ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3414/2007

Deliberând asupra recursului de față în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 351 din 6 aprilie 2005, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta SC E.O. SRL în contradictoriu cu pârâta C.D., a constatat inexistența drepturilor patrimoniale de traducător ale pârâtei asupra traducerii în limba română a operei "Shogun", de J.C., începând cu data de 15 noiembrie 1991; a respins, totodată, cererea reconvențională formulată de pârâtă, având ca obiect plata sumelor de 2 500 000 lei lunar și, respectiv, 20 000 coroane norvegiene cu titlul de daune, ca tardiv formulată; a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 10 000 000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: În temeiul contractului încheiat de F.R.I., în calitate de agent literar al autorului J.C., cu editura U. , la data de 15 noiembrie 1985, s-a cesionat acesteia din urmă dreptul de a edita opera "Shogun" în limba română, pentru o perioadă de 6 ani de la data încheierii contractului. La expirarea acestei perioade, drepturile ce fac obiectul contractului urmau să revină automat proprietarului, respectiv F .R.I., în baza acestui contract și a celui încheiat cu traducătorul D.C., ce nu a fost depus la dosar, dar despre care se poate presupune că a fost încheiat, aceasta fiind practica obișnuită a editurilor. Editura U. a editat romanul autorului J.C.

în limba română, ca titular exclusiv pentru perioada menționată în contract asupra drepturilor de editare și distribuire a operei în România. Din interpretarea clauzei prevăzute la art. 9 din contractul de editare menționat rezultă că, la expirarea duratei de 6 ani, nu se mai poate edita de către editura parte în contract sau de către altă editură romană versiunea în limba română a operei, întrucât dreptul de autorizare a traducerii revine autorului operei, ca drept exclusiv, reglementat ca atare în art. 13 lit. e) de Legea nr. 8/1996, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 285/2004.

Astfel, deși termenul folosit în art. 9 din contract vizează "drepturi asupra traducerii", în realitate este vorba despre dreptul exclusiv al autorului de a autoriza realizarea de opere derivate, inclusiv de traduceri asupra operei, cum este cazul în speță, drept care s-a cesionat pe durată de 6 ani cu titlu exclusiv editurii U., care a dobândit dreptul de a edita opera în limba română pe teritoriul României.

Ulterior, și numai în baza acestei cesiuni, editura a putut încheia un alt contract cu pârâta din cauză privind traducerea în limba română a operei menționate și prin care traducătoarea, în calitate de autor al operei derivate, a cesionat cu titlu exclusiv către editura U. dreptul de editare și distribuire a operei sale derivate, versiunea în limba română a romanului "Shogun". În consecință, a apreciat tribunalul, obiectul contractului din 1 noiembrie 1985 fiind cesionarea unui drept exclusiv al operei originale, prin agentul său literar, către o editură din România, acest drept nu poate fi cesionat de o persoană care nu-1 deține, deci nici de către traducătorul operei.

Acesta beneficiază de drepturi morale și patrimoniale asupra traducerii, cele prevăzute de art. 10 și art. 13 din lege, însă nu poate exercita drepturile patrimoniale, cum ar fi reproducerea și distribuirea operei; fiind vorba despre o operă derivată, este obligatoriu acordul autorului ori al moștenitorilor acestuia. În speță, nu rezultă că autorul sau moștenitorii acestuia ar fi consimțit la autorizarea editării versiunii în limba română, pentru care au cesionat dreptul în 1985, și după anul 1991. Așa fiind, este întemeiată susținerea reclamantului din cerere, însă nu cu motivarea că acestea au revenit agentului literar al autorului, ci pentru că drepturile concesionate prin contract nici nu au aparținut vreodată acestuia, a conchis tribunalul în considerentele asupra cererii principale.

În ceea ce privește cererea reconvențională, tribunalul a considerat că este tardiv formulată, din moment ce a fost depusă cu depășirea termenului legal, după cum s-a consemnat în încheierea de ședință de la 30 martie 2005. În privința cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, tribunalul a apreciat că se impune reducerea acestora constând în onorariul de avocat de 46.207.700 lei, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere durata procesului și gradul redus de dificultate a aspectelor asupra cărora reprezentantul a avut a pune concluzii.

Prin decizia civilă nr. 42 din 23 martie 2006 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis excepția lipsei calității procesuale activa a reclamantei, a admis apelul declarat de pârâtă, a respins apelul declarat de reclamantă, a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins cererea principală ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, a menținut dispoziția referitoare la respingerea cererii reconvenționale și a înlăturat din sentință dispoziția referitoare la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente: În cursul judecării apelului, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea acesteia.

Curtea a arătat că se impune soluționarea prioritară a excepției vizând legitimarea procesuală activă. Toate cele trei mijloace de apărare sunt legate de exercițiul dreptului la acțiune; ca atare, au caracterul unor excepții de fond, fiind strâns legate de însuși fondul dreptului dedus judecății. În acest context, ordinea de soluționare nu se stabilește în virtutea art. 137 alin. (1) C. proc. civ., normă insuficientă pentru ierarhizarea în modul de analiză a excepțiilor de fond, deoarece introduce doar prioritatea celor de fond față de cele strict procedurale, ci în raport de criteriul efectelor pe care mijloacele de apărare tind să le realizeze. Pentru a se stabili dacă reclamantul a ales o cale procedurală eficientă pentru valorificarea dreptului său, în sensul art. 111 C. proc.

civ., cu referire la o potențială acțiune în realizare, este necesar a se identifica în prealabil existența în patrimoniul reclamantului a dreptului afirmat în cauză, ceea ce înseamnă verificarea existenței calității procesuale active. Or, prin cererea formulată în cauză, reclamanta a solicitat să se constate inexistența drepturilor patrimoniale de traducător ale pârâtei D.C. asupra versiunii în limba română a romanului "Shogun" al autorului american J.C., drepturi ce aparțin, începând cu data de 15 noiembrie 1991, agentului literar al autorului, respectiv F.R.I. New York și reclamantei.

Reclamanta a susținut că pârâta a cedat editurii U. drepturile patrimoniale născute din traducerea romanului cu ocazia primei editări a acestuia în România, contractată de editura U. cu însuși autorul la data de 15 noiembrie 1985 pentru o perioadă determinată, astfel încât, la momentul expirării duratei de 6 ani pentru care autorul, prin agentul său literar, a cesionat dreptul exclusiv de editare, și drepturile asupra traducerii se reîntorc în patrimoniul autorului, odată cu drepturile asupra operei originale. Așadar, prin cererea de față, reclamanta nu a solicitat constatarea existenței unui drept al său, ci a inexistenței unui drept al pârâtei, ce ar putea fi opus reclamantei și valorificat împotriva sa.

Formulând atare pretenții, reclamanta ar fi trebuit să probeze că este titularul unui drept subiectiv lezat printr-o acțiune a pârâtei ori care ar putea suferi în viitor vreo vătămare din partea acesteia. Se reține că reclamanta pretinde că ea însăși este titularul drepturilor patrimoniale asupra operei derivate create prin traducerea romanului în limba română, ceea ce ar fi însemnat, din punct de vedere probator, înfățișarea titlului în baza căruia a dobândit atare drepturi de la persoana indicată drept titularul acestora. Reclamanta a menționat această persoană ca fiind agentul literar al autorului operei originale, F.R.I. New York, reprezentată în România prin A.L.P.P., ca agent unic și exclusiv al operelor lui J.C.

în România. Or, în speță reclamanta ar fi trebuit să depună la dosar contractul de editare încheiat cu agentul literar al autorului, prin care să i se fi cedat drepturile patrimoniale asupra versiunii în limba română realizate de către pârâtă în anul 1986. Fiind vorba despre un eventual raport juridic ce conține un element de extraneitate, persoana titularului drepturilor patrimoniale asupra operei derivate, pentru încheierea contractului s-ar fi impus respectarea cerințelor de fond și formă ale oricărui act juridic prevăzute de art. 73 și urm. din Legea nr. 105/1992 pentru reglementarea raporturilor de drept internațional privat, în virtutea legii aplicabile, cea aleasă de părți, ca regulă, ori determinată după regulile menționate expres în lege.

Indiferent de legea aplicabilă, contractul ar fi trebuit să fie încheiat în formă scrisă, cerință prevăzută ad probationem de legea română, atât în reglementarea actuală reprezentată de Legea nr. 8/1996, art. 42 referitor la forma contractului de cesiune, aplicabil pentru identitate de rațiune și în cazul contractului de editare, cât și de cea anterioară, respectiv de Decretul nr. 321/1956 art. 19. În ceea ce privește conținutul legii străine, în cazul în care ar fi fost aplicabilă, este de reținut că, și în situația în care forma scrisă nu ar fi obligatorie, agentul literar al autorului american J.C. practică un asemenea tip de contract, după cum rezultă din corespondența depusă la dosar, purtată cu ambele părți din prezenta cauză, de vreme ce conțin o serie de clauze inserate în mod obișnuit.

În cuprinsul celei purtate cu pârâta se menționează că în mod obișnuit contractele vizând operele acestui autor se încheie pe un număr limitat de ani, cu efectuarea aranjamentelor financiare cu editorul și traducătorul, practică ce este confirmată chiar prin încheierea primului contract de editare a romanului "Shogun" în România cu editura U., încheiat în formă scrisă și ce conține clauze de natura celor menționate anterior.

La momentul discutării excepției lipsei calității procesuale active, apărătorul reclamantei a făcut referire la un înscris depus la dosar, din care rezultă oferta pentru publicarea traducerii, precum și la acte din care reiese acceptarea ofertei, de care reclamanta nu a înțeles să se folosească în cauză, astfel cum s-a consemnat la dosar, în încheierea de ședință din 9 martie 2006. În ceea ce privește oferta pentru publicarea traducerii la care reclamanta a făcut referire, curtea de apel a considerat că nu reprezintă un mijloc de probă eficient în dovedirea unui drept actual în patrimoniul reclamantei. Din cuprinsul înscrisului rezultă acceptul de către editura U. de cedare în favoarea editurii O. a drepturilor de reeditare a romanului în versiune românească.

Or, deși la data emiterii înscrisului, 14 noiembrie 1991, editura U. era încă titularul drepturilor patrimoniale de publicare a operei în limba română, înscrisul valorează doar un început de dovadă, neavând forma unui contract de editare iar, pe de altă parte, transferul dreptului de editare a operei trebuia autorizat prin act scris de către proprietar (respectiv de F.R.I.), chiar și pe durata derulării contractului, după cum se menționează în art. 10 din contractul de editare. Nu s-a probat un atare acord al proprietarului pentru o eventuală reeditare a romanului, unica modalitate de dovedire a acestui fapt fiind, astfel cum s-a arătat, înfățișarea contractului de editare.

Numai printr-un asemenea înscris s-ar fi putut proba conținutul acordului de voință cu privire la operă, în sensul cesionării drepturilor patrimoniale asupra operei derivate, operă realizată de traducătoarea D.C., sau a dreptului de a autoriza realizarea unei alte traduceri, prin intermediul unei alt specialist și, respectiv, durata exercițiului unor atare drepturi. Această ultimă clauză este necesară pentru dovedirea cel puțin a unui drept actual în patrimoniul reclamantei, în pericol de a fi lezat printr-o acțiune a pârâtei și a cărui protecție este reclamantă în cauză; astfel, dreptul la reeditarea operei ar fi trebuit să subziste în patrimoniul reclamantei la momentul formulării cererii de chemare în judecată, ceea ce nu s-a dovedit în cauză.

Dimpotrivă, din înscrisul depus de către pârâtă la dosar în apel reiese că romanul a fost reeditat în România de către editura L., în traducerea lui A.N., ceea ce prezumă inexistența unor drepturi de această natură în patrimoniul reclamantei la data formulării cererii de chemare în judecată în prezenta cauză. Față de considerentele expuse, curtea de apel a concluzionat că reclamanta nu a probat legitimarea procesuală. În ceea ce privește cererea reconvențională, curtea de apel a reținut că pârâta nu critică aprecierea instanței de fond privind depunerea tardivă la dosar a acestei cereri, motiv pentru care nu a procedat la reevaluarea acestui aspect, cu aplicarea art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Referindu-se strict la motivele de apel, curtea a reținut că apelanta a susținut în mod corect incidența în cauză a art. 135 C. proc. civ., potrivit căruia cererea reconvențională ce nu a fost formulată în termenul legal va fi judecată separat, dacă părțile nu consimt să fie judecată împreună cu cererea principală. Instanța de fond nu a făcut o aplicare corespunzătoare a acestor norme, de vreme ce a respins cererea ca tardivă, în loc să dispună judecarea separată și să ia măsuri administrative în acest sens, respectiv să înainteze cererea serviciului Registratură în vederea formării unui dosar distinct. Cu toate acestea, curtea de apel a apreciat că nu se impune schimbarea dispoziției adoptate de prima instanță, atare măsură fiind legată de existența vreunei vătămări determinate pârâtei prin modul de a proceda al instanței, în aplicarea art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. și al caracterului virtual al nulității operante în speță. Nefiind vorba despre o nulitate expresă, ci de una virtuală, vătămarea ar fi trebuit dovedită de către pârâtă, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. Inexistența unei vătămări este confirmată de împrejurarea că partea nu a înțeles să facă personal demersuri pentru înregistrarea separată a cererii reconvenționale, în scopul conexării cauzelor și al judecării împreună a pretențiilor reciproc formulate, mai mult, partea are posibilitatea formulării pe cale separată a acestor pretenții oricând până la împlinirea termenului de prescripție. Drept urmare, curtea de apel a înlăturat susținerile părții și a menținut dispoziția primei instanțe dată asupra cererii reconvenționale.

Î n ceea ce privește apelul reclamantei, care a vizat exclusiv cheltuielile de judecată ce i-au fost acordate prin sentința atacată, în raport de faptul că dispoziția cu acest obiect se impune a fi înlăturată ca efect al respingerii cererii de chemare în judecată, curtea de apel a constatat că este nefondat și 1-a respins ca atare. După pronunțarea deciziei, reclamanta a formulat o cerere de îndreptare a unor erori materiale strecurate în aceasta, precum și de completare a deciziei. Ambele au fost respinse prin decizia civilă nr. 139 din 29 iunie 2006 a aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această din urmă hotărâre, curtea de apel a reținut următoarele: Pretenția de îndreptare a erorilor materiale este neîntemeiată, în condițiile în care consemnările din încheierea de ședință de la data de 9 martie 2006, preluate și în considerentele deciziei, referitoare la afirmația reclamantei că renunță a se folosi de înscrisurile prezentate la acel termen, sunt exacte și reflectă întocmai susținerile reclamantei prin apărător. Împrejurarea dacă partea avea sau nu vreun interes în a face respectiva renunțare nu poate fi analizată, deoarece excede cadrului legal al art. 281 C. proc. civ., după cum nu este posibilă reevaluarea de către instanță a propriilor argumente din motivarea deciziei, ceea ce ar presupune verificarea legalității hotărârii pronunțate și nu îndreptarea unor erori materiale.

Nici cererea de completare a deciziei nu este întemeiată, deoarece norma invocată reglementează ipoteza în care instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, or, în speță, reclamanta solicită completarea argumentării din decizie, respectiv modificarea raționamentului instanței, pretenție incompatibilă cu dispoziția legală în discuție. Împotriva deciziei civile nr. 42 din 23 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a declarat recurs pârâta C.D., criticând-o sub un singur aspect, și anume acela referitor la soluția dată cererii reconventionale și invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. În motivarea cererii recurenta susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, în sensul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv a dispozițiilor art. 135 C. proc. civ., care prevăd că cererea reconvențională și introducerea unei alte persoane în judecată care nu se vor fi făcut înăuntrul termenului prevăzut de lege se vor judeca separat, afară de cazul că ambele părți consimt să se judece împreună. În atare situație, instanța de apel, ca și cea de fond, avea obligația ca, față de imposibilitatea judecării concomitent a cererii principale și a cererii reconvenționale să dispună disjungerea lor, așa încât ambele să fie soluționate.

Fără temei și în mod superficial a reținut instanța de apel că pârâta nu a dovedit vreo vătămare, deși în cererea reconvențională, intentată ca urmare a faptului că a fost târâtă în judecată de către reclamantă, a arătat exact care sunt pretențiile sale; în plus, calea aleasă de ea, aceea a depunerii cererii reconvenționale, este mai simplă decât cea pe care i-o indică instanța de apel, motiv pentru care, în opinia recurentei, sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Recurenta consideră că, prin refuzul soluționării cererii reconventionale pe fond, instanțele s-au făcut vinovate de denegare de dreptate, în condițiile în care dispozițiile procedurale nu permiteau respingerea cererii ca tardiv formulată.

Recurenta solicită admiterea recursului și trimiterea cauzei la instanța de fond pentru soluționarea cererii sale reconvenționale. Împotriva deciziei civile nr. 139 din 29 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a declarat recurs reclamanta SC E.O. SRL, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9, 8 și 7 C. proc. civ. Î n dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta formulează mai multe critici, din care unele se referă la decizia civilă nr. 42 din 23 martie 2006, pe care nu a atacat-o cu recurs. Astfel, recurenta susține că: în mod mincinos s-a consemnat în încheierea de ședință din data de 9 martie 2006 că nu înțelege să se mai folosească de actele depuse la dosar și că, respingând cererea de îndreptare a acestei erori de consemnare, instanța a validat un fals grosolan.

În mod greșit instanța de apel a avut în vedere, la stabilirea situației de fapt, numai raporturile juridice dintre pârâtă și autorul J.C. și nu în primul rând pe cele dintre editura O. și pârâtă, care erau esențiale în stabilirea calității procesuale active a reclamantei. Refuzând completarea deciziei reclamantei i s-a anulat în mod ilegal o dovadă care demonstrează interesul său în promovarea acțiunii. Instanța de apel ar fi trebuit să respingă excepția lipsei calității procesuale active, deoarece a fost invocată prin întâmpinare depusă la dosar peste termenul de decădere prevăzut de art. 114 1 C. proc. civ. Refuzând să completeze hotărârea instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, deoarece a ignorat conținutul deciziei penale nr. 1187 din 20 mai 2005 a Tribunalului București, secția a II-a penală, ale cărei considerente erau lămuritoare în cauza de fată.

Prin încălcare legii, instanța a dat prioritate hotărârii civile față de cea penală. Instanța de apel a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului dedus judecății, prin aceea că nu a reținut, deși au fost dovedite în apel, anumite legături cauzale între autorul romanului Shogun, editura U. și traducătoarea C.D., între editura O. și reprezentantul autorului, Agenția F.R.I.. New York și între editura O. și pârâta C.D. Au fost încălcate dispozițiile legale care obligă pe judecători să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Cererea de completare a deciziei date în apel urmărea să demonstreze că reclamanta are în realitate calitate procesuală activă în cauză, însă instanța a refuzat să completeze considerentele deciziei cu aspectele relevate de reclamantă, pronunțându-se asupra excepției în baza unor consemnări inexistente.

Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei și admiterea cererii de îndreptare a erorilor materiale și de completare a hotărârii. La termenul din 27 aprilie 2007 aceeași recurentă a depus la dosar o cerere de înscriere în fals împotriva deciziei nr. 42 din 23 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, arătând că judecătorii care au soluționat cauza au săvârșit un fals intelectual prin susținerea conform căreia apărătorul reclamantei ar fi renunțat la folosirea ca mijloace de probă a actelor aflate în dosar și că această situație ar fi atestată de încheierea de ședință din data de 9 martie 2006. A solicitat ca, în baza art. 183 C. proc.

civ., Înalta Curte să suspende cauza și să înainteze dosarul procurorului, împreună cu procesul-verbal ce se va încheia. O asemenea cerere nu poate fi primită, pe de o parte pentru că procedura prevăzută de art. 177-185 C. proc. civ. are în vedere înscrisurile care emană de la părți sau care sunt utilizate de acestea în dovedirea sau în combaterea pretențiilor formulate în cadrul unui proces, iar pe de altă parte, pentru că decizia în legătură cu care recurenta susține că s-ar fi comis un fals intelectual nu a fost atacată de parte, pentru ca o eventuală judecată penală să poate influența judecata cererilor de recurs care fac obiectul prezentului dosar. 1. În ceea ce privește recursul reclamantei, așa cum s-a arătat mai înainte, acesta privește exclusiv decizia civilă nr. 139 din 29 iunie 2006, prin care s-a soluționat cererea de îndreptare a pretinselor erori materiale și cererea de completare a hotărârii date în apel.

În lipsa declarării recursului de către reclamantă, față de ea decizia nr. 42 din 23 martie 2006 a intrat în puterea lucrului judecat, așa încât vor fi analizate numai criticile care se referă exclusiv la decizia nr. 139 din 29 iunie 2006, care a fost recurată, și numai în măsura în care aceste critici se încadrează în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. În legătură cu cererea de îndreptare a erorilor materiale, constând în pretinse erori de consemnare a susținerilor apărătorului reclamantei, în raport de situația de fapt reținută, curtea de apel a aplicat corect legea, și anume dispozițiile art. 281 C. proc. civ. Astfel, curtea de apel a arătat că motivarea instanței, referitoare la renunțarea reclamantei la dovada cu înscrisurile depuse la dosar la data de 9 martie 2006, a avut drept punct de sprijin tocmai conținutul încheierii de ședință de la acea dată și susținerile acolo consemnate.

