ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3414/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3414/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Deliberând asupra recursului de

față în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 351 din 6

aprilie 2005, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea

formulată de reclamanta SC E.O. SRL în contradictoriu cu pârâta C.D., a

constatat inexistența drepturilor patrimoniale de traducător ale pârâtei asupra

traducerii în limba română a operei "Shogun", de J.C., începând cu

data de 15 noiembrie 1991; a respins, totodată, cererea reconvențională

formulată de pârâtă, având ca obiect plata sumelor de 2 500 000 lei lunar și,

respectiv, 20 000 coroane norvegiene cu titlul de daune, ca tardiv formulată; a

obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 10 000 000 lei cheltuieli de judecată

către reclamantă.

Pentru a

pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

În temeiul

contractului încheiat de F.R.I., în calitate de agent literar al autorului

J.C., cu editura U. , la data de 15 noiembrie 1985, s-a cesionat acesteia din

urmă dreptul de a edita opera "Shogun" în limba română, pentru o

perioadă de 6 ani de la data încheierii contractului.

La expirarea

acestei perioade, drepturile ce fac obiectul contractului urmau să revină

automat proprietarului, respectiv

F

.R.I., în baza acestui contract

și a celui încheiat cu traducătorul D.C., ce nu a fost depus la dosar, dar

despre care se poate presupune că a fost încheiat, aceasta fiind practica

obișnuită a editurilor.

Editura U. a

editat romanul autorului J.C. în limba română, ca titular exclusiv pentru

perioada menționată în contract asupra drepturilor de editare și distribuire a

operei în România.

Din

interpretarea clauzei prevăzute la art. 9 din contractul de editare menționat

rezultă că, la expirarea duratei de 6 ani, nu se mai poate edita de către

editura parte în contract sau de către altă editură romană versiunea în limba

română a operei, întrucât dreptul de autorizare a traducerii revine autorului

operei, ca drept exclusiv, reglementat ca atare în art. 13 lit. e) de Legea nr.

8/1996, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 285/2004.

Astfel, deși

termenul folosit în art. 9 din contract vizează "drepturi asupra

traducerii", în realitate este vorba despre dreptul exclusiv al autorului

de a autoriza realizarea de opere derivate, inclusiv de traduceri asupra

operei, cum este cazul în speță, drept care s-a cesionat pe durată de 6 ani cu titlu

exclusiv editurii U., care a dobândit dreptul de a edita opera în limba română

pe teritoriul României. Ulterior, și numai în baza acestei cesiuni, editura a

putut încheia un alt contract cu pârâta din cauză privind traducerea în limba

română a operei menționate și prin care traducătoarea, în calitate de autor al

operei derivate, a cesionat cu titlu exclusiv către editura U. dreptul de

editare și distribuire a operei sale derivate, versiunea în limba română a

romanului "Shogun".

În consecință, a

apreciat tribunalul, obiectul contractului din 1 noiembrie 1985 fiind

cesionarea unui drept exclusiv al operei originale, prin agentul său literar,

către o editură din România, acest drept nu poate fi cesionat de o persoană

care nu-1 deține, deci nici de către traducătorul operei.

Acesta

beneficiază de drepturi morale și patrimoniale asupra traducerii, cele

prevăzute de art. 10 și art. 13 din lege, însă nu poate exercita drepturile

patrimoniale, cum ar fi reproducerea și distribuirea operei; fiind vorba despre

o operă derivată, este obligatoriu acordul autorului ori al moștenitorilor

acestuia.

În speță, nu

rezultă că autorul sau moștenitorii acestuia ar fi consimțit la autorizarea

editării versiunii în limba română, pentru care au cesionat dreptul în 1985, și

după anul 1991. Așa fiind, este întemeiată susținerea reclamantului din cerere,

însă nu cu motivarea că acestea au revenit agentului literar al

autorului, ci pentru că drepturile concesionate prin contract nici nu au

aparținut vreodată acestuia, a conchis tribunalul în considerentele asupra

cererii principale.

