ÎCCJ, decizie (scj.ro #86749)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86749) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Drept de autor. Neexecutarea culpabilă de către

editor a obligației de a publica opera. Dreptul autorului operei la

dezdăunare. Remunerația stabilită prin contract.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drept de proprietate intelectuală. Drepturi

de autor. Contract de editare. Neexecutarea culpabilă a obligațiilor

stabilite în sarcina editorului. Dreptul la remunerația stabilită

prin contract.

Index alfabetic :

Drept de proprietate intelectuală.

-

Drepturi de autor.

-

Contract de editare.

-

Remunerația autorului.

Legea

nr.8/1996  : art.10 lit. c, art.56

Cod civil : art.1082,

art.1084, art.1085

Obligarea pârâtei la plata procentului

de 7%  din valoarea tirajului minim convenit și neexecutat culpabil

de către pârâtă, corespunde atât dispozițiilor art.1084-1085

C.civ., cât și prevederilor art.56 din legea specială, și anume

Legea nr.8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Textul de lege menționat, astfel

cum era în vigoare la data încheierii contractului, prevede posibilitatea

obligării editorului la plata de daune pentru neexecutare, autorul având

dreptul de a păstra remunerația primită sau de a solicita plata

integrală a remunerației prevăzute în contract.

ICCJ, Secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia civilă nr. 598 din 1 februarie 2008

Prin sentința civilă nr.357 din 19 mai 2004, Tribunalul Iași a

admis în parte acțiunea formulată de reclamantul H.D. împotriva

pârâtei Casa Editorială „Moldova” S.R.L., acțiune pe care a

constatat-o ca fiind introdusă în termenul de prescripție, a

obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 7.426.035 lei, drepturi de autor

aferente tirajului de  26 104 exemplare, a sumei de 412.019.069 lei,

drepturi de autor ca urmare a obligației asumate prin contractul

nr.656/1996, a sumei de 10.000.000 lei daune interese și a sumei de

14.526.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt:

La data de 13 iulie 1996, s-a încheiat

între părți contractul de editare nr.656, potrivit căruia

reclamantul a cesionat pârâtei dreptul de a edita lucrarea „Dicționarul

limbii române”, pe teritoriul României, pe o durată de 20 de ani.

În contract s-a mai prevăzut că

tirajul va fi stabilit de editură în funcție de rezultatele anchetei

de piață, numărul minim fiind de 25.000 exemplare, iar

numărul maxim de 90.000 exemplare pe an.

Dreptul de autor a fost fixat la 7% din

valoarea obținută în urma vânzării fiecărui tiraj.

În perioada 1 august 1996 - 31 decembrie

2003, pârâta a tipărit 26.354 exemplare din lucrarea contractată, în

valoare de 298.300.500 lei, din care drepturile de autor sunt de 20.881.035

lei.

Tribunalul a arătat că, din

această sumă, reclamantului i se pot acorda 8.441.035 lei, în

limitele învestirii instanței.

Totodată, tribunalul a reținut

că, dacă pârâta se încadra în prevederile contractului și

tipărea lucrarea într-un număr de minim 25.000 exemplare anual,

drepturile cuvenite reclamantului ar fi fost de 412.019.069 lei.

În ceea ce privește daunele-interese

pentru editarea unor ediții pirat, tribunalul a reținut că

și această cerere este întemeiată, deoarece pârâta a editat în

anii 2000 și 2001 lucrarea „Dicționar selectiv al limbii române”,

nesocotind art.1 din contractul de editare și art.10 lit. c din Legea

nr.8/1996, conform căruia autorul unei opere are dreptul de a decide sub

ce nume va fi adusă opera la cunoștința publicului.

Tribunalul a înlăturat apărarea

pârâtei conform căreia reclamantul a încălcat clauza art.7 din

contract, prin care s-a obligat să nu cedeze altei edituri dreptul de

editare a lucrării fără consimțământul pârâtei.

În acest sens, tribunalul a reținut

că cesiunea prevăzută în contract a fost exclusivă pe

teritoriul României, iar editarea lucrării și la editura

„Știința” din Republica Moldova nu încalcă clauza

contractuală.

Totodată, nu s-au administrat dovezi

privind difuzarea operei pe teritoriul României.