În atare situație, corect a decis curtea de apel că nu sunt întrunite condițiile art. 281 C. proc. civ., pentru că ceea ce se urmărește, de fapt, de către reclamantă este modificarea considerentelor deciziei date în apel, în sensul reținerii de către instanță a unei alte situații de fapt referitoare la probatoriul administrat, or, o asemenea cerere reprezintă o veritabilă critică la adresa deciziei și nu se încadrează în categoria erorilor materiale care se pot îndrepta în urma unei simple cereri sau din oficiu de către instanță. În ceea ce privește cererea de completare a deciziei din apel, reclamanta a solicitat, de fapt, modificarea și completarea considerentelor hotărârii, de o manieră care nu ar mai justifica soluția adoptată de instanță.

Cum corect a reținut curtea de apel, procedura prevăzută de art. 281 2 C. proc. civ. se aplică în cazul omisiunii instanței de a se pronunța asupra unui capăt de cerere sau unei cereri; lipsa motivării unei hotărâri sau motivarea necorespunzătoare în fapt sau în drept pot face obiect de critică în căile de atac, în funcție de structura specifică fiecăreia. Contrar susținerilor recurentei, decizia pronunțată de curte cu privire la cererile de rectificare și de completare a hotărârii date în apel este motivată atât în fapt, cât și în drept și este dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind incidente dispozițiile art. 7 sau art. 9 C. proc. civ. În ceea ce privește art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta a fost greșit indicat, deoarece în procedura prevăzută de art. 281 și urm C. proc.

civ. nu se pune problema ca instanța să se pronunțe asupra înțelesului sau naturii vreunui act juridic. Pentru aceste considerente, recursul reclamantei privitor la decizia nr. 139 din 29 iunie 2006 va fi respins ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. 2. Recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei nr. 42 din 23 martie 2006 a Curții de Apel București este fondat și va fi admis, pentru următoarele considerente. Curtea de apel a reținut, ca situație de fapt, că pârâta a depus la dosar o cerere reconvențională, peste termenul până la care avea dreptul să o depună și că nu a existat consimțământul reclamantei ca cererea reconvențională să se judece odată cu cererea principală. În atare situație, soluția prevăzută de art. 135 C. proc.

civ. era aceea ca instanța să dispună judecarea ei separată. Cum tribunalul, în loc să adopte soluția legală, a respins cererea reconvențională ca tardivă, curtea de apel avea obligația ca, aplicând corect dispozițiile art. 135 C. proc. civ., să anuleze sentința cu privire la soluția dată cererii reconvenționale și să trimită cauza spre rejudecare, pe cale separată, a acestei cereri. Contrar celor reținute de curtea de apel, pârâta nu era ținută să facă dovada unei vătămări, alta decât cea a respingerii cererii sale reconvenționale fără ca aceasta să fi fost judecată pe fond. Pe de altă parte, considerentele curții de apel, referitoare la lipsa de diligentă a pârâtei pentru înregistrarea separată a cererii reconvenționale după ce i-a fost respinsă ca tardivă, acreditează ideea că, ori de câte ori instanța greșește în aplicarea dispozițiilor art. 135 C. proc.

civ., respingând ca tardivă o cerere, în loc să dispună judecata ei separată, revine părții obligația de a remedia greșeala, efectuând ea însăși demersurile pe care, din eroare, instanța nu le-a dispus. Cum pârâta nu a optat pentru înregistrarea separată a cererii, ci a preferat să atace hotărârea tribunalului, curtea de apel trebuia să remedieze nelegalitatea săvârșită de prima instanță. Neprocedând astfel, curtea de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, motiv pentru care, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul pârâtei și va casa în parte decizia, numai în ceea ce privește soluția dată apelului declarat de pârâtă împotriva sentinței. În baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite apelul declarat de pârâtă, va desființa în parte sentința și va trimite cauza spre rejudecare, doar cu privire la cererea reconvențională, la același tribunal.

Curtea va menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței, astfel cum a fost modificată în apelul declarat de pârâtă. P

ENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâta C.D.A. împotriva deciziei nr. 42 A din 23 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Casează în parte decizia. Admite apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței nr. 351 din 6 aprilie 2005 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Desființează în parte sentința și trimite cauza spre rejudecare doar cu privire la cererea reconvențională la același tribunal. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC E.O. SRL împotriva deciziei nr. 139 A din 29 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2007.