ÎCCJ, decizie (scj.ro #133346)

Cuprins pe materii :

Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor.

Index alfabetic :

operă derivată

-operă științifică

-traducere

-contrafacere

Legea nr. 8/1996, art. 13, art. 139

Autorul unei traduceri este constrâns să respecte opera originală, astfel încât libertatea sa în elaborarea lucrării poate consta doar în alegerea metodei de traducere, fie prin relativa îndepărtare de original, fie prin conservarea deplină a acestuia și, în consecință, în utilizarea mijloacelor adecvate acestui scop. Mai mult, însăși alegerea metodei este limitată de natura operei originale și de stilul autorului, fiind evident că traducerea unei opere științifice nu permite o libertate la fel de mare în abaterea de la textul tradus față de o operă literară, de exemplu. Fidelitatea redării textului poate fi chiar o exigență impusă de caracterul didactic sau chiar tehnic al lucrării științifice traduse și de stilul inerent unei asemenea opere.

Drept urmare, în situația unor traduceri succesive ale unor opere științifice, asemănările sunt inevitabile, mai ales dacă se impune redarea cu rigoare a lucrării principale, context în care contrafacerea există doar în cazul unei copieri servile a primei traduceri, cu ignorarea de către traducător a textului original.

Preexistența unei traduceri, ca operă derivată, a unei opere originale, nu este o dovadă în sine că o traducere ulterioară a aceleiași opere nu poate fi decât o copie a primeia, deoarece, în acest caz, s-ar confunda în mod inadmisibil fapta ilicită a copierii cu fapta ilicită de realizare a unei opere derivate fără consimțământul autorului operei originale și, implicit, opera principală cu opera derivată.

Calitatea de autor al traducerii conferă doar prerogativele prevăzute de lege în legătură cu această operă derivată și, cât timp este permisă noua traducere, iar lucrarea tradusă este o operă științifică ce are un caracter didactic, asemănările între traduceri nu pot fi evitate, pretenția contrară a primului traducător constituind o arogare nejustificată a dreptului de autorizare a altor traduceri ale aceleiași opere.

Astfel că este justificată însușirea de către instanță a opiniei specialistului ce a analizat lucrarea pârâtului nu numai prin comparație cu opera reclamantei, semnalând diferențele, dar și prin raportare la opera tradusă, inclusiv la variantele lingvistice diferite folosite de părți, precum și înlăturarea opiniei acelui specialist care a identificat exclusiv asemănările dintre lucrările părților

Secția I civilă, decizia nr. 631 din 18 martie 2016

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 14.02.2013, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâții B. și SC C. SRL, solicitând: să se constate că a dobândit dreptul de autor reglementat în art. 8 lit. a) din Legea nr. 8/1996 asupra traducerii din anul 1975 a lucrării „Istoria artei”, cu acordul autorului operei originale; să se constate că pârâtul B. a publicat în anul 2012 la editura SC C. SRL traducerea reclamantei din 1975, pretinzându-se autorul lucrării, deși aceasta este o reproducere exactă a traducerii; să fie obligați pârâții să retragă de pe piață și de la comercializare lucrarea editată de SC C. SRL, tipărită în 2012, plagiată de pârâtul B.; să sisteze pe viitor tipărirea și difuzarea lucrării plagiate și oferite spre comercializare; să se dispună publicarea dispozitivului hotărârii într-o publicație de largă circulație, în sarcina pârâților sau să fie autorizată reclamanta să facă acest lucru pe cheltuiala acestora; să se constate că prin fapta lor, pârâții au prejudiciat-o material și moral pe reclamantă și să fie obligați în solidar la repararea acestui prejudiciu și la plata de despăgubiri materiale în cuantum de 50.000 lei și daune morale în cuantum de 30.000 lei.

Prin cererea de chemare în garanție a pârâtului B., pârâta SC C. SRL a solicitat ca, în cazul în care instanța va aprecia că traducerea al cărei autor este pârâtul reprezintă un plagiat al traducerii efectuate de reclamantă, să se dispună obligarea doar a pârâtului B. la acoperirea oricăror daune acordate reclamantei, dar și la plata prejudiciilor aduse pârâtei dacă se va dispune retragerea de pe piață și de la comercializare a lucrării pârâtului și/sau sistarea tipăririi și difuzării acesteia.

