ÎCCJ, decizie (scj.ro #82110)

Drept

de autor. Operă derivată. Traducerea și publicarea unei lucrări prin încălcarea

dreptului de autor acordat prin contract de licență exclusivă acordat unei alte

edituri.

Cuprins

pe materii.

Dreptul proprietății intelectuale. Operă

derivată. Traducerea și publicarea unei lucrări prin încălcarea dreptului de

autor acordat prin contract de licență exclusivă acordat unei alte edituri

Index

alfabetic

. Dreptul proprietății intelectuale.

-

Operă derivată.

-

Traducerea și publicarea unei lucrări prin încălcarea dreptului

de autor acordat prin contract de licență exclusivă acordat unei alte edituri

Legea nr. 8/1996:  art. 7 și art. 8

Potrivit art. 7 și art. 8 din Legea nr. 8/1996

privind

dreptul de autor și drepturile conexe,

constituie obiect al

dreptului de autor, atât operele originale de creație intelectuală cât și

operele derivate, cum sunt traducerile.

Utilizarea operei de creație intelectuală, înțelegând prin

aceasta și dreptul de a realiza o operă derivată și de a o edita în condițiile art.

48 din lege, se poate realiza numai cu acordul autorului operei sau persoanei

căreia i-a fost transmis  dreptul de autor.

Totodată, beneficiază de protecția Legii nr. 8/1996 și operele

realizate anterior intrării sale în vigoare ( art. 149 ).

Î.C.C.J.,

Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 3362 din 30 martie

2006.

La 14 ianuarie 2002 reclamanta S.C. H. S.A. București a chemat

în judecată pe pârâta S.C. G. SRL Cluj, cerând să se constate că este titulara

exclusivă a dreptului de traducere, reproducere și difuzare a operei literare

„Sein und zeit” („Fire și timp”) având ca autor pe Martin Heidegger și că

pârâta a încălcat aceste drepturi.

Ca atare, solicită ca pârâta să fie obligată să înceteze, de îndată,

tipărirea și comercializarea acestei opere,  să retragă de pe piață toate

exemplarele lucrării pe care le-a tipărit sub sancțiunea plății de daune

cominatorii de 100 milioane de  lei/zi de întârziere precum și să fie obligată

să îi predea, în vederea distrugerii, toate exemplarele tipărite.

Totodată, reclamanta a cerut să se încuviințeze publicarea

hotărârii judecătorești de admitere a cererii pe cheltuiala pârâtei.

În motivarea cererii reclamanta arată că a încheiat la data de

11 ianuarie 1995 cu societatea germană M.N.V.G. & Co.KG un contract prin

care i s-a acordat o licență exclusivă de publicare în limba română a lucrării,

pe o perioadă de 48 de luni prelungite cu încă doi ani, convenție în baza

căreia a încheiat un contract de traducere a lucrării cu domnul G.L..

Arată reclamanta că în cursul anului 2001 a constatat apariția

în librăriile din întreaga țară a lucrării, tradusă și distribuită în limba

română, fără a avea un asemenea drept, de S.C. E.G. SRL Cluj, sens în care în

raport de dispozițiile art.139 din Legea nr.8/1996 se impune admiterea cererii

deduse judecății.

Pârâta nu și-a formulat apărări.

Prin sentința civilă nr.83 din 11 februarie 2002 Tribunalul

București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ a admis acțiunea

astfel cum a fost formulată.

În motivarea sentinței s-a reținut că reclamanta este titulara

exclusivă a dreptului de traducere, reproducere și difuzare în limba română a

operei „Sein und zeit” de Martin Heidegger, iar pârâta i-a încălcat acest

drept, caz în care, în temeiul art.139 alin.2 raportat la art.48 și urm. din

Legea nr.8/1996 se impune admiterea acțiunii.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, invocând necompetența

teritorială a Tribunalului București de a soluționa cauza, iar pe fondul

procesului  nelegalitatea hotărârii, susținând că numai  printr-o interpretare

eronată a clauzelor contractuale, prima instanță a  reținut că reclamanta ar

avea exclusivitate cât privește dreptul de a traduce, reproduce și difuza opera

în litigiu, prin contractul invocat aceasta dobândind doar „licența exclusivă

pentru publicarea lucrării”.

Susține pârâta că a procedat la publicarea operei în baza

acordului dat de  Editura V.C., care a publicat opera completă a autorului  și

are drepturi asupra acesteia, caz în care, în mod eronat s-a reținut că ar fi

încălcat dreptul dobândit de reclamantă cu consecința admiterii acțiunii.

Prin decizia civilă nr.27 din 24 ianuarie 2003 Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă a respins apelul ca nefondat.

În motivarea deciziei s-a reținut că excepția necompetenței

teritoriale a Tribunalului București nu poate fi primită întrucât nu a fost

invocată în termenul și condițiile prevăzute de art.118 și art.136 Cod

procedură civilă, anume în fața primei instanței și până la prima zi de

înfățișare.

Cât privește fondul procesului, instanța a reținut că apelanta,

prin probatoriul administrat nu a dovedit că ar fi avut acordul titularului

dreptului de autor pentru traducerea, reproducerea și difuzarea lucrării,

respectiv că Editura V.C. ar fi titulara unui astfel de drept pe care  i l-ar

fi transmis în mod valabil, caz în care sentința primei instanțe este legală și

temeinică.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta invocând

incidența art.304 pct.9 și 10 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului pârâtul reiterează apărarea privind

greșita interpretare de către instanțele de fond a clauzelor contractului în

baza căruia reclamanta pretinde că a dobândit un drept de exclusivitate cu

privire la opera în litigiu și afirmă  că atâta timp cât a avut acordul

domnului Hermann Heidegger, fapt dovedit cu înscrisurile depuse era

îndreptățită să traducă și să publice lucrarea.

Recurenta a mai susținut că opera în litigiu, fiind publicată

în anul 1990, nu beneficiază de protecția prevăzută de Legea nr. 8/1996 pentru

ca, în finalul recursului, să afirme, în contradicție cu prima parte a

recursului că în speță erau incidente dispozițiile art.147 din Legea nr.8/1996.

Analizând criticile recurentei Înalta Curte constată că nu pot

fi primite pentru următoarele considerente:

Opera de creație intelectuală este recunoscută și protejată,

potrivit art.1 alin.2 din Legea nr.8/1994 iar, potrivit art.7 și art.8 din lege

constituie obiect al dreptului de autor, atât operele originale de creație

intelectuală cât și operele derivate, cum sunt traducerile.

Utilizarea operei de creație intelectuală, îțelegând prin

aceasta și dreptul de a realiza o operă derivată și de a o edita în condițiile art.

48 din lege, se poate realiza numai cu acordul autorului operei sau persoanei

căreia i-a fost transmis, în condițiile legii, dreptul de autor.

Or, în speță, titularul dreptului de autor asupra operei „Sein und

zeit” este Herman Heidegger, administrator al moștenirii autorului acesteia

Martin Heidegger aspect necontestat de către părțile litigante.

Potrivit memorandumului privind contractul încheiat   la 11

ianuarie 1995 Max Niemeyer, Verlog GmbH & Co. KG, Tubingen, societate care

are consimțământul proprietarului operei,  a acordat reclamantei „licență

exclusivă pentru publicarea în copertă și/sau pe hârtie, în limba română a lucrării

intitulate – Martin Heidegger– Sein und Zeit” pe o durată de timp, în

condițiile patrimoniale prevăzute în contract în baza căruia editura românească

a încheiat , la data de 20 februarie 1996, contract de editare-traducere a

lucrării cu autorul G.L.

În baza contractului menționat, proprietarul operei a cedat

reclamantei, adică a editorului și dreptul de a autoriza traducerea și

adaptarea operei, în sensul art. 49 din lege, stipulându-se, în mod expres că

„traducerea lucrării va fi efectuată cu bună credință și acuratețe.........”.

Așa fiind, cum reclamanta a dobândit un drept protejat de Legea nr. 8/1996,

anume drept exclusiv de a publica, în România, lucrarea tradusă în limba română

și, cum pârâta a tradus și distribuit pe piață lucrarea fără a avea un asemenea

drept, în mod just, instanțele de fond au reținut că reclamanta justifica

interes în promovarea cererii deduse judecății, sub acest aspect fiind irelevant

faptul că proprietarul operei, la rândul său, nu a înțeles să o acționeze în

judecată pentru despăgubiri.

În baza contractului menționat, proprietarul operei a cedat

reclamantei, adică editorului și dreptul de a autoriza traducerea și adaptarea

operei, în sensul art. 49 din lege, stipulându-se, în mod expres, că

„traducerea lucrării va fi efectuată cu bună credință și acuratețe......”. Așa

fiind, cum reclamanta a dobândit un drept protejat de Legea nr. 8/1996, anume

dreptul exclusiv de a publica, în România, lucrarea tradusă în limba română și,

cum pârâta a tradus și distribuit pe piață lucrarea fără a a vea acest drept,

în mod just, instanțele de fond au reținut că reclamanta justifica interes în

promovarea cererii deduse judecății, sub acest aspect, fiind irelevant faptul

că proprietarul operei, la rândul său, nu a înțeles să o acționeze în judecată

pentru despăgubiri.

Apărarea pârâtei, reinterată prin recurs, în sensul că, ar fi

dobândit dreptul de traducere și de publicare asupra operei în litigiu, de la

titularul drepturilor de autor, Martin Heidegger nu poate fi primită pentru

următoarele considerente:

Prin înscrisurile depuse la dosar rezultă că, într-adevăr,

pârâta a purtat o corespondență cu Herman Heidegger, fără însă ca, din

cuprinsul înscrisurilor invocate prin recurs să rezulte că acesta și-ar fin dat

acordul privind traducerea și publicarea de către aceasta a operei.

Dimpotrivă, în cuprinsul  corespondenței relevante în cauză, Hermann

Heidegger, arată că „ceea ce a negociat editura mea germană Niemeyer a avut

întotdeauna deplinul meu acord” și că editura sa  Niemeyer, precum și alte

edituri, trebuie să respecte contractele încheiate între ele și nu înțelege să

intervină în conflictul ivit între editurile românești

Așa fiind, cum însuși proprietarul recunoscut al operei își

manifestă acordul pentru contractul încheiat de Editura  sa Niemeyer cu Editura

Humanitas București și cum pârâta nu poate prezenta un contract valabil încheiat

cu acesta sau cu o altă editură căruia proprietarul să-i fi conferit dreptul de

a utiliza opera,  în mod corect instanțele de fond au reținut că aceasta se

face vinovată de încălcarea dreptului dobândit de reclamantă, cu consecința

obligării la plata de despăgubiri.

Pentru considerentele de fapt și de drept arătate, recursul

dedus judecății este nefondat și a fost respins ca atare.

Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere că, potrivit art.

149 alin. 2 din lege, beneficiază de protecția acestei legi și operele

realizate anterior intrării sale în vigoare, în condițiile prevăzute de alin.

1, iar dispoziția art. 147, invocată în recurs, nu se aplică raportului dedus

judecății în prezenta cauză.