ÎCCJ, decizie (scj.ro #81929)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81929) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Drept de autor. Operă derivată. Traducerea unui

roman. Acordarea protecției legale prin drept de autor.

Cuprins pe materii.

Dreptul proprietății intelectuale. Operă

derivată. Traducerea unui roman. Acordarea protecției legale prin

drept de autor

Index alfabetic

.

Dreptul proprietății intelectuale.

-

Operă derivată.

-

Traducerea unui roman. Acordarea protecției legale

prin drept de autor

Legea nr.8/1996: art. 8

lit. a

Întrucât pentru opera inițială una din

condițiile protecției o reprezintă originalitatea, și

pentru opera derivată se cere îndeplinirea acestei condiții.

Chiar dacă în cazul traducerii se

pornește de la o operă preexistentă, aportul creator al

traducătorului nu poate fi negat și constă în modul de

selecție a termenilor și expresiilor, precum și de îmbinarea a

acestora, pentru a transmite cât mai fidel cu putință mesajul operei

inițiale.

Calitatea ori valoarea traducerii - ca de altfel nivelul

calitativ al oricărei opere - nu reprezintă, însă, un criteriu

ori o condiție pentru acordarea protecției legale prin drept de

autor.

Prin urmare, câtă vreme nu s-a făcut dovada

contrară, în sensul că opera derivată nu ar fi rodul

creației traducătorului, traducerea efectuată de acesta se

bucură de protecția dreptului de autor

.

Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia nr. 963 din 2 februarie 2007.

La 14 februarie 1992, reclamanta P.C.L. a chemat în

judecată pe pârâții Editura H. București și P.D.,

solicitând instanței ca să-i oblige pe pârâți la plata sumei de

13 800 lei, prejudiciu estimat de reclamantă la data introducerii

acțiunii, ca fiind cauzat prin publicarea fără acordul său

a traducerii romanului „Baraba”, traducere aparținând tatălui reclamantei,

actualmente decedat; totodată, a solicitat chemarea în garanție a

Întreprinderii Poligrafice Bacău, care a tipărit lucrarea.

Prin sentința civilă nr.2262 din 11 martie

1992, Judecătoria Galați a declinat competența judecării

cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 3 București.

Aceasta din urmă și-a declinat, la rândul

său, competența în favoarea Tribunalului

București, prin sentința civilă nr.3891

din 7 aprilie 1997.

Prin sentința nr.808 din 24 iunie 1999 Tribunalul

București, secția a III-a civilă a admis acțiunea

formulată de reclamantă obligându-i  pe pârâți să

plătească în solidar suma de 96 915 042 lei despăgubiri civile

către reclamantă, respingând totodată cererea de chemare în

garanție a C.N.I. C. S.A. București – sucursala Imprimeria B.Bacău

(fostă Întreprinderea Poligrafică Bacău).

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanta este moștenitoarea defunctului L.C., care

a tradus în limba română romanul „Varava” al autoarei Maria Corelli.

Editura V. (fostă H.), al cărei patron este

P.D., a publicat fără consimțământul reclamantei romanul

„Baraba”, al cărui conținut este în totalitate identic cu cel

publicat anterior sub titlul „Varava”, astfel după cum s-a constatat prin

expertiza literară efectuată în cauză.

În acest mod i s-a creat reclamantei un prejudiciu în

valoare de 96 915 042 lei.

Tribunalul a reținut încălcarea dreptului de a

consimți la utilizarea operei de către alții și a aplicat,

în drept, dispozițiile art.3 din Decretului nr.321/1956, sub imperiul

căruia s-a născut dreptul de autor al reclamantei și pe cele ale

art.998 C.civ.

În ceea ce privește cererea de chemare în

garanție, tribunalul a reținut că, potrivit art.60 C. pr. civ.,

partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva

căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar cădea în

pretenții, însă numai în condițiile în care se face dovada

existenței unui raport juridic de obligație, ceea ce în cauză nu

s-a făcut.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamanta,

pârâtul P.D. și pârâta S.C. V. S.R.L.

Prin decizia civilă nr.57 A din 8 februarie 2001

Curtea de Apel București - secția a III-a civilă a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamantă, a anulat ca netimbrat apelul

declarat de pârâta S.C. V. S.R.L., a admis apelul declarat de pârâtul P.D., a

schimbat în parte sentința, a respins ca nefondată acțiunea, a

înlăturat obligația pârâților de a achita diferența de

taxă judiciară de timbru de 18 815 800 lei și a menținut

celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut

următoarele:

În anul 1991 Editura H. condusă de P.D. a editat

și vândut romanul „Baraba”.