Prin sentința civilă nr. 181 din 10.02.2015, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei și a respins, în consecință, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC C. SRL; a respins ca neîntemeiată cererea pârâtului B. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut următoarele:

Justificarea calității procesuale a reclamantei rezultă din dispozițiile art. 8 din Legea nr. 8/1996, care prevede că traducerile, ca opere derivate, constituie obiect al dreptului de autor, astfel cum acesta este definit de art. 7 din același act normativ. Potrivit dispozițiilor art. 139 alin. (1) din actul normativ de referință, titularii drepturilor recunoscute și protejate prin prezenta lege pot solicita instanțelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora și pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat. Ca urmare, dat fiind specificul acțiunii în speță, cererea este admisibilă.

În ceea ce privește fondul cauzei, prin raportare la concluziile formulate de cei trei specialiști a căror opinie a fost solicitată în cauză, tribunalul reținând că traducerea realizată de pârâtul B., pornind de la a XVI-a ediție, 1994, în limba franceză, a operei „The Story of Art” a autorului E.H.G. nu este un plagiat și nici o lucrare elaborată prin copierea în tot sau în parte a traducerii aceleiași opere, realizată de reclamanta A., apărută la Editura X., în anul 1975, care a pornit de la textul în limba engleză a celei de-a XII-a ediții.

Tribunalul a reținut că textele comparate se deosebesc prin structură și întindere, reflectând în primul rând deosebirile dintre edițiile traduse, ediția mai recentă fiind substanțial adăugită. Asemănările constatate între cele două variante românești rezultă din faptul că se referă la aceleași lucruri, folosind aceiași termeni de specialitate, aceleași referințe culturale, aceleași construcții gramaticale. S-a reținut, totodată, că textul original francez și cel englez sunt foarte apropiate, iar natura textului, care nu este unul de ficțiune, impune o traducere cât mai fidelă, neputând constitui temeiul unei acuzații de plagiat faptul că sunt folosiți aceiași termeni de specialitate din domeniul istoriei artei și al tehnicilor întrebuințate în diversele arte, astfel cum se argumentează în cuprinsul celei de-a treia opinii.

Astfel cum s-a detaliat și argumentat în cadrul celei de-a doua opinii, când se compară și se analizează traduceri în aceeași limbă este o eroare să se procedeze doar la compararea pură și simplă a traducerilor, în speță în limba română, fără a se lua în calcul originalul care a fost folosit ca suport, în speță versiunea în engleză și versiunea în franceză, raportul dintre versiunea franceză și cea engleză și fără a se ține cont de caracterul didactic, științific, uneori chiar tehnic al operei originale.

În cadrul primei opinii, concluzia de plagiat este întemeiată pe argumentul că pârâtul a preluat fraze, propoziții, expresii din traducerea realizată de A., inversând doar unele cuvinte, renunțând la altele, pentru a da impresia realizării unei alte traduceri. Tribunalul a înlăturat acest argument, cu observația, amănunțit expusă și analizată în cuprinsul celei de-a doua opinii, că anumite expresii prezente atât în versiunea franceză, cât și în cea engleză, corespondente între ele, nu se puteau traduce altfel, dată fiind existența unor cuvinte sau expresii tehnice în ambele versiuni, în timp ce diferențele exprimă concepția redacțională a pârâtului, iar nu un efect de inversare a unor termeni.

În concluzie, tribunalul a apreciat că pârâtul B. nu a plagiat traducerea operei „Istoria artei” de E.H.G., realizată de reclamanta A., traducere apărută la Editura X., în anul 1975, nefiind

astfel incidente prevederile art. 139 din Legea nr. 8/1996.

Prin decizia nr. 402 din 23.09.2015, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței menționate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a înlăturat critica referitoare la interpretarea greșită a art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, prin respingerea acțiunii, cu toate că a fost recunoscută calitatea de autor și a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active.

Admiterea acțiunii în temeiul textului menționat presupune, pe lângă constatarea drepturilor de autor aparținând reclamantei, și dovedirea încălcării acestora, iar în final, producerea unui prejudiciu.

Or, ulterior justificării calității procesuale active, instanța a procedat la analiza fondului, respectiv a temeiniciei pretențiilor reclamantei, constatând că traducerea efectuată de pârât nu reprezintă o contrafacere a traducerii efectuate de reclamante și că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 pentru acordarea despăgubirilor în lipsa încălcării drepturilor reclamantei.

Împrejurarea că pârâtul a tradus după varianta în limba franceză a operei originale nu are consecințe asupra calității acestuia de autor al operei derivate.

S-a considerat ca nefiind fondată critica privind înlăturarea fără motivare de către tribunal a concluziilor specialistului D., această afirmație fiind contrazisă de considerentele hotărârii criticate. Prima instanță a expus motivele pentru care nu a ținut seama de opinia în sensul existenței plagiatului la care a ajuns D., argumentând pe larg, prin prisma explicațiilor oferite de toți cei trei specialiști a căror opinie a fost solicitată în cauză de instanță, concluzia inexistenței încălcării dreptului de autor al reclamantei.

