ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 464/2008

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, la 31 iulie 2006, SC E.O. SRL a solicitat, în contradictoriu cu intimații C.D. și F.A., revizuirea deciziei civile nr. 41 A din 4 aprilie 2000 pronunțată de Curtea de Apel Pitești. În motivarea cererii de revizuire s-a arătat că prin decizia civilă nr. 41 A din 4 aprilie 2000 Curtea de Apel Pitești a obligat-o pe revizuentă, în solidar cu F.A., la plata către C.D. a sumei de 450.079.280 lei reprezentând drepturi patrimoniale de autor. Intimata și-a întemeiat acțiunea finalizată cu pronunțarea acestei hotărâri, pe lezarea drepturilor sale patrimoniale de autor prin folosirea fără drept, în varianta plagiatului, a traducerii făcute romanului Shogun.

Prin hotărâre penală definitivă C.D. a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2) și (3) C. pen., deoarece a solicitat obligarea SC E.O. SRL la plata drepturilor patrimoniale de autor, deși știa că nu mai deținea aceste drepturi. Hotărârea penală nr. 561 R a Tribunalului București are valoarea unui înscris nou și se întemeiază pe acte preexistente datei pronunțării deciziei a cărei revizuire se solicită. În drept au fost invocate prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Prin decizia civilă nr. 188 A din 4 octombrie 2006 Curtea de Apel Pitești, secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins revizuirea. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că actul nou invocat nu este determinant în sensul de a fi apt să conducă la o altă soluție decât cea pronunțată, prin care revizuentă a fost obligată, în solidar cu F.A., la plata de despăgubiri către C.D., în temeiul răspunderii civile delictuale.

Deși hotărârea penală definitivă se întemeiază pe contractul încheiat la 15 noiembrie 1985, pe contractul de editare din 23 noiembrie 1991 și pe cel din 15 iulie 1992, înscrisuri preexistente hotărârii penale, aceste din urmă înscrisuri puteau ele însele, la data soluționării litigiului în care s-a pronunțat hotărârea ce se cere a fi revizuită , să fie folosite în acel proces, astfel încât acestea nu au caracterul de acte noi, în sensul legii. Prin hotărârea a cărei revizuire se cere au fost acordate despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale, pentru încălcarea de către revizuentă și de către F.A.

a dreptului intimatei de a fi recunoscută autoare, deoarece opera urma să apară sub numele acesteia, deci pentru încălcarea, din cadrul dreptului de autor, a componentei privind dreptul de a fi recunoscut autor și dreptul ca opera să apară, la alegerea autorului, sub numele sau pseudonimul acestuia sau fără indicarea de nume, conform art. 3 pct. 2 din Decretul nr. 321/1956, sub incidența căruia s-au petrecut faptele juridice generatoare ale raporturilor juridice soluționate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. Prin hotărârea penală invocată ca act nou a fost sancționată încălcarea de către intimată a dreptului de a trage foloase patrimoniale, o altă componentă a dreptului de autor, potrivit art. 3 pct. 5 din decret.

Împotriva acestei hotărâri revizuentă a declarat recurs critica, motivată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., vizând următoarele aspecte: Hotărârea a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 și art. 10 din Decretul nr. 321/1956; instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia; instanța a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. în aprecierea caracterului determinant al actului nou; instanța a încălcat dispozițiile art. 22 C. proc. pen. prin faptul că a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale față de hotărârea civilă.

Prin ambele capete de cerere ale acțiunii pe care a introdus-o C.D. a valorificat drepturi patrimoniale de autor, invocând dreptul de a obține reparații materiale pentru folosirea fără drept a operei. Instanța nu a observat că, față de temeiul de drept invocat de reclamantă, art. 10 din Decretul nr. 321/1956, aceasta a valorificat drepturi patrimoniale. Distincția dintre drepturile patrimoniale și nepatrimoniale de autor este înscrisă numai în art. 3. În litigiul declanșat de reclamantă s-a analizat numai capătul de cerere privind plagiatul. Numai prin decizia a cărei revizuire se solicită a fost menționată suma de 253.637.658 lei pentru cel de-al doilea capăt de cerere, rezultat nu al dezbaterilor în contradictoriu ci utilizând date dintr-o expertiză contabilă efectuată cu doi ani înainte ca reclamanta să formuleze cel de-al doilea capăt de acțiune.

Instanța de apel a luat ca fiind evident faptul că C.D. este titulara drepturilor patrimoniale de autor din moment ce a obligat editura la plata drepturilor bănești ce i se cuvin în calitate de titular al calității de autor asupra traducerii romanului Shogun. Este evident că C.D. și-a întemeiat cererea pe încălcarea drepturilor patrimoniale de autor, iar nu pe drepturile nepatrimoniale și de aceea hotărârea dată în revizuire este nelegală, fiind dată cu interpretarea greșită a art. 10 și art. 3 pct. 2 din Decretul nr. 321/1956. Hotărârea penală nr. 561 R a Tribunalului București, ce menține sentința nr. 3037/2005 este un înscris nou care se întemeiază pe acte preexistente datei pronunțării deciziei civile a cărei revizuire a fost solicitată.