În anul 1924 același roman a fost tradus și

publicat de către L.C., tatăl reclamantei, sub titlul „Varava”.

Curtea de apel a arătat că se pune problema

încălcării unui drept de autor asupra unei opere derivate, constând

din traducerea unui roman, opera derivată fiind protejată atât de

Legea proprietății literare și artistice din 1923, cât și

de Decretul nr. 321/1956.

Pe baza probelor administrate, instanța de apel a

reținut că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile

delictuale a pârâților, deoarece nu s-a dovedit că traducerea

făcută în anul 1924 de către tatăl reclamantei avea

caracterul unei opere derivate, pentru a fi ocrotită, și nici că

a existat consimțământul autoarei romanului, M.C., pentru efectuarea

traducerii.

Aceasta deoarece, în cazul unei traduceri, care este o

operă derivată, aportul traducătorului poate avea un caracter

original, prin alegerea și combinarea cuvintelor și expresiilor celor

mai potrivite pentru a reda, în limba în care se efectuează traducerea,

nuanța exactă a ideilor și sentimentelor exprimate în oprea

originală.

De asemenea, autorul operei originale are un drept personal

nepatrimonial în a aprecia dacă alcătuirea unei opere derivate

după opera sa originală este oportună și dacă cel care

dorește să realizeze opera derivată are însușirile

considerate de autor ca fiind necesare în acest scop.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta,

criticând-o pentru nelegalitate sub două aspecte:

1.Sub un prim aspect, recurenta susține că

instanța de apel a soluționat în mod greșit problema timbrajului

și că cererea apelantului pârât trebuia anulată ca

netimbrată, în baza art. 20 alin. 3 din Legea nr.146/1997.

Aceasta deoarece apelantul nu a achitat diferența de

taxă de timbru până la suma de 18 363 355 lei, așa cum i s-a pus

în vedere de către instanță, situație în care nu trebuia

să i se permită să susțină apelul pe fond, ci să

i se aplice sancțiunea prevăzută de lege.

2.Pe fond, recurenta susține că soluția de

respingere a acțiunii este nelegală, deoarece art. 8 lit. a din Legea

nr.8/1996, care a abrogat Decretul nr.321/1956, care la rândul său a

abrogat Legea proprietății literare și artistice din anul 1923,

protejează traducerile, ca opere derivate.

Romanul „Varava” a fost scris în limba engleză de

autoarea Maria Corelli și tradus în limba rusă de către

prințesa Kropotkin în anul 1902.

Această din urmă versiune a fost

găsită în anul 1906 în Rusia de către tatăl reclamantei,

care a efectuat traducerea în limba română din limba rusă și a

publicat-o la data de 14 mai 1924.

Așa după cum s-a menționat chiar în

prefața cărții, autoarea Maria Corelli a decedat în aprilie

1924, în vârstă de 60 de ani.

În opinia recurentei, nu se mai putea pune problema

vreunui acord din partea Mariei Corelli sau a prințesei Kropotkin pentru

traducerea și publicarea operei în limba română.

Având în vedere identitatea textului publicat de

pârâți cu cel al traducerii efectuate de autorul reclamantei,

instanța trebuia să constate îndeplinite condițiile

răspunderii civile delictuale.

Astfel, pârâții au dat dovadă de

rea-credință, prin aceea că au eliminat prima pagină, care

conținea însemnări esențiale despre operă, precum și

prefața semnată de L.C., susținând fără temei că

ar fi utilizat la tipar un exemplar al romanului găsit în Biblioteca

Academiei, editat în anul 1883 în orașul Leipzig.

Recurenta solicită admiterea recursului, schimbarea

deciziei curții de apel, admiterea acțiunii și obligarea

pârâților în solidar la plata sumei de 613 544 541 lei, prejudiciu

reactualizat, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Dosarul a fost inițial înregistrat pe rolul

secției comerciale a Curții Supreme de Justiție care, prin

încheierea din 1 martie 2002, a dispus scoaterea acestuia de pe rol și

trimiterea sa la secția civilă a aceleiași instanțe, în

considerarea naturii civile a litigiului.

Intimații nu au depus la dosar întâmpinare, ceea ce

atrage decăderea acestora din dreptul de a mai propune probe sau formula

apărări ori excepții, în afară de cele de ordine

publică

Intimatul P.D. a depus la dosar concluzii scrise,

în cuprinsul cărora a susținut că nu a încălcat niciun

drept al reclamantei, tatăl acesteia neavând acordul autoarei romanului

pentru efectuarea traducerii, iar direcționarea lucrării publicate de

către pârâți făcându-se după originalul „Barabbas” de M.