Tribunalul a înlăturat concluziile specialistului D. motivând că, în elaborarea opiniei sale, aceasta s-a limitat la compararea traducerilor în limba română realizate de părți, fără a identifica originalul utilizat ca suport, respectiv versiunea în limba engleză și cea în limba franceză, aceasta din urmă fiind folosită de pârât, aspect ce nu este contestat de apelantă, așa cum rezultă din conținutul cererii de apel. Totodată, tribunalul a reținut că în exprimarea opiniei sale, specialistul D. nu a ținut seama de caracterul didactic, științific, uneori tehnic al operei preexistente. Argumentul în susținerea plagiatului este că pârâtul, preluând fraze, propoziții, expresii din traducerea reclamantei, a inversat unele cuvinte și a renunțat la altele, pentru a da impresia că a realizat o traducere nouă. Acest argument a fost înlăturat de prima instanță, ținând seama de opinia specialistei E., care a constatat că pârâtul a folosit pentru traducere varianta în limba franceză, opinie amplu argumentată, explicațiile însoțite de exemple fiind convingătoare în sensul inexistenței plagiatului, specialista identificând cauzele asemănării celor două traduceri, fără a se contura însă încălcarea dreptului de autor al reclamantei.

De altfel, apelanta s-a rezumat la a afirma reaua credință și părtinirea specialiștilor, fără a dezvolta motivele care să susțină netemeinicia celor reținute în sentință, pentru ca instanța de control judiciar să procedeze la examinarea acestora în mod concret și punctual. Apelanta a susținut că pârâtul a practicat procedeul schimbării topicii, însă nu a adus critici situației de fapt stabilite de prima instanță în sensul că anumite expresii prezente atât în versiunea franceză, cât și în versiunea engleză, corespondente între ele, nu puteau fi traduse altfel, datorită caracterului tehnic al acestora.

Instanța de apel a reținut că genul lucrării este un reper în aprecierea contribuției creatoare a traducătorului or, în cauză, este vorba despre o operă de specialitate, ce presupune un stil limpede, exact, informativ, ce nu permite generarea de idei sau interpretări noi.

Tribunalul  nu a reținut că traducerea pârâtului a fost dublă, ci că ediția tradusă de acesta a fost adăugită, ca urmare a adăugării unui nou capitol, fiind, de altfel, irelevantă lungimea textului, atâta vreme cât din conținutul acestuia nu rezultă încălcarea drepturilor de autor ale reclamantei.

Susținerea potrivit căreia exista obligația editurii de a solicita reclamantei completarea traducerii din 1975, precum și cea de consemnare în cuprinsul noii traduceri că opera a mai beneficiat de traducere în limba română este nefondată, întrucât legea nu condiționează publicarea unei opere derivate de obținerea acordului altor titulari de drepturi de autor ai altor opere derivate din aceeași operă preexistentă.

Calitatea de operă derivată a traducerii realizate de reclamantă, operă originală ce constituie obiect al dreptului de autor, susținută de apelantă cu expuneri din doctrină și jurisprudență, calitate ce, de altfel, nu a fost contestată, nu împiedică realizarea altor traduceri ale operei preexistente. Apelanta susține fără temei, față de faptul că nu deține drept exclusiv de autorizare a traducerii operei în limba română, că în calitate de prim traducător în limba română a operei „The Story of Art” este îndreptățită să interzică efectuarea unor alte traduceri ale aceleiași opere.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru

nelegalitate

.

Prin motivele de recurs depuse la data de 2.12.2015, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ., susținându-se, în esență, următoarele:

Au fost încălcate prevederile legale la momentul desemnării specialiștilor.

Cu toate că instanța s-a adresat corpului experților pentru comunicarea unei liste cu mai mulți specialiști, din care să se desemneze doi specialiști, pentru fiecare parte, întrucât nu s-a primit această listă, pentru a nu se mai tergiversa cauza, s-a propus desemnarea de către părți a specialiștilor.

În același timp, în mod greșit s-a încuviințat un specialist nu numai reclamantului și pârâtului, dar și chematului în garanție, deși cel din urmă participa în cauză în favoarea pârâtului.

Cu alte cuvinte, deși sunt două părți, în proces, reclamant și pârât, acesta a beneficiat incorect de doi specialiști, ceea ce a creat o inechitate de tratament, care încalcă principiul constituțional al egalității părților în fata justiției prevăzut la art. 16 și 21 din Constituția României, dar și art. 48 alin. (2) din C.proc.civ.

