ÎCCJ, Decizia nr. 13/2003

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 22 decembrie1993, reclamanta C.D. a chemat în judecată Editura O. București și pe pârâtul F.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să dispună obligarea acestora la plata de despăgubiri, câte 3.000.000 lei fiecare. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în data de 23 noiembrie 1991 a încheiat cu Editura O. un contract, prin care ceda acesteia din urmă dreptul de a publica 50.000 exemplare din traducerea romanului „Shogun" de James Clavell. Ulterior, aceeași editură a mai publicat aproximativ 64.000 exemplare ale romanului, într-o altă traducere, respectiv cea a pârâtului F.A., care reprezintă un plagiat.

Acțiunea a fost precizată sub aspectul daunelor, stabilite la 14.000.000 lei în sarcina pârâtei I și la 6.000.000 lei în sarcina pârâtului II, precum și sub aspectul temeiului de drept al pretenției deduse judecății, respectiv art. 10 din Decretul nr. 321/1956. În cauză au fost efectuate două expertize tehnice literare și o expertiză contabilă. Prima expertiză tehnică, în lipsa specialiștilor pentru evaluarea traducerii lucrărilor literare și tehnice, înscriși în listele Biroului Central pentru expertize, a fost efectuată de către prof.univ.dr.A.B. Cu referire la cele două versiuni ale traducerii romanului, prin raportul de expertiză s-a arătat că versiunea F.A. are ca punct de plecare versiunea D.C., nu originalul englez și că, pentru a se diferenția de prima versiune și a masca plagiatul, F.A.

a recurs cu precădere la înlocuirea unor cuvinte prin sinonimele lor, menținând structura frazei din versiunea C. S-a concluzionat că versiunea A. a romanului „Shogun ” de James Clavell apărută în anul 1993 la Editura O. este un plagiat al traducerii semnate de D.C., apărută în anul 1988 la Editura U., că încercările prin care F.A. a căutat să mascheze plagiatul nu anulează furtul intelectual comis și că traducătoarea D.C. are dreptul la protecție, la reparații morale și materiale, în conformitate cu prevederile legislației române și internaționale în vigoare. Ulterior strămutării judecării cauzei, s-a încuviințat cererea privind efectuarea unei noi expertize. Prin raportul de expertiză Ț.G.

privind traducerea romanului Shogun de către F.A., plagiatul se estimează la 30%, cu referire la primul volum și este exclus cu privire la al doilea volum al romanului. În completarea expertizei, la cererea instanței, în urma admiterii obiecțiunilor formulate, expertul Ț.G. a concluzionat că cele două traduceri sunt diferite, neputând fi vorba de un plagiat. Prin raportul de expertiză contabilă D.G.D. s-a concluzionat că drepturile bănești ale reclamantei, reactualizate la 22 mai 1995, sunt în valoare de 30.356.608 lei funcție de rata medie a inflației și în valoare de 56.709.683 lei funcție de cursul dolarului SUA. S-a mai arătat de către expertul contabil că RAI Imprimeria C. a executat, în trei tranșe, un număr total de 112.600 exemplare a romanului Shogun, fără a putea preciza traducătorul și prețul de vânzare al cărții.

Tribunalul Argeș, secția civilă, prin sentința nr. 235 pronunțată la data de 13 iulie 1999, a respins acțiunea. Înlăturând prima expertiză de specialitate, precum și concluziile consilierei D.I., desemnată de reclamantă, instanța de fond a reținut că nu se poate susține existența plagiatului, cu referire la răspunderea pârâtului F.A. Totodată, cu referire la pârâta Editura O. s-a reținut că aceasta nu poate fi obligată la plată, în raport de faptul că pârâtul F.A. și-a asumat răspunderea pentru originalitatea traducerii. Împotriva hotărârii primei instanțe, reclamanta D.C. a declarat apel, criticile formulate privind: - înlăturarea nejustificată a expertizei A.B.; - pronunțarea sentinței cu neobservarea faptului că și cel de al doilea expert a concluzionat inițial că în proporție de 30% traducerea F.A.

este un plagiat și că singura care a împărtășit un alt punct de vedere a fost A.I.I., persoană ce a colaborat, însă, cu editura, așa încât aprecierea acesteia este vădit subiectivă; - instanța nu a valorificat și nu a interpretat corespunzător probele care impun concluzia existenței plagiatului, printre care se enumeră răspunsurile la interogatorii și existența unui contract de copyright încheiat cu agentul literar al scriitorului James Clavell; - în mod nejustificat s-a apreciat că nu poate fi antrenată răspunderea editurii, deoarece aceasta ar reveni în totalitate traducătorului. Prin decizia nr. 41/A din 4 aprilie 2000, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă C.D.

