ÎCCJ, Decizia nr. 313/2004

ÎCCJ, Decizia nr. 313/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra contestațiilor în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, sub nr. 6439 din 22 decembrie 1993, reclamanta C.D. a chemat în

judecată Editura O. SRL București și pe pârâtul F.A., solicitând obligarea

acestora să-i plătească, fiecare, câte 3.000.000 lei cu titlu de despăgubiri.

În motivarea cererii, s-a arătat că,

la data de 23 noiembrie 1991, reclamanta a încheiat cu Editura O. SRL, un

contract prin care a cedat acestei edituri, dreptul de a publica 50.000

exemplare din traducerea romanului „Shogun” de James Clavell, efectuată de ea,

iar ulterior, aceeași editură a publicat încă 64.000 exemplare din același

roman, în urma plagierii traducerii sale, de către F.A.

Prin precizarea depusă la termenul

din 20 aprilie 1994, reclamanta a menționat că temeiul de drept al acțiunii

este art. 10 și urm. din Decretul nr. 321/1996, precum și că modifică sumele

pretinse cu titlu de daune, în sensul că solicită obligarea Editurii O. SRL

să-i plătească suma de 14.000.000 lei, iar a pârâtului F.A., la plata sumei de

6.000.000 lei.

Judecarea cauzei a fost strămutată la Tribunalul Argeș.

Tribunalul Argeș, secția civilă,

prin sentința nr. 235 din 13 iulie 1999, a respins acțiunea, motivând că

expertizele efectuate și celelalte probe ale dosarului nu confirmă că F.A. ar

fi plagiat traducerea efectuată de reclamantă, precum și că Editura O. SRL nu

poate fi obligată la despăgubiri, întrucât F.A. și-a asumat răspunderea pentru

originalitatea traducerii.

Împotriva sentinței, reclamanta a

declarat apel, acesta fiind admis prin decizia ă nr. 41/A din 4 aprilie 2000, a

Curții de Apel Pitești, secția civilă. Ca urmare, sentința a fost schimbată în

sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost precizată și majorată,

dispunându-se:

- obligarea pârâtei Editura O. SRL,

să plătească reclamantei C.D., suma de 253.637.658 lei, iar solidar cu pârâtul F.A.,

încă 196.441.622 lei, aceleiași reclamante.

Prin această hotărâre s-a reținut

că, în realitate, traducerea făcută de F.A. constituie un plagiat și că, în

urma publicării a 68.814 exemplare din romanul „Shogun”, prin folosirea

neautorizată a traducerii efectuate de reclamantă, pârâții i-au produs acesteia,

prejudiciile evaluate la sumele menționate mai sus.

Pârâții au declarat recurs împotriva

deciziei pronunțate în apel.

Prin decizia nr. 3092 din 19 iunie

2001, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursurile și, casând

hotărârea atacată, a respins apelul declarat de reclamantă, menținând sentința.

S-a motivat, în esență, că instanța

de apel a reținut în mod greșit existența plagiatului, cu consecința antrenării

răspunderii civile delictuale, în condițiile art. 998 și 999 C. civ. În acest

sens, s-a învederat că prin considerentele deciziei pronunțate în apel nu s-au

arătat motivele care au determinat înlăturarea concluziilor raportului de

expertiză întocmit de specialistul G.Ț., a cărui lucrare a fost efectuată cu

respectarea dispozițiilor procedurale referitoare la modul de desemnare a

experților, iar concluziile raportului de expertiză prezentat de profesorul dr.

A.B. au fost însușite de instanță, fără să se țină seama că profesorul

respectiv nu a avut calitatea de expert judiciar și nici nu a mai formulat

răspunsurile la obiecțiuni, deoarece a decedat între timp.

Referitor la publicarea de către

pârâta Editura O. SRL, a romanului „Shogun” de James Clavell, s-a învederat că

obligația de a dovedi că aceasta a avut cunoștință că traducerea prezentată de F.A.

constituia un plagiat, revenea reclamantei, pentru că în lipsa unei astfel de

dovezi, buna credință a societății de editură este presupusă, deoarece, prin

însuși contractul încheiat, persoana care a efectuat traducerea, a garantat

originalitatea ei.

Împotriva ultimei decizii, Procurorul

general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs

în anulare, invocând prevederile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

S-a susținut că desemnarea

profesorului universitar dr. A.B., pentru efectuarea expertizei literare

dispuse, a fost legală și corectă, deoarece Biroul Central de Expertize a

comunicat că, la timpul respectiv, pe listele sale nu erau înscriși specialiști

care să evalueze traducerile lucrărilor literare, recomandând instanței, să se

adreseze, în acest scop, Uniunii Scriitorilor.

S-a relevat că instanța de recurs a

apreciat în mod eronat că instanța de apel nu ar fi motivat respingerea

concluziilor raportului de expertiză întocmit de G.Ț., precum și că respingerea

concluziilor documentate din raportul de expertiză al profesorului universitar

dr. A.B., nu se justifică.

S-a subliniat că raportul de

expertiză întocmit de G.Ț., conținând doar 3 pagini, nu are profunzimea de

analiză și nici valoarea de apreciere pe care le prezintă lucrarea profesorului

universitar A.B., membru al Uniunii Scriitorilor, ale cărei demonstrații și

concluzii cuprind 62 de pagini și 6 anexe.

Conchizându-se, s-a cerut casarea

deciziei pronunțate de instanța de recurs și rejudecarea cauzei.

Curtea Supremă de Justiție, în

complet format din 9 judecători, prin decizia nr. 13 din 13 ianuarie 2003, a

admis recursul în anulare și, casând decizia atacată, a respins recursurile

declarate de pârâți, împotriva deciziei nr. 41/A din 4 aprilie 2000, a Curții

de Apel Pitești, secția civilă, pe care a menținut-o.

În motivarea acestei soluții, s-a

relevat că, în raport cu prevederile art. 10 din Decretul nr. 321/1956 și cu

cele ale art. 8 lit. a) din Legea nr. 8/1996, este recunoscut dreptul de autor,

și persoanelor care, folosind opere preexistente, fără participarea autorilor

acestora, alcătuiesc opere noi, o atare recunoaștere fiind condiționată de

constatarea caracterului de creație intelectuală pentru noua operă.

Subliniindu-se că una din

categoriile de opere derivate ce fac obiectul dreptului de autor, sunt

traducerile, s-a relevat că apărarea acestui drept se realizează prin

mijloacele de drept civil prevăzute în art. 54-56 din Decretul nr. 32/1954, cu

referire la art. 998 și 999 C. civ.

S-a motivat că, în condițiile în

care plagiatul reprezintă o formă ilicită de utilizare a unei opere

preexistente, instanța sesizată cu acțiunea formulată de reclamantă, trebuia să

stabilească mai întâi dreptul acesteia, de autor pentru realizarea traducerii

romanului „Shogun”, după care să constate existența sau inexistența plagiatului,

în cazul traducerii aceluiași roman, de către F.A.

Făcându-se referire la

considerentele deciziei atacate, s-a subliniat că din acestea rezultă că

instanța de recurs a înlăturat raportul de expertiză elaborat de prof. univ. dr.

A.B., fără a-i mai examina conținutul, ci s-a referit doar la aspectul privind

modalitatea numirii expertului, în raport cu cerințele înscrise în art. 201 C.

proc. civ.

S-a subliniat că, în raport cu

adresa nr. 1097 din 12 decembrie 1994, prin care Ministerul Justiției a

comunicat primei instanțe că în listele Biroului Central pentru expertize

tehnice nu erau înscriși specialiști pentru evaluarea traducerii lucrărilor

literare, sugerându-i să solicite Uniunii Scriitorilor, să recomande

specialiști în acest domeniu, completul de judecată a respectat prevederile art.

201 alin. (3) C. proc. civ., atunci când, dintre cele două persoane recomandate,

a numit ca expert, pe reputatul profesor univ. dr. A.B., cunoscut ca fiind o

autoritate în materie.

S-a mai învederat că obiecțiunile

formulate de pârâți, la raportul de expertiză întocmit de prof. univ. dr. A.B.,

au fost corect respinse de prima instanță, prin încheierea din 26 ianuarie

1996, astfel că nu se poate considera că instanța de apel ar fi încălcat

dispozițiile legale aplicabile, prin aceea că și-a întemeiat soluția, pe

concluziile acelui raport de expertiză.

S-a motivat că instanța de apel a

înlăturat în mod justificat concluziile raportului de expertiză efectuat de G.Ț.,

întrucât, prin conținutul lor concret și insuficiența argumentelor, acele

concluzii sunt neconvingătoare.

Făcându-se referire și la

precizările formulate de D.I., desemnat consilier la efectuarea expertizei, s-a

conchis că ansamblul materialului probator administrat, confirmă faptul că F.A.

a plagiat traducerea romanului „Shogun”, efectuată de C.D., astfel că decizia

pronunțată în recurs, este vădit netemeinică, în accepțiunea prevederilor art. 330

pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., ceea ce a impus casarea ei și menținerea

deciziei instanței de apel.

Întemeindu-se pe dispozițiile art. 318

C. proc. civ., pârâta Editura O. SRL și pârâtul F.A. au formulat contestații în

anulare împotriva ultimei decizii.

- Prin motivele invocate, pârâta

Editura O. SRL a susținut că, deși titularul recursului în anulare a cerut ca

instanța învestită cu judecarea acestuia, să se pronunțe numai referitor la

faptul de plagiere a traducerii efectuate de C.D., prin decizia completului de

9 judecători, a fost casată în întregime, hotărârea instanței de recurs,

menținându-se decizia instanței de apel, și cu privire la acordarea către

reclamantă, a sumei de 253.637.658 lei, reprezentând drepturi patrimoniale ale

reclamantei, pentru publicarea traducerii sale, în tirajul de 64.814 exemplare,

fără ca acest capăt de cerere să fi fost pus în discuția părților.

S-a mai susținut că au fost

încălcate dispozițiile art. 313 C. proc. civ., deoarece completul de 9 judecători

a soluționat fondul cauzei, în loc să dispună trimiterea, spre rejudecare, cum

s-a cerut prin recursul în anulare.

S-a învederat că prin decizia a

cărei anulare s-a cerut, nu s-a ținut seama că, în raport cu prevederile art. 7

din contractul de editare încheiat cu traducătorul F.A., Editura O. SRL nu

poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, precum și că dreptul referitor

la tirajul de 64.814 exemplare din traducere, a fost acordat reclamantei, fără

să fi fost pus în discuția părților.

S-a relevat că s-a apreciat greșit

că expertiza realizată de prof. dr. A.B. face parte din categoria probelor

administrate, cu respectarea cerințelor de legalitate, că tot greșit s-a

considerat că traducerea efectuată de reclamantă, ar avea caracter creator, că

obligarea solidară a Editurii O. SRL nu se justifică, iar reținerea faptului că

reclamanta a fost prejudiciată prin publicarea tirajului de 64.814 exemplare

din traducere, este consecința greșitei aprecieri a probelor administrate.

S-a susținut, de asemenea, că prin

decizia completului de 9 judecători s-a omis să se examineze toate motivele din

cererea de recurs și din întâmpinarea la recursul în anulare, prin care s-au

invocat, între altele, lipsa calității procesuale pasive a Editurii O. SRL,

excepția prescripției drepturilor patrimoniale privind tirajul de 64.814

exemplare, excepția tardivității introducerii capătului de cerere privind acest

tiraj.

În fine, s-a relevat că la judecarea

recursului în anulare, s-a omis să se examineze criticile aduse hotărârii

pronunțate în apel, în sensul că acea hotărâre s-a întemeiat pe o expertiză

contabilă neterminată și părtinitoare și s-a bazat pe aprecierea greșită că

între editură și agentul literar al autorului James Clavell, nu ar fi existat

contract de copyright. Tot sub acest aspect, s-a învederat că s-a omis să se

țină seama de scrisoarea prin care reprezentantul Agenției F.R. Inc. USA a

arătat că reclamanta nu deține drepturi patrimoniale asupra traducerii

romanului „Shogun”, care, începând din anul 1991, au revenit acelei agenții.

Conchizându-se, s-a mai subliniat că

instanța supremă ar fi omis să examineze motivul privind „vădita netemeinicie”,

astfel cum a fost invocat prin recursul în anulare, precum și că a făcut

aprecieri tranșante, sub acest aspect, evocând în considerentele deciziei,

calitățile expertizei efectuate de A.B. și detaliile tehnice referitoare la

metodologia întocmirii expertizei.

În concluzie, s-a cerut anularea

deciziei prin care s-a soluționat recursul în anulare și menținerea deciziei

pronunțate în recurs.

- La rândul său, contestatorul-pârât

F.A. a susținut că soluția pronunțată cu privire la recursul în anulare, este

consecința unei greșeli materiale, deoarece a fost casată în totalitate,

decizia instanței de recurs, cu toate că procurorul general a cerut, prin

această cale de atac, trimiterea cauzei, spre rejudecare, numai referitor la

capătul de cerere privind plagiatul.

S-a mai susținut, de acest

contestator, că lucrarea profesorului A.B. a fost apreciată greșit, ca fiind o

expertiză, deoarece nu s-a ținut seama că profesorul respectiv nu s-a aflat pe

lista experților Ministerului Justiției.

De asemenea, s-a învederat că, deși

în cauză erau aplicabile numai reglementările privind dreptul de autor din

Decretul nr. 321/1956, în considerentele deciziei contestate s-a făcut referire

și la prevederile Legii nr. 81/1996, precum și la O.G. nr. 2/2000.

S-a mai arătat că în mod greșit nu

s-a ținut seama că reclamanta nu poate avea calitate procesuală activă în

cauză, ceea ce rezultă din scrisoarea trimisă de reprezentantul familiei Clavell.

În fine, s-a susținut că, reținând,

spre rejudecare, cauza, în urma admiterii recursului în anulare, instanța

supremă a privat părțile, de un grad de jurisdicție, respectiv, de judecata în

apel, în cadrul căreia s-ar fi examinat actele noi trimise de reprezentantul

familiei Clavell.

În concluzie, contestatorul F.A. a

solicitat anularea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare.

Contestațiile în anulare nu sunt

fondate.

În adevăr, prin art. 318 C. proc.

civ., invocat prin ambele contestații în anulare, se prevede că „hotărârile

instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată

este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul

sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre

motivele de modificare sau de casare”.

Or, așa cum s-a arătat prin

referirile făcute la motivele invocate de pârâta Editura O. SRL și pârâtul F.A.,

din acestea nu rezultă că instanța supremă ar fi omis să cerceteze vreunul

dintre motivele invocate prin recursul în anulare, asupra căruia s-a pronunțat

prin decizia ce face obiectul celor două contestații.

Dimpotrivă, din cuprinsul

considerentelor deciziei contestate, reiese neîndoielnica examinare a tuturor

criticilor din cadrul motivelor formulate, iar în urma reaprecierii întregului

material probator administrat, s-a ajuns la concluzia că recursul în anulare

este fondat și că se impune admiterea acestuia, în sensul casării deciziei

instanței de recurs și menținerii soluției pronunțate în apel, ca urmare a

rejudecării recursurilor declarate de pârâți.

Pe de altă parte, mai este de

observat că, potrivit art. 330

3

C. proc. civ., la judecarea și

soluționarea recursului în anulare erau aplicabile, în mod corespunzător,

dispozițiile privitoare la recurs, iar în conformitate cu art. 314 din același

cod, Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii, în

toate cazurile în care casează hotărârea atacată, numai în scopul aplicării

corecte a legii, la împrejurări de fapt care au fost deplin stabilite.

Cum, în raport cu dispozițiile art. 316,

cu referire la art. 296 C. proc. civ., instanța de recurs poate menține

hotărârea atacată, se constată că instanța supremă constituită în complet

format din 9 judecători, casând decizia atacată, ca urmare a admiterii

recursului în anulare, a respins recursurile declarate de pârâți și a menținut

decizia instanței de apel, cu respectarea prevederilor legale aplicabile.

În această privință, din

considerentele deciziei atacate cu cele două contestații în anulare rezultă că

instanța supremă, în complet din 9 judecători, admițând recursul în anulare, a

procedat la evaluarea din nou a motivelor de recurs formulate de pârâți și, în

raport cu concluziile la care a ajuns în urma reaprecierii materialului

probator administrat și a confruntării situației de fapt reale, cu dispozițiile

legale aplicabile, a constatat că se impune respingerea recursurilor declarate

de pârâți.

Dar, soluția de respingere a recursurilor

pârâților nu poate fi considerată că este rezultatul unei greșeli materiale, în

sensul prevederilor care se referă la prima ipoteză vizată prin art. 318 C.

proc. civ., cât timp asemenea greșeli nu sunt evidențiate în cuprinsul deciziei

atacate.

Sub acest aspect, din examinarea

actelor dosarului nu rezultă că instanța care a judecat recursul în anulare, ar

fi comis greșeli materiale de ordin procedural sau de altă natură, cum ar fi confundarea

unor elemente importante sau a unor date materiale esențiale, care să fi avut

rol determinant în adoptarea soluției de respingere a recursurilor pârâților.

Referirile din cele două contestații,

la aprecierea dată raportului de expertiză întocmit de prof. univ. dr. A.B. și

la atribuirea de valoare probantă acestui raport de expertiză, nu pot justifica

înlăturarea concluziilor la care s-a ajuns prin decizia criticată, cât timp

evaluarea unei probe este de atributul exclusiv al instanței, în măsura în care

ea justifică motivele care au îndreptățit-o să se întemeieze pe acea probă. Or,

așa cum rezultă din considerentele deciziei contestate și din cele ale deciziei

instanței de apel, care a fost menținută ca efect al respingerii recursurilor

declarate, s-a impus să fie luate în considerare concluziile raportului de expertiză

menționat, întrucât, pe lângă că a fost întocmit de un reputat specialist,

însuși conținutul acestei lucrări, amplu și convingător documentată, este de

natură a face convingerea că, în întregimea sa, constituie expresia adevărului.

A opune unei astfel de lucrări de

expertiză, realizată de un profesor universitar cu incontestabilă reputație de

specialist de valoare în domeniul criticii literare, care, așa cum s-a arătat

în considerentele deciziei atacate, a fost numit expert, deoarece la timpul

respectiv încă nu erau înscriși pe tabele, specialiști pentru evaluarea

traducerii de lucrări literare, o lucrare sumară, realizată mai târziu de un

specialist înscris, între timp, în listele întocmite ulterior, ar însemna să se

contravină prevederilor art. 201 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora „în

domeniile strict specializate, în care nu există experți autorizați, din oficiu

sau la cererea oricăreia dintre părți, judecătorul poate solicita punctul de

vedere al uneia sau mai multor personalități ori specialiști din domeniul

respectiv”.

Câtă vreme această posibilitate, de

lămurire a împrejurărilor concrete la care se referă cauza, a fost folosită cu

stricta respectare a dispozițiilor legale aplicabile, iar instanța a ajuns la

concluzia că opinia exprimată de personalitatea căreia i-a cerut părerea, este

aceea care ajută la aflarea adevărului, nu se poate considera că însușirea

acestei opinii nu i-ar fi permisă instanței, pentru că ar însemna să se impună

judecătorilor, să nu-și îndeplinească îndatorirea, stabilită prin art. 129 alin.

(5) C. proc. civ., de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni

orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză.

Tot astfel, din considerentele deciziei

vizate, rezultă că instanța învestită cu judecarea recursului în anulare, a dat

o dezvoltare amplă motivării soluției adoptate, învederând temeiurile avute în

vedere, în urma examinării comparate a materialului probator administrat,

precum și a prevederilor legale aplicabile la situația de fapt reținută.

În cadrul acestor considerente,

criticile formulate de cei doi pârâți-contestatori, prin motivele de recurs, au

fost examinate în totalitate, ceea ce rezultă neîndoielnic din concluziile

explicite și implicite la care s-a ajuns, de completul format din 9 judecători,

cu privire la recursul în anulare și la fondul procesului.

Sub acest aspect, soluționarea

directă a recursurilor celor doi pârâți, ca urmare a admiterii recursului în

anulare, nu poate fi considerată o depășire a limitelor cu care instanța a fost

învestită prin acea cale de atac, deoarece rezolvarea dată se înscrie în

limitele permise de art. 316, cu referire la art. 296 C. proc. civ.

Așa fiind, se constată că soluția

dată asupra recursului în anulare nu poate fi considerată rezultatul unei

greșeli materiale, iar respingerea recursurilor pârâților, ca efect al

admiterii acestei căi de atac, nu a fost determinată de omiterea examinării

vreunuia dintre motivele pe care ei le-au invocat împotriva deciziei pronunțate

în apel.

Totodată, examinându-se copia ordonanței

din 15 octombrie 2004, dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1,

prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitei C.D., pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (1) – (3) C. pen. și

aplicarea față de aceasta, a unei sancțiuni cu caracter administrativ, se

constată că ordonanța respectivă nu prezintă relevanța ce i se atribuie de

contestatoarea Editura O. SRL, cât timp nu are legătură cu plagiatul ce a făcut

obiectul acțiunii reclamantei, a cărui constatare este valabil reținută.

În consecință, urmează ca ambele

contestații în anulare să fie respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

contestațiile în anulare formulate de intimatele pârâte Editura O. SRL

București și F.A. împotriva deciziei nr. 13 din 13 ianuarie 2003, a Curții

Supreme de Justiție, în complet format din 9 judecători.

Pronunțată în ședință publică, azi

15 noiembrie 2004.