Hotărârea penală are un caracter determinant pentru schimbarea soluției instanței de apel care s-a întemeiat pe încălcarea drepturilor patrimoniale de autor ale reclamantei C.D. Prin hotărârea penală s-a reținut că aceasta nu este titulara drepturilor patrimoniale de autor. Actul nou depus în cauză face să dispară premisa majoră a raționamentului juridic în sensul că aceasta este titulara drepturilor de autor asupra traducerii în limba română a romanului Shogun. Actul nou este o hotărâre penală care are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei. Prin această hotărâre s-a stabilit că C.D. nu este titulara drepturilor patrimoniale de autor asupra traducerii pe care își întemeiază cererea.

Prin întâmpinare intimata C.D. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătându-se că prin motivarea cererii de recurs se dovedește necunoașterea sau interpretarea eronată a legii dreptului de autor. În dovedirea și în combaterea recursului, în condițiile art. 305 C. proc. civ., la dosarul cauzei au fost depuse, în copie, contracte, adrese, hotărâri judecătorești. Analizând recursul, în limitele criticii formulate și în raport de dovezile administrate în ambele etape procesuale, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente: Conform art. 322 pct. 5 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. Revizuenta și-a întemeiat cererea de revizuire a deciziei civile nr. 41 A din 4 aprilie 2000 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pe prima teză a textului enunțat, înscrisul nou pe care îl invocă fiind decizia penală nr. 56l/R din 8 martie 2006 a Tribunalului București, secția I penală, prin care a fost respins ca tardiv recursul exercitat de C.D.A.

Ține atât de admisibilitatea revizuirii cât și de interesul în exercitarea acesteia ca obiect al revizuirii să fie hotărârea prin care se evocă fondul. În speță, prin decizia civilă nr. 41 A din 4 aprilie 2000 Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a admis apelul declarat de C.D. împotriva sentinței civile nr. 235/1999 a Tribunalului Argeș și a schimbat sentința în sensul că a dispus obligarea editurii SC O. în solidar cu F.A. la plata unor sume de bani către C.D., în temeiul art. 10 din Decretul nr. 321/1956. Prin decizia nr. 3092 din 19 iunie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, au fost admise recursurile declarate de SC O. și F.A. împotriva acestei decizii și a fost respins apelul formulat de C.D.

Împotriva acestei ultime hotărâri s-a declarat recurs în anulare pe care Curtea Supremă de Justiție, Completul de 9 Judecători, l-a admis prin decizia nr. 13 din 13 ianuarie 2003. A fost casată decizia nr. 3092 din 19 iunie 2001 și în fond, au fost respinse recursurile declarate de SC O. și F.A., fiind menținută decizia civilă nr. 41 A din 4 aprilie 2000. În considerentele deciziei date asupra recursului în anulare s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că materialul probator administrat în cauză impunea constatarea existenței plagiatului săvârșit de F.A., evidențiată argumentat, imparțial și convingător de reputatul specialist A.B. în lucrarea efectuată în cauză și care, judicios a fost validată de instanța de apel.

S-a mai reținut că, în raport de realitatea deosebirilor de calitate dintre mai multe traduceri ale aceleiași opere, realizate de persoane diferite, traducerea este apreciată ca o rescriere a operei, în altă limbă, aportul traducătorului având un caracter cert de creație intelectuală, constând în alegerea și combinarea celor mai potrivite cuvinte sau expresii, apte a reda cât mai exact forma în care ideile, sentimentele și imaginile au fost exprimate în opera originală. Același mod de abordare diferă, cu referire la condiționarea valorii traducerii de personalitatea traducătorului sau lipsa oricărei cauzalități, pune probleme în constatarea plagierii, într-o ipoteză identitatea fiind firească și inerentă, în cealaltă ipoteză asemănările caracterizând plagiatul.

Aceasta este hotărârea împotriva căreia trebuia exercitată revizuirea pentru că și dacă s-ar fi admis revizuirea împotriva deciziei civile nr. 41 A din 4 aprilie 2000, ar fi produs în continuare efecte hotărârea prin care s-a admis recursul în anulare și s-a cercetat fondul raporturilor juridice dintre părți, fiind confirmată hotărârea din apel. Așadar, hotărârea care evocă fondul și a cărei revizuire în temeiul înscrisului nou ar putea conduce la înlăturarea obligației de plată a editurii către intimata C., este cea dată asupra recursului în anulare. În acest sens poate fi păstrată motivarea din decizia dată de instanța de revizuire care a stabilit că hotărârea penală nu este determinantă în cauză, pentru că nu este de natură să ducă la o altă soluție, în raport cu hotărârea supusă revizuirii.

Ca atare, nu poate fi reținută schimbarea naturii juridice ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al hotărârii penale și a înscrisurilor pe care aceasta s-a întemeiat [art. 304 pct. 8] ori aplicarea și interpretarea greșită a legii materiale [art. 304 pct. 9]. Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de revizuenta SC E.O. SRL împotriva deciziei civile nr. 188 A din 4 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2008.