și a schimbat sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâta Editura O. București să plătească reclamantei suma de 253.637.658 lei. Totodată, aceeași pârâtă a fost obligată să plătească reclamantei, în solidar cu pârâtul F.A., suma de 196.441.622 lei. Pentru a hotărâ astfel, instanța de apel a reținut că între reclamantă și Editura O. a intervenit, la 23 noiembrie 1991, un contract având ca obiect dreptul de reproducere a unui tiraj de 50.000 exemplare a romanului Shogun, tradus de către C.D. Ulterior derulării acestui contract, editura a mai publicat același roman într-un tiraj de 114.914 exemplare. La baza acestei ultime publicări a stat în parte, cu referire la 50.100 exemplare, contractul încheiat între cei doi pârâți la data de 15 iulie 1992, diferența fiind editată fără existența unui contract.

Reținându-se că traducerea făcută de F.A. reprezintă un plagiat și că prin publicarea diferenței de 68.814 exemplare, folosind neautorizat traducerea reclamantei, pârâții au produs acesteia un prejudiciu, instanța a apreciat că se impune repararea acestuia, în baza art. 10 din Decretul nr. 321/1956 și în baza art. 998-999 C. civ. Ca atare, răspunderea delictuală solidară a pârâților urmează a fi antrenată, în baza art. 1003 C. civ., cu referire la cele 50.100 exemplare publicate în traducerea constituind plagiat, până la nivelul actualizat al prejudiciului, stabilit de expert la suma de 196.441.622 lei. Totodată, pârâta Editura O. va răspunde pentru publicarea, fără autorizarea traducătoarei, a unui număr de 64.814 exemplare ale aceluiași roman, în traducerea reclamantei, paguba produsă acesteia din urmă fiind reactualizată la suma de 253.637.658 lei.

Împotriva acestei din urmă hotărâri pârâții au declarat recurs. Pârâta Editura O. București și-a întemeiat recursul pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 6,9 și 10 C. proc. civ., susținând că editarea și publicarea romanului Shogun s-a făcut în baza contractului încheiat cu F.A. și că nu s-a făcut dovada plagiatului. În consecință, pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei criticate și menținerea hotărârii primei instanțe, iar în subsidiar trimiterea cauzei la instanța de apel, în vederea completării probatoriului, cu referire la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză contabilă. Pârâtul F.A. și-a întemeiat recursul pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 3,9 și 11 C. proc.

civ., susținând că în mod greșit au fost înlăturate concluziile decurgând din expertiza Ț.G. și s-a reținut că traducerea romanului Shogun reprezintă un plagiat al traducerii realizate de către reclamantă. În concluzie, pârâtul a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei criticate. Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 3092 pronunțată la data de 19 iunie 2001 în dosarul nr. 2417/2000, a admis recursurile declarate de către pârâți împotriva deciziei pronunțate în apel, a casat decizia atacată și a respins apelul declarat de către reclamanta C.D. împotriva hotărârii primei instanțe, pe care a menținut-o.

În motivarea acestei decizii, instanța de recurs a reținut că, potrivit art. 10 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor, dacă au un caracter creator, traducerile dau naștere dreptului de autor, în conținutul căruia intră, conform art. 3 pct. 3 din același act normativ, și dreptul de a consimți la folosirea operei de către alții, precum și de a cere încetarea actelor de folosire săvârșite de alții fără consimțământul său. Încetarea actelor de folosire de către alții, fără consimțământul său, poate fi cerut de titularul dreptului de autor, în temeiul dispozițiilor legale menționate, care se întregesc cu dreptul comun, reprezentat de art. 998 - 999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

Ca atare, pentru repararea prejudiciului cauzat autorului, acesta trebuie să facă dovada că o altă persoană, prin fapta sa ilicită și culpabilă, a cauzat paguba. În speță, revenea reclamantei obligația de a proba că pârâta Editura O. București a editat și publicat romanul Shogun de James Clavell, în traducerea pârâtului F.A., traducere care reprezintă un plagiat al traducerii anterioare realizată de D.C. Pentru a stabili dacă traducerea realizată de pârâtul F.A. reprezintă sau nu un plagiat al traducerii realizată anterior de reclamantă, instanța a dispus efectuarea unei expertize de specialitate. Potrivit art. 201 C. proc. civ., când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanța socotește de cuviință să cunoască părerea unor specialiști, va numi unul sau trei experți, statornicind punctele asupra cărora ei urmează să se pronunțe.

