ÎCCJ, Decizia nr. 315/2004

Asupra cererii de revizuire de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, sub nr. 6439 din 22 decembrie 1993, reclamanta C.D. a chemat în

judecată Editura O. SRL București și pe pârâtul F.A., solicitând obligarea

acestora, să-i plătească, fiecare, câte 3.000.000 lei cu titlu de despăgubiri.

În motivarea cererii, s-a arătat că,

la data de 23 noiembrie 1991, reclamanta a încheiat cu Editura O. SRL, un

contract prin care a cedat acestei edituri, dreptul de a publica 50.000

exemplare din traducerea romanului „Shogun” de James Clavel, efectuată de ea,

iar ulterior, aceeași editură a publicat încă 64.000 exemplare din același

roman, în urma plagierii traducerii sale, de către F.A.

Prin precizarea depusă la termenul

din 20 aprilie 1994, reclamanta a menționat că temeiul de drept al acțiunii este

art. 10 și urm. din Decretul nr. 321/1996, precum și că modifică sumele

pretinse cu titlu de daune, în sensul că solicită obligarea Editurii O. SRL,

să-i plătească suma de 14.000.000 lei, iar a pârâtului F.A., la plata sumei de

6.000.000 lei.

Judecarea cauzei a fost strămutată la Tribunalul Argeș.

Tribunalul Argeș, secția civilă,

prin sentința nr. 235 din 13 iulie 1999, a respins acțiunea, motivând că

expertizele efectuate și celelalte probe ale dosarului, nu confirmă că F.A. ar

fi plagiat traducerea efectuată de reclamantă, precum și că Editura O. SRL nu

poate fi obligată la despăgubiri, întrucât F.A. și-a asumat răspunderea pentru

originalitatea traducerii.

Împotriva sentinței, reclamanta a

declarat apel, acesta fiind admis prin decizia nr. 41/A din 4 aprilie 2000, a

Curții de Apel Pitești, secția civilă. Ca urmare, sentința a fost schimbată, în

sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost precizată și majorată,

dispunându-se:

- obligarea pârâtei Editura O. SRL

București să plătească reclamantei C.D., suma de 253.637.658 lei, iar solidar

cu pârâtul F.A., încă 196.441.622 lei, aceleiași reclamante.

Prin această hotărâre s-a reținut

că, în realitate, traducerea făcută de F.A., constituie un plagiat și că, în

urma publicării a 68.814 exemplare din romanul „Shogun”, prin folosirea

neautorizată a traducerii efectuate de reclamantă, pârâții i-au produs acesteia,

prejudiciile evaluate la sumele menționate mai sus.

Pârâții au declarat recurs împotriva

deciziei pronunțate în apel.

Prin decizia nr. 3092 din 19 iunie

2001, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursurile și, casând

hotărârea atacată, a respins apelul declarat de reclamantă, menținând sentința.

S-a motivat, în esență, că instanța

de apel a reținut în mod greșit existența plagiatului, cu consecința antrenării

răspunderii civile delictuale, în condițiile art. 998 și 999 C. civ. În acest

sens, s-a învederat că prin considerentele deciziei pronunțate în apel nu s-au

arătat motivele care au determinat înlăturarea concluziilor raportului de expertiză

întocmit de specialistul G.Ț., a cărui lucrare a fost efectuată cu respectarea

dispozițiilor procedurale referitoare la modul de desemnare a experților, iar

concluziile raportului de expertiză prezentat de profesorul dr. A.B. au fost

însușite de instanță, fără să se țină seama că profesorul respectiv nu a avut calitatea

de expert judiciar și nici nu a mai formulat răspunsurile la obiecțiuni,

deoarece a decedat între timp.

Referitor la publicarea de către

pârâta Editura O. SRL, a romanului „Shogun” de James Clavell, s-a învederat că

obligația de a dovedi că aceasta a avut cunoștință că traducerea prezentată de F.A.,

constituia un plagiat, revenea reclamantei, pentru că în lipsa unei astfel de

dovezi, buna credință a societății de editură este presupusă, deoarece prin

însuși contractul încheiat, persoana care a efectuat traducerea, a garantat

originalitatea ei.

