ÎCCJ, Decizia nr. 315/2004

Asupra cererii de revizuire de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, sub nr. 6439 din 22 decembrie 1993, reclamanta C.D. a chemat în judecată Editura O. SRL București și pe pârâtul F.A., solicitând obligarea acestora, să-i plătească, fiecare, câte 3.000.000 lei cu titlu de despăgubiri. În motivarea cererii, s-a arătat că, la data de 23 noiembrie 1991, reclamanta a încheiat cu Editura O. SRL, un contract prin care a cedat acestei edituri, dreptul de a publica 50.000 exemplare din traducerea romanului „Shogun” de James Clavel, efectuată de ea, iar ulterior, aceeași editură a publicat încă 64.000 exemplare din același roman, în urma plagierii traducerii sale, de către F.A.

Prin precizarea depusă la termenul din 20 aprilie 1994, reclamanta a menționat că temeiul de drept al acțiunii este art. 10 și urm. din Decretul nr. 321/1996, precum și că modifică sumele pretinse cu titlu de daune, în sensul că solicită obligarea Editurii O. SRL, să-i plătească suma de 14.000.000 lei, iar a pârâtului F.A., la plata sumei de 6.000.000 lei. Judecarea cauzei a fost strămutată la Tribunalul Argeș. Tribunalul Argeș, secția civilă, prin sentința nr. 235 din 13 iulie 1999, a respins acțiunea, motivând că expertizele efectuate și celelalte probe ale dosarului, nu confirmă că F.A. ar fi plagiat traducerea efectuată de reclamantă, precum și că Editura O. SRL nu poate fi obligată la despăgubiri, întrucât F.A.

și-a asumat răspunderea pentru originalitatea traducerii. Împotriva sentinței, reclamanta a declarat apel, acesta fiind admis prin decizia nr. 41/A din 4 aprilie 2000, a Curții de Apel Pitești, secția civilă. Ca urmare, sentința a fost schimbată, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost precizată și majorată, dispunându-se: - obligarea pârâtei Editura O. SRL București să plătească reclamantei C.D., suma de 253.637.658 lei, iar solidar cu pârâtul F.A., încă 196.441.622 lei, aceleiași reclamante. Prin această hotărâre s-a reținut că, în realitate, traducerea făcută de F.A., constituie un plagiat și că, în urma publicării a 68.814 exemplare din romanul „Shogun”, prin folosirea neautorizată a traducerii efectuate de reclamantă, pârâții i-au produs acesteia, prejudiciile evaluate la sumele menționate mai sus.

Pârâții au declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel. Prin decizia nr. 3092 din 19 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursurile și, casând hotărârea atacată, a respins apelul declarat de reclamantă, menținând sentința. S-a motivat, în esență, că instanța de apel a reținut în mod greșit existența plagiatului, cu consecința antrenării răspunderii civile delictuale, în condițiile art. 998 și 999 C. civ. În acest sens, s-a învederat că prin considerentele deciziei pronunțate în apel nu s-au arătat motivele care au determinat înlăturarea concluziilor raportului de expertiză întocmit de specialistul G.Ț., a cărui lucrare a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor procedurale referitoare la modul de desemnare a experților, iar concluziile raportului de expertiză prezentat de profesorul dr.

A.B. au fost însușite de instanță, fără să se țină seama că profesorul respectiv nu a avut calitatea de expert judiciar și nici nu a mai formulat răspunsurile la obiecțiuni, deoarece a decedat între timp. Referitor la publicarea de către pârâta Editura O. SRL, a romanului „Shogun” de James Clavell, s-a învederat că obligația de a dovedi că aceasta a avut cunoștință că traducerea prezentată de F.A., constituia un plagiat, revenea reclamantei, pentru că în lipsa unei astfel de dovezi, buna credință a societății de editură este presupusă, deoarece prin însuși contractul încheiat, persoana care a efectuat traducerea, a garantat originalitatea ei. Împotriva ultimei decizii, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, invocând prevederile art. 330 pct. 2 C. proc.

civ. S-a susținut că desemnarea profesorului universitar dr. A.B., pentru efectuarea expertizei literare dispuse, a fost legală și corectă, deoarece Biroul Central de Expertize a comunicat că, la timpul respectiv, pe listele sale nu erau înscriși specialiști care să evalueze traducerile lucrărilor literare, recomandând instanței, să se adreseze, în acest scop, Uniunii Scriitorilor. S-a relevat că instanța de recurs a apreciat în mod eronat că instanța de apel nu ar fi motivat respingerea concluziilor raportului de expertiză întocmit de G.Ț., precum și că respingerea concluziilor documentate din raportul de expertiză al profesorului universitar dr. A.B., nu se justifică.

S-a subliniat că raportul de expertiză întocmit de G.Ț., conținând doar 3 pagini, nu are profunzimea de analiză și nici valoarea de apreciere pe care le prezintă lucrarea profesorului universitar A.B., membru al Uniunii Scriitorilor, ale cărei demonstrații și concluzii cuprind 62 de pagini și 6 anexe. Conchizându-se, s-a cerut casarea deciziei pronunțate de instanța de recurs și rejudecarea cauzei. Curtea Supremă de Justiție, în complet format din 9 judecători, prin decizia nr. 13 din 13 ianuarie 2003, a admis recursul în anulare și, casând decizia atacată, a respins recursurile declarate de pârâți, împotriva deciziei nr. 41/A din 4 aprilie 2000 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pe care a menținut-o.

În motivarea acestei soluții, s-a relevat că în raport cu prevederile art. 10 din Decretul nr. 321/1956 și cu cele ale art. 8 lit. a) din Legea nr. 8/1996, este recunoscut dreptul de autor, și persoanelor care, folosind opere preexistente, fără participarea autorilor acestora, alcătuiesc opere noi, o atare recunoaștere fiind condiționată de constatarea caracterului de creație intelectuală pentru noua operă. Subliniindu-se că una din categoriile de opere derivate ce fac obiectul dreptului de autor, sunt traducerile, s-a relevat că apărarea acestui drept se realizează prin mijloacele de drept civil prevăzute în art. 54 - 56 din Decretul nr. 32/1954, cu referire la art. 998 și 999 C. civ. S-a motivat că, în condițiile în care plagiatul reprezintă o formă ilicită de utilizare a unei opere preexistente, instanța sesizată cu acțiunea formulată de reclamantă.

trebuia să stabilească mai întâi dreptul acesteia. de autor pentru realizarea traducerii romanului „Shogun”, după care să constate existența sau inexistența plagiatului. în cazul traducerii aceluiași roman. de către F.A. Făcându-se referire la considerentele deciziei atacate, s-a subliniat că din acestea rezultă că instanța de recurs a înlăturat raportul de expertiză elaborat de prof. univ. dr. A.B., fără a-i mai examina conținutul, ci s-a referit doar la aspectul privind modalitatea numirii expertului, în raport cu cerințele înscrise în art. 201 C. proc. civ.

S-a subliniat că, în raport cu adresa nr. 1097 din 12 decembrie 1994, prin care Ministerul Justiției a comunicat primei instanțe, că în listele Biroului Central pentru expertize tehnice nu erau înscriși specialiști pentru evaluarea traducerii lucrărilor literare, sugerându-i să solicite Uniunii Scriitorilor, să recomande specialiști în acest domeniu, completul de judecată a respectat prevederile art. 201 alin. (3) C. proc. civ., atunci când, dintre cele două persoane recomandate, a numit ca expert, pe reputatul profesor univ. dr. A.B., cunoscut, ca fiind o autoritate în materie. S-a mai învederat că obiecțiunile formulate de pârâți, la raportul de expertiză întocmit de prof. univ. dr. A.B. au fost corect respinse de prima instanță, prin încheierea din 26 ianuarie 1996, astfel că nu se poate considera că instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile legale aplicabile, prin aceea că și-a întemeiat soluția, pe concluziile acelui raport de expertiză.