Așadar, în principiu, efectuarea unei expertize poate fi realizată numai de către un specialist care are, în același timp și calitatea de expert. În cauză a fost întocmit, inițial, un raport de către prof. A.B., membru al Uniunii Scriitorilor din România, care nu avea calitate de expert judiciar, ci de specialist. Pârâții au formulat obiecțiuni, încuviințate de instanță, la care nu s-a răspuns ca urmare a decesului prof. A.B. Din acest motiv, s-a încuviințat efectuarea unei noi expertize de către prof. Ț.G., având calitatea de specialist în domeniul dreptului de autor și traduceri literare și fiind înscris ca expert pe lista Biroului Central de Expertize Tehnice de pe lângă Ministerul Justiției.

Concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de prof. Ț.D. au fost în sensul că traducerea romanului Shogun de către pârâtul F.A. nu reprezintă un plagiat al traducerii aceluiași roman realizată anterior de reclamanta D.C. Instanța de apel, fără nici o motivare a înlăturat concluziile raportului de expertiză Ț.G., lucrare efectuată cu respectarea dispozițiilor procedurale referitoare la modul de desemnare a experților și și-a însușit punctul de vedere al prof. A.B., care nu a avut calificarea de expert judiciar și care, obiectiv, nu și-a putut finaliza lucrarea. În consecință, greșit curtea de apel a reținut existența unui plagiat, cu consecința antrenării răspunderii civile delictuale, în condițiile art. 998-999 C. civ.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, la data de 19 iunie 2002, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat, în termen, recurs în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susținând că hotărârea criticată este vădit netemeinică. S-a susținut că desemnarea de către instanța de judecată a prof. univ. dr. A.B. în vederea efectuării expertizei literare a fost corectă și legală, fiind făcută cu observarea normelor procedurale în materie. S-a arătat că în mod eronat, în considerentele deciziei criticate, s-a reținut că obiecțiunile formulate de pârâți au fost încuviințate de instanță, în realitate, prin încheierea din 27 ianuarie 1996, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererile formulate de pârâți privind admiterea obiecțiunilor la expertiza tehnică și efectuarea în cauză a unei noi expertize.

Totodată, în mod eronat Curtea a reținut că instanța de apel a înlăturat, fără nici o motivare, concluziile raportului de expertiză Ț.G. S-a mai arătat că prima expertiză a fost efectuată în baza unor criteri lingvistice clar precizate și generos ilustrate, pe când cea de a doua expertiză nu îndeplinește criteriile ce se impun a fi respectate la administrarea acestui mijloc legal de probațiune, aprecierile cuprinse în raport fiind lipsite de argumente științifice, iar exemplele date sunt extrem de puține și neelocvente. Cu referire la cel de al doilea raport de expertiză, s-a arătat că expertul nu a precizat criteriile lingvistice și stilistice funcție de care a apreciat lipsa plagiatului, rezumându-se doar la definiția generală extrasă din Dicționarul explicativ al limbii române.

Totodată, expertul nu a precizat în nici un fel cum a concluzionat că în volumul I al cărții proporția plagiatului este de 30% și nici care au fost factorii care l-au determinat să nege totalmente existența plagiatului în volumul al II-lea. Același expert, în urma obiecțiunilor formulate la raportul său de expertiză a revenit asupra propriilor concluzii, fără motivare, or o expertiză nu poate fi luată în considerare dacă expertul nu ajunge la concluzii întemeiate pe date și raționamente precise, ci face simple aprecieri subiective. S-a susținut că, privite în ansamblul lor, se impune concluzia că cea mai completă, documentată și convingătoare este prima expertiză, iar din considerentele deciziei criticate nu rezultă criteriile în baza cărora instanța de recurs a înlăturat-o și a păstrat cel de al doilea raport de expertiză.