Oricum, pretinsa încălcare de

către reclamant a contractului nu o îndreptățește pe

pârâtă să nesocotească același contract, care nu a fost

desființat.

Prin decizia civilă nr.1814 din 8

decembrie 2004, Curtea de Apel Iași a respins ca nefondat, apelul declarat

de pârâtă împotriva sentinței, următoarea motivare:

Cauza nu a fost soluționată

într-un complet constituit pentru conflicte de muncă, ci într-un complet

constituit pentru cauze civile, critica formulată pe acest aspect nefiind

fondată.

În mod corect, s-a încuviințat

efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, deoarece concluziile

acesteia au constatat aspectele financiare ale derulării raporturilor

juridice dintre părți.

De altfel, și apelanta recunoaște

în cererea de apel că datorează

reclamantului suma stabilită prin expertiză,

astfel că celelalte critici nu se mai impune a fi analizate.

Prin decizia nr.6462 din 30 iunie 2006,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală a admis recursul declarat de

pârâtă, a casat decizia curții de apel și a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași instanță, pentru următoarele

considerente:

Cauza a fost judecată în primă

instanță la Tribunalul Iași, în complet de un judecător,

corespunzător cauzelor civile, și nu în complet constituit pentru

conflictele de drepturi, care fac parte din categoria mai largă a

litigiilor de muncă.

Excepția de necompetență

materială a tribunalului de a judeca pricina în primă

instanță, invocată de recurentă, este nefondată

deoarece, pentru determinarea acestei competențe, în speță nu

este operant criteriul valoric.

Astfel, obiectul litigiului îl

reprezintă despăgubiri solicitate pentru încălcarea drepturilor

de autor, iar potrivit art.2 alin. (1) lit. e C.proc. civ, procesele și

cererile în materie de creație intelectuală sunt de competența

tribunalului în primă instanță, fără ca legea să

facă vreo distincție după valoarea acestora.

În ceea ce privește calea de atac, în

sentință s-a făcut mențiunea că este supusă

apelului, pârâta a atacat sentința intitulând cererea ca fiind recurs, iar

instanța a soluționat-o ca apel, fără să pună în

discuția părților această chestiune și fără

să motiveze în vreun fel calificarea dată.

Nici în ceea ce privește criticile

aduse pe fond sentinței, decizia curții de apel nu este

motivată.

Mărginindu-se să rețină

- eronat de altfel - că pârâta recunoaște pretențiile

reclamantului, curtea de apel a considerat că nu se mai impune analiza

celorlalte critici.

Or, atacând sentința, pârâta criticase

modul în care prima instanță a interpretat clauzele contractului

și în special clauzele de exclusivitate inserate în contract și

negase dreptul reclamantului de a primi alte sume de bani decât suma de

8.441.035 lei, aferentă tirajului tipărit, pentru care  a

considerat contractul ca fiind în derulare.

Cum însă curtea de apel nu a analizat

aceste critici, în cauză nu se poate exercita controlul judiciar, iar

decizia apare ca fiind dată fără soluționarea fondului

cauzei, fiind aplicabile dispozițiile art.304 pct.7 C. pr. civ., este

fondată.

Înalta Curte a mai îndrumat instanța

de trimitere să procedeze și la calificarea căii de atac,

punând-o în discuția părților, dar nu după distincția

dintre litigiile de muncă și celelalte cauze civile, ci în

funcție de valoarea obiectului pricinii, de data pronunțării

sentinței atacate și verificând incidența în cauză a

dispozițiilor art.282 alin.(1) C. pr. civ., care prevăd că nu

sunt supuse apelului, printre altele,  hotărârile judecătorești

date în primă instanță în litigii în materie civilă al

căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei.

Rejudecând pricina, Curtea de Apel

Iași, secția civilă  a verificat valoarea obiectului

pricinii – 431.000.000 lei (vechi)  - și dispozițiile

procedurale incidente la data pronunțării sentinței nr.357 a Tribunalului

Iași - 19 mai 2004 și  a calificat calea de atac exercitată

de pârâtă ca fiind apel.

