ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4567/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4567/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 926 din 30 iunie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 41382/3/2008, Tribunalul București,

secția a III-a civilă, a admis cererea formulată de reclamantul S.G.D., în contradictoriu

cu pârâții M.P. și SC A.H. SRL.

În consecință, s-a constatat

că reclamantul este unic autor al traducerii romanului „Asediul Romei 1527”, de

V.C., Editura C.R., 2004, și că, prin publicarea de către pârâta SC A.H. SRL în

2007 a romanului „Asediul Romei” de același autor, fără consimțământul reclamantului

și fără menționarea numelui său, precum și prin modificările operate, fără acord,

în primele 42 de pagini ale romanului, au fost încălcate drepturile reclamantului

asupra traducerii efectuate, cu cheltuieli de judecată.

A fost obligată pârâta

să menționeze numele reclamantului ca traducător pe toate exemplarele aflate în

curs de distribuție (aflate în deținerea sa sau în rețeaua de distribuție), iar,

în caz de epuizare a tirajului, să tipărească un nou tiraj de 100 exemplare cu menționarea

numelui reclamantului ca traducător.

De asemenea, a fost obligată

pârâta să predea reclamantului 2 exemplare din carte fără menționarea numelui său

ca traducător și 5 exemplare din carte cu menționarea numelui, precum și să facă

public dispozitivul hotărârii în ziarul „A.” și „G.” și pe posturile TVR1 și R.

TV în 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei, în caz de neconformare,

fiind autorizat reclamantul la aceasta, pe cheltuiala pârâtei.

Pârâta a fost obligată

la plata sumei de 35.424 RON - despăgubiri pentru încălcarea drepturilor de autor

ale reclamantului.

A fost admisă cererea

de chemare în garanție formulată de pârâta SC A.H. SRL, în contradictoriu cu pârâtul

M.P., fiind obligat chematul în garanție la plata către societatea comercială a

sumei de 35.424 RON, precum și la plata celorlalte cheltuieli decurgând din obligațiile

stabilite anterior în sarcina pârâtei.

În motivarea sentinței,

s-au arătat următoarele:

O ediție a romanului „Asediul

Romei 1527” a fost publicată de Editura C.R., în 2004, cu mențiunea că traducerea

a fost făcută de S.G.D. și M.P.

În ediția publicată în

2007 de SC A.H. SRL, nu există nicio mențiune cu privire la persoanele care au efectuat

traducerea cărții.

Potrivit raportului de

expertiză din 05 februarie 2009 întocmit de O.R.D.A., între cele două ediții există

identitate de conținut, ediția din 2007 reprezentând o reproducere integrală a operei

anterioare, publicate de Editura C.R. S-au constatat minime diferențe constând în

lipsa din titlu a mențiunii „1527”, a cuvântului înainte aparținând lui D.C. și

existența unui cuprins suplimentar în ediția din 2007, precum și diferențe în primele

42 de pagini ale volumului I, care constituie o reproducere în sensul art. 14 din

Legea nr. 8/1996 a ediției din 2004. Acest raport a fost confirmat la solicitarea

instanței prin raportul din 06 mai 2009, fiind aduse argumente suplimentare cu privire

la identitatea dintre cele două traduceri.

În plus, la obiectivul

nr. 2, s-a concluzionat că diferențele dintre manuscrisul deținut de reclamant (și

la care nu există contribuția pârâtului, potrivit răspunsurilor sale la întrebările

4 și 6) și ediția din 2004 a cărții, nu constituie o nouă traducere a lucrării,

fiind simple modificări, adaptări sau reformulări obișnuite și frecvente ale editurilor

în procesul redacțional de pregătire a manuscrisului în vederea editării sale sub

formă de carte.

Acest aspect, coroborat

cu răspunsul la interogatoriu al pârâtului care a arătat că nu se află în posesia

unui manuscris după care să fi fost efectuată o nouă traducere, face ca afirmațiile

reclamantului în sensul că, deși pe ediția din 2004 a apărut ca traducător și pârâtul,

reclamantul să fie unicul traducător al romanului ce face obiectul cauzei.

Din înscrisurile depuse

de pârâtul M.P., rezultă că acesta a efectuat traduceri ale mai multor romane aparținând

lui V.C., iar din corespondența depusă reiese că între cei doi exista o relație

de colaborare, atât pe plan literar, cât și pe alte planuri. Din corespondența purtată

de reclamant cu V.C. rezultă că acesta și-a exprimat, ulterior publicării ediției

din 2004, rezerve în ceea ce privește contribuția pârâtului la traducere, afirmând

că modificările suferite de traducerea sa sunt numai de natură redacțională, însă

și-a exprimat disponibilitatea de a respecta decizia autorului cu privire la acest

aspect. Ulterior, nu au mai fost formulate contestații cu privire la acest aspect

de către reclamant.

A fost răsturnată prezumția

că atât reclamantul, cât și pârâtul sunt autorii traducerii romanului [art. 4

alin. (1) din Legea nr. 8/1996], prin administrarea probei cu expertiză (obiectivul

nr. 2) și prin răspunsurile pârâtului la interogatoriul formulat de reclamant.

S-a reținut că din contractul

de cesiune de drepturi de autor asupra operelor derivate din 02 august 2007, încheiat

între cei doi pârâți, rezultă că M.P. a cedat, cu titlu gratuit și exclusiv, drepturile

de reproducere și reprezentarea asupra mai multor opere traduse din limba franceză

în limba română, printre care și „Asediul Romei”. Cesionarul și-a asumat obligația

menționării numelui traducătorului pe toate reproducerile acestor opere (pct. 4.4.2

din contract), iar cedentul și-a asumat obligația de a garanta pentru orice tulburare

a folosirii acestor drepturi (pct. 5.2 din contract).

