ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4567/2011

Referitor la capătul 1 de cerere, s-a acordat ceea ce nu s-a cerut și s-au încălcat prevederile art. 295 alin. (1) și art. 296 teza a II-a C. proc. civ. (art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.). Ambii pârâți au solicitat, prin apelurile formulate, respingerea primului capăt al cererii de chemare în judecată, și nu schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul constatării că intimatul-reclamant este unic autor al traducerii romanului „Asediul Romei” de V.C., publicat de SC A.H. SRL în anul 2007. Instanța de apel nu a verificat aplicarea legii de către prima instanță în limitele cererilor de apel, iar pârâtei persoane fizice i s-a creat o situație mai grea decât cea din sentința apelată în propria cale de atac, din moment ce, prin sentința apelată, se constatat că intimatul-reclamant este unic autor al traducerii romanului „AsediuI Romei 1527” de V.C., Editura C.R., 2004, față de care recurenta este străină.

Ambele instanțe de fond au încălcat și aplicat greșit prevederile art. 4 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). S-a apreciat în mod eronat că prezumția de coautorat asupra ediției Editura C.R., 2004, și implicit asupra ediției SC A.H. SRL 2007 poate fi răsturnată, în cadrul procesual pasiv existent, respectiv fără citarea în cauză a Editurii C.R., deoarece aprecierea faptului că ediția SC A.H. SRL din 2007 este traducerea unică a intimatului-reclamant S.G.D. este o consecință directă a constatării că acesta este unic traducător al ediției anterioare, prin raportul de expertiză fiind comparate aceste ediții. Mai mult, pe baza probelor administrate instanțele nu puteau aprecia că prezumția de coautorat a fost răsturnată, probele următoare prezentate de părți fiind insuficiente pentru a fundamenta o astfel de concluzie. Recurenta a reluat pe larg analiza probelor administrate, respectiv: scrisoarea redactată la mașina de scris și datată cu scris de mână 30 iulie 2004 de către intimatul-reclamant, adresată lui V.C., pentru care nu există confirmare de primire; înscrisurile aflate în detenția intimatului-reclamant și prezentate expertului O.R.D.A.; raportul de expertiză; menținerea prezumției de coautorat asupra traducerii apărute la Editura C.R., în 2004, coroborată cu răspunsurile intimatului-pârât la interogatorii.

Referitor la capătul 2 de cerere, s-a arătat că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 139 alin. (2) lit. b) și alin. (14) din Legea nr. 8/1996. S-a susținut că recurenta-pârâtă nu poate fi obligată la menționarea numelui intimatului-reclamant în calitate de unic traducător pe exemplarele aflate în distribuție, de vreme ce traducător este și intimatul-pârât M.P., aceeași critică menținându-se și pentru obligația de a tipări un nou tiraj de 100 de exemplare (măsuri ce nu se circumscriu măsurilor enunțate limitativ de art. 139 alin. (14) din Legea nr. 8/1996 sub acest aspect). Dacă se apreciază de către prezenta instanță, pe baza raportului de expertiză efectuat în cauză, că există identitate între cele 2 ediții (2004 și 2007), cu excepția primelor 42 de pagini, și se menține prezumția de coautorat, ambii traducători trebuie trecuți pe volumele existente, și nu doar intimatul-reclamant. De asemenea, obligația de a tipări un nou tiraj tinde la repararea prejudiciului moral, deja reparat în integralitate prin admiterea capătului 5 de cerere. Or, potrivit art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, prin acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, se repară atât prejudiciul material, cât și moral. Astfel, instanțele au procedat la încălcarea și aplicarea greșită a acestei norme. Mai mult, această măsură nu este numai excesivă prin raportare la argumentația anterioară, ci și lipsită de temei legal. Măsurile care se pot dispune de către instanță sunt enunțate limitativ de art. 139 alin. (14) din Legea nr. 8/1996, această măsură nefiind enumerată în acest articol. Recurenta a formulat susțineri similare și cu referire la capătul 3 de cerere, privind obligația de predare de exemplare de pe carte.

