ÎCCJ, decizie (scj.ro #81929)

Drept de autor. Operă derivată. Traducerea unui roman. Acordarea protecției legale prin drept de autor. Cuprins pe materii. Dreptul proprietății intelectuale. Operă derivată. Traducerea unui roman. Acordarea protecției legale prin drept de autor Index alfabetic . Dreptul proprietății intelectuale. - Operă derivată. - Traducerea unui roman. Acordarea protecției legale prin drept de autor Legea nr.8/1996: art. 8 lit. a Întrucât pentru opera inițială una din condițiile protecției o reprezintă originalitatea, și pentru opera derivată se cere îndeplinirea acestei condiții. Chiar dacă în cazul traducerii se pornește de la o operă preexistentă, aportul creator al traducătorului nu poate fi negat și constă în modul de selecție a termenilor și expresiilor, precum și de îmbinarea a acestora, pentru a transmite cât mai fidel cu putință mesajul operei inițiale.

Calitatea ori valoarea traducerii - ca de altfel nivelul calitativ al oricărei opere - nu reprezintă, însă, un criteriu ori o condiție pentru acordarea protecției legale prin drept de autor. Prin urmare, câtă vreme nu s-a făcut dovada contrară, în sensul că opera derivată nu ar fi rodul creației traducătorului, traducerea efectuată de acesta se bucură de protecția dreptului de autor . Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 963 din 2 februarie 2007. La 14 februarie 1992, reclamanta P.C.L. a chemat în judecată pe pârâții Editura H. București și P.D., solicitând instanței ca să-i oblige pe pârâți la plata sumei de 13 800 lei, prejudiciu estimat de reclamantă la data introducerii acțiunii, ca fiind cauzat prin publicarea fără acordul său a traducerii romanului „Baraba”, traducere aparținând tatălui reclamantei, actualmente decedat; totodată, a solicitat chemarea în garanție a Întreprinderii Poligrafice Bacău, care a tipărit lucrarea.

Prin sentința civilă nr.2262 din 11 martie 1992, Judecătoria Galați a declinat competența judecării cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 3 București. Aceasta din urmă și-a declinat, la rândul său, competența în favoarea Tribunalului București, prin sentința civilă nr.3891 din 7 aprilie 1997. Prin sentința nr.808 din 24 iunie 1999 Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamantă obligându-i pe pârâți să plătească în solidar suma de 96 915 042 lei despăgubiri civile către reclamantă, respingând totodată cererea de chemare în garanție a C.N.I. C. S.A. București – sucursala Imprimeria B.Bacău (fostă Întreprinderea Poligrafică Bacău). Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: Reclamanta este moștenitoarea defunctului L.C., care a tradus în limba română romanul „Varava” al autoarei Maria Corelli.

Editura V. (fostă H.), al cărei patron este P.D., a publicat fără consimțământul reclamantei romanul „Baraba”, al cărui conținut este în totalitate identic cu cel publicat anterior sub titlul „Varava”, astfel după cum s-a constatat prin expertiza literară efectuată în cauză. În acest mod i s-a creat reclamantei un prejudiciu în valoare de 96 915 042 lei. Tribunalul a reținut încălcarea dreptului de a consimți la utilizarea operei de către alții și a aplicat, în drept, dispozițiile art.3 din Decretului nr.321/1956, sub imperiul căruia s-a născut dreptul de autor al reclamantei și pe cele ale art.998 C.civ. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, tribunalul a reținut că, potrivit art.60 C. pr.

civ., partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenții, însă numai în condițiile în care se face dovada existenței unui raport juridic de obligație, ceea ce în cauză nu s-a făcut. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanta, pârâtul P.D. și pârâta S.C. V. S.R.L. Prin decizia civilă nr.57 A din 8 februarie 2001 Curtea de Apel București - secția a III-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, a anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâta S.C. V. S.R.L., a admis apelul declarat de pârâtul P.D., a schimbat în parte sentința, a respins ca nefondată acțiunea, a înlăturat obligația pârâților de a achita diferența de taxă judiciară de timbru de 18 815 800 lei și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele: În anul 1991 Editura H. condusă de P.D. a editat și vândut romanul „Baraba”. În anul 1924 același roman a fost tradus și publicat de către L.C., tatăl reclamantei, sub titlul „Varava”. Curtea de apel a arătat că se pune problema încălcării unui drept de autor asupra unei opere derivate, constând din traducerea unui roman, opera derivată fiind protejată atât de Legea proprietății literare și artistice din 1923, cât și de Decretul nr. 321/1956. Pe baza probelor administrate, instanța de apel a reținut că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale a pârâților, deoarece nu s-a dovedit că traducerea făcută în anul 1924 de către tatăl reclamantei avea caracterul unei opere derivate, pentru a fi ocrotită, și nici că a existat consimțământul autoarei romanului, M.C., pentru efectuarea traducerii.