Motivarea instanței nu cuprinde o justificare argumentată, iar motivele pe care se bazează soluția instanței sunt contradictorii.

Cu toate că instanța trebuia să stabilească în cauză dacă lucrarea pârâtului B. este reprodusă după lucrarea reclamantei A. și dacă reprezintă, astfel, un plagiat în sensul art. 4 lit. d) din Legea nr. 206/2004, încălcând dreptul de autor al reclamantei, soluția instanței de apel este motivată într-o singură frază, cea prin care a înlăturat concluziile specialistului D., celelalte 16 pagini de considerente conținând susținerile părților, scrise și orale.

Pe de altă parte, chiar instanța de apel, deși a reținut că pârâtul a tradus dintr-o versiune franceză, a reținut în același timp că pârâtul, în mod constant, a folosit corespondentul din traducerea reclamantei a cuvântului tradus în limba română, cu toate că aceeași expresie, același cuvânt, are mai multe variante sinonime în limba română potrivit dicționarului lingvistic.

Recurenta a susținut că nu reprezintă o motivare corespunzătoare a inexistenței plagiatului constatarea că specialistul propus de către pârât, E. a examinat lucrarea după o variantă franceză cu exemplificările ce se limitează la a cita expresii și cuvinte tehnice în limba franceză cu versiunea acestora în limba română, în condițiile în care reclamanta a demonstrat, fără a se limita la a reda expresii rupte din context, astfel cum a procedat specialistul menționat, că pârâtul a copiat fraze, expresii, pagini din lucrarea reclamantei.

Prin motivele de recurs depuse la data de 3.12.2015, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.proc.civ., susținându-se, în esență, următoarele:

În mod greșit, instanța de apel a considerat că lucrarea pârâtului nu ar reprezenta o contrafacere a traducerii reclamantei, atât timp cât din expertizele doamnelor F. și D. rezultă că în fiecare pagină a lucrării se află exemple care dovedesc că pârâtul a preluat propoziții întregi, inversând doar unele cuvinte pentru a da impresia că ne aflăm în fața unei alte traduceri.

În mod greșit, instanța de apel a apreciat că reclamanta nu este îndreptățită să interzică efectuarea altor traduceri ale aceleiași opere, deoarece nu deține dreptul exclusiv de autorizare a traducerii operei originare în limba română, în condițiile în care în niciunul din articolele capitolului VI al Legii nr. 8/1996 nu se prevede posibilitatea efectuării unei traduceri ulterioare primei traduceri aduse la cunoștința publicului fără acordul primului traducător.

Recurenta a susținut că traducerea pârâtului publicată în anii 2007 și 2012, apărută fără consimțământul reclamantei și fără menționarea numelui său ca prim traducător, i-a afectat imaginea și i-a adus prejudicii materiale, fiind incidente prevederile art. 252 – 257 din noul Cod civil.

Prin întâmpinare, pârâtul B. a invocat excepția nulității recursului, întrucât motivele de recurs nu conțin critici de nelegalitate, ci de netemeinicie a deciziei recurate, în condițiile în care recurenta critică nepronunțarea instanțelor asupra unui mijloc de probă și greșita apreciere a argumentelor părților, a înscrisurilor depuse, a punctelor de vedere ale specialiștilor, iar susținerea referitoare la modul de desemnare a specialiștilor a fost formulată

omisso medio

direct în fața instanței de recurs.

La termenul de judecată din 18.03.2016, la solicitarea Înaltei Curți, recurenta reclamantă a precizat, prin apărător, că forma motivelor de decurs depuse la data de 2.12.2015 este cea formulată de acesta, în calitate de reprezentant al recurentei reclamante, fiind cea care trebuie

avută în vedere în analiza recursului.

La același termen de judecată, intimatul pârât a reiterat excepția nulității recursului, ce a fost reținută spre soluționare odată cu recursul.

Examinând prioritar excepția nulității recursului invocată de către intimatul pârât, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, este de precizat faptul că au fost depuse la dosar două forme diferite ale motivelor de recurs, expediate prin poștă la date diferite, respectiv 2.12.2015 și 3.12.2015.

Cererea și motivele de recurs semnate personal de către recurenta reclamantă au depuse la data de 3.12.2015, dată aplicată pe plicul de expediere prin poștă de la adresa de domiciliu a recurentei.

Cererea și motivele de recurs depuse la data de 2.12.2015 au fost expediate prin poștă de la sediul cabinetului avocatului ce a reprezentat pe reclamantă atât în fața instanței de apel, cât și în prezenta fază procesuală, iar apărătorul recurentei a confirmat la termenul de judecată din 18.03.2016 că îi aparține semnătura de pe această formă a motivelor de recurs.

