ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 598/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 598/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 357 din 19

mai 2004 Tribunalul Iași a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul

H.D. împotriva pârâtei C.E. M. SRL, acțiune pe care a constatat-o ca fiind

introdusă în termenul de prescripție, a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 7

426 035 lei drepturi de autor aferente tirajului de 26 104 exemplare, a sumei

de 412 019 069 lei drepturi de autor ca urmare a obligației asumate prin

contractul nr. 656/1996, a sumei de 10 000 000 lei daune interese și a sumei de

14 526 000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarea situație de fapt:

La data de 13 iulie 1996 s-a

încheiat între părți contractul de editare nr. 656, potrivit căruia reclamantul

a cesionat pârâtei dreptul de a edita lucrarea „Dicționarul limbii române”, pe

teritoriul României, pe o durată de 20 de ani.

În contract s-a mai prevăzut că

tirajul va fi stabilit de editură în funcție de rezultatele anchetei de piață,

numărul minim fiind de 25 000 exemplare, iar numărul maxim de 90 000 exemplare

pe an.

Dreptul de autor a fost fixat la 7%

din valoarea obținută în urma vânzării fiecărui tiraj.

În perioada 1 august 1996-31

decembrie 2003 pârâta a tipărit 26 354 exemplare din lucrarea contractată, în

valoare de 298 300 500 lei, din care drepturile de autor sunt de 20 881 035

lei.

Tribunalul a arătat că, din această

sumă, reclamantului i se pot acorda 8 441 035 lei, în limitele învestirii

instanței.

Totodată, tribunalul a reținut că,

dacă pârâta se încadra în prevederile contractului și tipărea lucrarea într-un

număr de minim 25 000 exemplare anual, drepturile cuvenite reclamantului ar fi

fost de 412 019 069 lei.

În ceea ce privește daunele-interese

pentru editarea unor ediții pirat, tribunalul a reținut că și această cerere

este întemeiată, deoarece pârâta a editat în anii 2000 și 2001 lucrarea

„Dicționar selectiv al limbii române”, nesocotind art. 1 din contractul de

editare și art. 10 lit. c) din Legea nr. 8/1996 conform căruia autorul unei

opere are dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștința

publicului.

Tribunalul a înlăturat apărarea

pârâtei conform căreia reclamantul a încălcat clauza art. 7 din contract, prin

care s-a obligat să nu cedeze altei edituri dreptul de editare a lucrării fără

consimțământul pârâtei.

În acest sens, tribunalul a reținut

că cesiunea prevăzută în contract a fost exclusivă pe teritoriul României, iar

editarea lucrării și la editura Ș. din Republica Moldova nu încalcă clauza

contractuală.

Totodată, nu s-au administrat dovezi

privind difuzarea operei pe teritoriul României.

Oricum, pretinsa încălcare de către

reclamant a contractului nu o îndreptățește pe pârâtă să nesocotească același

contract, care nu a fost desființat.

Prin decizia civilă nr. 1814 din 8

decembrie 2004 Curtea de Apel Iași a respins ca nefondat, apelul declarat de

pârâtă împotriva sentinței, următoarea motivare:

Cauza nu a fost soluționată într-un

complet constituit pentru conflicte de muncă, ci într-un complet constituit

pentru cauze civile, critica formulată pe acest aspect nefiind fondată.

În mod corect s-a încuviințat

efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, deoarece concluziile

acesteia au constatat aspectele financiare ale derulării raporturilor juridice

dintre părți.

De altfel, și apelanta recunoaște în

cererea de apel că datorează reclamantului suma stabilită prin expertiză,

astfel că celelalte critici nu se mai impune a fi analizate.

Prin decizia nr. 6462 din 30 iunie

2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

a admis recursul declarat de pârâtă, a casat decizia curții de apel și a trimis

cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru următoarele considerente:

Cauza a fost judecată în primă

instanță la Tribunalul Iași, în complet de un judecător, corespunzător cauzelor

civile, și nu în complet constituit pentru conflictele de drepturi, care fac

parte din categoria mai largă a litigiilor de muncă.

Excepția de necompetență materială a

tribunalului de a judeca pricina în primă instanță, invocată de recurentă, este

nefondată deoarece, pentru determinarea acestei competențe, în speță nu este

operant criteriul valoric.

Astfel, obiectul litigiului îl

reprezintă despăgubiri solicitate pentru încălcarea drepturilor de autor, iar

potrivit art. 2 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., procesele și cererile în

materie de creație intelectuală sunt de competența tribunalului în primă

instanță, fără ca legea să facă vreo distincție după valoarea acestora.

În ceea ce privește calea de atac,

în sentință s-a făcut mențiunea că este supusă apelului, pârâta a atacat

sentința intitulând cererea ca fiind recurs, iar instanța a soluționat-o ca

apel, fără să pună în discuția părților această chestiune și fără să motiveze

în vreun fel calificarea dată.