Aceasta deoarece, în cazul unei traduceri, care este o operă derivată, aportul traducătorului poate avea un caracter original, prin alegerea și combinarea cuvintelor și expresiilor celor mai potrivite pentru a reda, în limba în care se efectuează traducerea, nuanța exactă a ideilor și sentimentelor exprimate în oprea originală. De asemenea, autorul operei originale are un drept personal nepatrimonial în a aprecia dacă alcătuirea unei opere derivate după opera sa originală este oportună și dacă cel care dorește să realizeze opera derivată are însușirile considerate de autor ca fiind necesare în acest scop. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate sub două aspecte: 1.Sub un prim aspect, recurenta susține că instanța de apel a soluționat în mod greșit problema timbrajului și că cererea apelantului pârât trebuia anulată ca netimbrată, în baza art. 20 alin. 3 din Legea nr.146/1997.

Aceasta deoarece apelantul nu a achitat diferența de taxă de timbru până la suma de 18 363 355 lei, așa cum i s-a pus în vedere de către instanță, situație în care nu trebuia să i se permită să susțină apelul pe fond, ci să i se aplice sancțiunea prevăzută de lege. 2.Pe fond, recurenta susține că soluția de respingere a acțiunii este nelegală, deoarece art. 8 lit. a din Legea nr.8/1996, care a abrogat Decretul nr.321/1956, care la rândul său a abrogat Legea proprietății literare și artistice din anul 1923, protejează traducerile, ca opere derivate.

Romanul „Varava” a fost scris în limba engleză de autoarea Maria Corelli și tradus în limba rusă de către prințesa Kropotkin în anul 1902. Această din urmă versiune a fost găsită în anul 1906 în Rusia de către tatăl reclamantei, care a efectuat traducerea în limba română din limba rusă și a publicat-o la data de 14 mai 1924. Așa după cum s-a menționat chiar în prefața cărții, autoarea Maria Corelli a decedat în aprilie 1924, în vârstă de 60 de ani. În opinia recurentei, nu se mai putea pune problema vreunui acord din partea Mariei Corelli sau a prințesei Kropotkin pentru traducerea și publicarea operei în limba română. Având în vedere identitatea textului publicat de pârâți cu cel al traducerii efectuate de autorul reclamantei, instanța trebuia să constate îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Astfel, pârâții au dat dovadă de rea-credință, prin aceea că au eliminat prima pagină, care conținea însemnări esențiale despre operă, precum și prefața semnată de L.C., susținând fără temei că ar fi utilizat la tipar un exemplar al romanului găsit în Biblioteca Academiei, editat în anul 1883 în orașul Leipzig. Recurenta solicită admiterea recursului, schimbarea deciziei curții de apel, admiterea acțiunii și obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 613 544 541 lei, prejudiciu reactualizat, precum și la plata cheltuielilor de judecată. Dosarul a fost inițial înregistrat pe rolul secției comerciale a Curții Supreme de Justiție care, prin încheierea din 1 martie 2002, a dispus scoaterea acestuia de pe rol și trimiterea sa la secția civilă a aceleiași instanțe, în considerarea naturii civile a litigiului.

Intimații nu au depus la dosar întâmpinare, ceea ce atrage decăderea acestora din dreptul de a mai propune probe sau formula apărări ori excepții, în afară de cele de ordine publică Intimatul P.D. a depus la dosar concluzii scrise, în cuprinsul cărora a susținut că nu a încălcat niciun drept al reclamantei, tatăl acesteia neavând acordul autoarei romanului pentru efectuarea traducerii, iar direcționarea lucrării publicate de către pârâți făcându-se după originalul „Barabbas” de M. Corelli, apărut la Leipzig, în editura Bernhard Tauchnitz în anul 1893; în acest sens, a depus la dosar o copie certificată pentru conformitate a paginii de gardă a lucrării. La data de 30 aprilie 2006 a decedat recurenta, procesul fiind continuat de moștenitorul acesteia, care și-a dovedit calitatea cu certificatul de moștenitor nr.138 eliberat la data de 2 noiembrie 2006 de Biroul notarial „N.” din Galați.