În ceea ce

privește cererea reconvențională, tribunalul a considerat că este tardiv

formulată, din moment ce a fost depusă cu depășirea termenului legal, după cum

s-a consemnat în încheierea de ședință de la 30 martie 2005.

În privința

cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, tribunalul a apreciat că se

impune reducerea acestora constând în onorariul de avocat de 46.207.700 lei, în

temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere durata procesului și

gradul redus de dificultate a aspectelor asupra cărora reprezentantul a avut a

pune concluzii.

Prin decizia

civilă nr. 42 din 23 martie 2006 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis excepția lipsei

calității procesuale activa a reclamantei, a admis apelul declarat de pârâtă, a

respins apelul declarat de reclamantă, a schimbat în parte sentința, în sensul

că a respins cererea principală ca fiind formulată de o persoană fără calitate

procesuală activă, a menținut dispoziția referitoare la respingerea cererii

reconvenționale și a înlăturat din sentință dispoziția referitoare la plata

cheltuielilor de judecată.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:

În cursul

judecării apelului, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei de

interes a reclamantei în formularea acesteia.

Curtea a arătat

că se impune soluționarea prioritară a excepției vizând legitimarea procesuală

activă.

Toate cele trei

mijloace de apărare sunt legate de exercițiul dreptului la acțiune; ca atare,

au caracterul unor excepții de fond, fiind strâns legate de însuși fondul

dreptului dedus judecății.

În acest

context, ordinea de soluționare nu se stabilește în virtutea art. 137 alin. (1)

C. proc. civ., normă insuficientă pentru ierarhizarea în modul de analiză a

excepțiilor de fond, deoarece introduce doar prioritatea celor de fond față de

cele strict procedurale, ci în raport de criteriul efectelor pe care mijloacele

de apărare tind să le realizeze.

Pentru a se

stabili dacă reclamantul a ales o cale procedurală eficientă pentru

valorificarea dreptului său, în sensul

art. 111 C. proc. civ.,

cu referire la o potențială acțiune în realizare, este necesar a se identifica

în prealabil existența în patrimoniul reclamantului a dreptului afirmat în

cauză, ceea ce înseamnă verificarea existenței calității procesuale active.

Or, prin cererea

formulată în cauză, reclamanta a solicitat să se constate inexistența

drepturilor patrimoniale de traducător ale pârâtei D.C. asupra versiunii în

limba română a romanului "Shogun" al autorului american J.C.,

drepturi ce aparțin, începând cu data de 15 noiembrie 1991, agentului literar

al autorului, respectiv F.R.I. New York și reclamantei.

Reclamanta a susținut că pârâta a

cedat editurii U. drepturile patrimoniale născute din traducerea romanului cu

ocazia primei editări a acestuia în România, contractată de editura U. cu

însuși autorul la data de 15 noiembrie 1985 pentru o perioadă determinată,

astfel încât, la momentul expirării duratei de 6 ani pentru care autorul, prin

agentul său literar, a cesionat dreptul exclusiv de editare, și drepturile

asupra traducerii se reîntorc în patrimoniul autorului, odată cu drepturile

asupra operei originale.

Așadar, prin

cererea de față, reclamanta nu a solicitat constatarea existenței unui drept al

său, ci a inexistenței unui drept al pârâtei, ce ar putea fi opus reclamantei

și valorificat împotriva sa.

Formulând atare

pretenții, reclamanta ar fi trebuit să probeze că este titularul unui drept

subiectiv lezat printr-o acțiune a pârâtei ori care ar putea suferi în viitor

vreo vătămare din partea acesteia.

Se reține că

reclamanta pretinde că ea însăși este titularul drepturilor patrimoniale asupra

operei derivate create prin traducerea romanului în limba română, ceea ce ar fi

însemnat, din punct de vedere probator, înfățișarea titlului în baza căruia a

dobândit atare drepturi de la persoana indicată drept titularul acestora.

Reclamanta a

menționat această persoană ca fiind agentul literar al autorului operei

originale, F.R.I. New York, reprezentată în România prin A.L.P.P., ca agent

unic și exclusiv al operelor lui J.C. în România.