În cursul judecării apelului, reclamanta A. a solicitat comunicarea deciziei la domiciliul său, iar comunicarea deciziei pronunțate de către instanța de apel s-a realizat ținându-se cont de această manifestare de voință a părții.

În raport de data la care a avut loc actul procedural al comunicării deciziei, respectiv la 16.11.2015, termenul de 15 zile pentru declararea și motivarea recursului prevăzut de art. 301 și 303 C.proc.civ. s-a împlinit la data de 2.12.2015, și nu la data de 3.12.2015, astfel cum a susținut apărătorul recurentei, întrucât ziua de 2.12.2015 nu a fost nelucrătoare, pentru a opera prorogarea termenului în condițiile art. 101 alin. (5) C.proc.civ.

Drept urmare, doar prima formă a motivelor de recurs, atașată cererii de recurs, a fost depusă înlăuntrul termenului legal de motivare a recursului, astfel încât cea de-a doua formă, depusă cu depășirea termenului legal, nu va fi luată în considerare în analiza excepției nulității recursului, în condițiile în care nu reprezintă o simplă dezvoltare a motivelor inițiale. Astfel, pe lângă susținerea privind ignorarea, de către instanța de apel, a opiniei specialistului propus de către recurentă, susținere ce se regăsește și în forma inițială a motivelor, se invocă un motiv nou de recurs, vizând aplicarea greșită a legii în ceea ce privește nerecunoașterea dreptului exclusiv al reclamantei de autorizare a celei de-a doua traducere a operei originare, în calitate de prim traducător.

În ceea ce privește încadrarea motivelor de recurs depuse la termenul din 2.12.2015 în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C.proc.civ., se rețin următoarele:

În conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (1) C.proc.civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, respectiv prin cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, astfel cum prevede art. 303 alin. 1, termenul de recurs fiind de 15 zile de la comunicarea hotărârii, potrivit art. 301 C.proc.civ.

Absența formulării unor critici de nelegalitate care să întrunească exigențele unor motive de recurs posibil a fi analizate din perspectiva art. 304 C.proc.civ. echivalează cu nemotivarea recursului în termenul legal.

Pentru ca recursul să fie considerat ca fiind motivat, este necesară demonstrarea încălcării de către instanță a dispozițiilor legale invocate, cu referire la considerentele reținute de instanța de apel în sprijinul soluției adoptate, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului de legalitate din partea instanței de recurs.

Împrejurarea că recursul conține și susțineri care nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, fie pentru că vizează situația de fapt și probele administrate, așadar temeinicia deciziei recurate, ce nu face obiectul vreunui caz de recurs dintre cele descrise în art. 304 C.proc.civ., fie pentru că sunt formulate

omisso medio

, precum în speță, nu atrage nulitatea recursului. Această sancțiune vizează recursul în

integralitatea sa, fiind aplicabilă doar dacă nu poate fi identificată nicio critică de nelegalitate.

Dacă, însă, unul sau mai multe motive pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 304 C.proc.civ., acestea vor fi analizate, înlăturându-se doar susținerile ce nu pot fi astfel încadrate din punct de vedere juridic.

Se constată, în cauză, că recurenta a invocat, printre alte motive, insuficiența argumentării soluției adoptate de către instanța de apel, inclusiv din perspectiva criteriilor de analiză a cererii

deduse judecății.

Aceste susțineri pot fi încadrate în cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., care, de altfel, a fost explicit invocat, dar și în cazul descris de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., astfel cum se va arăta în analiza motivelor de recurs.

Atare constatare este suficientă pentru ca sancțiunea nulității recursului să nu opereze, urmând ca, în analiza motivelor de recurs, să se expună argumentele pentru care nu sunt incidente dispozițiile art. 304 C.proc.civ. în privința celorlalte susțineri ale recurentei.

Drept urmare, excepția nulității recursului este nefondată și va fi respinsă ca atare.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs, s-a susținut, în primul rând, încălcarea prevederilor legale în ceea ce privește desemnarea specialiștilor care au evaluat comparativ lucrarea reclamantei și cea a pârâtului, atât prin prisma modului concret de desemnare, cât și a numărului de specialiști desemnați pentru fiecare parte în proces.

Cu toate că recurenta a invocat explicit doar prevederile constituționale care consacră principiile egalității în drepturi a cetățenilor în fața legii și al accesului la justiție, precum și art. 48 alin. (2) C.proc.civ., se constată, din motivele formulate, că sunt avute în vedere și dispozițiile art. 201 C.proc.civ., ce reglementează numirea experților sau a specialiștilor pentru lămurirea unor împrejurări de fapt.