Intimatul P.D. a contestat introducerea în cauză a acestuia, cu motivarea că nu are niciun drept asupra operei pretins contrafăcute, deoarece, fiind moștenitor testamentar, i se aplică dispozițiile art. 6 lit. c din Decretul nr.321/1956, care prevăd un termen de 15 ani după moartea autorului pentru exercițiul drepturilor patrimoniale asupra operei de către alți moștenitori decât ascendenții, descendenții și soțul autorului. Un asemenea punct de vedere nu poate fi primit, deoarece B.C.D. nu pretinde un drept asupra operei în calitate de moștenitor testamentar al autorului operei, pentru ca instanța să procedeze la o asemenea verificare a duratei de protecție a operei. Cea care a pretins un asemenea drept a fost reclamanta P.C.L., în calitate de fiică a defunctului, iar sub acest aspect nu au fost formulate critici sau apărări care să poată fi examinate în recurs.

Ceea ce tinde să valorifice B.C.E. este dreptul patrimonial de a obține o reparație pentru prejudiciul cauzat de pârâți, născut în patrimoniul reclamantei și transmis prin succesiune legatarului universal. Din punct de vedere procedural, introducerea acestuia în cauză s-a dispus în temeiul art. 243 pct. 1 C. pr. civ. Analizând decizia recurată prin prisma și în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: 1.Este adevărat că la data de 1 februarie 2001, când au avut loc dezbaterile asupra apelurilor, reclamanta a solicitat anularea ca netimbrat și a apelului declarat de pârâtul P.D. și că neîndeplinirea obligației de plată a taxei judiciare de timbru în cuantumul fixat de instanță atrage, conform art.20 alin. 3 din Legea nr.146/1997, sancțiunea anulării cererii.

În speță însă, curtea de apel nu a aplicat această sancțiune, deoarece a revenit motivat asupra cuantumului taxei judiciare de timbru stabilită inițial, în sensul că pentru suma contestată de către pârât, aceea de 96 915 092 lei, taxa datorată este de 3 200 000 lei, achitată de acesta, și nu de 18 815 800 lei, cum greșit i s-a pus în vedere. În atare situație, în mod legal a procedat instanța de apel la judecarea pe fond a pricinii și nu a anulat ca netimbrat apelul pârâtului. 2.Pe fond, hotărârea instanței de apel este nelegală, pentru următoarele considerente: Reclamanta s-a adresat instanței pentru încălcarea dreptului patrimonial de utilizare a unei opere derivate, solicitând repararea prejudiciului produs prin această încălcare.

Instanța de apel a reținut inexistența unei opere legal protejate. 2.1.Sub un prim aspect, instanța a imputat reclamantei lipsa dovezii că autorul său ar fi obținut în prealabil acordul autoarei romanului pentru a realiza opera derivată care este traducerea și că, în lipsa unui asemenea acord, traducerea nu beneficiază de protecție. Romanul intitulat „VARAVA”- ISTORISIRE DE PE TIMPUL LUI CRISTOS, în traducerea economului L.C., a fost publicat în România în anul 1924, sub imperiul Legii asupra proprietății literare și artistice nr. 126 din 1923. Acest act normativ prevedea, în art. 2, dreptul autorului unei opere de a se bucura pe tot timpul vieții de dreptul exclusiv de a autoriza, printre altele, traducerile operei.

Același act normativ reglementa, în capitolul VI, protecția drepturilor traducătorului unei opere. Efectuarea unei traduceri neautorizate de către autorul operei originale reprezenta, potrivit reglementării menționate, o încălcare a dreptului de autor, dar faptul că a existat sau nu o asemenea încălcare în ceea ce privește romanul „Varava” nu face obiectul prezentului litigiu. În primul rând, fiind vorba despre încălcarea unui drept patrimonial de autor, singurii care puteau cere să se constate o asemenea încălcare ar fi fost autorul operei originale sau eventualii moștenitori, sub condiția ca opera să nu fi căzut în domeniul public, așa cum susține reclamanta că s-a întâmplat la decesul autoarei Maria Corelli, în raport de dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 126/1923.