Nici în ceea ce privește criticile

aduse pe fond sentinței, decizia curții de apel nu este motivată.

Mărginindu-se să rețină, eronat de

altfel, că pârâta recunoaște pretențiile reclamantului, curtea de apel a

considerat că nu se mai impune analiza celorlalte critici.

Or, atacând sentința, pârâta

criticase modul în care prima instanță a interpretat clauzele contractului și

în special clauzele de exclusivitate inserate în contract și negase dreptul

reclamantului de a primi alte sume de bani decât suma de 8 441 035 lei,

aferentă tirajului tipărit, pentru care a considerat contractul ca fiind în

derulare.

Cum însă curtea de apel nu a

analizat aceste critici, în cauză nu se poate exercita controlul judiciar, iar

decizia apare ca fiind dată fără soluționarea fondului cauzei, fiind aplicabile

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este fondată.

Înalta Curte a mai îndrumat instanța

de trimitere să procedeze și la calificarea căii de atac, punând-o în discuția

părților, dar nu după distincția dintre litigiile de muncă și celelalte cauze

civile, ci în funcție de valoarea obiectului pricinii, de data pronunțării

sentinței atacate și verificând incidența în cauză a dispozițiilor art. 282

1

C. proc. civ., care prevăd că nu sunt supuse apelului, printre altele,

hotărârile judecătorești date în primă instanță în litigii în materie civilă al

căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei.

Rejudecând pricina, Curtea de Apel

Iași, secția civilă, a verificat valoarea obiectului pricinii, 431 000 000 lei

(vechi), și dispozițiile procedurale incidente la data pronunțării sentinței

nr. 357 a Tribunalului Iași, 19 mai 2004 și a calificat calea de atac

exercitată de pârâtă ca fiind apel.

Prin decizia nr. 81 din 30 mai 2007

a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței și,

totodată, a obligat-o să plătească intimaților suma de 4760 lei cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța această decizie,

curtea de apel a reținut următoarele:

Prin contractul de editare nr. 656

din 13 iulie 1996, H.D., în calitate de autor, a cesionat C.E. M. SRL Iași, în

calitate de editor, dreptul exclusiv de a edita pe teritoriul României lucrarea

„Dicționarul limbii române”, pe o perioadă de 20 de ani.

Părțile au convenit ca tirajul

cărții să fie stabilit de către editură în funcție de rezultatele anchetei de

piață, numărul minim fiind de 25.000 exemplare, iar numărul maxim de 90.000

exemplare pe an, în tranșe cuprinse între 3000-5000 exemplare.

La art. 3 din contract, părțile

și-au exprimat acordul ca dreptul de autor să fie de 7% din valoarea obținută

în urma vânzării fiecărui tiraj editat.

Plata dreptului de autor urma să se

facă, potrivit art. 4 din contract, în proporție de 50% la apariția lucrării,

iar restul după 4 luni de la apariție, dacă tirajul s-a vândut în proporție de

95%.

Potrivit clauzei stipulate în art.

7, autorul s-a obligat să nu cedeze altei edituri dreptul de editare al

lucrării fără consimțământul pârâtei.

Pe baza clauzelor contractuale

anterior descrise și a raportului de expertiză efectuat în cauză, curtea de

apel a stabilit că, în situația în care pârâta s-ar fi conformat contractului

ar fi trebuit să achite reclamantului suma de 431.885.100 lei vechi.

Totodată, curtea de apel a înlăturat

apărarea pârâtei conform căreia netipărirea numărului minim de exemplare

convenit nu îi este imputabilă, ci se datorează culpei reclamantului prin aceea

că, fără acordul pârâtei a cesionat lucrarea altor două edituri din Republica

Moldova, iar acestea au vândut cărțile tipărite la Chișinău în România.

Apărarea a fost înlăturată pe

considerentul că, din coroborarea art. 1 și art. 7 din contract, rezultă că

reclamantul a cesionat pârâtei dreptul exclusiv de a edita lucrarea numai pe

teritoriul României.

În atare condiții, autorul a putut

să cesioneze dreptul de editare a aceleași lucrări unor edituri din afara teritoriului

României, fără a fi necesar acordul pârâtei.

Editura Ș. din Republica Moldova,

deși avea dreptul să difuzeze cartea numai pe teritoriul acestei țări, a

vândut-o și pe teritoriul României, fapt de care nu poate fi însă culpabil

reclamantul.

Mai mult, pârâta nu a făcut dovada

că netipărirea celor 25.000 volume anual ar fi consecința directă a nevânzării

acestora, ca urmare a vinderii unor cărți similare, tipărite în Republica

Moldova.