Tribunalul a apreciat

că pretențiile reclamantului sunt integral justificate și dovedite prin probele

administrate în cauză, astfel încât a constatat că acesta este unic autor al traducerii

romanului „Asediul Romei 1527” de V.C. (potrivit răspunsului expertului la obiectivul

nr. 2, din care rezultă că modificările manuscrisului traducerii reclamantului sunt

numai de natură redacțională), iar pârâta SC A.H. SRL, prin publicarea ediției „Asediul

Romei” din 2007, fără consimțământul reclamantului și fără menționarea numelui său,

cu modificări în primele 42 de pagini, a încălcat drepturile de autor ale reclamantului,

drepturi protejate potrivit art. 8 lit. a), art. 10 lit. b) și d) și art. 12 din

Legea nr. 8/1996.

S-a considerat că încălcarea

acestor drepturi aparținând reclamantului este de natură a antrena răspunderea civilă

delictuală a pârâtei, prin repararea integrală a prejudiciului (potrivit art. 139

din Legea nr. 8/1996 raportat la art. 998-999 C. civ.), parțial în natură - prin

obligarea sa la menționarea numelui reclamantului pe toate exemplarele aflate în

curs de distribuție (aflate în deținerea sa sau în rețeaua de distribuție), iar,

în caz de epuizare a tirajului, prin obligarea la tipărirea unui nou tiraj de 100

exemplare cu menționarea numelui reclamantului ca traducător în vederea distribuirii

acestora; prin obligarea la predarea către reclamant a 2 exemplare din carte fără

menționarea numelui său ca traducător și 5 exemplare din carte cu menționarea numelui;

precum și prin obligarea sa la a face publică hotărârea în ziarul „A.” și „G.” și

pe posturile TVR1 și R. TV în 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței,

iar, în caz de neconformare, prin autorizarea reclamantului la aceasta, confrm

art. 1073 C. civ., pe cheltuiala debitoarei - și parțial prin echivalent. Sub acest

aspect, pârâta a fost obligată la plata de despăgubiri către reclamant în cuantum

de 35.424 RON, reprezentând triplul sumelor calculate potrivit art. 139 alin.

(1) și (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, având în vedere că nu există alte criterii

pentru cuantificarea materială a prejudiciului.

Corelativ soluției pronunțate

asupra cererii principale, Tribunalul a admis și cererea de chemare în garanție

formulată de pârâtă împotriva lui M.P. Sub aspectul răspunderii acestui pârât, Tribunalul

a constatat întrunite cerințele antrenării răspunderii sale contractuale, având

în vedere că a fost asumată expres obligația de garanție pentru orice tulburare

a folosirii drepturilor ce au făcut obiectul contractului de cesiune.

În ceea ce privește apărarea

pârâtului întemeiată pe nerespectarea clauzelor contractuale în ceea ce privește

menționarea numelui său ca traducător (pct. 4.4.2 din contract), Tribunalul a constatat

că susținerea este reală, însă această apărare nu are natura unei cauze exoneratoare

de răspundere contractuală în favoarea pârâtului. În acest sens, s-a reținut că

pentru a putea fi invocată neexecutarea de către cealaltă parte contractantă a unei

obligații, este necesar ca cele două obligații asumate (publicarea numelui pârâtului

și obligația de garanței pentru faptele terților) să fie interdependente. Prin urmare,

pârâtul a fost obligat către SC A.H. SRL la plata sumei de 35.424 RON, precum și

la plata celorlalte cheltuieli decurgând din obligațiile de a face stabilite în

sarcina pârâtei.

Apelurile ambilor pârâți

împotriva sentinței menționate au fost admise prin decizia civilă nr. 55A din 16

februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, cu consecința schimbării,

în parte, a sentinței apelate, în sensul admiterii în parte

a acțiunii precizate și constatării că reclamantul este unic autor al traducerii

romanului „Asediul Romei” de V.C., publicat de SC A.H. SRL în 2007.

Drept urmare,

s-a înlăturat obligația pârâtei de a face public dispozitivul hotărârii în ziarul

„A.” și „G.” și pe posturile TVR1 și R. TV, și s-au menținut celelalte dispoziții

ale sentinței.

Pentru a dispune astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

În raport de limitele

învestirii instanței de fond în primul capăt de cerere, sunt întemeiate susținerile

ambilor apelanți cu privire la pronunțarea asupra a ceea ce nu s-a cerut.

Solicitarea reclamantului

a fost formulată în sensul constatării calității sale de unic traducător al romanului

„Asediul Romei”, de V.C., publicat de pârâta SC A.H. SRL în 2007, și nu asupra traducerii

romanului „Asediul Romei 1527”, de V.C., Editura C.R., 2004, cum a fost consemnat

în dispozitiv. În sensul acestei distincții, sunt consemnate de către reclamant

atât solicitările capetelor de cerere introductivă, cât și argumentele aduse în

sprijinul acestora, care fac într-adevăr referire la ediția anterioară a romanului,

din 2004, fără a putea fi extins cadrul procesual obiectiv, explicit expus în petitul

acțiunii introductive.

Chiar dacă, pentru a analiza

fondul primului capăt de cerere, este necesară verificarea identității între cele

două traduceri publicate, răsturnarea prezumției de coautorat asupra primei publicări

(rezultând din conținutul art. 4 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor

și drepturile conexe), corect reținută de prima instanță, nu afectează învestirea

instanței, ci are efect asupra modalității de reținere a situației de fapt, ce lămurește

soluționarea prezentă asupra celei de a doua traduceri. Contrar, s-ar produce o

încălcare a principiului disponibilității părților în plan obiectiv.

În ceea ce privește fondul

acestei învestiri, s-a constatat că este dovedită calitatea reclamantului de unic

traducător al

romanului „Asediul Romei”, de V.C., publicat

de SC A.H. SRL în 2007, contrar susținerilor apelanților.