Împotriva ultimei decizii, Procurorul

general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs

în anulare, invocând prevederile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

S-a susținut că desemnarea

profesorului universitar dr. A.B., pentru efectuarea expertizei literare

dispuse, a fost legală și corectă, deoarece Biroul Central de Expertize a

comunicat că, la timpul respectiv, pe listele sale nu erau înscriși specialiști

care să evalueze traducerile lucrărilor literare, recomandând instanței, să se

adreseze, în acest scop, Uniunii Scriitorilor.

S-a relevat că instanța de recurs a

apreciat în mod eronat că instanța de apel nu ar fi motivat respingerea

concluziilor raportului de expertiză întocmit de G.Ț., precum și că respingerea

concluziilor documentate din raportul de expertiză al profesorului universitar

dr. A.B., nu se justifică.

S-a subliniat că raportul de

expertiză întocmit de G.Ț., conținând doar 3 pagini, nu are profunzimea de

analiză și nici valoarea de apreciere pe care le prezintă lucrarea profesorului

universitar A.B., membru al Uniunii Scriitorilor, ale cărei demonstrații și

concluzii cuprind 62 de pagini și 6 anexe.

Conchizându-se, s-a cerut casarea

deciziei pronunțate de instanța de recurs și rejudecarea cauzei.

Curtea Supremă de Justiție, în

complet format din 9 judecători, prin decizia nr. 13 din 13 ianuarie 2003, a

admis recursul în anulare și, casând decizia atacată, a respins recursurile

declarate de pârâți, împotriva deciziei nr. 41/A din 4 aprilie 2000 a Curții de

Apel Pitești, secția civilă, pe care a menținut-o.

În motivarea acestei soluții, s-a

relevat că în raport cu prevederile art. 10 din Decretul nr. 321/1956 și cu

cele ale art. 8 lit. a) din Legea nr. 8/1996, este recunoscut dreptul de autor,

și persoanelor care, folosind opere preexistente, fără participarea autorilor

acestora, alcătuiesc opere noi, o atare recunoaștere fiind condiționată de

constatarea caracterului de creație intelectuală pentru noua operă.

Subliniindu-se că una din

categoriile de opere derivate ce fac obiectul dreptului de autor, sunt

traducerile, s-a relevat că apărarea acestui drept se realizează prin

mijloacele de drept civil prevăzute în art. 54 - 56 din Decretul nr. 32/1954,

cu referire la art. 998 și 999 C. civ.

S-a motivat că, în condițiile în

care plagiatul reprezintă o formă ilicită de utilizare a unei opere preexistente,

instanța sesizată cu acțiunea formulată de reclamantă. trebuia să stabilească

mai întâi dreptul acesteia. de autor pentru realizarea traducerii romanului

„Shogun”, după care să constate existența sau inexistența plagiatului. în cazul

traducerii aceluiași roman. de către F.A.

Făcându-se referire la

considerentele deciziei atacate, s-a subliniat că din acestea rezultă că

instanța de recurs a înlăturat raportul de expertiză elaborat de prof. univ. dr.

A.B., fără a-i mai examina conținutul, ci s-a referit doar la aspectul privind

modalitatea numirii expertului, în raport cu cerințele înscrise în art. 201 C.

proc. civ.

S-a subliniat că, în raport cu

adresa nr. 1097 din 12 decembrie 1994, prin care Ministerul Justiției a

comunicat primei instanțe, că în listele Biroului Central pentru expertize

tehnice nu erau înscriși specialiști pentru evaluarea traducerii lucrărilor

literare, sugerându-i să solicite Uniunii Scriitorilor, să recomande

specialiști în acest domeniu, completul de judecată a respectat prevederile art.

201 alin. (3) C. proc. civ., atunci când, dintre cele două persoane

recomandate, a numit ca expert, pe reputatul profesor univ. dr. A.B., cunoscut,

ca fiind o autoritate în materie.

S-a mai învederat că obiecțiunile

formulate de pârâți, la raportul de expertiză întocmit de prof. univ. dr. A.B.

au fost corect respinse de prima instanță, prin încheierea din 26 ianuarie

1996, astfel că nu se poate considera că instanța de apel ar fi încălcat

dispozițiile legale aplicabile, prin aceea că și-a întemeiat soluția, pe

concluziile acelui raport de expertiză.