Or, în speță

reclamanta ar fi trebuit să depună la dosar contractul de editare încheiat cu

agentul literar al autorului, prin care să i se fi cedat drepturile

patrimoniale asupra versiunii în limba română realizate de către pârâtă în anul

1986.

Fiind vorba

despre un eventual raport juridic ce conține un element de extraneitate,

persoana titularului drepturilor patrimoniale asupra operei derivate, pentru

încheierea contractului s-ar fi impus respectarea cerințelor de fond și formă

ale oricărui act juridic prevăzute de art. 73 și urm. din Legea nr. 105/1992

pentru reglementarea raporturilor de drept internațional privat, în virtutea

legii aplicabile, cea aleasă de părți, ca regulă, ori determinată după regulile

menționate expres în lege.

Indiferent de

legea aplicabilă, contractul ar fi trebuit să fie încheiat în formă scrisă,

cerință prevăzută

ad probationem

de legea română, atât în reglementarea

actuală reprezentată de Legea nr. 8/1996, art. 42 referitor la forma

contractului de cesiune, aplicabil pentru identitate de rațiune și în cazul

contractului de editare, cât și de cea anterioară, respectiv de Decretul nr.

321/1956 art. 19.

În ceea ce

privește conținutul legii străine, în cazul în care ar fi fost aplicabilă, este

de reținut că, și în situația în care forma scrisă nu ar fi obligatorie,

agentul literar al autorului american J.C. practică un asemenea tip de

contract, după cum rezultă din corespondența depusă la dosar, purtată cu ambele

părți din prezenta cauză, de vreme ce conțin o serie de clauze inserate în mod

obișnuit.

În cuprinsul

celei purtate cu pârâta se menționează că în mod obișnuit contractele vizând

operele acestui autor se încheie pe un număr limitat de ani, cu efectuarea

aranjamentelor financiare cu editorul și traducătorul, practică ce este

confirmată chiar prin încheierea primului contract de editare a romanului

"Shogun" în România cu editura U., încheiat în formă scrisă și ce

conține clauze de natura celor menționate anterior.

La momentul

discutării excepției lipsei calității procesuale active, apărătorul reclamantei

a făcut referire la un înscris depus la dosar, din care rezultă oferta pentru

publicarea traducerii, precum și la acte din care reiese acceptarea ofertei, de

care reclamanta nu a înțeles să se folosească în cauză, astfel cum s-a

consemnat la dosar, în încheierea de ședință din 9 martie 2006.

În ceea ce

privește oferta pentru publicarea traducerii la care reclamanta a făcut

referire, curtea de apel a considerat că nu reprezintă un mijloc de probă

eficient în dovedirea unui drept actual în patrimoniul reclamantei.

Din cuprinsul

înscrisului rezultă acceptul de către editura U. de cedare în favoarea editurii

O. a drepturilor de reeditare a romanului în versiune românească.

Or, deși la data

emiterii înscrisului, 14 noiembrie 1991, editura U. era încă titularul

drepturilor patrimoniale de publicare a operei în limba română, înscrisul

valorează doar un început de dovadă, neavând forma unui contract de editare

iar, pe de altă parte, transferul dreptului de editare a operei trebuia

autorizat prin act scris de către proprietar (respectiv de F.R.I.), chiar și pe

durata derulării contractului, după cum se menționează în art. 10 din

contractul de editare.

Nu s-a probat un

atare acord al proprietarului pentru o eventuală reeditare a romanului, unica

modalitate de dovedire a acestui fapt fiind, astfel cum s-a arătat, înfățișarea

contractului de editare.

Numai printr-un

asemenea înscris s-ar fi putut proba conținutul acordului de voință cu privire

la operă, în sensul cesionării drepturilor patrimoniale asupra operei derivate,

operă realizată de traducătoarea D.C., sau a dreptului de a autoriza realizarea

unei alte traduceri, prin intermediul unei alt specialist și, respectiv, durata

exercițiului unor atare drepturi.

Această ultimă

clauză este necesară pentru dovedirea cel puțin a unui drept actual în

patrimoniul reclamantei, în pericol de a fi lezat printr-o acțiune a pârâtei și

a cărui protecție este reclamantă în cauză; astfel, dreptul la reeditarea

operei ar fi trebuit să subziste în patrimoniul reclamantei la momentul formulării

cererii de chemare în judecată, ceea ce nu s-a dovedit în cauză.

Dimpotrivă, din

înscrisul depus de către pârâtă la dosar în apel reiese că romanul a fost

reeditat în România de către editura L., în traducerea lui A.N., ceea ce

prezumă inexistența unor drepturi de această natură în patrimoniul reclamantei

la data formulării cererii de chemare în judecată în prezenta cauză.

Față de

considerentele expuse, curtea de apel a concluzionat că reclamanta nu a probat

legitimarea procesuală.

În ceea ce privește

cererea reconvențională, curtea de apel a reținut că pârâta nu critică

aprecierea instanței de fond privind depunerea tardivă la dosar a acestei

cereri, motiv pentru care nu a procedat la reevaluarea acestui aspect, cu

aplicarea art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Referindu-se

strict la motivele de apel, curtea a reținut că apelanta a susținut în mod

corect incidența în cauză a art. 135 C. proc. civ., potrivit căruia cererea

reconvențională ce nu a fost formulată în termenul legal va fi judecată

separat, dacă părțile nu consimt să fie judecată împreună cu cererea

principală.

Instanța de fond

nu a făcut o aplicare corespunzătoare a acestor norme, de vreme ce a respins

cererea ca tardivă, în loc să dispună judecarea separată și să ia măsuri

administrative în acest sens, respectiv să înainteze cererea serviciului

Registratură în vederea formării unui dosar distinct.

Cu toate

acestea, curtea de apel a apreciat că nu se impune schimbarea dispoziției

adoptate de prima instanță, atare măsură fiind legată de existența vreunei

vătămări determinate pârâtei prin modul de a proceda al instanței, în aplicarea

art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și al caracterului virtual al nulității

operante în speță.

Nefiind vorba

despre o nulitate expresă, ci de una virtuală, vătămarea ar fi trebuit dovedită

de către pârâtă, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Inexistența unei

vătămări este confirmată de împrejurarea că partea nu a înțeles să facă

personal demersuri pentru înregistrarea separată a cererii reconvenționale, în

scopul conexării cauzelor și al judecării împreună a pretențiilor reciproc

formulate, mai mult, partea are posibilitatea formulării pe cale separată a

acestor pretenții oricând până la împlinirea termenului de prescripție.

Drept urmare,

curtea de apel a înlăturat susținerile părții și a menținut dispoziția primei

instanțe dată asupra cererii reconvenționale.

Î

n ceea ce privește apelul reclamantei, care a

vizat exclusiv cheltuielile de judecată ce i-au fost acordate prin sentința

atacată, în raport de faptul că dispoziția cu acest obiect se impune a fi

înlăturată ca efect al respingerii cererii de chemare în judecată, curtea de

apel a constatat că este nefondat și 1-a respins ca atare.

După pronunțarea

deciziei, reclamanta a formulat o cerere de îndreptare a unor erori materiale

strecurate în aceasta, precum și de completare a deciziei.

Ambele au fost

respinse prin decizia civilă nr. 139 din 29 iunie 2006 a aceleiași instanțe.

Pentru a

pronunța această din urmă hotărâre, curtea de apel a reținut următoarele:

Pretenția de îndreptare

a erorilor materiale este neîntemeiată, în condițiile în care consemnările din

încheierea de ședință de la data de 9 martie 2006, preluate și în

considerentele deciziei, referitoare la afirmația reclamantei că renunță a se

folosi de înscrisurile prezentate la acel termen, sunt exacte și reflectă

întocmai susținerile reclamantei prin apărător.

Împrejurarea

dacă partea avea sau nu vreun interes în a face respectiva renunțare nu poate

fi analizată, deoarece excede cadrului legal al art. 281 C. proc. civ., după

cum nu este posibilă reevaluarea de către instanță a propriilor argumente din

motivarea deciziei, ceea ce ar presupune verificarea legalității hotărârii

pronunțate și nu îndreptarea unor erori materiale.

Nici cererea de

completare a deciziei nu este întemeiată, deoarece norma invocată reglementează

ipoteza în care instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere

principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, or, în

speță, reclamanta solicită completarea argumentării din decizie, respectiv

modificarea raționamentului instanței, pretenție incompatibilă cu dispoziția

legală în discuție.

Împotriva

deciziei civile nr. 42 din 23 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a

IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a declarat

recurs pârâta C.D., criticând-o sub un singur aspect, și anume acela referitor

la soluția dată cererii reconventionale și invocând, în drept, dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În motivarea

cererii recurenta susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, în

sensul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv a dispozițiilor

art. 135 C. proc. civ., care prevăd că cererea reconvențională și introducerea

unei alte persoane în judecată care nu se vor fi făcut înăuntrul termenului

prevăzut de lege se vor judeca separat, afară de cazul că ambele părți consimt

să se judece împreună.

În atare

situație, instanța de apel, ca și cea de fond, avea obligația ca, față de

imposibilitatea judecării concomitent a cererii principale și a cererii

reconvenționale să dispună disjungerea lor, așa încât ambele să fie

soluționate.

Fără temei și în

mod superficial a reținut instanța de apel că pârâta nu a dovedit vreo

vătămare, deși în cererea reconvențională, intentată ca urmare a faptului că a

fost târâtă în judecată de către reclamantă, a arătat exact care sunt

pretențiile sale; în plus, calea aleasă de ea, aceea a depunerii cererii

reconvenționale, este mai simplă decât cea pe care i-o indică instanța de apel,

motiv pentru care, în opinia recurentei, sunt incidente dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ.

Recurenta

consideră că, prin refuzul soluționării cererii reconventionale pe fond,

instanțele s-au făcut vinovate de denegare de dreptate, în condițiile în care

dispozițiile procedurale nu permiteau respingerea cererii ca tardiv formulată.

Recurenta

solicită admiterea recursului și trimiterea cauzei la instanța de fond pentru

soluționarea cererii sale reconvenționale.

Împotriva

deciziei civile nr. 139 din 29 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a

IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a declarat

recurs reclamanta SC E.O. SRL, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9,

8 și 7 C. proc. civ.

Î

n dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta

formulează mai multe critici, din care unele se referă la decizia civilă nr. 42

din 23 martie 2006, pe care nu a atacat-o cu recurs.

Astfel,

recurenta susține că: în mod mincinos s-a consemnat în încheierea de ședință

din data de 9 martie 2006 că nu înțelege să se mai folosească de actele depuse

la dosar și că, respingând cererea de îndreptare a acestei erori de consemnare,

instanța a validat un fals grosolan.

În mod greșit

instanța de apel a avut în vedere, la stabilirea situației de fapt, numai raporturile

juridice dintre pârâtă și autorul J.C. și nu în primul rând pe cele dintre

editura O. și pârâtă, care erau esențiale în stabilirea calității procesuale

active a reclamantei.

Refuzând

completarea deciziei reclamantei i s-a anulat în mod ilegal o dovadă care

demonstrează interesul său în promovarea acțiunii.

Instanța de apel

ar fi trebuit să respingă excepția lipsei calității procesuale active, deoarece

a fost invocată prin întâmpinare depusă la dosar peste termenul de decădere

prevăzut de art. 114

1

C. proc. civ.

Refuzând să

completeze hotărârea instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, deoarece

a ignorat conținutul deciziei penale nr. 1187 din 20 mai 2005 a Tribunalului

București, secția a II-a penală, ale cărei considerente erau lămuritoare în

cauza de fată.

Prin încălcare

legii, instanța a dat prioritate hotărârii civile față de cea penală.

Instanța de apel

a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului dedus

judecății, prin aceea că nu a reținut, deși au fost dovedite în apel, anumite

legături cauzale între autorul romanului Shogun, editura U. și traducătoarea

C.D., între editura O. și reprezentantul autorului, Agenția F.R.I.. New York și

între editura O. și pârâta C.D.

Au fost

încălcate dispozițiile legale care obligă pe judecători să motiveze soluția

dată fiecărui capăt de cerere, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

Cererea de

completare a deciziei date în apel urmărea să demonstreze că reclamanta are în

realitate calitate procesuală activă în cauză, însă instanța a refuzat să

completeze considerentele deciziei cu aspectele relevate de reclamantă,

pronunțându-se asupra excepției în baza unor consemnări inexistente.

Recurenta

solicită admiterea recursului, modificarea deciziei și admiterea cererii de

îndreptare a erorilor materiale și de completare a hotărârii.

La termenul din

27 aprilie 2007 aceeași recurentă a depus la dosar o cerere de înscriere în

fals împotriva deciziei nr. 42 din 23 martie 2006 a Curții de Apel București,

secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, arătând

că judecătorii care au soluționat cauza au săvârșit un fals intelectual prin

susținerea conform căreia apărătorul reclamantei ar fi renunțat la folosirea ca

mijloace de probă a actelor aflate în dosar și că această situație ar fi

atestată de încheierea de ședință din data de 9 martie 2006.

A solicitat ca,

în baza art. 183 C. proc. civ., Înalta Curte să suspende cauza și să înainteze

dosarul procurorului, împreună cu procesul-verbal ce se va încheia.

O asemenea

cerere nu poate fi primită, pe de o parte pentru că procedura prevăzută de art.

177-185 C. proc. civ. are în vedere înscrisurile care emană de la părți sau

care sunt utilizate de acestea în dovedirea sau în combaterea pretențiilor

formulate în cadrul unui proces, iar pe de altă parte, pentru că decizia în

legătură cu care recurenta susține că s-ar fi comis un fals intelectual nu a

fost atacată de parte, pentru ca o eventuală judecată penală să poate influența

judecata cererilor de recurs care fac obiectul prezentului dosar.

privește recursul reclamantei, așa cum s-a arătat mai înainte, acesta privește

exclusiv decizia civilă nr. 139 din 29 iunie 2006, prin care s-a soluționat

cererea de îndreptare a pretinselor erori materiale și cererea de completare a

hotărârii date în apel.

În lipsa

declarării recursului de către reclamantă, față de ea decizia nr. 42 din 23

martie 2006 a intrat în puterea lucrului judecat, așa încât vor fi analizate

numai criticile care se referă exclusiv la decizia nr. 139 din 29 iunie 2006,

care a fost recurată, și numai în măsura în care aceste critici se încadrează

în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

În legătură cu

cererea de îndreptare a erorilor materiale, constând în pretinse erori de

consemnare a susținerilor apărătorului reclamantei, în raport de situația de

fapt reținută, curtea de apel a aplicat corect legea, și anume dispozițiile

art. 281 C. proc. civ.

Astfel, curtea

de apel a arătat că motivarea instanței, referitoare la renunțarea reclamantei

la dovada cu înscrisurile depuse la dosar la data de 9 martie 2006, a avut

drept punct de sprijin tocmai conținutul încheierii de ședință de la acea dată

și susținerile acolo consemnate.

În atare

situație, corect a decis curtea de apel că nu sunt întrunite condițiile art.

281 C. proc. civ., pentru că ceea ce se urmărește, de fapt, de către reclamantă

este modificarea considerentelor deciziei date în apel, în sensul reținerii de

către instanță a unei alte situații de fapt referitoare la probatoriul

administrat, or, o asemenea cerere reprezintă o veritabilă critică la adresa

deciziei și nu se încadrează în categoria erorilor materiale care se pot

îndrepta în urma unei simple cereri sau din oficiu de către instanță.

În ceea ce

privește cererea de completare a deciziei din apel, reclamanta a solicitat, de

fapt, modificarea și completarea considerentelor hotărârii, de o manieră care

nu ar mai justifica soluția adoptată de instanță.

Cum corect a

reținut curtea de apel, procedura prevăzută de art. 281

2

C. proc.

civ. se aplică în cazul omisiunii instanței de a se pronunța asupra unui capăt

de cerere sau unei cereri; lipsa motivării unei hotărâri sau motivarea

necorespunzătoare în fapt sau în drept pot face obiect de critică în căile de

atac, în funcție de structura specifică fiecăreia.

Contrar

susținerilor recurentei, decizia pronunțată de curte cu privire la cererile de

rectificare și de completare a hotărârii date în apel este motivată atât în

fapt, cât și în drept și este dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind incidente

dispozițiile art. 7 sau art. 9 C. proc. civ.

În ceea ce

privește art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta a fost greșit indicat, deoarece

în procedura prevăzută de art. 281 și urm C. proc. civ. nu se pune problema ca

instanța să se pronunțe asupra înțelesului sau naturii vreunui act juridic.

Pentru aceste

considerente, recursul reclamantei privitor la decizia nr. 139 din 29 iunie

2006 va fi respins ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

declarat de pârâtă împotriva deciziei nr. 42 din 23 martie 2006 a Curții de

Apel București este fondat și va fi admis, pentru următoarele considerente.

Curtea de apel

a reținut, ca situație de fapt, că pârâta a depus la dosar o cerere

reconvențională, peste termenul până la care avea dreptul să o depună și că nu

a existat consimțământul reclamantei ca cererea reconvențională să se judece

odată cu cererea principală.

În atare

situație, soluția prevăzută de art. 135 C. proc. civ. era aceea ca instanța să

dispună judecarea ei separată.

Cum tribunalul,

în loc să adopte soluția legală, a respins cererea reconvențională ca tardivă,

curtea de apel avea obligația ca, aplicând corect dispozițiile art. 135 C.

proc. civ., să anuleze sentința cu privire la soluția dată cererii

reconvenționale și să trimită cauza spre rejudecare, pe cale separată, a

acestei cereri.

Contrar celor

reținute de curtea de apel, pârâta nu era ținută să facă dovada unei vătămări,

alta decât cea a respingerii cererii sale reconvenționale fără ca aceasta să fi

fost judecată pe fond.

Pe de altă

parte, considerentele curții de apel, referitoare la lipsa de diligentă a

pârâtei pentru înregistrarea separată a cererii reconvenționale după ce i-a

fost respinsă ca tardivă, acreditează ideea că, ori de câte ori instanța

greșește în aplicarea dispozițiilor art. 135 C. proc. civ., respingând ca

tardivă o cerere, în loc să dispună judecata ei separată, revine părții

obligația de a remedia greșeala, efectuând ea însăși demersurile pe care, din

eroare, instanța nu le-a dispus.

Cum pârâta nu

a optat pentru înregistrarea separată a cererii, ci a preferat să atace

hotărârea tribunalului, curtea de apel trebuia să remedieze nelegalitatea

săvârșită de prima instanță.

Neprocedând

astfel, curtea de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, motiv pentru care, în baza

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul pârâtei și va casa în parte

decizia, numai în ceea ce privește soluția dată apelului declarat de pârâtă

împotriva sentinței.

În baza art.

297 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite apelul declarat de pârâtă,

va desființa în parte sentința și va trimite cauza spre rejudecare, doar cu

privire la cererea reconvențională, la același tribunal.

Curtea va

menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței, astfel cum a fost

modificată în apelul declarat de pârâtă.

P

ENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta C.D.A.

împotriva deciziei nr. 42 A din 23 martie 2006 a Curții de Apel București,

secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Casează în parte decizia.

Admite apelul declarat de pârâtă împotriva

sentinței nr. 351 din 6 aprilie 2005 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă.

Desființează în parte sentința și trimite

cauza spre rejudecare doar cu privire la cererea reconvențională la același

tribunal.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei și

sentinței.

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta SC E.O. SRL împotriva deciziei nr. 139 A din 29 iunie 2006 a Curții

de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27

aprilie 2007.