Fără a nega

calitatea reclamantului de traducător al operei în discuție, susținerile

pârâtului M.P. sunt nedovedite

în privința deținerii unei probe de colaborare cu reclamantul pentru traducerea

din 2004, dar și inconsecvente în explicarea desfășurării activității de traducere

de către părți. Astfel, susținerea pârâtului în sensul unei lipse de colaborare

cu reclamantul la elaborarea primei ediții a romanului (astfel cum rezultă din răspunsul

său la interogatoriu, întrebarea nr. 4, dosar fond) poate fi interpretată ca fiind

concordantă concluziilor rapoartelor de expertiză efectuate în cauză de O.R.D.A.

din 05 februarie 2009 și din 06 mai 2009, prin care se reține că textele traduse

sunt identice în conținut, ceea ce conduce la concluzia că pârâtul nu a avut o contribuție

la efectuarea traducerii publicate în 2007.

Cât privește publicarea

de către editura-pârâtă în 2007 a traducerii romanului lui V.C., în baza contractului

de cesiune drepturi de autor asupra operelor derivate din 02 august 2007, încheiat

cu pârâtul și pornind de la calitatea stabilită a reclamantului de unic autor al

operei derivate, instanța a constatat că a fost corect reținută de către prima instanță,

încălcarea drepturilor acestuia, cu antrenarea răspunderii civile delictuale, în

baza art. 139 din Legea nr. 8/1996 raportat la art. 998-999 C. civ.

În vederea angajării răspunderii

civile delictuale pentru fapta proprie, se cer a fi întrunite cumulativ condițiile

prejudiciului, faptei ilicite, respectiv a raportului de cauzalitate între acestea,

precum și existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând in intenția,

neglijența sau imprudența cu care a acționat. În speță, editura pârâtă a acționat

în executarea contractului de cesiune menționat, neglijând efectuarea de minime

diligențe pentru verificarea autenticității dreptului cedat. Astfel, în prezența

unei traduceri anterioare publicată într-o altă editură și prezumată a fi efectuată

în coautorat (conform mențiunilor publicării), nu se poate reține convingerea apelantei

asupra calității pârâtului de unic traducător, cu atât mai mult cu cât nu se dovedește

în cadrul speței, asupra modalității concrete de colaborare a acestuia cu editura,

prin eventuala predare a unui manuscris, care să reprezinte o nouă operă derivată.

Prin urmare, reținând

că răspunderea civilă delictuală operează chiar și la cea mai ușoară formă de neglijență,

cum este cazul în speță, Curtea a constatat că se impune repararea prejudiciului

creat reclamantului, însă nu și în modalitatea de publicare a hotărârii în ziarul

„A.” și „G.” și pe posturile TVR1 și R. TV în 30 de zile de la rămânerea definitivă

a sentinței, cum a stabilit prima instanță, această reparație nefiind corespunzătoare

cu forma culpei pârâtei și fiind supusă riscului de creare a unui prejudiciu disproporționat

de imagine acesteia.

Din punctul de vedere

al cuantumului reparației, pretențiile reclamantului, astfel cum au fost acordate

de către prima instanță, au fost precizate de către acesta la valoarea de 35.424

RON, la termenul de dezbatere a fondului din 17 iunie 2009, conform consemnării

încheierii de ședință a Tribunalului București, secția a III-a civilă, iar valoarea

acestora a fost acordată potrivit concluziilor de evaluare ale expertizei O.R.D.A.

din 06 mai 2009 și dispozițiilor art. 139 alin. (1) și (2) lit. b) din Legea

nr. 8/1996, reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate reclamantului,

în calitate de unic autor al operei derivate publicate de către pârâtă.

Asupra cererii de chemare

în garanție, întemeiate pe angajarea răspunderii contractuale, derivând din contractul

de cesiune de drepturi de autor asupra operelor derivate din 02 august 2007, încheiat

între pârâți, nu poate fi reținută apărarea apelantului privind publicarea traducerii

în 2007 de către editura pârâtă, fără consimțământul său, în lipsa unui angajament

sau obligații contractuale, deoarece obiectul contractului este în sensul cedării

drepturilor de reproducere și reprezentare a operei derivate în discuție, asupra

căruia pârâtul și-a asumat răspunderea în limitele date de mandatul autorului V.C.

Prin urmare, angajamentul

fraudulos în privința unei opere derivate asupra căreia nu deține drept, atrage

răspunderea contractuală, conform art. 969 C. civ., și garanțiilor de evicțiune

asumate de pârât în privința neîncălcării drepturilor terților (Cap. V al contractului).

Împotriva deciziei menționate

mai sus, au declarat recurs, în termen legal, pârâții M.P. și SC A.H. SRL, criticând-o

pentru nelegalitate, după cum urmează:

I. În dezvoltarea criticilor

de recurs formulate, pârâta SC A.H. SRL arată următoarele:

1 de cerere, s-a acordat ceea ce nu s-a cerut și s-au încălcat prevederile art.

295 alin. (1) și art. 296 teza a II-a C. proc. civ. (art. 304 pct. 6 și 9 C.

proc. civ.).

Ambii pârâți au solicitat,

prin apelurile formulate, respingerea primului capăt al cererii de chemare în judecată,

și nu schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul constatării că intimatul-reclamant

este unic autor al traducerii romanului „Asediul Romei” de V.C., publicat de SC

A.H. SRL în anul 2007.

Instanța de apel nu a

verificat aplicarea legii de către prima instanță în limitele cererilor de apel,

iar pârâtei persoane fizice i s-a creat o situație mai grea decât cea din sentința

apelată în propria cale de atac, din moment ce, prin sentința apelată, se constatat

că intimatul-reclamant este unic autor al traducerii romanului „AsediuI Romei 1527”

de V.C., Editura C.R., 2004, față de care recurenta este străină.

fond au încălcat și aplicat greșit prevederile art. 4 din Legea nr. 8/1996 privind

drepturile de autor și drepturile conexe (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

S-a apreciat în mod eronat

că prezumția de coautorat asupra ediției Editura C.R., 2004, și implicit asupra

ediției SC A.H. SRL 2007 poate fi răsturnată, în cadrul procesual pasiv existent,

respectiv fără citarea în cauză a Editurii C.R., deoarece aprecierea faptului că

ediția SC A.H. SRL din 2007 este traducerea unică a intimatului-reclamant S.G.D.

este o consecință directă a constatării că acesta este unic traducător al ediției

anterioare, prin raportul de expertiză fiind comparate aceste ediții.