Or, în ipoteza în care s-au administrat expertize contradictorii, instanța trebuia să accepte motivat una dintre acestea sau să le înlăture pe amândouă, urmând să dispună administrarea unei noi expertize ori, eventual, să recurgă la alte criterii de evaluare. În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei criticate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Examinând cauza prin prisma criticilor formulate prin recursul în anulare se constată următoarele: În cauză, instanța de judecată a fost sesizată cu o acțiune vizând apărarea dreptului de autor, în componenta sa patrimonială, lezat prin folosirea fără drept, în varianta plagiatului, a traducerii romanului Shogun de James Clavell, realizată de reclamantă.

Potrivit prevederilor art. 149 din Legea nr. 8/1996, raportat la data încălcării dreptului de autor, invocată de reclamantă, constatarea existenței dreptului de autor și protecția acestuia este supusă regimului juridic reglementat prin Decretul nr. 321/1956. Decretul nr. 321/1956, prin art. 10, recunoaște calitatea de subiect al dreptului de autor și acelor persoane care, folosind opere preexistente și fără participarea autorilor acestora, alcătuiesc opere noi. Recunoașterea dreptului de autor este condiționată de constatarea caracterului de creație intelectuală a noii opere. În același sens, dispozițiile art. 8 lit. a) din Legea nr. 8/1996. Una din categoriile de opere derivate protejate, formând obiectul dreptului de autor, este reprezentată de traduceri, care, potrivit art. 10 lit. a) din Decretul nr. 321/1956, cu referire la operele literare, trebuie să îndeplinească condiția caracterului creator.

Totodată, prin art. 3 din Decretul nr. 321/1956, a fost reglementat conținutul dreptului de autor. Este de reținut, pe de altă parte, că dreptul de autor, în toate componentele sale, este apărat împotriva oricărei încălcări, prin mijloacele de drept civil prevăzute de art. 54-56 din Decretul nr. 31/1954, cu referire la drepturile personale nepatrimoniale ale autorului și de art. 998-999 C. civ., cu referire la drepturile personale atât patrimoniale, cât și nepatrimoniale, iar în situații determinate și prin mijloace de drept penal. Recunoașterea și apărarea dreptului de autor sunt justificate de sursa acestuia, respectiv munca care dă dreptul la remunerare și, pe de altă parte, de originalitatea rezultatului muncii, ambele neputând fi cedate sau însușite de către oricare altă persoană, decât în formele prescrise de lege.

În acest context, plagiatul în oricare dintre formele sale, reprezintă o formă ilicită de utilizare a unei opere preexistente, sancționată de lege. Așadar, sesizată cu cererea reclamantei, instanța de judecată urma a stabili existența dreptului de autor, dată de caracterul protejabil al traducerii romanului Shogun realizată de aceasta, după care urma a stabili existența sau inexistența plagiatului, cu referire la traducerea aceluiași roman, realizată de pârâtul F.A. Or, spre deosebire de dreptul de autor având ca obiect opera originală, traducerea aceleiași opere, ca obiect al dreptului derivat de autor, ridică numeroase probleme, generate de aprecierea principială diferită a acestei activități.

Astfel, cu privire la caracterul creator al traducerii de opere literare acesta apare ca fiind inexistent și exclude protecția legii, în acea situație în care traducerea este apreciată ca fiind o operațiune pur tehnică, la îndemâna oricărui cunoscător al limbii de publicare a operei originale și cu aceleași rezultate, de transpunere în altă limbă. Pe de altă parte, în raport de realitatea deosebirilor de calitate dintre mai multe traduceri ale aceleiași opere, realizate de persoane diferite, traducerea este apreciată ca o rescriere a operei, în altă limbă, aportul traducătorului având un caracter cert de creație intelectuală, constând în alegerea și combinarea celor mai potrivite cuvinte sau expresii, apte a reda cât mai exact forma în care ideile, sentimentele și imaginile au fost exprimate în opera originală.

Același mod de abordare diferită, cu referire la condiționarea valorii traducerii de personalitatea traducătorului sau lipsa oricărei cauzalități, pune probleme în constatarea plagierii, într-o ipoteză identitatea fiind firească și inerentă, în cealaltă ipoteză asemănările caracterizând plagiatul. Prin urmare, caracterul creator al traducerii și plagiatul sunt împrejurări de fapt cu semnificație juridică, opera originală și cele două traduceri reprezentând, în prezenta cauză, mijloace de probă. Aceste împrejurări de fapt necesită însă o evaluare de specialitate, așa încât s-a impus efectuarea unei expertize, opera de interpretare a probelor rămânând în sarcina judecătorului.