Dimpotrivă, situația contului

„Dicționarului limbii române”, întocmită de pârâtă la 31 martie 2002, atestă că

vânzarea lucrării a înregistrat în perioada 1996-1999 un ritm ascendent.

În anii 2000-2002 editura T.M., care

are ca acționar unic pe A.S., asociat și în cadrul pârâtei C.E.M. SRL, a editat

un număr de 250 exemplare din lucrarea intitulară „Dicționarul selectiv al

limbii române”, identic cu „Dicționarul limbii române”, avându-l ca autor pe

reclamant.

Or, dacă lucrarea ce făcea obiectul

contractului nr. 656/1996 era greu vandabilă, nu s-ar fi justificat tipărirea

și vânzarea unei cărți identice a aceluiași autor, dar cu alt titlu.

Critica privind acordarea greșită a

unor drepturi eventuale autorului atât timp cât editura nu a tipărit cele

25.000 volume anual a fost, de asemenea, considerată neîntemeiată, deoarece

pârâta nu a produs dovezi din care să rezulte că neexecutarea contractului s-ar

fi datorat forței majore sau vreunui caz fortuit, conform art. 1082-1083 C.

civ.

Având în vedere dispozițiile art.

1073 C. civ. și art. 1084-1086 C. civ., curtea de apel a considerat legală și

temeinică hotărârea primei instanțe, care a obligat-o pe pârâtă să achite

reclamantului suma de bani care s-ar fi cuvenit acestuia dacă pârâta și-ar fi

respectat obligația asumată prin contract, aceea de editare a unui număr minim

de 25.000 exemplare pe an.

Deși în cauză s-a procedat la

reactualizarea în raport de indicele inflației a sumei datorate de pârâtă,

moștenitorii reclamantului, decedat pe parcursul procesului nu au solicitat să

li se acorde suma reactualizată.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta, solicitând modificarea deciziei și exonerarea sa de plata

sumelor de 412 019 069 lei, 10 000 000 lei, 14 625 000 lei și 4760 lei noi, la

care a fost obligată prin cele două hotărâri anterioare, reprezentând

despăgubiri civile și, respectiv, cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs

invocat, recurenta susține greșita aplicare a dispozițiilor art. 1073 și art.

1082-1083 C. civ., în sensul că în nu putea fi obligată la plata daunelor

pentru neexecutarea contractului, câtă vreme obligațiile contractuale asumate

nu au putut fi onorate din cauze imputabile reclamantului, ceea ce o exonerează

de răspundere.

Recurenta susține că, potrivit art.

1 coroborat cu art. 7 din contractul de editare, exclusivitatea dreptului de

editare al lucrării nu se referea doar la România, ci și la teritoriul altor

state.

De asemenea, chiar dacă lucrarea a

fost publicată la o altă editură din Republica Moldova, considerată în

străinătate, autorul lucrării nu avea dreptul sub nicio formă să o

comercializeze în România.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât

dicționarul publicat în Republica Moldova este tot în limba română și nu într-o

altă limbă străină, ceea ce a permis comercializarea masivă a acestuia în

România.

Comparând datele încheierii

contractelor, instanța trebuia să constate că la data la care reclamantul a

încheiat contractul de editare nr. 656/1996 cu pârâta, acesta avea deja

încheiat contractul cu Editura S. din Republica Moldova, dar i-a ascuns pârâtei

acest aspect.

Instanța de apel nu a ținut seama de

aceste aspecte și nici de înscrisurile care s-au depus la dosar la termenul din

11 mai 2007, pe care recurenta le consideră relevante în soluționarea cauzei.

Potrivit evidențelor contabile,

instanța de apel trebuia să constate că pârâta a achitat drepturile de autor

cuvenite reclamantului corespunzătoare numărului de exemplare care au fost

efectiv tipărite, ceea ce denotă buna-credință a pârâtei.

Totodată, în mod greșit curtea de

apel a obligat-o pe pârâtă la plata unui procent de 7% din valoarea

exemplarelor care ar fi trebuit tipărite în condițiile în care, art.3 din

contract prevedea aplicarea procentului la valoarea cantității de carte

vândută.

Intimații H.C.D. și P.D.C.,

moștenitorii reclamantului decedat pe parcursul procesului, nu au depus la

dosar întâmpinare dar, cu ocazia dezbaterilor, au solicitat respingerea

recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de

judecată.

Recursul este, într-adevăr, nefondat

și va fi respins pentru următoarele considerente:

Deși invocă nelegalitatea deciziei,

recurenta formulează și critici care privesc greșita reținere a situației de

fapt, prin ignorarea unor probe administrate sau interpretarea greșită a altora,

critici care însă nu pot fi valorificate în recurs, deoarece nu se încadrează

în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte va analiza

numai dacă, la situația de fapt reținută, curtea de apel a aplicat corect

dispozițiile legale incidente.