În al doilea rând, verificarea unei asemenea pretinse încălcări nu se putea face cu ignorarea elementelor de extraneitate și dispozițiilor de drept internațional privat incidente, în raport de împrejurarea că opera originală aparține Mariei Corelli, a fost scrisă în limba engleză și publicată în 1893 la Leipzig, iar apoi tradusă în limba rusă de către prințesa Kroprotkin și publicată în Rusia în anul 1902, traducerea în limba română fiind efectuată de L.C. În cauză nu s-a făcut dovada că titularul dreptului de autor al operei originale sau titularul dreptului de autor al traducerii în limba rusă ar fi reclamat încălcarea de către L.C. a dreptului de utilizare a operei și ar fi obținut constatarea unei atare încălcări, cu consecința lipsirii de protecție a operei derivate constând în traducerea romanului în limba română.

2.2.Sub un alt aspect, curtea de apel a reținut lipsa dovezii că traducerea efectuată de L.C. este originală. Din considerentele deciziei nu rezultă foarte clar din ce punct de vedere traducerea romanului nu ar întruni condițiile unei opere protejabile prin drept de autor și care erau dovezile care, în opinia instanței, ar fi demonstrat caracterul protejabil al operei. Așa cum pentru opera inițială una din condițiile protecției o reprezintă originalitatea, și pentru opera derivată se cere îndeplinirea acestei condiții. În speță, s-a făcut dovada că romanul „Varava” a fost publicat în traducerea lui L.C. și nu s-a contestat transpunerea operei în limba română este rodul efortului său creator.

Chiar dacă în cazul traducerii se pornește de la o operă preexistentă, aportul creator al traducătorului nu poate fi negat și constă, așa cum corect a arătat instanța de apel, în modul de selecție a termenilor și expresiilor, precum și de îmbinarea a acestora, pentru a transmite cât mai fidel cu putință mesajul operei inițiale. Calitatea ori valoarea traducerii - ca de altfel nivelul calitativ al oricărei opere - nu reprezintă, însă, un criteriu ori o condiție pentru acordarea protecției legale prin drept de autor. Prin urmare, câtă vreme nu s-a făcut dovada contrară, în sensul că opera derivată nu ar fi rodul creației lui L.C., traducerea romanului efectuată de acesta se bucură de protecția dreptului de autor.

2.3.Apărarea intimatului în sensul că traducerea publicată de el în anul 1992 ar fi avut ca punct de plecare romanul intitulat „Barabbas”, publicat în 1893 la Leipzig nu poate fi primită. Din fotocopia paginii de gardă a acestei lucrări, depusă la dosar de către intimat, rezultă că este vorba despre o scriere în limba engleză – „BARABBAS- A DREAM OF THE WORLD TRAGEDY” – or, ceea ce a publicat intimatul este o lucrare în limba română. Nu numai că intimatul nu a dovedit că varianta publicată de el reprezintă o traducere din limba engleză a unui alt traducător decât L.C., dar din expertiza de specialitate efectuată în cauză s-a reținut identitatea perfectă a lucrării publicate de pârâți sub titlul „Baraba” cu lucrarea tradusă de autorul reclamantei și publicată în anul 1924 sub titlul „Varava”.

2.4.În raport de această situație de fapt, instanța de apel trebuia să constate că a avut loc o încălcare a dreptului de utilizare a operei derivate, care a produs reclamantei un prejudiciu. Încălcarea acestui drept s-a produs în anul 1991, sub imperiul Decretului nr.321/1956, Legea nr. 8/1996 - invocată în recurs - intrând în vigoare ulterior. Decretul nr. 321/1956 proteja, la rândul său, prin drept de autor traducerile operelor literare, în art. 10 alin. 1 lit. a, iar în art. 3, referindu-se la cuprinsul dreptului de autor, enumera dreptul de a consimți la folosirea operei de către alții, precum și dreptul de a trage foloase patrimoniale din reproducerea și difuzarea operei.