S-a motivat că instanța de apel a înlăturat în mod justificat concluziile raportului de expertiză efectuat de G.Ț., întrucât, prin conținutul lor concret și insuficiența argumentelor, acele concluzii sunt neconvingătoare. Făcându-se referire și la precizările formulate de D.I., desemnat consilier la efectuarea expertizei, s-a conchis că ansamblul materialului probator administrat, confirmă faptul că F.A. a plagiat traducerea romanului „Shogun”, efectuată de C.D., astfel că decizia pronunțată în recurs, este vădit netemeinică, în accepțiunea prevederilor art. 330 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., ceea ce a impus casarea ei și menținerea deciziei instanței de apel. Pârâtul F.A. a formulat cerere de revizuire a acestei ultime decizii, invocând temeiul prevăzut în art. 322 pct. 2 C. proc.

civ. În motivarea cererii de revizuire, s-a susținut că, prin decizia menționată, au fost depășite limitele cererilor făcute în cadrul recursului în anulare. S-a relevat, în acest sens, că, deși prin recursul în anulare s-a cerut trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de fond, pentru lămurirea situației de fapt, numai în legătură cu capătul de cerere privind pretinsul plagiat săvârșit de revizuent, Completul de 9 judecători a rejudecat și recursurile declarate în cauză, respingându-le, fără să se fi dezbătut toate motivele invocate, asupra cărora nu s-a pronunțat expres nici instanța de recurs. În concluzie, s-a solicitat admiterea cererii de revizuire și desființarea deciziei vizate prin aceasta.

Cererea de revizuire nu este fondată. În adevăr, este de reținut că, potrivit art. 322 pct. 2 C. proc. civ., se poate cere revizuirea unei hotărâri dată de o instanță de recurs (deci și de o instanță care a judecat recursul în anulare), atunci când a fost evocat fondul, numai „dacă (instanța) s-a pronunțat asupra unor lucrări care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”. În legătură cu acest caz de revizuire, este de reținut că prin formularea din textul menționat, se face referire la aplicarea principiului disponibilității, care nu îngăduie instanței, să depășească obiectul acțiunii sau al celorlalte cereri accesorii ori incidentale, dar nici nu-i permite să omită de a se pronunța asupra unui capăt de acțiune.

Ca urmare, acest caz de revizuire privește numai obiectul acțiunii, iar nu și cauza ei, deoarece instanța, judecând procesul cu care a fost învestită, poate pune în discuție, temeiuri noi de drept, neinvocate de reclamant, în acțiune sau de pârât, în apărare. Or, prin cererea de revizuire, astfel cum a fost formulată, nu s-a pretins, de către pârâtul F.A., că instanța de apel, a cărei hotărâre a fost menținută în urma respingerii recursurilor pârâtelor, ca efect al admiterii recursului în anulare, ar fi depășit obiectul acțiunii și al celorlalte cereri precizatoare formulate de reclamantă. Pe de altă parte, este de observat că, în raport cu dispozițiile ce reglementează calea de atac a recursului în anulare, care, potrivit art. 330 3 C. proc.

civ., sunt cele privitoare la recurs, aplicabile în mod corespunzător, instanța supremă, casând decizia pronunțată în recurs, avea posibilitatea ca, în conformitate cu prevederile art. 315 alin. (4), cu referire la art. 296 din același cod, să mențină decizia dată în apel, astfel cum a și procedat. Așa fiind, se constată că în cauză, cererea de revizuire formulată de pârâtul F.A., nu întrunește condițiile cerute de lege, pentru a fi admisă, astfel că urmează să fie respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire a deciziei nr. 13 din 13 ianuarie 2003 a Curții Supreme de Justiție, în complet din 9 judecători, formulată de pârâtul F.A. Pronunțată în ședință publică, azi 15 noiembrie 2004.