Întrucât a susținut încălcarea de către instanța de apel a unor dispoziții legale, recurenta a înțeles să invoce cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Înalta Curte constată că susținerile cu acest obiect vizează, de fapt, judecata desfășurată în primă instanță, în cursul căreia a avut loc desemnarea specialiștilor care și-au exprimat punctul de vedere în urma examinării comparative a lucrărilor părților, iar reclamanta, cu toate că a declarat apel împotriva hotărârii primei instanțe, nu a formulat motive de apel în legătură cu modul de desemnare a specialiștilor.

În aceste condiții, susținerile în discuție au fost formulate pentru prima dată în fața instanței de recurs și sunt inadmisibile, întrucât controlul de legalitate în această fază procesuală poate fi exercitat asupra hotărârii instanței de apel și doar în mod indirect în privința celei a primei instanțe, în limitele învestirii instanței de apel. Astfel, doar dacă reclamanta ar fi formulat critici pe acest aspect în calea ordinară de atac, ar fi fost posibilă evaluarea de către instanța de recurs a aspectului procedural invocat, prin prisma considerentelor instanței de apel.

În consecință, susținerile recurentei vor fi înlăturate ca inadmisibile, formulate fiind

omisso medio

.

În al doilea rând, recurenta a susținut că decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluția de confirmare a aprecierii tribunalului privind inexistența unei încălcări a dreptului de autor al reclamantei asupra operei reprezentate de traducerea operei „Istoria artei” de E.H.G., publicată în anul 1975 de Editura X.

Se observă, din dezvoltarea motivelor de recurs, că recurenta reclamantă, invocând prevederile art. 304 pct. 7 C.proc.civ., pune în discuție criteriile de analiză a unei cereri de natura celei formulate în cauză, ce reprezentau premisa de evaluare a pretențiilor reclamantei și a căror ignorare de către instanță ar releva nu numai interpretarea și aplicarea greșită a legii, dar și reținerea unei situații de fapt eronate, caz în care ar fi vorba despre o motivare necorespunzătoare a deciziei recurate.

În acest context, verificarea incidenței în cauză a prevederilor art. 304 pct. 7 C.proc.civ. implică determinarea respectării de către instanța de apel a înseși premisei de analiză a pretențiilor reclamantei, în aplicarea dispozițiilor legale incidente și din perspectiva art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

O asemenea verificare nu are în vedere și situația de fapt stabilită în aplicarea legii și pe baza probelor administrate, deoarece atribuțiile acestei instanțe de control judiciar sunt circumscrise verificării legalității, nu și a temeiniciei deciziei recurate. Referirea la elementele de fapt deja stabilite va fi făcută doar pentru a se verifica dacă, în contextul art. 304 pct. 7 C.proc.civ., în cuprinsul hotărârii de apel au fost inserate argumentele de fapt compatibile cu criteriile de analiză aplicabile în cauză.

Este de precizat, în prealabil, că pretențiile formulate prin cererea de chemare în judecată au vizat sancționarea faptei pârâtului B. constând în reproducerea exactă, în cuprinsul lucrării

publicate în anul 2012 de către pârâta SC C. SRL, a traducerii realizate de către reclamantă.

În același timp, reclamanta a asimilat această faptă cu aceea de plagiat, susținând pe parcursul judecății, inclusiv prin motivele de recurs, că instanța de judecată trebuia să stabilească în cauză dacă lucrarea pârâtului este reprodusă după lucrarea reclamantei și dacă reprezintă, astfel, un plagiat în sensul art. 4 lit. d) din Legea nr. 206/2004, definit drept „expunere într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode științifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menționa acest lucru și fără a face trimitere la sursele originale”.

În raport de obiectul cererii de chemare în judecată, dispozițiile Legii nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare nu sunt incidente în cauză, întrucât, pe de o parte, nu au în vedere protejarea dreptului de autor și sancționarea faptelor de încălcare a acestuia, ci reglementarea regulilor de bună conduită strict în domeniile menționate chiar în titlul legii, iar, pe de altă parte, se referă la fapte săvârșite de o anumită categorie de persoane, indicate în lege, respectiv personalul implicat în activitatea de cercetare–dezvoltare.