S-a motivat că instanța de apel a

înlăturat în mod justificat concluziile raportului de expertiză efectuat de G.Ț.,

întrucât, prin conținutul lor concret și insuficiența argumentelor, acele

concluzii sunt neconvingătoare.

Făcându-se referire și la

precizările formulate de D.I., desemnat consilier la efectuarea expertizei, s-a

conchis că ansamblul materialului probator administrat, confirmă faptul că F.A.

a plagiat traducerea romanului „Shogun”, efectuată de C.D., astfel că decizia

pronunțată în recurs, este vădit netemeinică, în accepțiunea prevederilor art. 330

pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., ceea ce a impus casarea ei și menținerea

deciziei instanței de apel.

Pârâtul F.A. a formulat cerere de

revizuire a acestei ultime decizii, invocând temeiul prevăzut în art. 322 pct. 2

C. proc. civ.

În motivarea cererii de revizuire,

s-a susținut că, prin decizia menționată, au fost depășite limitele cererilor

făcute în cadrul recursului în anulare.

S-a relevat, în acest sens, că, deși

prin recursul în anulare s-a cerut trimiterea cauzei, spre rejudecare, la

instanța de fond, pentru lămurirea situației de fapt, numai în legătură cu

capătul de cerere privind pretinsul plagiat săvârșit de revizuent, Completul de

9 judecători a rejudecat și recursurile declarate în cauză, respingându-le,

fără să se fi dezbătut toate motivele invocate, asupra cărora nu s-a pronunțat

expres nici instanța de recurs.

În concluzie, s-a solicitat

admiterea cererii de revizuire și desființarea deciziei vizate prin aceasta.

Cererea de revizuire nu este

fondată.

În adevăr, este de reținut că,

potrivit art. 322 pct. 2 C. proc. civ., se poate cere revizuirea unei hotărâri

dată de o instanță de recurs (deci și de o instanță care a judecat recursul în

anulare), atunci când a fost evocat fondul, numai „dacă (instanța) s-a

pronunțat asupra unor lucrări care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra

unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”.

În legătură cu acest caz de

revizuire, este de reținut că prin formularea din textul menționat, se face

referire la aplicarea principiului disponibilității, care nu îngăduie instanței,

să depășească obiectul acțiunii sau al celorlalte cereri accesorii ori

incidentale, dar nici nu-i permite să omită de a se pronunța asupra unui capăt

de acțiune.

Ca urmare, acest caz de revizuire

privește numai obiectul acțiunii, iar nu și cauza ei, deoarece instanța,

judecând procesul cu care a fost învestită, poate pune în discuție, temeiuri

noi de drept, neinvocate de reclamant, în acțiune sau de pârât, în apărare.

Or, prin cererea de revizuire, astfel

cum a fost formulată, nu s-a pretins, de către pârâtul F.A., că instanța de

apel, a cărei hotărâre a fost menținută în urma respingerii recursurilor

pârâtelor, ca efect al admiterii recursului în anulare, ar fi depășit obiectul

acțiunii și al celorlalte cereri precizatoare formulate de reclamantă.

Pe de altă parte, este de observat

că, în raport cu dispozițiile ce reglementează calea de atac a recursului în

anulare, care, potrivit art. 330

3

C. proc. civ., sunt cele

privitoare la recurs, aplicabile în mod corespunzător, instanța supremă, casând

decizia pronunțată în recurs, avea posibilitatea ca, în conformitate cu

prevederile art. 315 alin. (4), cu referire la art. 296 din același cod, să

mențină decizia dată în apel, astfel cum a și procedat.

Așa fiind, se constată că în cauză,

cererea de revizuire formulată de pârâtul F.A., nu întrunește condițiile cerute

de lege, pentru a fi admisă, astfel că urmează să fie respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, cererea de

revizuire a deciziei nr. 13 din 13 ianuarie 2003 a Curții Supreme de Justiție,

în complet din 9 judecători, formulată de pârâtul F.A.

Pronunțată în ședință publică, azi

15 noiembrie 2004.