Referitor la capătul 5 de cerere, s-a solicitat obligarea recurentei la plata unor despăgubiri în cuantum de 17.712 RON către intimatul-reclamant, reprezentând 1/2 din 35.424 RON, cu reducerea proporțională a cheltuielilor de judecată puse în sarcina sa (urmare a constatării faptului că reclamantul este coautor al traducerii romanului „Asediul Romei 1527” de V.C., Editura C.R., 2004, și prin analogie și al ediției subscrisei din 2007, având o contribuție egală la traducerea acesteia cu pârâtul M.P.), în aplicarea art. 5 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 8/1996.

Recurenta a solicitat întoarcerea executării, în totalitate sau în parte, în limitele admiterii recursului, în temeiul art. 404 2 C. proc. civ., prin restabilirea situației anterioare executării, respectiv restituirea sumelor încasate, achitate în integralitate de către recurentă pe baza hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză. II. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intervenientul M.P. a arătat că a fost admisă în mod greșit cererea de chemare în garanție împotriva sa, considerentele hotărârii fiind contradictorii, în sensul că, pe de o parte, se reține răspunderea civilă delictuală a pârâtei pentru încălcarea drepturilor reclamantului, iar pe de altă parte, se reține răspunderea contractuală în garanție. De asemenea, Tribunalul nu a observat că pârâta a încălcat obligațiile din contractul de cesiune de drepturi de autor din 02 august 2007, contract sinalagmatic în care drepturile și obligațiile sunt interdependente, în sensul că nu i-a cerut recurentului traducerea, i-a ascuns acestuia intențiile sale și a publicat romanul fără să indice vreun traducător, motiv pentru care răspunde delictual pentru faptele sale. Interdependența obligațiilor dintr-un contract se constată în ordinea succesiunii lor, însă Tribunalul a scos din context obligația de garanție, deși a constatat comportamentul delictual al pârâtei. Recurentul a mai susținut că instanța de apel, verificând limitele învestirii pentru primul capăt de cerere, a constatat ca sunt întemeiate susținerile pârâtului și a admis apelul său, însă considerentele hotărârii contrazic această soluție, constatându-se că reclamantul este unic traducător al romanului. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: I.1. În ceea ce privește recursul pârâtei SC A.H. SRL, este nefondat motivul referitor la modul de soluționare a primului petit din cererea introductivă de instanță, în sensul unei soluționări extra petita, în raport de motivele de apel și prin agravarea situației apelanților în propria cale de atac (o critică similară a fost formulată și de către intervenient, considerentele ce urmează având în vedere susținerile ambilor recurenți). Susținând că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, recurenta face referire, în fapt, la motivele de apel, nu la însăși pretenția din cererea de chemare în judecată, în sensul că ambii pârâți ar fi solicitat, prin apelurile formulate, respingerea primului capăt al cererii de chemare în judecată, și nu schimbarea în parte a sentinței apelate, astfel cum a dispus instanța de apel. Or, încălcarea principiului disponibilității și pronunțarea asupra unui obiect inexistent al cererii de chemare în judecată subzistă doar prin prisma soluției efectiv adoptate cu privire la cererea introductivă, și nu în raport de finalitatea apelului în cadrul căruia a fost evocat fondul cauzei. În speță, se constată că dispozitivul deciziei recurate redă in terminis pretenția reclamantului din primul capăt de cerere, în sensul constatării calității reclamantului de unic autor al traducerii romanului „Asediul Romei” de V.C., publicat de SC A.H. SRL în anul 2007. S-a înlăturat, în acest fel, greșeala primei instanțe, care se pronunțase asupra statutului reclamantului de traducător în legătură cu o altă ediție a romanului decât cea invocată prin cererea de chemare în judecată. Astfel, nu a fost vorba despre o soluționare extra petita, dimpotrivă, a fost corectat în mod corespunzător dispozitivul sentinței pentru corelarea cu obiectul cererii introductive. Motivul de recurs cu acest obiect vizează, în realitate, însuși modul de soluționare a apelului, în conformitate cu dispozițiile art. 295 și urm. C. proc. civ. Într-adevăr, ambii pârâți au solicitat, prin motivele de apel, respingerea primului capăt al cererii de chemare în judecată, în urma admiterii apelurilor lor. Dacă motivele de apel s-ar fi limitat la această susținere, calea ordinară de atac ar fi fost lipsită de interes: după cum arată chiar recurenta, ediția din 2004 a romanului lui V.C. nu o privește pe aceasta, ca atare, orice constatare a instanței în legătură cu acea ediție nu îi putea afecta drepturile recurentei, care a publicat o altă ediție a romanului, în anul 2007. Editorul din 2007 nu ar fi avut niciun interes direct, actual, născut și legitim pentru a atrage atenția instanței de control judiciar asupra greșelii săvârșite de prima instanță în soluționarea pretențiilor reclamantului. Acest motiv de apel al pârâtei a fost, însă, formulat în contextul în care toate celelalte dispoziții ale sentinței apelate o vizau pe pârâtă, în sensul instituirii, în sarcina sa, de obligații în legătură tocmai cu ediția din 2007 a romanului, pe care pârâta a publicat-o, iar interesul apelanților este legat tocmai de aceste dispoziții, în legătură cu care au formulat critici prin apel. Ca atare, nu se poate reține nici încălcarea limitelor apelului, nici agravarea situației apelanților în propria cale de atac, astfel cum pretinde recurenta, în condițiile în care instanța de apel s-a pronunțat asupra raportului juridic obligațional dintre reclamant și pârâta SC A.H. SRL (precum și asupra celui dintre cei doi pârâți), derivând din publicarea ediției din 2007 a romanului „Asediul Romei”, și nu a ediției din 2004, context în care a fost corectată și referirea tribunalului, din prima sa dispoziție, la ediția din 2004. În consecință, susținerile recurentei-pârâte cu acest obiect urmează a fi înlăturate. 2. Este fondat, însă, motivul de recurs privind modul de aplicare, de către instanța de apel, a prezumției prevăzute de art. 4 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, pentru considerentele ce vor fi expuse, care coincid cu susținerile recurentei. Învestite fiind cu soluționarea pretențiilor reclamantului de constatare a calității sale de unic traducător al romanului în ediția 2007, instanțele de fond au considerat că atare pretenții tind la combaterea prezumției desprinse din art. 4 anterior menționat. Așadar, ambele instanțe au pornit de la premisa că autorii traducerii romanului lui V.C. „Asediul Romei”, publicată de C.R., din limba franceză în limba română, recunoscuți ca atare în ediția din 2004, respectiv reclamantul și pârâtul M.P., sunt și autori ai traducerii din 2007, publicate de pârâta SC A.H. SRL, acceptând răsturnarea acestei prezumții, în virtutea principiului disponibilității. Este corectă constatarea posibilității de principiu a combaterii prezumției, dat fiind că este vorba despre o prezumție relativă, împotriva căreia se poate face proba contrară. Apreciind, însă, că dovada contrară propusă de către reclamant este aptă a combate prezumția în discuție, prima instanță a depășit cadrul procesual dedus judecății, pronunțându-se asupra a ceea ce nu s-a cerut, iar, în mod greșit, instanța de apel a confirmat soluția astfel adoptată. Dovada contrară prezumției legale în discuție înseamnă a se proba că nu ambele persoane ce au figurat ca autori ai traducerii publicate în 2004 sunt autori și ai traducerii din 2007 (prin raportare la pretențiile reclamantului din cauză, deoarece un terț ar fi putut susține că niciuna dintre acele persoane nu este autor al traducerii). În măsura în care ediția din 2007 nu reprezintă decât o preluare ad litteram a celei din 2004, dovada contrară cu referire la ediția 2007 implică, în mod logic, o răsturnare similară a prezumției cu același obiect cu referire la ediția 2004, astfel cum au reținut ambele instanțe. Or, o asemenea dovadă contrară nu este posibilă în prezenta cauză, deoarece, pe de o parte, drepturile asupra traducerii publicate în 2004 nu constituie obiect al judecății, pretențiile reclamantului vizând exclusiv ediția din 2007 (motiv pentru care nu ar subzista o încălcare a principiului disponibilității), iar pe de altă parte, contestarea statutului din 2004 nu este posibilă decât în contradictoriu cu editorul din 2004, respectiv Editura C.R. Acea editură ar fi putut înfățișa, eventual, contractul de cesiune încheiat și cu pârâtul M.P., care figurează drept coautor, alături de reclamant ori alte probe relevante, de natură a înlătura prezumția derivată din faptul menționării coautoratului în ediția 2004 (fiind de analizat și voința autorului romanului însuși, de asemenea, conținutul și limitele prerogativelor acestuia de alegere a traducătorului din limba franceză în limba română). Înlăturarea prezumției pentru ediția 2004 ar fi avut drept consecință firească constatarea calității reclamantului de unic traducător al romanului pentru orice ediții ulterioare, identice cu prima, fără a fi necesară probarea acestui fapt de fiecare dată. Or, cât timp nu este posibilă combaterea prezumției de coautorat pentru ediția 2004 în cadrul procesual obiectiv și subiectiv dedus judecății, în mod logic, nu este posibilă combaterea aceleiași asumpții nici pentru ediția 2007. Evident, dacă cele două ediții nu ar fi identice, ar fi admisibilă răsturnarea prezumției pentru 2007. Identitatea de conținut a celor două ediții a fost, însă, deja constatată de ambele instanțe de fond. Acestea au considerat că identitatea nu este afectată de diferențele minime dintre cele două ediții, precum mențiunea „1527” din titlu, a cuvântului înainte aparținând lui D.C. și a unui cuprins suplimentar în ediția din 2007, precum și diferențe în primele 42 de pagini ale volumului I, care constituie o reproducere în sensul art. 14 din Legea nr. 8/1996 a ediției din 2004. Atare apreciere a instanțelor de fond se impune ca atare în cauză, neputând a se proceda la reevaluarea sa de către această instanță de control judiciar. Fiind vorba despre chestiuni de temeinicie, respectiv situația de fapt din cauză și probatoriul administrat pe acest aspect, reaprecierea lor excede atribuțiilor acestei instanțe, circumscrise cazurilor de nelegalitate descrise de art. 304 C. proc. civ. Contrar aprecierii instanței de apel, prin neacceptarea probei contrare nu numai că nu se produce o încălcare a principiului disponibilității; dimpotrivă, în acest fel, este respectat cadrul procesual stabilit prin voința reclamantului, atât din punct de vedere obiectiv, cât și subiectiv. Or, reclamantul nu a avut intenția reală de a solicita recunoașterea calității de unic traducător și cu privire la ediția din 2004 și nici de a chema în judecată pe editorul de la acel moment, anume C.R. Dacă ar fi existat atare intenție, voința reclamantului în acest sens s-ar fi manifestat prin formularea explicită a pretenției de recunoaștere a calității invocate, ori cel puțin neechivocă, în contradictoriu cu persoana care i-a infirmat această calitate la momentul primei editări a romanului. O asemenea manifestare de voință este singura care interesează învestirea corespunzătoare a instanței de judecată, dat fiind că un asemenea efect se produce doar prin formularea cererii de chemare în judecată, care întrunește cerințele prevăzute de art. 112 C. proc. civ., neputând fi obținut din modul în care reclamantul a înțeles să formuleze probatoriul în cauză. În aceste condiții, în mod greșit, prima instanță a considerat că este admisibilă proba contrară prezumției de coautorat în ceea ce privește ediția din 2004, pronunțându-se, în acest fel, și asupra calității de unic traducător pentru acea ediție, cu toate că nu fusese învestită decât pentru cea din 2007 (asupra căreia se pronunță prin aceeași hotărâre, pornind de la premisa eronată a posibilității invalidării statutului pârâtului M.P. de coautor al traducerii din 2004, în cadrul procesual prezent). Instanța de apel, deși a corectat prima dispoziție a Tribunalului, tocmai cu scopul de a sublinia că nu este învestită cu pretenții relative la ediția 2004, repetă greșeala primei instanțe de a se pronunța asupra unor asemenea pretenții, făcând o greșită aplicare a prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora instanța nu se poate pronunța decât asupra obiectului cererii. Este de precizat că imposibilitatea combaterii prezumției de coautorat în acest cadru procesual nu conduce eo ipso la respingerea cererii de chemare în judecată, deoarece finalitatea demersului judiciar este aceea a dezdăunării pentru fapta editorului de publicare a operei reclamantului, fără consimțământul acestuia. Or, aceste pretenții sunt întemeiate și au fost admise ca atare, fără ca prin motivele de recurs să se formuleze critici pe aspectul publicării fără autorizarea reclamantului. Chiar dacă nu este posibil a i se recunoaște reclamantului, în prezentul cadru procesual, la nivelul anului 2007, un statut cu privire la opera derivată diferit de cel din anul 2004, în aplicarea prezumției prevăzute de art. 4 din Legea nr. 8/1996, primul petit nu poate fi, totuși, respins ca nefondat. Modul de soluționare a acestui petit interesează întinderea dreptului reclamantului valorificat prin celelalte capete de cerere și se va reflecta în dezlegarea dată acelor pretenții, astfel încât se impune precizarea explicită a calității reclamantului de coautor al ediției 2007, alături de pârâtul M.P., pentru corelarea corespunzătoare a tuturor dispozițiilor instanței. Este de precizat, de asemenea, că obiectul primului petit reprezintă doar o chestiune prejudicială în cadrul analizei pretențiilor de dezdăunare materială și morală, nefiind necesară, în principiu, pronunțarea explicită asupra sa. Atare pronunțare nu este, însă, nici nelegală, iar cum, în speță, reclamantul l-a conceput sub forma unei cereri distincte, această instanță va respecta voința acestuia și din punct de vedere formal. Astfel, se constată că reclamantul este autor al traducerii romanului „Asediul Romei” de V.C., publicat de SC A.H. SRL în 2007, alături de pârâtul M.P. (coautori), constatare posibilă în urma admiterii recursului pârâtei și, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a modificării deciziei în acest sens. În consecință, în aplicarea art. 12 din Legea nr. 8/1996, ce reglementează dreptul autorului unei opere, inclusiv al unei opere derivate, de a dispune cu privire la prerogativele patrimoniale ale dreptului său, în orice modalitate, deci și prin cesiune, în condițiile art. 39 și urm. din Legea nr. 8/1996, reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru utilizarea de către pârâtă a operei comune fără acordul său. Dat fiind că pârâta SC A.H. SRL a fost obligată, prin ambele hotărâri de fond, la plata integrală, către reclamant, a contravalorii prejudiciului creat prin publicarea romanului, fără autorizarea acestuia, se impune modificarea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului, față de considerentele anterior expuse. Sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 5 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 8/1996, la care a făcut trimitere, în mod corect, recurenta, potrivit cărora: „În lipsa unei convenții, remunerația se împarte proporțional cu părțile de contribuție ale autorilor sau în mod egal, dacă acestea nu se pot stabili”. Întrucât nu s-a dovedit existența unei înțelegeri între coautori nici cu privire la plata remunerației, nici cu privire la cota de contribuție la crearea operei și nu este posibilă determinarea acesteia din urmă, se consideră că remunerația este datorată în mod egal coautorilor. Pe acest temei, Înalta Curte va dispune obligarea pârâtei SC A.H. SRL la suma de 17.712 RON către reclamant, cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea drepturilor de autor, reprezentând 1/2 din sumele de bani calculate, necontestat, de prima instanță ca fiind datorate cu acest titlu, în baza art. 139 din Legea nr. 8/1996. Aceste din urmă considerente răspund motivului 4 de recurs, în ordinea în care susținerile părții au fost înfățișate prin prezenta decizie, cu referire la petitul nr. 5 din cererea introductivă de instanță. 3. În ceea ce privește cererile vizând diferitele modalități de reparare a prejudiciului creat reclamantului prin publicarea, neautorizată de acesta, a operei comune, se constată că susținerile din motivarea recursului sunt formulate omisso medio, în condițiile în care prin motivele de apel nu s-a formulat critici explicite referitoare la modul de soluționare de către prima instanță a acestor cereri. Astfel, nu a fost supus analizei instanței de apel modul de interpretare și aplicare de către tribunal a prevederilor 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, cu trimitere la art. 14 din același act normativ, critici cu acest obiect regăsindu-se abia prin motivele de recurs. Unica referire la pretențiile de dezdăunare formulate de reclamant este făcută de pârâtă în apel sub forma simplei solicitări de respingere a acestora, fără conceperea unor critici de nelegalitate sau netemeinicie la adresa hotărârii primei instanțe. Nefiind învestită cu atare critici, instanța de apel nu s-a preocupat de modul de soluționare a pretențiilor din petitele 2 și 3, astfel cum au fost numerotate de reclamant, sentința fiind menținută în privința dispozițiilor asupra acestor cereri. În acest context, criticile din recurs cu acest obiect sunt îndreptate împotriva sentinței, nu a deciziei de apel, ceea ce echivalează cu formularea omisso medio a unor asemenea susțineri, ce urmează a fi respinse în consecință. Corelarea dispozițiilor primei instanțe cu referire la petitele 2 și 3 cu dispozițiile din prezenta decizie presupune ca executarea obligației de menționare a numelui reclamantului pe exemplarele în curs de distribuire ale romanului și pe cele din eventualul tiraj următor, precum și de predare către reclamant a unor exemplare cu mențiunea numelui său, să se realizeze în modalitatea adăugării numelui reclamantului, în calitate de coautor al traducerii. II. Contrar susținerilor recurentului-intervenient M.P. din motivarea recursului său, considerentele deciziei de apel nu sunt contradictorii, deoarece se reține răspunderea contractuală a recurentului, derivând din contractul de cesiune de drepturi de autor asupra operelor derivate din 02 august 2007, încheiat cu pârâta SC A.H. SRL, fără vreo referire la răspunderea delictuală pentru aceeași faptă. Instanța de apel a constatat încălcarea obligației de garanție împotriva oricărei evicțiuni, asumată expres de către intervenient prin contractul menționat (Cap. V), iar atare apreciere este legală, atât timp cât intervenientul și-a asumat calitatea de unic traducător al romanului publicat de către pârâtă în anul 2007, cu toate că este doar coautor, alături de reclamant, astfel cum se menționează în ediția din 2004 a romanului, preluată integral în varianta din 2007. Evicțiunea s-a produs prin invocarea de către reclamantul din cauză a drepturilor sale asupra operei în discuție, recunoscute ca atare în prezenta cauză, care are drept consecință imposibilitatea exercitării depline de către pârâtă a prerogativelor patrimoniale asupra operei, dată fiind absența autorizării de către ambii autori, după cum prevăd art. 5 alin. (3) și art. 12 din Legea nr. 8/1996. Este de precizat, cu privire la modalitatea în care pârâta însăși a acționat în executarea obligațiilor contractuale, că neexecutarea invocată de către recurent nu este suficient de importantă pentru a permite recurentului să se prevaleze de excepția de neexecutare a contractului, ca mijloc de apărare față de pretențiile pârâtei din cererea de chemare în garanție. Astfel, deși pârâta nu a menționat numele traducătorului pe reproducerile operei în discuție (art. 4.4.2 din contract), nu au fost contestate drepturile acestuia derivând din calitatea de autor, inclusiv cele morale, achitându-i-se, de asemenea, drepturile materiale cuvenite. Răspunderea cedentului pentru evicțiunea consumată subzistă prin întrunirea condițiilor pentru existența acestei răspunderi, similare celor din materia vânzării (art. 1337 și urm. C. civ.), constatate ca atare de către instanța de apel și fără vreo altă critică a intervenientului decât aceea legată de excepția de neexecutare. Împrejurarea că, în raportul obligațional principal dedus judecății în cauză, s-a constatat răspunderea delictuală a pârâtei prin publicarea traducerii romanului, fără autorizarea reclamantului, nu reprezintă un impediment pentru admiterea cererii de chemare în garanție, dimpotrivă, constituie însăși premisa unei asemenea soluții. Rațiunea cererii de intervenție forțată întemeiate pe dispozițiile art. 60 C. proc. civ. este tocmai aceea a dezdăunării pârâtului în situația în care acesta cade în pretenții față de reclamant, în virtutea raportului obligațional dintre pârâtă și intervenient. Or, în cauză, fiind admisă cererea principală, se impune și admiterea cererii de chemare în garanție, întrunite fiind condițiile răspunderii contractuale în persoana intervenientului. În ceea ce privește întinderea despăgubirilor pe care trebuie să le suporte intervenientul, se reține că, prin hotărârea primei instanțe, acesta a fost obligat, pe lângă contravaloarea prejudiciului adus reclamantului prin fapta pârâtei, la care aceasta a fost obligată către reclamant, și la plata cheltuielilor decurgând din celelalte obligații stabilite prin sentință în sarcina pârâtei, întocmai cum au fost formulate prin cererea de chemare în garanție. Spre deosebire de cele constatate de prima instanță și de instanța de apel, prin prezenta decizie s-a constatat, însă, că evicțiunea produsă prin recunoașterea drepturilor reclamantului este doar parțială, în sensul unui coautorat asupra traducerii. În aceste condiții, sunt aplicabile, pentru identitate de rațiune, dispozițiile art. 1348 C. civ., potrivit cărora, în cazul evicțiunii parțiale, cumpărătorul (cesionarul, respectiv pârâta din cauză), dacă nu a cerut rezoluțiunea (conform art. 1347 C. civ.), ci despăgubiri, are dreptul la „valoarea părții pierdute” prin efectul evicțiunii. Or, această valoare corespunde exclusiv sumei de bani achitate reclamantului cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin publicarea romanului fără acceptul reclamantului, în cuantum de 17.712 RON, nu și pentru alte cheltuieli invocate de către pârâtă, atât timp cât acestea sunt legate de drepturile morale ale autorului, care aparțin, în egală măsură, și intervenientului. Obligarea la suportarea unor asemenea cheltuieli ar echivala cu obligarea autorului la respectarea propriilor drepturi, ceea ce este superfluu. Drept urmare, se impune admiterea recursului intervenientului, pentru a fi posibilă modificarea întinderii despăgubirilor datorate de către acesta. Admisă fiind deja cererea de chemare în garanție din faza judecății în primă instanță, Înalta Curte va proceda doar la schimbarea conținutului și a cuantumului obligației, urmând a-l obliga pe intervenientul chemat în garanție M.P. la plata sumei de 17.712 RON despăgubiri către pârâta SC A.H. SRL. În ceea ce privește cheltuielile de judecată stabilite către reclamant în faza judecății în primă instanță, dată fiind admiterea doar parțială a cererii în despăgubiri, urmează a se constata că reclamantului i se cuvin asemenea cheltuieli proporțional cu valoarea despăgubirilor acordate, respectiv jumătate din cele stabilite de către prima instanță. În limitele raportului obligațional din cererea principală, existent între reclamant și pârâta SC A.H. SRL (între reclamant și intervenient, astfel cum s-au formulat cererile deduse judecății în cauză, nu există un raport obligațional direct), Înalta Curte va obliga pe pârâtă la 3.117,5 RON cheltuieli de judecată către reclamant. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va admite ambele recursuri și, în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în parte decizia, astfel: Va constata că reclamantul este autor al traducerii romanului „Asediul Romei”, de V.C., publicat de SC A.H. SRL în 2007, alături de pârâtul M.P. (coautori). Va obliga pe pârâta SC A.H. SRL la suma de 17.712 RON către reclamant cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea drepturilor de autor, iar pe intervenientul chemat în garanție M.P. la plata sumei de 17.712 RON, cu titlu de despăgubiri către pârâta SC A.H. SRL. Va obliga pe pârâta SC A.H. SRL la 3.117,5 RON cheltuieli de judecată către reclamant în faza judecății în primă instanță. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei, privind admiterea apelurilor și schimbarea în parte a sentinței, precum și ale sentinței, privind menținerea celorlalte obligații stabilite în sarcina pârâtei în favoarea reclamantului.