reprezentarea integrală sau parțială a spectacolului “Visuri Trandafirii”, în condițiile în care pârâta nu a recunoscut acest fapt, arătând la interogatoriu că, în realitate, trupa de artiști populari din comuna Jurilovca ar fi prezentat cântece și dansuri aparținând folclorului rus, chiar dacă unele dintre ele se regăseau în spectacolul “Visuri Trandafirii”. Și celelalte probe administrate în cauză infirmă pretențiile reclamantei, în condițiile în care chiar un martor propus de reclamantă, respectiv F.E . a arătat că la Odorheiu Secuiesc s-au folosit toate dansurile din spectacolul “Visuri Trandafirii” și fragmente din textele cehoviene folosite în acesta, însă într-o altă ordine. Cum esența spectacolului “Visuri Trandafirii” constă tocmai într-o anumită manieră de îmbinare, printre altele, a elementelor de dans tradițional, a folclorului cu piesele cehoviene, prezentarea disparată a acestora, în forma pe care însuși regizorul a preluat-o din fondul comun de valori tradiționale ori într-o altă ordine decât cea imaginată de regizor, nu are nici o legătură cu opera protejată și nu este de natură a constitui încălcare a dreptului la nume al reclamantei. Aceasta cu atât mai mult cu cât la data de 30 iunie .2001 costumele nu se mai aflau în posesia pârâtei și nu a rezultat să se fi folosit la spectacolul de la Odorheiu Secuiesc, predate fiind din data de 22.02.2001 către Primăria comunei Jurilovca , potrivit clauzelor contractului de finanțare (art.7), printr-un proces-verbal semnat și de către reclamantă. Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanță a stabilit inexistența vreunei încălcări a drepturilor reclamantei legate de calitatea de regizor, cu motivarea că dreptul de autor al inițiatorului operei colective derivă din lege, în termenii art.6 alin.2. În ceea ce privește calitatea de scenarist pretinsă de reclamantă, prin motivele de apel s-a adus o interpretare eronată considerentelor instanței de fond referitoare la proba acestui statut prin înfățișarea scenariului în posesia căruia reclamanta a susținut permanent că se află. Referindu-se la forma concretă de exprimare a operei pretins realizate, contrar susținerilor apelantei, Tribunalul nu a asimilat condiția perceptibilității într-o formă sesizabilă senzorial, cerută pentru existența unei opere protejabile , cu suportul material, astfel încât, în lipsa acestuia din urmă, nu ar fi întrunită cerința de protecție a operei. Instanța de fond a arătat că, în contextul nedepunerii la dosar a scenariului, reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condițiilor prevăzute de art . 7 din lege, constatare pe care Curtea o apreciază ca legală, din perspectiva dispozițiilor art . 1169 Cod civil, potrivit cărora oricine face o propunere în fața instanței este ținut să o dovedească. Pe acest temei, ceea ce ar fi trebuit să probeze reclamanta nu este existența scenariului, astfel cum se pretinde prin motivarea căii de atac, reproșându-se instanței de fond că nu a recurs la alte mijloace de probă pentru stabilirea acestei situații de fapt, ci conținutul scenariului, respectiv existența unei opere originale, prezentate într-o formă de exprimare care să o facă perceptibilă publicului. Nu este vorba despre vreo formă scrisă ad probationem pentru a fi necesară înfățișarea scenariului, protecția fiind asigurată de vreme ce opera a beneficiat deja de reprezentare publică sub o formă dramatico-muzicală, neputându-se contesta aptitudinea scenariului de a fi exteriorizat într-o manieră suficientă de exprimare. În absența acestuia, însă, probațiunea presupusă de dovedirea celeilalte cerințe relative la originalitate este îngreunată, devenind practic imposibil pentru reclamantă să dovedească măsura în care textul pe care s-a bazat opera dramatico-muzicală este original, în sensul că îndepărtarea de opera preexistentă nu este formală, având drept rezultat o creație de sine-stătătoare, ce poartă amprenta personalității autorului său. Apelanta nu a dovedit, însă, că a creat o operă în sensul legii, distinctă de ansamblul spectacolului, după cum, în mod corect, a reținut prima instanță, în condițiile în care din actele dosarului, deja analizate prin prezenta hotărâre, reiese crearea unei opere unitare, cu un mesaj precis, transparent. În acest sens, calitatea și ritmul adaptării textelor cehoviene au fost impuse de concepția spectacolului ca întreg; intriga, limbajul nu au sens decât prin