Or, pârâții au procedat la publicarea operei derivate având ca autor pe L.C., fără acordul succesoarei în drepturi a acestuia, reclamanta P.C.L., fără a achita acesteia drepturile bănești cuvenite și zădărnicind astfel încercarea reclamantei de a încheia contractul de editare nr. 003 din 3 mai 1991 cu editura „O. 2001”, prin apariția pe piață a ediției neutorizate. 2.5.În ceea ce privește întinderea prejudiciului, s-au efectuat în cauză mai multe expertize, urmate de obiecțiuni ale părților și de explicații ale experților. Prima instanță a omologat expertiza efectuată de expertul P.V., care a determinat prejudiciul adus reclamantei ca fiind egal cu profitul realizat de pârâți de pe urma reproducerii operei literare.

În cauză s-a mai efectuat o expertiză de către D.I. și Ș.N., refăcută ulterior la solicitarea reclamantei. Pentru calcularea prejudiciului experții au reținut ca fiind necontestate următoarele date: Pârâții au editat, în anul 1991, 56 800 exemplare ale cărții, prețul acestora însumând 6 532 000 lei. La acest preț de vânzare au aplicat inițial un procent de 12% din prețul volumelor publicate, iar apoi un procent de 25% din acest preț, ca fiind cota maximă de care putea beneficia reclamanta în conformitate cu legislația în vigoare la acea dată; au dedus, de asemenea, impozitele pe venit și au reactualizat suma în raport de indicele inflației pe perioada 1992-1997. Atât reclamanta cât și pârâtul P.D.

au formulat în apel critici referitoare la cuantumul acordat de instanță, reclamanta imputând instanței că, pronunțând hotărârea în anul 1999, nu a avut în vedere reactualizarea sumei pe perioada 1997-1999, iar pârâtul susținând că nu au fost respectate dispozițiile procedurale la efectuarea noii expertize, iar instanța nu a motivat de ce omologhează o anumită expertiză, și nu alta. Într-adevăr, omologarea expertizei efectuată de expert este lipsită de temei. Ceea ce a solicitat reclamanta prin cererea de chemare în judecată a fost o sumă de bani corespunzătoare unui procent de 12% din prețul volumelor publicate fără autorizare, iar această cerere nu a fost modificată până la prima zi de înfățișare.

Acest procent a fost avut în vedere de cei doi experți atunci când, prin raportul întocmit la data de 22 octombrie 1998, au calculat un prejudiciu reactualizat cu coeficientul inflației de 22 561 661 lei la nivelul datei de 31 decembrie 1997. Prin concluziile scrise depuse la dosar de pârâtul P.D. la data de 24 iunie 1999, anterior pronunțării sentinței civile nr.808 din 24 iunie 1998 a Tribunalului București – secția a III-a civilă, acesta a solicitat în principal respingerea acțiunii, iar în subsidiar stabilirea unui prejudiciu de 485 981 lei, reactualizat la suma de 22 561 661 lei. Este întemeiată și critica reclamantei potrivit căreia suma calculată la o dată anterioară pronunțării hotărârii, neactualizată cu indicele inflației, nu asigură o reparare integrală a prejudiciului suferit.

Deși la dosar nu există o expertiză care să reactualizeze la zi suma de 22 561 661 lei cuvenită reclamantului B.C.E. pentru considerentele anterior arătate, Înalta Curte a adoptat o soluție care să țină seama de criticile găsite întemeiate ale ambelor părți litigante, de faptul că procesul durează pe rolul instanțelor din anul 1992, iar o casare cu trimitere ar prelungi și mai mult această durată, precum și de dispozițiile art. 371 2 alin. 3 C. pr. civ., introduse prin Legea nr. 219/2005, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 459/2006. Textul invocat permite organului de executare să procedeze, la cererea creditorului, la actualizarea obligației stabilite în bani prin titlul executoriu, prevăzând și criteriile aplicabile.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanta P.C.L. și continuat de B.E.C.E. și va modifica în parte decizia atacată, a schimbat în parte sentința tribunalului și i-a obligat pe pârâți în solidar la plata sumei de 22 561 661 lei (ROL), sumă calculată la data de 31 decembrie 1997, care va fi reactualizată la data plății. Înalta Curte va menține celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei.