ÎCCJ, Decizia nr. 313/2004

Asupra contestațiilor în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, sub nr. 6439 din 22 decembrie 1993, reclamanta C.D. a chemat în judecată Editura O. SRL București și pe pârâtul F.A., solicitând obligarea acestora să-i plătească, fiecare, câte 3.000.000 lei cu titlu de despăgubiri. În motivarea cererii, s-a arătat că, la data de 23 noiembrie 1991, reclamanta a încheiat cu Editura O. SRL, un contract prin care a cedat acestei edituri, dreptul de a publica 50.000 exemplare din traducerea romanului „Shogun” de James Clavell, efectuată de ea, iar ulterior, aceeași editură a publicat încă 64.000 exemplare din același roman, în urma plagierii traducerii sale, de către F.A.

Prin precizarea depusă la termenul din 20 aprilie 1994, reclamanta a menționat că temeiul de drept al acțiunii este art. 10 și urm. din Decretul nr. 321/1996, precum și că modifică sumele pretinse cu titlu de daune, în sensul că solicită obligarea Editurii O. SRL să-i plătească suma de 14.000.000 lei, iar a pârâtului F.A., la plata sumei de 6.000.000 lei. Judecarea cauzei a fost strămutată la Tribunalul Argeș. Tribunalul Argeș, secția civilă, prin sentința nr. 235 din 13 iulie 1999, a respins acțiunea, motivând că expertizele efectuate și celelalte probe ale dosarului nu confirmă că F.A. ar fi plagiat traducerea efectuată de reclamantă, precum și că Editura O. SRL nu poate fi obligată la despăgubiri, întrucât F.A.

și-a asumat răspunderea pentru originalitatea traducerii. Împotriva sentinței, reclamanta a declarat apel, acesta fiind admis prin decizia ă nr. 41/A din 4 aprilie 2000, a Curții de Apel Pitești, secția civilă. Ca urmare, sentința a fost schimbată în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost precizată și majorată, dispunându-se: - obligarea pârâtei Editura O. SRL, să plătească reclamantei C.D., suma de 253.637.658 lei, iar solidar cu pârâtul F.A., încă 196.441.622 lei, aceleiași reclamante. Prin această hotărâre s-a reținut că, în realitate, traducerea făcută de F.A. constituie un plagiat și că, în urma publicării a 68.814 exemplare din romanul „Shogun”, prin folosirea neautorizată a traducerii efectuate de reclamantă, pârâții i-au produs acesteia, prejudiciile evaluate la sumele menționate mai sus.

Pârâții au declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel. Prin decizia nr. 3092 din 19 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursurile și, casând hotărârea atacată, a respins apelul declarat de reclamantă, menținând sentința. S-a motivat, în esență, că instanța de apel a reținut în mod greșit existența plagiatului, cu consecința antrenării răspunderii civile delictuale, în condițiile art. 998 și 999 C. civ. În acest sens, s-a învederat că prin considerentele deciziei pronunțate în apel nu s-au arătat motivele care au determinat înlăturarea concluziilor raportului de expertiză întocmit de specialistul G.Ț., a cărui lucrare a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor procedurale referitoare la modul de desemnare a experților, iar concluziile raportului de expertiză prezentat de profesorul dr.

A.B. au fost însușite de instanță, fără să se țină seama că profesorul respectiv nu a avut calitatea de expert judiciar și nici nu a mai formulat răspunsurile la obiecțiuni, deoarece a decedat între timp. Referitor la publicarea de către pârâta Editura O. SRL, a romanului „Shogun” de James Clavell, s-a învederat că obligația de a dovedi că aceasta a avut cunoștință că traducerea prezentată de F.A. constituia un plagiat, revenea reclamantei, pentru că în lipsa unei astfel de dovezi, buna credință a societății de editură este presupusă, deoarece, prin însuși contractul încheiat, persoana care a efectuat traducerea, a garantat originalitatea ei. Împotriva ultimei decizii, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, invocând prevederile art. 330 pct. 2 C. proc.

civ. S-a susținut că desemnarea profesorului universitar dr. A.B., pentru efectuarea expertizei literare dispuse, a fost legală și corectă, deoarece Biroul Central de Expertize a comunicat că, la timpul respectiv, pe listele sale nu erau înscriși specialiști care să evalueze traducerile lucrărilor literare, recomandând instanței, să se adreseze, în acest scop, Uniunii Scriitorilor. S-a relevat că instanța de recurs a apreciat în mod eronat că instanța de apel nu ar fi motivat respingerea concluziilor raportului de expertiză întocmit de G.Ț., precum și că respingerea concluziilor documentate din raportul de expertiză al profesorului universitar dr. A.B., nu se justifică.

S-a subliniat că raportul de expertiză întocmit de G.Ț., conținând doar 3 pagini, nu are profunzimea de analiză și nici valoarea de apreciere pe care le prezintă lucrarea profesorului universitar A.B., membru al Uniunii Scriitorilor, ale cărei demonstrații și concluzii cuprind 62 de pagini și 6 anexe. Conchizându-se, s-a cerut casarea deciziei pronunțate de instanța de recurs și rejudecarea cauzei. Curtea Supremă de Justiție, în complet format din 9 judecători, prin decizia nr. 13 din 13 ianuarie 2003, a admis recursul în anulare și, casând decizia atacată, a respins recursurile declarate de pârâți, împotriva deciziei nr. 41/A din 4 aprilie 2000, a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pe care a menținut-o.

În motivarea acestei soluții, s-a relevat că, în raport cu prevederile art. 10 din Decretul nr. 321/1956 și cu cele ale art. 8 lit. a) din Legea nr. 8/1996, este recunoscut dreptul de autor, și persoanelor care, folosind opere preexistente, fără participarea autorilor acestora, alcătuiesc opere noi, o atare recunoaștere fiind condiționată de constatarea caracterului de creație intelectuală pentru noua operă. Subliniindu-se că una din categoriile de opere derivate ce fac obiectul dreptului de autor, sunt traducerile, s-a relevat că apărarea acestui drept se realizează prin mijloacele de drept civil prevăzute în art. 54-56 din Decretul nr. 32/1954, cu referire la art. 998 și 999 C. civ.

S-a motivat că, în condițiile în care plagiatul reprezintă o formă ilicită de utilizare a unei opere preexistente, instanța sesizată cu acțiunea formulată de reclamantă, trebuia să stabilească mai întâi dreptul acesteia, de autor pentru realizarea traducerii romanului „Shogun”, după care să constate existența sau inexistența plagiatului, în cazul traducerii aceluiași roman, de către F.A. Făcându-se referire la considerentele deciziei atacate, s-a subliniat că din acestea rezultă că instanța de recurs a înlăturat raportul de expertiză elaborat de prof. univ. dr. A.B., fără a-i mai examina conținutul, ci s-a referit doar la aspectul privind modalitatea numirii expertului, în raport cu cerințele înscrise în art. 201 C. proc.

civ. S-a subliniat că, în raport cu adresa nr. 1097 din 12 decembrie 1994, prin care Ministerul Justiției a comunicat primei instanțe că în listele Biroului Central pentru expertize tehnice nu erau înscriși specialiști pentru evaluarea traducerii lucrărilor literare, sugerându-i să solicite Uniunii Scriitorilor, să recomande specialiști în acest domeniu, completul de judecată a respectat prevederile art. 201 alin. (3) C. proc. civ., atunci când, dintre cele două persoane recomandate, a numit ca expert, pe reputatul profesor univ. dr. A.B., cunoscut ca fiind o autoritate în materie. S-a mai învederat că obiecțiunile formulate de pârâți, la raportul de expertiză întocmit de prof. univ. dr. A.B., au fost corect respinse de prima instanță, prin încheierea din 26 ianuarie 1996, astfel că nu se poate considera că instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile legale aplicabile, prin aceea că și-a întemeiat soluția, pe concluziile acelui raport de expertiză.

S-a motivat că instanța de apel a înlăturat în mod justificat concluziile raportului de expertiză efectuat de G.Ț., întrucât, prin conținutul lor concret și insuficiența argumentelor, acele concluzii sunt neconvingătoare. Făcându-se referire și la precizările formulate de D.I., desemnat consilier la efectuarea expertizei, s-a conchis că ansamblul materialului probator administrat, confirmă faptul că F.A. a plagiat traducerea romanului „Shogun”, efectuată de C.D., astfel că decizia pronunțată în recurs, este vădit netemeinică, în accepțiunea prevederilor art. 330 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., ceea ce a impus casarea ei și menținerea deciziei instanței de apel. Întemeindu-se pe dispozițiile art. 318 C. proc.

civ., pârâta Editura O. SRL și pârâtul F.A. au formulat contestații în anulare împotriva ultimei decizii. - Prin motivele invocate, pârâta Editura O. SRL a susținut că, deși titularul recursului în anulare a cerut ca instanța învestită cu judecarea acestuia, să se pronunțe numai referitor la faptul de plagiere a traducerii efectuate de C.D., prin decizia completului de 9 judecători, a fost casată în întregime, hotărârea instanței de recurs, menținându-se decizia instanței de apel, și cu privire la acordarea către reclamantă, a sumei de 253.637.658 lei, reprezentând drepturi patrimoniale ale reclamantei, pentru publicarea traducerii sale, în tirajul de 64.814 exemplare, fără ca acest capăt de cerere să fi fost pus în discuția părților.

S-a mai susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 313 C. proc. civ., deoarece completul de 9 judecători a soluționat fondul cauzei, în loc să dispună trimiterea, spre rejudecare, cum s-a cerut prin recursul în anulare. S-a învederat că prin decizia a cărei anulare s-a cerut, nu s-a ținut seama că, în raport cu prevederile art. 7 din contractul de editare încheiat cu traducătorul F.A., Editura O. SRL nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, precum și că dreptul referitor la tirajul de 64.814 exemplare din traducere, a fost acordat reclamantei, fără să fi fost pus în discuția părților. S-a relevat că s-a apreciat greșit că expertiza realizată de prof. dr. A.B.

face parte din categoria probelor administrate, cu respectarea cerințelor de legalitate, că tot greșit s-a considerat că traducerea efectuată de reclamantă, ar avea caracter creator, că obligarea solidară a Editurii O. SRL nu se justifică, iar reținerea faptului că reclamanta a fost prejudiciată prin publicarea tirajului de 64.814 exemplare din traducere, este consecința greșitei aprecieri a probelor administrate. S-a susținut, de asemenea, că prin decizia completului de 9 judecători s-a omis să se examineze toate motivele din cererea de recurs și din întâmpinarea la recursul în anulare, prin care s-au invocat, între altele, lipsa calității procesuale pasive a Editurii O. SRL, excepția prescripției drepturilor patrimoniale privind tirajul de 64.814 exemplare, excepția tardivității introducerii capătului de cerere privind acest tiraj.

În fine, s-a relevat că la judecarea recursului în anulare, s-a omis să se examineze criticile aduse hotărârii pronunțate în apel, în sensul că acea hotărâre s-a întemeiat pe o expertiză contabilă neterminată și părtinitoare și s-a bazat pe aprecierea greșită că între editură și agentul literar al autorului James Clavell, nu ar fi existat contract de copyright. Tot sub acest aspect, s-a învederat că s-a omis să se țină seama de scrisoarea prin care reprezentantul Agenției F.R. Inc. USA a arătat că reclamanta nu deține drepturi patrimoniale asupra traducerii romanului „Shogun”, care, începând din anul 1991, au revenit acelei agenții. Conchizându-se, s-a mai subliniat că instanța supremă ar fi omis să examineze motivul privind „vădita netemeinicie”, astfel cum a fost invocat prin recursul în anulare, precum și că a făcut aprecieri tranșante, sub acest aspect, evocând în considerentele deciziei, calitățile expertizei efectuate de A.B.

și detaliile tehnice referitoare la metodologia întocmirii expertizei. În concluzie, s-a cerut anularea deciziei prin care s-a soluționat recursul în anulare și menținerea deciziei pronunțate în recurs. - La rândul său, contestatorul-pârât F.A. a susținut că soluția pronunțată cu privire la recursul în anulare, este consecința unei greșeli materiale, deoarece a fost casată în totalitate, decizia instanței de recurs, cu toate că procurorul general a cerut, prin această cale de atac, trimiterea cauzei, spre rejudecare, numai referitor la capătul de cerere privind plagiatul. S-a mai susținut, de acest contestator, că lucrarea profesorului A.B. a fost apreciată greșit, ca fiind o expertiză, deoarece nu s-a ținut seama că profesorul respectiv nu s-a aflat pe lista experților Ministerului Justiției.

De asemenea, s-a învederat că, deși în cauză erau aplicabile numai reglementările privind dreptul de autor din Decretul nr. 321/1956, în considerentele deciziei contestate s-a făcut referire și la prevederile Legii nr. 81/1996, precum și la O.G. nr. 2/2000. S-a mai arătat că în mod greșit nu s-a ținut seama că reclamanta nu poate avea calitate procesuală activă în cauză, ceea ce rezultă din scrisoarea trimisă de reprezentantul familiei Clavell. În fine, s-a susținut că, reținând, spre rejudecare, cauza, în urma admiterii recursului în anulare, instanța supremă a privat părțile, de un grad de jurisdicție, respectiv, de judecata în apel, în cadrul căreia s-ar fi examinat actele noi trimise de reprezentantul familiei Clavell.

În concluzie, contestatorul F.A. a solicitat anularea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare. Contestațiile în anulare nu sunt fondate. În adevăr, prin art. 318 C. proc. civ., invocat prin ambele contestații în anulare, se prevede că „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”. Or, așa cum s-a arătat prin referirile făcute la motivele invocate de pârâta Editura O. SRL și pârâtul F.A., din acestea nu rezultă că instanța supremă ar fi omis să cerceteze vreunul dintre motivele invocate prin recursul în anulare, asupra căruia s-a pronunțat prin decizia ce face obiectul celor două contestații.

Dimpotrivă, din cuprinsul considerentelor deciziei contestate, reiese neîndoielnica examinare a tuturor criticilor din cadrul motivelor formulate, iar în urma reaprecierii întregului material probator administrat, s-a ajuns la concluzia că recursul în anulare este fondat și că se impune admiterea acestuia, în sensul casării deciziei instanței de recurs și menținerii soluției pronunțate în apel, ca urmare a rejudecării recursurilor declarate de pârâți. Pe de altă parte, mai este de observat că, potrivit art. 330 3 C. proc. civ., la judecarea și soluționarea recursului în anulare erau aplicabile, în mod corespunzător, dispozițiile privitoare la recurs, iar în conformitate cu art. 314 din același cod, Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii, în toate cazurile în care casează hotărârea atacată, numai în scopul aplicării corecte a legii, la împrejurări de fapt care au fost deplin stabilite.

Cum, în raport cu dispozițiile art. 316, cu referire la art. 296 C. proc. civ., instanța de recurs poate menține hotărârea atacată, se constată că instanța supremă constituită în complet format din 9 judecători, casând decizia atacată, ca urmare a admiterii recursului în anulare, a respins recursurile declarate de pârâți și a menținut decizia instanței de apel, cu respectarea prevederilor legale aplicabile. În această privință, din considerentele deciziei atacate cu cele două contestații în anulare rezultă că instanța supremă, în complet din 9 judecători, admițând recursul în anulare, a procedat la evaluarea din nou a motivelor de recurs formulate de pârâți și, în raport cu concluziile la care a ajuns în urma reaprecierii materialului probator administrat și a confruntării situației de fapt reale, cu dispozițiile legale aplicabile, a constatat că se impune respingerea recursurilor declarate de pârâți.

Dar, soluția de respingere a recursurilor pârâților nu poate fi considerată că este rezultatul unei greșeli materiale, în sensul prevederilor care se referă la prima ipoteză vizată prin art. 318 C. proc. civ., cât timp asemenea greșeli nu sunt evidențiate în cuprinsul deciziei atacate. Sub acest aspect, din examinarea actelor dosarului nu rezultă că instanța care a judecat recursul în anulare, ar fi comis greșeli materiale de ordin procedural sau de altă natură, cum ar fi confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale esențiale, care să fi avut rol determinant în adoptarea soluției de respingere a recursurilor pârâților. Referirile din cele două contestații, la aprecierea dată raportului de expertiză întocmit de prof.

univ. dr. A.B. și la atribuirea de valoare probantă acestui raport de expertiză, nu pot justifica înlăturarea concluziilor la care s-a ajuns prin decizia criticată, cât timp evaluarea unei probe este de atributul exclusiv al instanței, în măsura în care ea justifică motivele care au îndreptățit-o să se întemeieze pe acea probă. Or, așa cum rezultă din considerentele deciziei contestate și din cele ale deciziei instanței de apel, care a fost menținută ca efect al respingerii recursurilor declarate, s-a impus să fie luate în considerare concluziile raportului de expertiză menționat, întrucât, pe lângă că a fost întocmit de un reputat specialist, însuși conținutul acestei lucrări, amplu și convingător documentată, este de natură a face convingerea că, în întregimea sa, constituie expresia adevărului.

A opune unei astfel de lucrări de expertiză, realizată de un profesor universitar cu incontestabilă reputație de specialist de valoare în domeniul criticii literare, care, așa cum s-a arătat în considerentele deciziei atacate, a fost numit expert, deoarece la timpul respectiv încă nu erau înscriși pe tabele, specialiști pentru evaluarea traducerii de lucrări literare, o lucrare sumară, realizată mai târziu de un specialist înscris, între timp, în listele întocmite ulterior, ar însemna să se contravină prevederilor art. 201 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora „în domeniile strict specializate, în care nu există experți autorizați, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părți, judecătorul poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalități ori specialiști din domeniul respectiv”.

Câtă vreme această posibilitate, de lămurire a împrejurărilor concrete la care se referă cauza, a fost folosită cu stricta respectare a dispozițiilor legale aplicabile, iar instanța a ajuns la concluzia că opinia exprimată de personalitatea căreia i-a cerut părerea, este aceea care ajută la aflarea adevărului, nu se poate considera că însușirea acestei opinii nu i-ar fi permisă instanței, pentru că ar însemna să se impună judecătorilor, să nu-și îndeplinească îndatorirea, stabilită prin art. 129 alin. (5) C. proc. civ., de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză.

Tot astfel, din considerentele deciziei vizate, rezultă că instanța învestită cu judecarea recursului în anulare, a dat o dezvoltare amplă motivării soluției adoptate, învederând temeiurile avute în vedere, în urma examinării comparate a materialului probator administrat, precum și a prevederilor legale aplicabile la situația de fapt reținută. În cadrul acestor considerente, criticile formulate de cei doi pârâți-contestatori, prin motivele de recurs, au fost examinate în totalitate, ceea ce rezultă neîndoielnic din concluziile explicite și implicite la care s-a ajuns, de completul format din 9 judecători, cu privire la recursul în anulare și la fondul procesului.

Sub acest aspect, soluționarea directă a recursurilor celor doi pârâți, ca urmare a admiterii recursului în anulare, nu poate fi considerată o depășire a limitelor cu care instanța a fost învestită prin acea cale de atac, deoarece rezolvarea dată se înscrie în limitele permise de art. 316, cu referire la art. 296 C. proc. civ. Așa fiind, se constată că soluția dată asupra recursului în anulare nu poate fi considerată rezultatul unei greșeli materiale, iar respingerea recursurilor pârâților, ca efect al admiterii acestei căi de atac, nu a fost determinată de omiterea examinării vreunuia dintre motivele pe care ei le-au invocat împotriva deciziei pronunțate în apel. Totodată, examinându-se copia ordonanței din 15 octombrie 2004, dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitei C.D., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (1) – (3) C. pen.

și aplicarea față de aceasta, a unei sancțiuni cu caracter administrativ, se constată că ordonanța respectivă nu prezintă relevanța ce i se atribuie de contestatoarea Editura O. SRL, cât timp nu are legătură cu plagiatul ce a făcut obiectul acțiunii reclamantei, a cărui constatare este valabil reținută. În consecință, urmează ca ambele contestații în anulare să fie respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, contestațiile în anulare formulate de intimatele pârâte Editura O. SRL București și F.A. împotriva deciziei nr. 13 din 13 ianuarie 2003, a Curții Supreme de Justiție, în complet format din 9 judecători. Pronunțată în ședință publică, azi 15 noiembrie 2004.