1.Ceea ce s-a reținut, ca situație

de fapt, este încheierea între părți a unui contract de editare la data de 14

iulie 1996, prin care H.D., în calitate de autor, a cesionat pârâtei, în

calitate de editor, dreptul exclusiv de a edita pe teritoriul României lucrarea

„Dicționarul limbii române”, pe o perioadă de 20 de ani.

Limitele teritoriale ale cesiunii au

fost prevăzute expres în art. 1 al contractului, sub acest aspect nefiind

posibilă interpretarea contractului în sensul că reclamantul a cedat dreptul

exclusiv de editare a lucrării și dincolo de granițele României.

2.S-a mai reținut că părțile au

convenit ca tirajul cărții să fie stabilit de către editură în funcție de

rezultatele anchetei de piață, numărul minim fiind de 25.000 exemplare, iar

numărul maxim de 90.000 exemplare pe an, în tranșe cuprinse între 3000-5000

exemplare, aspect necontestat de pârâtă.

De asemenea, s-a mai reținut că

pârâta nu a respectat clauza potrivit căreia s-a obligat să tipărească minim 25

000 de exemplare anual.

Nici acest aspect nu a fost

contestat, dar pârâta s-a apărat invocând excepția neexecutării contractului,

prin aceea că nici reclamantul nu și-a respectat obligația de a nu ceda altei

edituri dreptul de editare a lucrării, fără consimțământul pârâtei.

Această apărare a fost corect

înlăturată deoarece nu s-a dovedit că reclamantul ar fi cedat vreunei alte

edituri dreptul de a edita sau de a pune în vânzare aceeași lucrare pe

teritoriul României, pentru care cedase exclusivitatea pârâtei.

De asemenea, s-a stabilit, ca

situație de fapt ce nu poate fi reapreciată în recurs, că nu s-a făcut dovada

de către pârâtă a faptului că editarea lucrării în Republica Moldova și

comercializarea acesteia în România ar fi avut drept consecință directă

nevânzarea exemplarelor editate de pârâtă; dimpotrivă, s-a reținut că vânzarea

acestor exemplare a avut un ritm ascendent.

În atare situație, nu se putea

concluziona că neexecutarea obligației contractuale de către pârâtă s-a datorat

unui fapt neimputabil acesteia sau unui caz fortuit ori de forță majoră, care

să atragă aplicabilitatea art. 1082 sau, după caz, a art. 1083 C. civ.

La situația de fapt astfel reținută,

în mod corect au fost aplicate dispozițiile art. 1073 C. civ., potrivit cărora

creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației și, în caz

contrar, are dreptul la dezdăunare.

3.În ceea ce privește întinderea

drepturilor, curtea de apel, confirmând sentința, a aplicat dispozițiile art. 3

din contract, care reprezintă legea părților.

Sub acest aspect, recurenta susține

că art. 3 a fost aplicat greșit, deoarece procentul de 7% a fost prevăzut a se

calcula din prețul cărților vândute și nu al celor tipărite.

Potrivit raționamentului recurentei,

ar însemna ca neexecutarea obligației de a tipări lucrarea, chiar imputabilă

fiindu-i, să nu atragă răspunderea sa patrimonială, deoarece urmarea firească a

netipăririi lucrării este chiar imposibilitatea vânzării acesteia și, în

consecință, imposibilitatea calculării procentului convenit la valoarea

exemplarelor vândute.

Soluția obligării pârâtei la plata

procentului de 7% din valoarea tirajului minim convenit și neexecutat culpabil

de către pârâtă corespunde atât dispozițiilor art. 1084-1085 C. civ., cât și

prevederilor art. 56 din legea specială, și anume Legea nr. 8/1996 privind

drepturile de autor și drepturile conexe.

Astfel, textul de lege menționat,

astfel cum era în vigoare la data încheierii contractului, prevede

posibilitatea obligării editorului la plata de daune pentru neexecutare,

autorul având dreptul de a păstra remunerația primită sau de a solicita plata

integrală a remunerației prevăzute în contract.

Cum în speță s-a reținut

neexecutarea parțială a contractului de către pârâtă, fără a se reține totodată

vreo cauză exoneratoare de răspundere, decizia atacată apare ca fiind legală,

motiv pentru care Înalta Curte o va menține și, în baza art. 312 C. proc. civ.,

va respinge recursul ca nefondat.

În baza art. 274 C. proc. civ.,

Înalta Curte o va obliga pe recurentă la plata sumei de 3 800 lei cheltuieli de

judecată către intimați, reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta SC C.E.M. SRL Iași împotriva deciziei nr. 81 din 30 mai 2007

a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Obligă

pe recurentă la plata sumei de 3.800 lei cheltuieli de judecată către intimat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 1 februarie 2008.