Corelli, apărut la Leipzig, în editura Bernhard Tauchnitz în anul 1893; în

acest sens, a depus la dosar o copie certificată pentru conformitate a

paginii de gardă a lucrării.

La data de 30 aprilie 2006 a decedat recurenta, procesul

fiind continuat de moștenitorul acesteia, care și-a dovedit calitatea

cu certificatul de moștenitor nr.138 eliberat la data de 2 noiembrie 2006

de Biroul notarial „N.” din Galați.

Intimatul P.D. a contestat introducerea în cauză a

acestuia, cu motivarea că nu are niciun drept asupra operei pretins

contrafăcute, deoarece, fiind moștenitor testamentar, i se

aplică dispozițiile art. 6 lit. c din Decretul nr.321/1956, care

prevăd un termen de 15 ani după moartea autorului pentru

exercițiul drepturilor patrimoniale asupra operei de către alți

moștenitori decât ascendenții, descendenții și soțul

autorului.

Un asemenea punct de vedere nu poate fi primit, deoarece

B.C.D. nu pretinde un drept asupra operei în calitate de moștenitor

testamentar al autorului operei, pentru ca instanța să procedeze la o

asemenea verificare a duratei de protecție a operei.

Cea care a pretins un asemenea drept a fost reclamanta

P.C.L., în calitate de fiică a defunctului, iar sub acest aspect nu au

fost formulate critici sau apărări care să poată fi

examinate în recurs.

Ceea ce tinde să valorifice B.C.E. este dreptul

patrimonial de a obține o reparație pentru prejudiciul cauzat de

pârâți, născut în patrimoniul reclamantei și transmis prin

succesiune legatarului universal.

Din punct de vedere procedural, introducerea acestuia în

cauză s-a dispus în temeiul art. 243 pct. 1 C. pr. civ.

Analizând decizia recurată prin prisma și în

limita criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

1.Este adevărat că la data de 1 februarie 2001,

când au avut loc dezbaterile asupra apelurilor, reclamanta a solicitat anularea

ca netimbrat și a apelului declarat de pârâtul P.D. și că

neîndeplinirea obligației de plată a taxei judiciare de timbru în

cuantumul fixat de instanță atrage, conform art.20 alin. 3 din Legea

nr.146/1997, sancțiunea anulării cererii.

În speță însă, curtea de apel nu a aplicat

această sancțiune, deoarece a revenit motivat asupra cuantumului

taxei judiciare de timbru stabilită inițial, în sensul că pentru

suma contestată de către pârât, aceea de 96 915 092 lei, taxa

datorată este de 3 200 000 lei, achitată de acesta, și nu de 18

815 800 lei, cum greșit i s-a pus în vedere.

În atare situație, în mod legal a procedat

instanța de apel la judecarea pe fond a pricinii și nu a anulat ca

netimbrat apelul pârâtului.

2.Pe fond, hotărârea instanței de apel este

nelegală, pentru următoarele considerente:

Reclamanta s-a adresat instanței pentru

încălcarea dreptului patrimonial de utilizare a unei opere derivate,

solicitând repararea prejudiciului produs prin această încălcare.

Instanța de apel a reținut inexistența

unei opere legal protejate.

2.1.Sub un prim aspect, instanța a imputat

reclamantei lipsa dovezii că autorul său ar fi obținut în

prealabil acordul autoarei romanului pentru a realiza opera derivată care

este traducerea și că, în lipsa unui asemenea acord, traducerea nu

beneficiază de protecție.

Romanul intitulat „VARAVA”- ISTORISIRE DE PE TIMPUL LUI

CRISTOS, în traducerea economului L.C., a fost publicat în România în anul

1924, sub imperiul Legii asupra proprietății literare și

artistice nr. 126 din 1923.

Acest act normativ prevedea, în art. 2, dreptul autorului

unei opere de a se bucura pe tot timpul vieții de dreptul exclusiv de a

autoriza, printre altele, traducerile operei.

Același act normativ reglementa, în capitolul VI,

protecția drepturilor traducătorului unei opere.

Efectuarea unei traduceri neautorizate de către

autorul operei originale reprezenta, potrivit reglementării

menționate, o încălcare a dreptului de autor, dar faptul că a

existat sau nu o asemenea încălcare în ceea ce privește romanul

„Varava” nu face obiectul prezentului litigiu.