Mai mult, pe baza probelor

administrate instanțele nu puteau aprecia că prezumția de coautorat a fost răsturnată,

probele următoare prezentate de părți fiind insuficiente pentru a fundamenta o astfel

de concluzie.

Recurenta a reluat pe

larg analiza probelor administrate, respectiv: scrisoarea redactată la mașina de

scris și datată cu scris de mână 30 iulie 2004 de către intimatul-reclamant, adresată

lui V.C., pentru care nu există confirmare de primire; înscrisurile aflate în detenția

intimatului-reclamant și prezentate expertului O.R.D.A.; raportul de expertiză;

menținerea prezumției de coautorat asupra traducerii apărute la Editura C.R., în

2004, coroborată cu răspunsurile intimatului-pârât la interogatorii.

2 de cerere, s-a arătat că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și cu

încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 139 alin. (2) lit. b) și

alin. (14) din Legea nr. 8/1996.

S-a susținut că recurenta-pârâtă

nu poate fi obligată la menționarea numelui intimatului-reclamant în calitate de

unic traducător pe exemplarele aflate în distribuție, de vreme ce traducător este

și intimatul-pârât M.P., aceeași critică menținându-se și pentru obligația de a

tipări un nou tiraj de 100 de exemplare (măsuri ce nu se circumscriu măsurilor enunțate

limitativ de art. 139 alin. (14) din Legea nr. 8/1996 sub acest aspect).

Dacă se apreciază de către

prezenta instanță, pe baza raportului de expertiză efectuat în cauză, că există

identitate între cele 2 ediții (2004 și 2007), cu excepția primelor 42 de pagini,

și se menține prezumția de coautorat, ambii traducători trebuie trecuți pe volumele

existente, și nu doar intimatul-reclamant.

De asemenea, obligația

de a tipări un nou tiraj tinde la repararea prejudiciului moral, deja reparat în

integralitate prin admiterea capătului 5 de cerere. Or, potrivit art. 139 alin.

(2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, prin acordarea de despăgubiri reprezentând triplul

sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul

faptei ilicite, se repară atât prejudiciul material, cât și moral. Astfel, instanțele

au procedat la încălcarea și aplicarea greșită a acestei norme.

Mai mult, această măsură

nu este numai excesivă prin raportare la argumentația anterioară, ci și lipsită

de temei legal. Măsurile care se pot dispune de către instanță sunt enunțate limitativ

de art. 139 alin. (14) din Legea nr. 8/1996, această măsură nefiind enumerată în

acest articol.

Recurenta a formulat susțineri

similare și cu referire la capătul 3 de cerere, privind obligația de predare de

exemplare de pe carte.

5 de cerere, s-a solicitat obligarea recurentei la plata unor despăgubiri în cuantum

de 17.712 RON către intimatul-reclamant, reprezentând 1/2 din 35.424 RON, cu reducerea

proporțională a cheltuielilor de judecată puse în sarcina sa (urmare a constatării

faptului că reclamantul este coautor al traducerii romanului „Asediul Romei 1527”

de V.C., Editura C.R., 2004, și prin analogie și al ediției subscrisei din 2007,

având o contribuție egală la traducerea acesteia cu pârâtul M.P.), în aplicarea

art. 5 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 8/1996.

întoarcerea executării, în totalitate sau în parte, în limitele admiterii recursului,

în temeiul art. 404

2

C. proc. civ., prin restabilirea situației anterioare

executării, respectiv restituirea sumelor încasate, achitate în integralitate de

către recurentă pe baza hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză.

II. În dezvoltarea criticilor

de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intervenientul

M.P. a arătat că a fost admisă în mod greșit cererea de chemare în garanție împotriva

sa, considerentele hotărârii fiind contradictorii, în sensul că, pe de o parte,

se reține răspunderea civilă delictuală a pârâtei pentru încălcarea drepturilor

reclamantului, iar pe de altă parte, se reține răspunderea contractuală în garanție.

De asemenea, Tribunalul

nu a observat că pârâta a încălcat obligațiile din contractul de cesiune de drepturi

de autor din 02 august 2007, contract sinalagmatic în care drepturile și obligațiile

sunt interdependente, în sensul că nu i-a cerut recurentului traducerea, i-a ascuns

acestuia intențiile sale și a publicat romanul fără să indice vreun traducător,

motiv pentru care răspunde delictual pentru faptele sale. Interdependența obligațiilor

dintr-un contract se constată în ordinea succesiunii lor, însă Tribunalul a scos

din context obligația de garanție, deși a constatat comportamentul delictual al

pârâtei.

Recurentul a mai susținut

că instanța de apel, verificând limitele învestirii pentru primul capăt de cerere,

a constatat ca sunt întemeiate susținerile pârâtului și a admis apelul său, însă

considerentele hotărârii contrazic această soluție, constatându-se că reclamantul

este unic traducător al romanului.

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

I.1. În ceea ce privește

recursul pârâtei SC A.H. SRL, este nefondat motivul referitor la modul de soluționare

a primului petit din cererea introductivă de instanță, în sensul unei soluționări

extra petita, în raport de motivele de apel și prin agravarea situației apelanților

în propria cale de atac (o critică similară a fost formulată și de către intervenient,

considerentele ce urmează având în vedere susținerile ambilor recurenți).