În condițiile în care reclamanta a pretins încălcarea de către pârât a dreptului său de autor asupra unei opere preexistente, fără a pretinde, în același timp, că pârâtul ar face parte din categoria de persoane vizată de Legea nr. 206/2004, în cauză sunt incidente exclusiv prevederile legii privind dreptul de autor și drepturile conexe, care reglementează și protejează dreptul de autor, atât sub aspectul prerogativelor morale, cât și al celor patrimoniale.

În acest context, contrar susținerilor recurentei, ceea ce instanța trebuia să stabilească în cauză era eventuala săvârșire de către pârât a unei fapte de contrafacere, în modalitatea pretinsă de către reclamantă, și nu a unui plagiat săvârșit în cadrul activității de cercetare – dezvoltare, în sensul art. 4 lit. d) din Legea nr. 206/2004.

Săvârșirea de către un terț a faptei de încălcare a dreptului de autor asupra unei opere, inclusiv asupra unei opere derivate, presupune utilizarea ilicită a acesteia, în vreuna dintre modalitățile prevăzute de art. 13 din Legea nr. 8/1996, respectiv fără consimțământul titularului prerogativelor patrimoniale de autor și/sau fără respectarea dreptului moral al autorului operei de a pretinde recunoașterea acestei calități.

Reclamanta a susținut că pârâtul B. a reprodus traducerea sa a lucrării „Istoria artei” de E.H.G., publicată în anul 1975 de Editura X., în cuprinsul lucrării publicate în anul 2012 de către pârâta SC C. SRL.

În acest context, a arătat constant în cursul judecății, inclusiv prin motivele de recurs, că examinarea comparativă a lucrărilor părților este suficientă în analiza contrafacerii, iar concluzia copierii s-ar desprinde din simplul fapt al asemănării traducerilor aceleiași opere, ținându-se cont și de folosirea acelorași cuvinte sau expresii, atunci când pârâtul avea la îndemână variante sinonime.

Aceste susțineri referitoare la criteriile de analiză aplicabile în cauză au fost, în mod corect, înlăturate de către instanța de apel, care a menținut, în mod corespunzător, hotărârea primei instanțe.

Contrafacerea unei traduceri în limba română a unei opere poate fi săvârșită doar prin copiere, chiar parțială, ceea ce presupune că autorul contrafacerii și-a însușit, fără drept, calitatea de autor al traducerii, în limitele copierii, prezentând-o public drept opera sa.

În acest caz, utilizarea unor procedee stilistice de genul celor indicate de către reclamantă, precum schimbarea topicii sau renunțarea la anumite cuvinte sau expresii, ar confirma copierea lucrării, în încercarea de a o ascunde.

În același timp, în situația unei traduceri, autorul acesteia este constrâns să respecte opera

originală, astfel încât libertatea sa în elaborarea lucrării poate consta doar în alegerea metodei de traducere, fie prin relativa îndepărtare de original, fie prin conservarea deplină a acestuia și, în

consecință, în utilizarea mijloacelor adecvate acestui scop.

Mai mult, însăși alegerea metodei este limitată de natura operei originale și de stilul autorului, fiind evident că traducerea unei opere științifice nu permite o libertate la fel de mare în abaterea de la textul tradus față de o operă literară, de exemplu. Fidelitatea redării textului poate fi chiar o exigență impusă de caracterul didactic sau chiar tehnic al lucrării științifice traduse și de stilul inerent unei asemenea opere.

Drept urmare, în situația unor traduceri succesive ale unor opere științifice, asemănările sunt inevitabile, mai ales dacă se impune redarea cu rigoare a lucrării principale, context în care contrafacerea există doar în cazul unei copieri servile a primei traduceri, cu ignorarea de către traducător a textului original.

Este de precizat și faptul că preexistența unei traduceri, ca operă derivată, a unei opere originale, nu este o dovadă în sine că o traducere ulterioară a aceleiași opere nu poate fi decât o copie a primeia, deoarece, în acest caz, s-ar confunda în mod inadmisibil fapta ilicită a copierii cu fapta ilicită de realizare a unei opere derivate fără consimțământul autorului operei originale și, implicit, opera principală cu opera derivată.

Astfel, prima faptă menționată presupune încălcarea drepturilor asupra traducerii, care aparțin traducătorului sau unui cesionar [conform art. 10, 12 și 13, respectiv art. 48 alin. (1) din Legea nr. 8/1996], în timp ce a doua derivă din încălcarea drepturilor asupra operei originale (principale), mai exact a dreptului de a autoriza traducerea acesteia [prevăzut de art. 12 și 13 lit. i) din Legea nr. 8/1996], care aparține autorului operei originale sau unui alt titular, în urma unei cesiuni a acestei prerogative patrimoniale.