În primul rând, fiind vorba despre încălcarea unui

drept patrimonial de autor, singurii care puteau cere să se constate o

asemenea încălcare ar fi fost autorul operei originale sau eventualii

moștenitori, sub condiția ca opera să nu fi căzut în

domeniul public, așa cum susține reclamanta că s-a întâmplat la

decesul autoarei Maria Corelli, în raport de dispozițiile art. 6 alin. 2

din Legea nr. 126/1923.

În al doilea rând, verificarea unei asemenea pretinse

încălcări nu se putea face cu ignorarea elementelor de extraneitate

și dispozițiilor de drept internațional privat incidente, în

raport de împrejurarea că opera originală aparține Mariei

Corelli, a fost scrisă în limba engleză și publicată în

1893 la Leipzig, iar apoi tradusă în limba rusă de către

prințesa Kroprotkin și publicată în Rusia în anul 1902,

traducerea în limba română fiind efectuată de L.C.

În cauză nu s-a făcut dovada că titularul

dreptului de autor al operei originale sau titularul dreptului de autor al

traducerii în limba rusă ar fi reclamat încălcarea de către L.C.

a dreptului de utilizare a operei și ar fi obținut constatarea unei

atare încălcări, cu consecința lipsirii de protecție a

operei derivate constând în traducerea romanului în limba română.

2.2.Sub un alt aspect, curtea de apel a reținut

lipsa dovezii că traducerea efectuată de L.C. este originală.

Din considerentele deciziei nu rezultă foarte clar

din ce punct de vedere traducerea romanului nu ar întruni condițiile unei

opere protejabile prin drept de autor și care erau dovezile  care, în

opinia instanței, ar fi demonstrat caracterul protejabil al operei.

Așa cum pentru opera inițială una din

condițiile protecției o reprezintă originalitatea, și

pentru opera derivată se cere îndeplinirea acestei condiții.

În speță, s-a făcut dovada că romanul

„Varava” a fost publicat în traducerea lui L.C. și nu s-a contestat

transpunerea operei în limba română este rodul efortului său creator.

Chiar dacă în cazul traducerii se pornește de

la o operă preexistentă, aportul creator al traducătorului nu

poate fi negat și constă, așa cum corect a arătat

instanța de apel, în modul de selecție a termenilor și

expresiilor, precum și de îmbinarea a acestora, pentru a transmite cât mai

fidel cu putință mesajul operei inițiale.

Calitatea ori valoarea traducerii - ca de altfel nivelul

calitativ al oricărei opere - nu reprezintă, însă, un criteriu

ori o condiție pentru acordarea protecției legale prin drept de

autor.

Prin urmare, câtă vreme nu s-a făcut dovada

contrară, în sensul că opera derivată nu ar fi rodul

creației lui L.C., traducerea romanului efectuată de acesta se

bucură de protecția dreptului de autor.

2.3.Apărarea intimatului în sensul că

traducerea publicată de el în anul 1992 ar fi avut ca punct de plecare

romanul intitulat „Barabbas”, publicat în 1893 la Leipzig  nu poate fi

primită.

Din fotocopia paginii de gardă a acestei

lucrări, depusă la dosar de către intimat, rezultă că

este vorba despre o scriere în limba engleză – „BARABBAS- A DREAM OF THE

WORLD TRAGEDY” – or, ceea ce a publicat intimatul este o lucrare în limba

română.

Nu numai că intimatul nu a dovedit că varianta

publicată de el reprezintă o traducere din limba engleză a unui

alt traducător decât L.C., dar din expertiza de specialitate

efectuată în cauză s-a reținut identitatea perfectă a

lucrării publicate de pârâți sub titlul „Baraba” cu lucrarea

tradusă de autorul reclamantei și publicată în anul 1924 sub

titlul „Varava”.

2.4.În raport de această situație de fapt,

instanța de apel trebuia să constate că a avut loc o

încălcare a dreptului de utilizare a operei derivate, care a produs

reclamantei un prejudiciu.

Încălcarea acestui drept s-a produs în anul 1991,

sub imperiul Decretului nr.321/1956, Legea nr. 8/1996 - invocată în recurs

- intrând în vigoare ulterior.

Decretul nr. 321/1956 proteja, la rândul său,

prin drept de autor traducerile operelor literare, în art. 10 alin. 1 lit. a,

iar în art. 3, referindu-se la cuprinsul dreptului de autor, enumera dreptul de

a consimți la folosirea operei de către alții, precum și

dreptul de a trage foloase patrimoniale din reproducerea și difuzarea

operei.