raportare la dansurile și muzica ce le însoțesc, punându-se reciproc în valoare, chiar dacă preluarea textului originar este fidelă, fapt ce rezultă din caietul-program al spectacolului. Considerente similare au fost reținute și în legătură cu costumele asupra cărora reclamanta pretinde, de asemenea, dreptul de autor, în condițiile în care este evidentă calitatea acestora de simbol, atașată tradițiilor comunității pe care spectacolul și-a propus să le valorifice. Prin fișa de aplicație depusă la Consiliul Britanic, s-a menționat includerea în proiect a portului tradițional, fapt firesc în contextul mesajului spectacolului, prin prisma căruia nu vor fi primite susținerile reclamantei referitoare la originalitatea costumelor. Folosirea pieselor de îmbrăcăminte servește la sublinierea mesajului, care trebuie să fie lesne de înțeles și într-o formă perceptibilă și vizual, nefiind credibilă o alăturare nepotrivită, lipsită de armonie, între vestimentația spectacolului și dansuri ori muzică tradiționale, cu sugerarea îndeletnicirilor cotidiene într-un tipar arhetipal de comunitate. Apelanta se exprimă în termeni similari prin motivele de apel, însă pentru a susține caracterul original al costumelor, cu referire la textura materialului, croială, culori, accesorii: opțiunile creatoarei în privința acestora reflectă, mai degrabă, necesitatea încadrării în concepția de ansamblu a spectacolului, ce prezintă aspectul unei restricții, mai puțin al unei încurajări a spiritului creator al costumierului. Faptul că sunt sugestive și au menirea de a introduce spectatorul în atmosfera operei dovedesc, contrar celor pretinse de reclamantă, că nu se îndepărtează prea mult de realitate, în caz contrar, vestimentația nefiind credibilă, exista riscul antrenării unui eșec al întregului proiect. În contextul situației de fapt reținute, o expertiză etnografică, pentru determinarea deosebirilor dintre costumele de scenă și cele tradiționale, nu ar fi fost concludentă. Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta, invocând următoarele critici: 1. Instanța de apel a reținut în mod greșit că opera creată este una colectivă, încadrându-se în prevederile art . 6 din Legea nr . 8/1996. În realitate, nu se poate vorbi în speță despre operă colectivă cum este exemplul ziarelor, dicționarelor, enciclopediilor, etc ., ci despre o operă comună divizibilă. Aceasta, deoarece opera este rezultatul unei activități creatoare comune a mai multor persoane, este o operă unitară care presupune schimbul de idei și eforturi de adaptare a aportului individual la aportul celorlalți, este creată în aceeași unitate de timp, iar contribuția fiecărui autor poate fi individualizată. Dacă nu ar fi așa, s-ar ajunge la însăși negarea calităților de scenarist, coregraf, scenograf, creator al costumelor, etc ., în orice operă dramatică muzicală, contribuțiile acestora considerându-se absorbite într-un tot, fără a se putea atribui vreun drept distinct fiecăruia. Fiind o operă comună divizibilă și nu una colectivă, nu se poate reține că autor al operei este persoana juridică din inițiativa sub responsabilitatea și sub numele căruia a fost creată. 2. Instanța de apel reține că opera dramatico-muzicală trebuie calificată ca o operă colectivă, deoarece nu există vreo reglementare a regimului aplicabil a acestei opere, așa cum se întâmplă de exemplu în cazul operelor audio-vizuale. În realitate, în lipsa unor dispoziții exprese, ele trebuie calificate conform normelor generale aplicabile, or operele dramatico-muzicale se încadrează fără îndoială în prevederile art . 5 din Legea nr . 8/1996.

În conformitate cu prevederile art . 3 alin. 1 din Legea nr . 8/1996, este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera, astfel că nu pot fi prezumate autori persoanele juridice sub numele cărora opera a fost adusă pentru prima dată la cunoștința publicului așa cum se reține în mod eronat de către instanța de apel prin aplicarea prezumției.

În conformitate cu prevederile art . 16 din Legea nr . 8/1996 constituie obiect al dreptului de autor și operele derivate. Instanța de apel reține că nu se poate stabili dacă opera creată trebuie protejată, având în vedre că nu se poate stabili în ce măsura a fost adusă o contribuție creatoare. Or, atât timp cât s-a creat o operă distinctă plecând de la alte opere originale, ne aflăm în prezența unei opere derivate, fără ca instanța să poată analiza valoarea ei.

Instanța a reținut că nu s-au încălcat drepturile morale ale apelantei reclamante în spectacolul susținut la Odorheiul Secuiesc, deoarece s-au folosit toate dansurile din spectacolul Visul Tradafirii și fragmente din textele cotidiene folosite în acesta, însă într-o altă ordine, iar esența spectacolului constă într-o anumită manieră de îmbinare, printre altele a elementelor de dans tradițional a folclorului cu piese cehoviene, iar prezentarea separată a acestora nu are nicio legătură cu opera protejată și nu este de natură a constitui o încălcare a dreptului la nume al reclamantei. Din probele administrate, a rezultat însă că s-au prezentat exclusiv fragmente din spectacol, în aceeași manieră și urmărindu-se același efect și în consecință, au fost încălcate drepturile morale ale reclamantei, respectiv dreptul la menționarea numelui autorului și dreptul la integritatea operei. În ceea ce privește costumele realizate, nu se poate reține că la acea dată pârâta nu se mai afla în posesia lor, având în vedere că Primăria Jurilovca îndeplinea doar rolul unui detentor precar pentru aceste costume.

Cu privire la scenariu, instanța reține că apelanta nu a dovedit că a creat o operă distinctă de ansamblul spectacolului. Or, legea nu pretinde ca prestația divizibilă a fiecărui autor în cadrul unei opere comune să fie dovedită separat pentru a putea fi protejată. Se pretinde exclusiv aducerea operei la cunoștința publicului pentru ca fiecare autor să poată pretinde recunoașterea contribuției sale și valorificarea separată a dreptului său.

Referitor la costume, se menționează calitatea acestora de simbol și faptul că sunt realizate într-o manieră stilizată, servind la sublinierea mesajului, dar nu se recunoaște nici un merit al reclamantei în crearea acestor costume. Cu alte cuvinte, se decide că stilizarea a fost generată de necesitatea încadrării în concepția de ansamblu a spectacolului, or tocmai acest fapt denotă originalitate și creativitate. În realitate, instanța judecă valoarea operei rezultate, lucru pe care legea îl interzice, operele fiind egal protejate.

Se menține de asemenea, hotărârea instanței de fond care a considerat opera ca fiind creată în temeiul unui contract de muncă. În realitate, legea prevede în mod expres necesitatea încheierii contractului de concesiune care trebuie să conțină sub sancțiunea nulității anumite clauze. Chiar dacă ar fi posibilă cesiunea tacită în cadrul unui contract de muncă conform regulilor generale, obiectul cesiunii ar trebui să se afle în circuitul civil, or, în cazul cesiunii drepturilor de autor nu pot fi considerate în circuitul civil operele pentru care autorul nu și-a manifestat voința de a le transmite. Recurenta a solicitat admiterea recursului, precum și admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată. În recurs, recurenta a depus la dosar ca înscris nou, copia deciziei civile nr . 392 A din 15 noiembrie 2005 a Curții de Apel București - secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Intimata Comunitatea Rușilor Lipoveni din România nu a depus la dosar întâmpinare, însă cu ocazia dezbaterilor din data de 5 mai 2006, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Recurenta nu a structurat motivele de recurs și nu le-a încadrat în drept, dar o parte din criticile formulate pot fi încadrate în dispozițiile art . 304 C. pr . civ ., în redactarea în vigoare la data pronunțării deciziei atacate. 1. Primele trei critici se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art . 304 pct . 9 C. pr . civ și se referă la greșita calificare a operei -constând în spectacolul „Visuri trandafirii” - ca fiind operă colectivă, și nu operă comună, ceea ce atras identificarea greșită a titularului drepturilor de autor asupra operei și aplicarea în consecință a dispozițiilor art . 6 alin. 2 din Legea nr . 8/1996. Într-adevăr, pentru a stabili care este titularul drepturilor de autor cu privire la operă în ansamblul său, respectiv dacă reclamanta are sau nu această calitate, care să o îndreptățească la a reclama încălcarea dreptului de exploatare a operei, instanțele au procedat mai întâi la calificarea operei. În acest sens, corect s-a reținut că spectacolului „Visuri trandafirii” nu-i sunt aplicabile dispozițiile capitolului VIII din Legea nr . 8/1996, referitor la operele audiovizuale, care se referă la aceste opere ca fiind comune, prin trimitere la dispozițiile art . 5 din lege. Art . 64 din capitolul menționat definește opera audiovizuală ca fiind opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând într-o succesiune de imagini în mișcare, însoțite sau nu de sunete. Cum spectacolul „Visuri trandafirii” nu este o operă audiovizuală în sensul art . 