Susținând că instanța

de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, recurenta face referire, în fapt, la motivele

de apel, nu la însăși pretenția din cererea de chemare în judecată, în sensul că

ambii pârâți ar fi solicitat, prin apelurile formulate, respingerea primului capăt

al cererii de chemare în judecată, și nu schimbarea în parte a sentinței apelate,

astfel cum a dispus instanța de apel.

Or, încălcarea principiului

disponibilității și pronunțarea asupra unui obiect inexistent al cererii de chemare

în judecată subzistă doar prin prisma soluției efectiv adoptate cu privire la cererea

introductivă, și nu în raport de finalitatea apelului în cadrul căruia a fost evocat

fondul cauzei.

În speță, se constată

că dispozitivul deciziei recurate redă in terminis pretenția reclamantului din primul

capăt de cerere, în sensul constatării calității reclamantului de unic autor al

traducerii romanului „Asediul Romei” de V.C., publicat de SC A.H. SRL în anul 2007.

S-a înlăturat, în acest fel, greșeala primei instanțe, care se pronunțase asupra

statutului reclamantului de traducător în legătură cu o altă ediție a romanului

decât cea invocată prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, nu a fost vorba

despre o soluționare extra petita, dimpotrivă, a fost corectat în mod corespunzător

dispozitivul sentinței pentru corelarea cu obiectul cererii introductive.

Motivul de recurs cu acest

obiect vizează, în realitate, însuși modul de soluționare a apelului, în conformitate

cu dispozițiile art. 295 și urm. C. proc. civ.

Într-adevăr, ambii pârâți

au solicitat, prin motivele de apel, respingerea primului capăt al cererii de chemare

în judecată, în urma admiterii apelurilor lor.

Dacă motivele de apel

s-ar fi limitat la această susținere, calea ordinară de atac ar fi fost lipsită

de interes: după cum arată chiar recurenta, ediția din 2004 a romanului lui V.C.

nu o privește pe aceasta, ca atare, orice constatare a instanței în legătură cu

acea ediție nu îi putea afecta drepturile recurentei, care a publicat o altă ediție

a romanului, în anul 2007. Editorul din 2007 nu ar fi avut niciun interes direct,

actual, născut și legitim pentru a atrage atenția instanței de control judiciar

asupra greșelii săvârșite de prima instanță în soluționarea pretențiilor reclamantului.

Acest motiv de apel al

pârâtei a fost, însă, formulat în contextul în care toate celelalte dispoziții ale

sentinței apelate o vizau pe pârâtă, în sensul instituirii, în sarcina sa, de obligații

în legătură tocmai cu ediția din 2007 a romanului, pe care pârâta a publicat-o,

iar interesul apelanților este legat tocmai de aceste dispoziții, în legătură cu

care au formulat critici prin apel.

Ca atare, nu se poate

reține nici încălcarea limitelor apelului, nici agravarea situației apelanților

în propria cale de atac, astfel cum pretinde recurenta, în condițiile în care instanța

de apel s-a pronunțat asupra raportului juridic obligațional dintre reclamant și

pârâta SC A.H. SRL (precum și asupra celui dintre cei doi pârâți), derivând din

publicarea ediției din 2007 a romanului „Asediul Romei”, și nu a ediției din 2004,

context în care a fost corectată și referirea tribunalului, din prima sa dispoziție,

la ediția din 2004.

În consecință, susținerile

recurentei-pârâte cu acest obiect urmează a fi înlăturate.

motivul de recurs privind modul de aplicare, de către instanța de apel, a prezumției

prevăzute de art. 4 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile

conexe, pentru considerentele ce vor fi expuse, care coincid cu susținerile recurentei.

Învestite fiind cu soluționarea

pretențiilor reclamantului de constatare a calității sale de unic traducător al

romanului în ediția 2007, instanțele de fond au considerat că atare pretenții tind

la combaterea prezumției desprinse din art. 4 anterior menționat.

Așadar, ambele instanțe

au pornit de la premisa că autorii traducerii romanului lui V.C. „Asediul Romei”,

publicată de C.R., din limba franceză în limba română, recunoscuți ca atare în ediția

din 2004, respectiv reclamantul și pârâtul M.P., sunt și autori ai traducerii din

2007, publicate de pârâta SC A.H. SRL, acceptând răsturnarea acestei prezumții,

în virtutea principiului disponibilității.

Este corectă constatarea

posibilității de principiu a combaterii prezumției, dat fiind că este vorba despre

o prezumție relativă, împotriva căreia se poate face proba contrară.

Apreciind, însă, că dovada

contrară propusă de către reclamant este aptă a combate prezumția în discuție, prima

instanță a depășit cadrul procesual dedus judecății, pronunțându-se asupra a ceea

ce nu s-a cerut, iar, în mod greșit, instanța de apel a confirmat soluția astfel

adoptată.

Dovada contrară prezumției

legale în discuție înseamnă a se proba că nu ambele persoane ce au figurat ca autori

ai traducerii publicate în 2004 sunt autori și ai traducerii din 2007 (prin raportare

la pretențiile reclamantului din cauză, deoarece un terț ar fi putut susține că

niciuna dintre acele persoane nu este autor al traducerii).

În măsura în care ediția

din 2007 nu reprezintă decât o preluare ad litteram a celei din 2004, dovada contrară

cu referire la ediția 2007 implică, în mod logic, o răsturnare similară a prezumției

cu același obiect cu referire la ediția 2004, astfel cum au reținut ambele instanțe.

Or, o asemenea dovadă

contrară nu este posibilă în prezenta cauză, deoarece, pe de o parte, drepturile

asupra traducerii publicate în 2004 nu constituie obiect al judecății, pretențiile

reclamantului vizând exclusiv ediția din 2007 (motiv pentru care nu ar subzista

o încălcare a principiului disponibilității), iar pe de altă parte, contestarea

statutului din 2004 nu este posibilă decât în contradictoriu cu editorul din 2004,

respectiv Editura C.R.