Or, pârâții au procedat la publicarea operei

derivate având ca autor pe L.C., fără acordul succesoarei în drepturi

a acestuia, reclamanta P.C.L., fără a achita acesteia drepturile

bănești cuvenite și zădărnicind astfel încercarea

reclamantei de a încheia contractul de editare nr. 003 din 3 mai 1991 cu

editura „O. 2001”, prin apariția pe piață a ediției

neutorizate.

2.5.În ceea ce privește întinderea prejudiciului,

s-au efectuat în cauză mai multe expertize, urmate de obiecțiuni ale

părților și de explicații ale experților.

Prima instanță a omologat expertiza

efectuată de expertul P.V., care a determinat prejudiciul adus reclamantei

ca fiind egal cu profitul realizat de pârâți de pe urma reproducerii

operei literare.

În cauză s-a mai efectuat o expertiză de

către D.I. și Ș.N., refăcută ulterior la solicitarea

reclamantei.

Pentru calcularea prejudiciului experții au

reținut ca fiind necontestate următoarele date:

Pârâții au editat, în anul 1991, 56 800 exemplare

ale cărții, prețul acestora însumând 6 532 000 lei.

La acest preț de vânzare au aplicat inițial un

procent de 12% din prețul volumelor publicate, iar apoi un procent de 25%

din acest preț, ca fiind cota maximă de care putea beneficia

reclamanta în conformitate cu legislația în vigoare la acea dată; au

dedus, de asemenea, impozitele pe venit și au reactualizat suma în raport

de indicele inflației pe perioada 1992-1997.

Atât reclamanta cât și pârâtul P.D. au formulat în

apel critici referitoare la cuantumul acordat de instanță, reclamanta

imputând instanței că, pronunțând hotărârea în anul 1999,

nu a avut în vedere reactualizarea sumei pe perioada 1997-1999, iar pârâtul

susținând că nu au fost respectate dispozițiile procedurale la

efectuarea noii expertize, iar instanța nu a motivat de ce

omologhează o anumită expertiză, și nu alta.

Într-adevăr, omologarea expertizei efectuată de

expert este lipsită de temei.

Ceea ce a solicitat reclamanta prin cererea de chemare în

judecată a fost o sumă de bani corespunzătoare unui procent de

12% din prețul volumelor publicate fără autorizare, iar

această cerere nu a fost modificată până la prima zi de

înfățișare.

Acest procent a fost avut în vedere de cei doi

experți atunci când, prin raportul întocmit la data de 22 octombrie 1998,

au calculat un prejudiciu reactualizat cu coeficientul inflației de 22 561

661 lei la nivelul datei de 31 decembrie 1997.

Prin concluziile scrise depuse la dosar de pârâtul P.D.

la data de 24 iunie 1999, anterior pronunțării sentinței civile

nr.808 din 24 iunie 1998 a Tribunalului București – secția a III-a

civilă, acesta a solicitat în principal respingerea acțiunii, iar în

subsidiar stabilirea unui prejudiciu de 485 981 lei, reactualizat la suma de 22

561 661 lei.

Este întemeiată și critica reclamantei potrivit

căreia suma calculată la o dată anterioară

pronunțării hotărârii, neactualizată cu indicele

inflației, nu asigură o reparare integrală a prejudiciului

suferit.

Deși la dosar nu există o expertiză care

să reactualizeze la zi suma de 22 561 661 lei cuvenită reclamantului

B.C.E. pentru considerentele anterior arătate, Înalta Curte a adoptat o

soluție care să țină seama de criticile găsite

întemeiate ale ambelor părți litigante, de faptul că procesul

durează pe rolul instanțelor din anul 1992, iar o casare cu trimitere

ar prelungi și mai mult această durată, precum și de

dispozițiile art. 371

2

alin. 3 C. pr. civ., introduse prin

Legea nr. 219/2005, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 459/2006.

Textul invocat permite organului de executare să

procedeze, la cererea creditorului, la actualizarea obligației stabilite

în bani prin titlul executoriu, prevăzând și criteriile aplicabile.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte a admis

recursul declarat de reclamanta P.C.L. și continuat de B.E.C.E. și va

modifica în parte decizia atacată, a schimbat în parte sentința

tribunalului și i-a  obligat pe pârâți în solidar la plata sumei

de 22 561 661 lei (ROL), sumă calculată la data de 31 decembrie 1997,

care va fi reactualizată la data plății.

Înalta Curte va menține celelalte dispoziții

ale sentinței și deciziei.