Pentru a menține soluția de respingere a pretenției reclamantei, prin admiterea recursurilor declarate de pârâți, casarea deciziei pronunțate în apel și respingerea apelului declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe, instanța de recurs a înlăturat prima expertiză, fără a mai analiza această lucrare pe fondul său, apreciind că aceasta nu a fost efectuată, sub aspectul numirii expertului, cu respectarea dispozițiilor art. 201 C. proc. civ. Or, potrivit art. 201 alin. (3) C. proc. civ., în domeniile strict specializate, în care nu există experți autorizați, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părți, judecătorul poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalități ori specialiști din domeniul respectiv.

Prin adresa nr. 1097 din 12 decembrie 1994, Ministerul Justiției a comunicat instanței de fond că în listele Biroului central pentru expertize tehnice nu sunt înscriși specialiști pentru evaluarea traducerii lucrărilor literare și tehnice, sugerând ca, pentru recomandarea de specialiști în acest domeniu, aceasta să se adreseze Uniunii Scriitorilor. La cererea instanței, Uniunea Scriitorilor a comunicat numele a două persoane, experți-traducători, în măsură a confirma sau infirma actul de plagiat. Ca atare, în raport de aceste împrejurări, numirea prof. univ. dr. A.B. apare ca fiind legală, potrivit dispozițiilor art. 201 alin. (3) C. proc. civ., așa încât critica formulată prin recursul în anulare, este întemeiată.

Pârâții au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză. La 26 ianuarie 1996, instanța de fond a respins obiecțiunile, așa încât și această critică apare ca fiind întemeiată. Instanța de apel a înlăturat expertiza Ț.G. cu motivarea că aceasta este incompletă, nedocumentată, neconvingătoare și că revenirea asupra concluziilor nu este argumentată, ca atare critica formulată prin recursul în anulare, și cu referire la nemotivare, apare ca fiind întemeiată. Cele trei critici privesc însă aplicarea greșită a legii și nu vădita netemeinicie, reglementată ca motiv de casare prin srt.330 pct. 2 teza II C. proc. civ., invocat ca temei legal al recursului în anulare. Însă, cel de al doilea expert a concluzionat, prin expertiza însușită de instanța de fond, înlăturată de instanța de apel și menținută de instanța de recurs, că gradul de inspirație (de plagiat) al pârâtului F.A.

din traducerea reclamantei D.C., în volumul I, poate fi estimat la 30%. Existența plagiatului este confirmată și de consiliera D.I., desemnată de reclamantă și care susține, cu referire la raportul de expertiză Ț.G., că în cauză relevantă este constatarea existenței sau inexistenței plagiatului și nu măsura întinderii furtului intelectual practicat de pârâtul F.A. Ulterior, expertul tehnic Ț.G. răspunde la obiecțiunile formulate de reclamantă și la punctul de vedere exprimat de I.D., arătând că își menține concluzia că pârâtul nu poate fi acuzat de plagiat și concluzionând în sensul că cele două traduceri sunt deosebite. Or, prin raportul inițial al specialistului Ț.G., concluzia diferenței privea exclusiv cel de al doilea volum al romanului.

Pe de altă parte, plagiatul definit ca o însușire a formei protejate se examinează și se constată prin existența și importanța asemănărilor, așa încât existența unor deosebiri apare ca neesențială. Ca atare, materialul probator administrat în cauză impunea constatarea existenței plagiatului, evidențiată argumentat, imparțial și convingător de reputatul specialist A.B. în lucrarea efectuată în cauză care, în mod judicios, a fost validată de instanța de apel. Așadar, considerentele instanței sunt în contradicție cu soluția pe care materialul probator administrat în cauză o impunea. Prin urmare, decizia pronunțată în recurs „este vădit netemeinică", în cauză fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 teza II C. proc.

civ., invocat prin recursul în anulare. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va admite recursul în anulare, va casa decizia criticată și va respinge recursurile declarate de pârâți împotriva deciziei pronunțate în apel, pe care o va menține.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 3092 din 19 iunie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, pe care o casează și în consecință: Respinge recursurile declarate de pârâții Editura O. București și F.A. împotriva deciziei nr. 41/A din 4 aprilie 2000 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pe care o menține. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2003.