64, calificarea sa ca operă comună sau colectivă a avut în vedere însușirile cerute de lege pentru fiecare din cele două categorii de opere. Din acest punct de vedere, corect a stabilit instanța de apel că spectacolul îmbină mai multe contribuții, corespunzătoare diferitelor componente ale acestuia, conceput ca o îngemănare a elementelor de limbaj, sunet, mișcare, recuzită într-o formulă artistică neechivocă în privința mesajului propus a fi transmis. De asemenea, dată fiind natura operei - dramatico-muzicală - niciunul dintre coautori nu poate reclama un drept distinct asupra ansamblului operei create. Recurenta susține că ea este cea care a creat scenariul, costumele și a regizat spectacolul. Chiar în ipoteza în care s-ar fi dovedit că a avut toate aceste contribuții la crearea spectacolului, recurenta nu poate pretinde un drept distinct asupra întregului operei, care înglobează și alte contribuții și care formează un tot, conform dispozițiilor art . 6 alin. 1 din Legea nr . 8/1996. Aceste trăsături diferențiază opera colectivă de cea comună, care este tot rezultatul unei colaborări, dar cu privire la care art . 5 din lege se limitează a preciza că este opera creată de mai mulți coautori, în colaborare. Având în vedere calificarea spectacolului „Visuri trandafirii” ca fiind operă colectivă, în mod legal instanța a aplicat dispozițiile art . 6 alin. 2 din Legea nr . 8/1996, conform cărora, în lipsa unei convenții contrare, dreptul de autor asupra operei colective aparține persoanei fizice sau juridice din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele căreia a fost creată. În speță, calitatea de autor al operei aparține pârâtei, care întrunește condițiile prevăzute de textul de lege menționat, neexistând o convenție contrară. Nu numai că nu există o convenție contrară, dar recunoașterea acestei calități corespunde și clauzei cuprinse în art . 7 alin. 1 anexa II din contractul de finanțare a proiectului, conform căreia proprietatea, posesia și drepturile de proprietate industrială și intelectuală asupra rezultatelor proiectului, ca și rapoartele și orice alte documente referitoarea la acesta, trec asupra beneficiarului C.R.L.R . Cererea de finanțare adresată Consiliului Britanic a fost formulată de C.R.L.R ., iar coordonatorul de proiect a fost recurenta Ecaterina Ivan, care a cunoscut clauzele acestui contract. Prin urmare, recurenta nu se poate adresa justiției pentru a reclama dreptul exclusiv de exploatare a operei, drept pe care nu-l are și care aparține pârâtei. 2. Critica referitoare la greșita evaluare a operei derivate, în condițiile în care legea nu permite o asemenea evaluare, este, de asemenea, nefondată . În primul rând, trebuie observat că instanțele au recunoscut spectacolului în ansamblu calitatea de operă protejată, încadrabilă în dispozițiile art . 7 lit . d din Legea nr . 8/1996. Referirile instanței de apel la exigențele pe care trebuie să le întrunească o operă derivată pentru a beneficia de protecție sunt făcute în contextul în care recurenta solicită recunoașterea calității de autor al scenariului. Sub acest aspect, nu poate fi primit punctul de vedere al recurentei conform căruia simpla creare a scenariului pornind de la două piese de teatru preexistente asigură scenariului statutul de operă protejată. Aceasta, deoarece și opera derivată este supusă acelorași exigențe ca și opera originară, legea nefăcând nicio distincție referitoare la condițiile protecției. Astfel, și opera derivată trebuie să întrunească cerința originalității, cum corect a reținut instanța de apel. Contrar susținerilor recurentei, această instanță nu a cenzurat valoarea artistică a scenariului, după cum nu a negat aptitudinea acestuia de a fi adus la cunoștință publică. Ceea ce a arătat curtea de apel, menținând soluția tribunalului a fost faptul că reclamanta nu a reușit să probeze conținutul acestui scenariu, pentru ca instanța să poată verifica dacă el întrunește condiția de a fi original. Pentru aceste considerente nici criticile de nelegalitate formulate la pct . 4 și 6 în cererea de recurs nu pot fi primite. 3. Criticile formulate la pct . 5 vizează greșita interpretare a probelor și, drept urmare, greșita reținere a situației de fapt sub mai multe aspecte, însă aceste critici nu pot face obiect de analiză în recurs deoarece nu se încadrează în dispozițiile art . 304 C. pr . civ ., în redactarea în vigoare la data pronunțării deciziei. 4. În fine, criticile potrivit cărora instanțele nu au reținut inexistența unui contract de cesiune a drepturilor de autor care să legitimeze utilizarea de către pârâtă a operei sunt lipsite de suport, în condițiile în care pârâta este titularul drepturilor patrimoniale de autor. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va menține decizia atacată și va respinge recursul ca nefondat . In baza art . 274 C. pr . civ . Înalta Curte o va obliga pe recurentă la plata sumei de 3 000 RON cheltuieli de judecată către intimata C.R.L.R .