Acea editură ar fi putut

înfățișa, eventual, contractul de cesiune încheiat și cu pârâtul M.P., care figurează

drept coautor, alături de reclamant ori alte probe relevante, de natură a înlătura

prezumția derivată din faptul menționării coautoratului în ediția 2004 (fiind de

analizat și voința autorului romanului însuși, de asemenea, conținutul și limitele

prerogativelor acestuia de alegere a traducătorului din limba franceză în limba

română).

Înlăturarea prezumției

pentru ediția 2004 ar fi avut drept consecință firească constatarea calității reclamantului

de unic traducător al romanului pentru orice ediții ulterioare, identice cu prima,

fără a fi necesară probarea acestui fapt de fiecare dată.

Or, cât timp nu este posibilă

combaterea prezumției de coautorat pentru ediția 2004 în cadrul procesual obiectiv

și subiectiv dedus judecății, în mod logic, nu este posibilă combaterea aceleiași

asumpții nici pentru ediția 2007.

Evident, dacă cele două

ediții nu ar fi identice, ar fi admisibilă răsturnarea prezumției pentru 2007.

Identitatea de conținut

a celor două ediții a fost, însă, deja constatată de ambele instanțe de fond. Acestea

au considerat că identitatea nu este afectată de diferențele minime dintre cele

două ediții, precum mențiunea „1527” din titlu, a cuvântului înainte aparținând

lui D.C. și a unui cuprins suplimentar în ediția din 2007, precum și diferențe în

primele 42 de pagini ale volumului I, care constituie o reproducere în sensul

art. 14 din Legea nr. 8/1996 a ediției din 2004.

Atare apreciere a instanțelor

de fond se impune ca atare în cauză, neputând a se proceda la reevaluarea sa de

către această instanță de control judiciar. Fiind vorba despre chestiuni de temeinicie,

respectiv situația de fapt din cauză și probatoriul administrat pe acest aspect,

reaprecierea lor excede atribuțiilor acestei instanțe, circumscrise cazurilor de

nelegalitate descrise de art. 304 C. proc. civ.

Contrar aprecierii instanței

de apel, prin neacceptarea probei contrare nu numai că nu se produce o încălcare

a principiului disponibilității; dimpotrivă, în acest fel, este respectat cadrul

procesual stabilit prin voința reclamantului, atât din punct de vedere obiectiv,

cât și subiectiv.

Or, reclamantul nu a avut

intenția reală de a solicita recunoașterea calității de unic traducător și cu privire

la ediția din 2004 și nici de a chema în judecată pe editorul de la acel moment,

anume C.R.

Dacă ar fi existat atare

intenție, voința reclamantului în acest sens s-ar fi manifestat prin formularea

explicită a pretenției de recunoaștere a calității invocate, ori cel puțin neechivocă,

în contradictoriu cu persoana care i-a infirmat această calitate la momentul primei

editări a romanului.

O asemenea manifestare

de voință este singura care interesează învestirea corespunzătoare a instanței de

judecată, dat fiind că un asemenea efect se produce doar prin formularea cererii

de chemare în judecată, care întrunește cerințele prevăzute de art. 112 C.

proc. civ., neputând fi obținut din modul în care reclamantul a înțeles să formuleze

probatoriul în cauză.

În aceste condiții, în

mod greșit, prima instanță a considerat că este admisibilă proba contrară prezumției

de coautorat în ceea ce privește ediția din 2004, pronunțându-se, în acest fel,

și asupra calității de unic traducător pentru acea ediție, cu toate că nu fusese

învestită decât pentru cea din 2007 (asupra căreia se pronunță prin aceeași hotărâre,

pornind de la premisa eronată a posibilității invalidării statutului pârâtului M.P.

de coautor al traducerii din 2004, în cadrul procesual prezent).

Instanța de apel, deși

a corectat prima dispoziție a Tribunalului, tocmai cu scopul de a sublinia că nu

este învestită cu pretenții relative la ediția 2004, repetă greșeala primei instanțe

de a se pronunța asupra unor asemenea pretenții, făcând o greșită aplicare a prevederilor

art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora instanța nu se poate pronunța

decât asupra obiectului cererii.

Este de precizat că imposibilitatea

combaterii prezumției de coautorat în acest cadru procesual nu conduce eo ipso la

respingerea cererii de chemare în judecată, deoarece finalitatea demersului judiciar

este aceea a dezdăunării pentru fapta editorului de publicare a operei reclamantului,

fără consimțământul acestuia. Or, aceste pretenții sunt întemeiate și au fost admise

ca atare, fără ca prin motivele de recurs să se formuleze critici pe aspectul publicării

fără autorizarea reclamantului.

Chiar dacă nu este posibil

a i se recunoaște reclamantului, în prezentul cadru procesual, la nivelul anului

2007, un statut cu privire la opera derivată diferit de cel din anul 2004, în aplicarea

prezumției prevăzute de art. 4 din Legea nr. 8/1996, primul petit nu poate fi, totuși,

respins ca nefondat.

Modul de soluționare a

acestui petit interesează întinderea dreptului reclamantului valorificat prin celelalte

capete de cerere și se va reflecta în dezlegarea dată acelor pretenții, astfel încât

se impune precizarea explicită a calității reclamantului de coautor al ediției 2007,

alături de pârâtul M.P., pentru corelarea corespunzătoare a tuturor dispozițiilor

instanței.

Este de precizat, de asemenea,

că obiectul primului petit reprezintă doar o chestiune prejudicială în cadrul analizei

pretențiilor de dezdăunare materială și morală, nefiind necesară, în principiu,

pronunțarea explicită asupra sa. Atare pronunțare nu este, însă, nici nelegală,

iar cum, în speță, reclamantul l-a conceput sub forma unei cereri distincte, această

instanță va respecta voința acestuia și din punct de vedere formal.