Desigur, nu este exclus ca cesionarul dreptului de autorizare a noii traduceri să fie chiar traducătorul anterior, dar nu aceasta este ipoteza din speță, deoarece reclamanta nu a dovedit atare cesiune, prin înfățișarea unui contract scris (conform art. 42 din Legea nr. 8/1996), considerând în mod nejustificat că o nouă traducere ar necesita

de plano

consimțământul traducătorului anterior.

Calitatea de autor al traducerii conferă doar prerogativele prevăzute de lege în legătură cu această operă derivată și, cât timp este permisă noua traducere, iar lucrarea tradusă este o operă științifică ce are un caracter didactic, asemănările între traduceri nu pot fi evitate, pretenția contrară a primului traducător constituind o arogare nejustificată a dreptului de autorizare a altor traduceri ale aceleiași opere.

În acest cadru, contrar susținerilor recurentei, examinarea comparativă a lucrărilor nu este suficientă atunci când pe baza acesteia sunt identificate diferențe ce pot exclude o copiere servilă, astfel încât concluzia unui efort intelectual al celui de-al doilea traducător pentru elaborarea unei lucrări proprii se poate formula doar prin raportare la textul original, cu observarea naturii operei și a stilului de elaborare a autorului.

Din această perspectivă, se observă că instanța de apel a confirmat considerentele primei instanțe, prin care s-a justificat însușirea opiniei specialistului ce a analizat lucrarea pârâtului nu numai prin comparație cu opera reclamantei, semnalând diferențele, dar și prin raportare la opera tradusă, inclusiv la variantele lingvistice diferite folosite de părți, precum și înlăturarea opiniei acelui specialist care a identificat exclusiv asemănările dintre lucrările părților.

Situația de fapt reținută de instanțele de fond nu poate fi reevaluată în această fază procesuală, însă cele arătate conduc la concluzia că, în evocarea fondului de către instanța de apel, au fost respectate criteriile de analiză expuse anterior, iar constatarea inexistenței încălcării drepturilor reclamantei, ca urmare a faptului că pârâtul nu a copiat opera acesteia, s-a fundamentat, în esență, tocmai pe raportarea la aceste criterii.

Astfel, s-a ținut cont de caracterul didactic și uneori tehnic al operei științifice traduse, precum și stilul exact, informativ, în care aceasta a fost concepută și care impunea o traducere fidelă, dar și de faptul că, în acest context chiar, între lucrările părților există diferențe care exprimă concepția pârâtului în redactarea traducerii, iar nu un simplu efect de inversare a unor termeni.

Din perspectiva criticilor recurentei în sensul că decizia de apel nu ar fi motivată, trebuie ținut cont de faptul că devoluțiunea fondului dreptului în calea de atac a apelului este limitată nu numai la ceea ce s-a judecat în primă instanță, dar și la ceea ce s-a criticat în concret.

În acest cadru, pentru ca hotărârea pronunțată să fie motivată este esențial să reflecte analiza motivelor de apel formulate și să conțină considerentele pentru care acestea au fost admise sau respinse, ca o garanție pentru apelant că susținerile sale au fost evaluate în mod efectiv și ca o premisă a controlului de legalitate efectuat de către instanța ierarhic superioară.

Atunci când hotărârea primei instanțe a fost menținută, nu este necesar a fi reluate argumentele de fapt și de drept reținute prin acea hotărâre, fiind suficientă expunerea motivelor pentru care criticile apelantului nu pot conduce la o altă situație de fapt sau la un alt mod de interpretare sau de aplicare a legii aplicabile raportului juridic dedus judecății, cu condiția ca această motivare să garanteze îndeplinirea de către instanță a obligației de a examina efectiv mijloacele, argumentele și elementele de probă ale părților.

Dacă atare condiție este îndeplinită, se poate vorbi despre un proces echitabil, garantat de art. 6 pgf. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, fiind lipsită de relevanță amploarea considerentelor, după cum a decis în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului (de exemplu, hotărârea din 28 aprilie 2005 în cauza

Albina c. României

, cu jurisprudența acolo citată; hotărârea din 15 februarie 2007 în cauza

Boldea c. României

, cu jurisprudența acolo citată).

Înalta Curte constată că soluția adoptată de către instanța de apel este motivată în mod corespunzător, considerentele expuse relevând respectarea criteriilor de analiză a pretențiilor reclamantei, dar și argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile apelantei reclamante, referitoare la înlăturarea de către tribunal a concluziilor specialistului D. și însușirea greșită a opiniilor celorlalți doi specialiști desemnați în cauză, precum și la necesitatea obținerii consimțământului primului traducător al operei originale.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C.proc.civ.