ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 464/2008

Deliberând, în condițiile

art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a

reținut

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Curții de Apel Pitești, secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale,

la 31 iulie 2006, SC E.O. SRL a solicitat, în contradictoriu cu intimații C.D.

și F.A., revizuirea deciziei civile nr. 41 A din 4 aprilie 2000 pronunțată de

Curtea de Apel Pitești.

În motivarea cererii de revizuire s-a arătat că

prin decizia civilă nr. 41 A din 4 aprilie 2000 Curtea de Apel Pitești a

obligat-o pe revizuentă, în solidar cu F.A., la plata către C.D. a sumei de

450.079.280 lei reprezentând drepturi patrimoniale de autor. Intimata și-a

întemeiat acțiunea finalizată cu pronunțarea acestei hotărâri, pe lezarea

drepturilor sale patrimoniale de autor prin folosirea fără drept, în varianta

plagiatului, a traducerii făcute romanului Shogun.

Prin hotărâre penală definitivă C.D. a fost

condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215

alin. (2) și (3) C. pen., deoarece a solicitat obligarea SC E.O. SRL la plata

drepturilor patrimoniale de autor, deși știa că nu mai deținea aceste drepturi.

Hotărârea penală nr. 561 R a Tribunalului București are valoarea unui înscris

nou și se întemeiază pe acte preexistente datei pronunțării deciziei a cărei

revizuire se solicită.

În

drept au fost invocate prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 188 A din 4

octombrie 2006 Curtea de Apel Pitești, secția civilă, conflicte de muncă și

asigurări sociale, a respins revizuirea.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că actul nou invocat nu este determinant în sensul de a fi apt să

conducă la o altă soluție decât cea pronunțată, prin care revizuentă a fost

obligată, în solidar cu F.A., la plata de despăgubiri către C.D., în temeiul

răspunderii civile delictuale.

Deși hotărârea penală definitivă se

întemeiază pe contractul încheiat la 15 noiembrie 1985, pe contractul de

editare din 23 noiembrie 1991 și pe cel din 15

iulie 1992, înscrisuri preexistente hotărârii penale, aceste din urmă

înscrisuri puteau

ele însele, la data soluționării litigiului în care

s-a pronunțat hotărârea ce se cere a fi revizuită , să fie folosite în acel

proces, astfel încât acestea nu au caracterul de acte noi, în sensul legii.

Prin hotărârea a cărei revizuire se cere au

fost acordate despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale, pentru

încălcarea de către revizuentă și de

către

F.A. a dreptului intimatei de a fi recunoscută autoare, deoarece opera

urma

să apară sub numele acesteia, deci pentru încălcarea, din cadrul dreptului de

autor, a componentei privind dreptul de a fi recunoscut autor și dreptul ca

opera să

apară, la alegerea autorului, sub

numele sau pseudonimul acestuia sau fără indicarea

de nume, conform art.

3 pct. 2 din Decretul nr. 321/1956, sub incidența căruia s-au petrecut faptele

juridice generatoare ale raporturilor juridice soluționate prin hotărârea a

cărei revizuire se cere.

Prin hotărârea penală invocată ca act nou a

fost sancționată încălcarea de către intimată a dreptului de a trage foloase

patrimoniale, o altă componentă a dreptului de autor, potrivit art. 3 pct. 5

din decret.

Împotriva acestei hotărâri revizuentă a

declarat recurs critica, motivată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ., vizând următoarele aspecte:

Hotărârea a fost dată cu interpretarea

și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 și art. 10 din Decretul nr.

321/1956; instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a

schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia; instanța a

interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. în

aprecierea caracterului determinant al actului nou; instanța a încălcat

dispozițiile art. 22 C.

proc. pen. prin

faptul că a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale față

de

hotărârea civilă.

Prin ambele capete de cerere ale acțiunii pe

care a introdus-o C.D. a valorificat drepturi patrimoniale de autor, invocând

dreptul de a obține

reparații materiale

pentru folosirea fără drept a operei. Instanța nu a observat că, față

de

temeiul de drept invocat de reclamantă, art. 10 din Decretul nr. 321/1956,

aceasta a valorificat drepturi patrimoniale. Distincția dintre drepturile

patrimoniale și nepatrimoniale de autor este înscrisă numai în art. 3.

În litigiul declanșat de reclamantă s-a

analizat numai capătul de cerere privind plagiatul. Numai prin decizia a cărei

revizuire se solicită a fost menționată suma de 253.637.658 lei pentru cel

de-al doilea capăt de cerere, rezultat nu al dezbaterilor în contradictoriu ci

utilizând date dintr-o expertiză contabilă efectuată cu doi ani înainte ca

reclamanta să formuleze cel de-al doilea capăt de acțiune.

Instanța de apel

a luat ca fiind evident faptul că C.D. este titulara drepturilor patrimoniale

de autor din moment ce a obligat editura la plata drepturilor

bănești ce i se cuvin în calitate de titular al calității de autor

asupra traducerii romanului Shogun.

Este evident că C.D. și-a întemeiat cererea pe

încălcarea drepturilor patrimoniale de autor, iar nu pe drepturile

nepatrimoniale și de aceea hotărârea dată în revizuire este nelegală, fiind

dată cu interpretarea greșită a art. 10 și art. 3 pct. 2 din Decretul nr.

321/1956.

Hotărârea penală nr. 561 R a

Tribunalului București, ce menține sentința nr. 3037/2005 este un înscris nou

care se întemeiază pe acte preexistente datei pronunțării deciziei civile a

cărei revizuire a fost solicitată.