Astfel, se constată că

reclamantul este autor al traducerii romanului „Asediul Romei” de V.C., publicat

de SC A.H. SRL în 2007, alături de pârâtul M.P. (coautori), constatare posibilă

în urma admiterii recursului pârâtei și, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a modificării deciziei în acest sens.

În consecință, în aplicarea

art. 12 din Legea nr. 8/1996, ce reglementează dreptul autorului unei opere, inclusiv

al unei opere derivate, de a dispune cu privire la prerogativele patrimoniale ale

dreptului său, în orice modalitate, deci și prin cesiune, în condițiile art. 39

și urm. din Legea nr. 8/1996, reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru

utilizarea de către pârâtă a operei comune fără acordul său.

Dat fiind că pârâta SC

A.H. SRL a fost obligată, prin ambele hotărâri de fond, la plata integrală, către

reclamant, a contravalorii prejudiciului creat prin publicarea romanului, fără autorizarea

acestuia, se impune modificarea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului,

față de considerentele anterior expuse.

Sunt pe deplin aplicabile

prevederile art. 5 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 8/1996, la care a făcut trimitere,

în mod corect, recurenta, potrivit cărora: „În lipsa unei convenții, remunerația

se împarte proporțional cu părțile de contribuție ale autorilor sau în mod egal,

dacă acestea nu se pot stabili”.

Întrucât nu s-a dovedit

existența unei înțelegeri între coautori nici cu privire la plata remunerației,

nici cu privire la cota de contribuție la crearea operei și nu este posibilă determinarea

acesteia din urmă, se consideră că remunerația este datorată în mod egal coautorilor.

Pe acest temei, Înalta

Curte va dispune obligarea pârâtei SC A.H. SRL la suma de 17.712 RON către reclamant,

cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea drepturilor de autor, reprezentând 1/2

din sumele de bani calculate, necontestat, de prima instanță ca fiind datorate cu

acest titlu, în baza art. 139 din Legea nr. 8/1996.

Aceste din urmă considerente

răspund motivului 4 de recurs, în ordinea în care susținerile părții au fost înfățișate

prin prezenta decizie, cu referire la petitul nr. 5 din cererea introductivă de

instanță.

cererile vizând diferitele modalități de reparare a prejudiciului creat reclamantului

prin publicarea, neautorizată de acesta, a operei comune, se constată că susținerile

din motivarea recursului sunt formulate omisso medio, în condițiile în care prin

motivele de apel nu s-a formulat critici explicite referitoare la modul de soluționare

de către prima instanță a acestor cereri.

Astfel, nu a fost supus

analizei instanței de apel modul de interpretare și aplicare de către tribunal a

prevederilor 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, cu trimitere la art. 14

din același act normativ, critici cu acest obiect regăsindu-se abia prin motivele

de recurs.

Unica referire la pretențiile

de dezdăunare formulate de reclamant este făcută de pârâtă în apel sub forma simplei

solicitări de respingere a acestora, fără conceperea unor critici de nelegalitate

sau netemeinicie la adresa hotărârii primei instanțe.

Nefiind învestită cu atare

critici, instanța de apel nu s-a preocupat de modul de soluționare a pretențiilor

din petitele 2 și 3, astfel cum au fost numerotate de reclamant, sentința fiind

menținută în privința dispozițiilor asupra acestor cereri.

În acest context, criticile

din recurs cu acest obiect sunt îndreptate împotriva sentinței, nu a deciziei de

apel, ceea ce echivalează cu formularea omisso medio a unor asemenea susțineri,

ce urmează a fi respinse în consecință.

Corelarea dispozițiilor

primei instanțe cu referire la petitele 2 și 3 cu dispozițiile din prezenta decizie

presupune ca executarea obligației de menționare a numelui reclamantului pe exemplarele

în curs de distribuire ale romanului și pe cele din eventualul tiraj următor, precum

și de predare către reclamant a unor exemplare cu mențiunea numelui său, să se realizeze

în modalitatea adăugării numelui reclamantului, în calitate de coautor al traducerii.

II. Contrar susținerilor

recurentului-intervenient M.P. din motivarea recursului său, considerentele deciziei

de apel nu sunt contradictorii, deoarece se reține răspunderea contractuală a recurentului,

derivând din contractul de cesiune de drepturi de autor asupra operelor derivate

din 02 august 2007, încheiat cu pârâta SC A.H. SRL, fără vreo referire la răspunderea

delictuală pentru aceeași faptă.

Instanța de apel a constatat

încălcarea obligației de garanție împotriva oricărei evicțiuni, asumată expres de

către intervenient prin contractul menționat (Cap. V), iar atare apreciere este

legală, atât timp cât intervenientul și-a asumat calitatea de unic traducător al

romanului publicat de către pârâtă în anul 2007, cu toate că este doar coautor,

alături de reclamant, astfel cum se menționează în ediția din 2004 a romanului,

preluată integral în varianta din 2007.

Evicțiunea s-a produs

prin invocarea de către reclamantul din cauză a drepturilor sale asupra operei în

discuție, recunoscute ca atare în prezenta cauză, care are drept consecință imposibilitatea

exercitării depline de către pârâtă a prerogativelor patrimoniale asupra operei,

dată fiind absența autorizării de către ambii autori, după cum prevăd art. 5

alin. (3) și art. 12 din Legea nr. 8/1996.

Este de precizat, cu privire

la modalitatea în care pârâta însăși a acționat în executarea obligațiilor contractuale,

că neexecutarea invocată de către recurent nu este suficient de importantă pentru

a permite recurentului să se prevaleze de excepția de neexecutare a contractului,

ca mijloc de apărare față de pretențiile pârâtei din cererea de chemare în garanție.

Astfel, deși pârâta nu

a menționat numele traducătorului pe reproducerile operei în discuție (art. 4.4.2

din contract), nu au fost contestate drepturile acestuia derivând din calitatea

de autor, inclusiv cele morale, achitându-i-se, de asemenea, drepturile materiale

cuvenite.

Răspunderea cedentului

pentru evicțiunea consumată subzistă prin întrunirea condițiilor pentru existența

acestei răspunderi, similare celor din materia vânzării (art. 1337 și urm. C.

civ.), constatate ca atare de către instanța de apel și fără vreo altă critică a

intervenientului decât aceea legată de excepția de neexecutare.

Împrejurarea că, în raportul

obligațional principal dedus judecății în cauză, s-a constatat răspunderea delictuală

a pârâtei prin publicarea traducerii romanului, fără autorizarea reclamantului,

nu reprezintă un impediment pentru admiterea cererii de chemare în garanție, dimpotrivă,

constituie însăși premisa unei asemenea soluții.

Rațiunea cererii de intervenție

forțată întemeiate pe dispozițiile art. 60 C. proc. civ. este tocmai aceea a dezdăunării

pârâtului în situația în care acesta cade în pretenții față de reclamant, în virtutea

raportului obligațional dintre pârâtă și intervenient. Or, în cauză, fiind admisă

cererea principală, se impune și admiterea cererii de chemare în garanție, întrunite

fiind condițiile răspunderii contractuale în persoana intervenientului.

În ceea ce privește întinderea

despăgubirilor pe care trebuie să le suporte intervenientul, se reține că, prin

hotărârea primei instanțe, acesta a fost obligat, pe lângă contravaloarea prejudiciului

adus reclamantului prin fapta pârâtei, la care aceasta a fost obligată către reclamant,

și la plata cheltuielilor decurgând din celelalte obligații stabilite prin sentință

în sarcina pârâtei, întocmai cum au fost formulate prin cererea de chemare în garanție.

Spre deosebire de cele

constatate de prima instanță și de instanța de apel, prin prezenta decizie s-a constatat,

însă, că evicțiunea produsă prin recunoașterea drepturilor reclamantului este doar

parțială, în sensul unui coautorat asupra traducerii.

În aceste condiții, sunt

aplicabile, pentru identitate de rațiune, dispozițiile art. 1348 C. civ., potrivit

cărora, în cazul evicțiunii parțiale, cumpărătorul (cesionarul, respectiv pârâta

din cauză), dacă nu a cerut rezoluțiunea (conform art. 1347 C. civ.), ci despăgubiri,

are dreptul la „valoarea părții pierdute” prin efectul evicțiunii.

Or, această valoare corespunde

exclusiv sumei de bani achitate reclamantului cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul

cauzat prin publicarea romanului fără acceptul reclamantului, în cuantum de 17.712

RON, nu și pentru alte cheltuieli invocate de către pârâtă, atât timp cât acestea

sunt legate de drepturile morale ale autorului, care aparțin, în egală măsură, și

intervenientului.

Obligarea la suportarea

unor asemenea cheltuieli ar echivala cu obligarea autorului la respectarea propriilor

drepturi, ceea ce este superfluu.

Drept urmare, se impune

admiterea recursului intervenientului, pentru a fi posibilă modificarea întinderii

despăgubirilor datorate de către acesta.

Admisă fiind deja cererea

de chemare în garanție din faza judecății în primă instanță, Înalta Curte va proceda

doar la schimbarea conținutului și a cuantumului obligației, urmând a-l obliga pe

intervenientul chemat în garanție M.P. la plata sumei de 17.712 RON despăgubiri

către pârâta SC A.H. SRL.

În ceea ce privește cheltuielile

de judecată stabilite către reclamant în faza judecății în primă instanță, dată

fiind admiterea doar parțială a cererii în despăgubiri, urmează a se constata că

reclamantului i se cuvin asemenea cheltuieli proporțional cu valoarea despăgubirilor

acordate, respectiv jumătate din cele stabilite de către prima instanță.

În limitele raportului

obligațional din cererea principală, existent între reclamant și pârâta SC A.H.

SRL (între reclamant și intervenient, astfel cum s-au formulat cererile deduse judecății

în cauză, nu există un raport obligațional direct), Înalta Curte va obliga pe pârâtă

la 3.117,5 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte va admite ambele recursuri și, în baza art. 312 cu referire

la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în parte decizia, astfel:

Va constata că reclamantul

este autor al traducerii romanului „Asediul Romei”, de V.C., publicat de SC

A.H. SRL în 2007, alături de pârâtul M.P. (coautori).

Va obliga pe pârâta SC

A.H. SRL la suma de 17.712 RON către reclamant cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea

drepturilor de autor, iar pe intervenientul chemat în garanție M.P. la plata sumei

de 17.712 RON, cu titlu de despăgubiri către pârâta SC A.H. SRL.

Va obliga pe pârâta SC

A.H. SRL la 3.117,5 RON cheltuieli de judecată către reclamant în faza judecății

în primă instanță.

Vor fi menținute celelalte

dispoziții ale deciziei, privind admiterea apelurilor și schimbarea în parte a sentinței,

precum și ale sentinței, privind menținerea celorlalte obligații stabilite în sarcina

pârâtei în favoarea reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de pârâții M.P. și SC A.H. SRL împotriva deciziei nr. 55A din 16 februarie 2010

a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Modifică în parte decizia,

astfel:

Constată că reclamantul

este autor al traducerii romanului „Asediul Romei”, de V.C., publicat de SC

A.H. SRL în 2007, alături de pârâtul M.P. (coautori).

Obligă pe pârâta SC

A.H. SRL la suma de 17.712 RON către reclamant, cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea

drepturilor de autor.

Obligă pe intervenientul

chemat în garanție M.P. la plata sumei de 17.712 RON, despăgubiri către pârâta SC

A.H. SRL.

Obligă pe pârâta SC

A.H. SRL la 3.117,5 RON cheltuieli de judecată către reclamant în faza judecății

în primă instanță.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței și deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 mai 2011.