Hotărârea penală are un caracter

determinant pentru schimbarea soluției instanței de apel care s-a întemeiat pe

încălcarea drepturilor patrimoniale de autor ale reclamantei C.D. Prin

hotărârea penală s-a reținut că aceasta nu este titulara drepturilor

patrimoniale de autor. Actul nou depus în cauză face să dispară premisa majoră

a raționamentului juridic în sensul că aceasta este titulara drepturilor de

autor asupra traducerii în limba română a romanului Shogun.

Actul nou este o hotărâre penală care are

autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența

faptei. Prin această hotărâre s-a stabilit că C.D. nu este titulara drepturilor

patrimoniale de autor asupra traducerii pe care își întemeiază cererea.

Prin întâmpinare intimata C.D. a solicitat

respingerea recursului ca nefondat, arătându-se că prin motivarea cererii de

recurs se dovedește necunoașterea sau interpretarea eronată a legii dreptului

de autor.

În dovedirea și în combaterea recursului, în

condițiile art. 305 C. proc. civ., la dosarul cauzei au fost depuse, în copie,

contracte, adrese, hotărâri judecătorești.

Analizând recursul, în limitele

criticii formulate și în raport de dovezile administrate în ambele etape procesuale,

Înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele

considerente:

Conform art. 322 pct. 5 C. proc. civ.,

revizuirea unei hotărâri rămase

definitive

în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță

de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după darea hotărârii,

s-au

descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au

putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă

s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat

hotărârea a cărei revizuire se cere.

Revizuenta și-a întemeiat cererea de revizuire

a deciziei civile nr. 41 A din 4 aprilie 2000 a Curții de Apel Pitești, secția

civilă, pe prima teză a textului enunțat,

înscrisul

nou pe care îl invocă fiind decizia penală nr. 56l/R din 8 martie 2006 a

Tribunalului

București, secția

I

penală, prin care a fost respins ca

tardiv recursul exercitat de C.D.A.

Ține atât de

admisibilitatea revizuirii cât și de interesul în exercitarea acesteia

ca obiect al revizuirii să fie hotărârea prin care se evocă fondul.

În speță, prin decizia civilă nr. 41 A din 4

aprilie 2000 Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a admis apelul declarat de

C.D. împotriva sentinței civile nr. 235/1999 a Tribunalului Argeș și a schimbat

sentința în sensul că a dispus obligarea editurii SC O. în solidar cu F.A. la

plata unor sume de bani către C.D., în temeiul art. 10 din Decretul nr.

321/1956.

Prin decizia nr. 3092 din 19 iunie 2001 a

Curții Supreme de Justiție, secția civilă, au fost admise recursurile declarate

de SC O. și F.A. împotriva acestei decizii și a fost respins apelul formulat de

C.D.

Împotriva acestei ultime hotărâri s-a

declarat recurs în anulare pe care Curtea

Supremă

de Justiție, Completul de 9 Judecători, l-a admis prin decizia nr. 13 din 13

ianuarie

respinse recursurile declarate de SC O. și F.A., fiind menținută decizia civilă

nr. 41 A din 4 aprilie 2000.

În considerentele deciziei date asupra

recursului în anulare s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că materialul

probator administrat în cauză impunea constatarea existenței plagiatului

săvârșit de F.A., evidențiată argumentat, imparțial și convingător de reputatul

specialist A.B. în lucrarea efectuată în cauză și care, judicios a fost

validată de instanța de apel.

S-a mai reținut că, în raport de realitatea

deosebirilor de calitate dintre mai multe traduceri ale aceleiași opere,

realizate de persoane diferite, traducerea este apreciată ca o rescriere a

operei, în altă limbă, aportul traducătorului având un caracter cert de creație

intelectuală, constând în alegerea și combinarea celor mai potrivite cuvinte

sau expresii, apte a reda cât mai exact forma în care ideile, sentimentele și

imaginile au fost exprimate în opera originală. Același mod de abordare diferă,

cu referire la condiționarea valorii traducerii de personalitatea

traducătorului sau lipsa oricărei cauzalități, pune probleme în constatarea

plagierii, într-o ipoteză identitatea fiind firească și inerentă, în cealaltă

ipoteză asemănările caracterizând plagiatul.

Aceasta este

hotărârea împotriva căreia trebuia exercitată revizuirea pentru că

și dacă s-ar fi admis revizuirea împotriva deciziei civile nr. 41 A din

4 aprilie 2000, ar fi produs în continuare efecte hotărârea prin care s-a admis

recursul în anulare și s-a cercetat fondul raporturilor juridice dintre părți,

fiind confirmată hotărârea din apel.

Așadar, hotărârea

care evocă fondul și a cărei revizuire în temeiul înscrisului

nou ar putea conduce la înlăturarea obligației de plată a editurii

către intimata C., este cea dată asupra recursului în anulare.

În acest sens poate fi păstrată

motivarea din decizia dată de instanța de revizuire care a stabilit că

hotărârea penală nu este determinantă în cauză, pentru că nu este de natură să

ducă la o altă soluție, în raport cu hotărârea supusă revizuirii.

Ca atare, nu poate fi reținută schimbarea

naturii juridice ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al hotărârii

penale și a înscrisurilor pe care aceasta s-a întemeiat [art. 304 pct. 8] ori

aplicarea și interpretarea greșită a legii materiale [art. 304 pct. 9].

Având în vedere cele mai sus arătate, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu

consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de revizuenta SC

E.O. SRL împotriva deciziei civile nr. 188 A din 4 octombrie 2006 pronunțată de

Curtea de Apel Pitești, secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2008.