Prin decizia nr.81 din 30 mai 2007, a

respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței

și, totodată, a obligat-o să plătească

intimaților suma de 4.760 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

decizie, curtea de apel a reținut următoarele:

Prin contractul de editare nr.656 din 13

iulie 1996, H.D., în calitate de autor, a cesionat Casei Editoriale Moldova

S.R.L. Iași, în calitate de editor, dreptul exclusiv de a edita pe

teritoriul României lucrarea „Dicționarul limbii române”, pe o

perioadă de 20 de ani.

Părțile au convenit ca tirajul

cărții să fie stabilit de către editură, în

funcție de rezultatele anchetei de piață, numărul minim fiind

de 25.000 exemplare, iar numărul maxim de 90.000 exemplare pe an, în

tranșe cuprinse între 3.000-5.000 exemplare.

La art.3 din contract, părțile

și-au exprimat acordul ca dreptul de autor să fie de 7% din valoarea

obținută în urma vânzării fiecărui tiraj editat.

Plata dreptului de autor urma să se

facă, potrivit art.4 din contract, în proporție de 50% la

apariția lucrării, iar restul după 4 luni de la apariție,

dacă tirajul s-a vândut în proporție de 95%.

Potrivit clauzei stipulate în art.7,

autorul s-a obligat să nu cedeze altei edituri dreptul de editare al

lucrării fără consimțământul pârâtei.

Pe baza clauzelor contractuale anterior

descrise și a raportului de expertiză efectuat în cauză, curtea

de apel a stabilit că, în situația în care pârâta s-ar fi conformat

contractului ar fi trebuit să achite reclamantului suma de

431.885.100 lei vechi.

Totodată, curtea de apel a

înlăturat apărarea pârâtei conform căreia netipărirea

numărului minim de exemplare convenit nu îi este imputabilă, ci se

datorează culpei reclamantului prin aceea că, fără acordul

pârâtei a cesionat lucrarea altor două edituri din Republica Moldova, iar

acestea au vândut cărțile tipărite la Chișinău în

România.

Apărarea a fost înlăturată

pe considerentul că, din coroborarea art.1 și art.7 din contract,

rezultă că reclamantul a cesionat pârâtei dreptul exclusiv de a edita

lucrarea numai pe teritoriul României.

În atare condiții, autorul a putut

să cesioneze dreptul de editare a aceleași lucrări unor edituri

din afara teritoriului României, fără a fi necesar acordul pârâtei.

Editura „Știința” din Republica

Moldova, deși avea dreptul să difuzeze cartea numai pe teritoriul

acestei țări, a vândut-o și pe teritoriul României, fapt de care

nu poate fi însă culpabil reclamantul.

Mai mult, pârâta nu a făcut dovada

că netipărirea celor 25.000 volume anual ar fi consecința

directă a nevânzării acestora, ca urmare a vinderii unor

cărți similare, tipărite în Republica Moldova.

Dimpotrivă, situația contului

„Dicționarului limbii române”, întocmită de pârâtă la 31 martie

2002, atestă că vânzarea lucrării a înregistrat în perioada

1996-1999 un ritm ascendent.

În anii 2000-2002 editura „Tipo Moldova”,

care are ca acționar unic pe A.Ș., asociat și în cadrul pârâtei

Casa Editorială Moldova S.R.L., a editat un număr de 250 exemplare

din lucrarea intitulară „Dicționarul selectiv al limbii române”,

identic cu „Dicționarul limbii române”, avându-l ca autor pe reclamant.

Or, dacă lucrarea ce făcea

obiectul contractului nr.656/1996 era greu vandabilă, nu s-ar fi justificat

tipărirea și vânzarea unei cărți identice a aceluiași

autor, dar cu alt titlu.

Critica privind acordarea greșită

a unor drepturi eventuale autorului atât timp cât editura nu a tipărit

cele 25.000 volume anual a fost, de asemenea, considerată neîntemeiată,

deoarece pârâta nu a produs dovezi din care să rezulte că

neexecutarea contractului s-ar fi datorat forței majore sau vreunui caz

fortuit, conform art.1082-1083 C.civ.

Având în vedere dispozițiile art.1073

C.civ. și art. 1084-1086 C.civ., curtea de apel a considerat legală

și temeinică hotărârea primei instanțe, care a obligat-o pe

pârâtă să achite reclamantului suma de bani care s-ar fi cuvenit

acestuia dacă pârâta și-ar fi respectat obligația asumată

prin contract, aceea de editare a unui număr minim de 25.000 exemplare pe

an.

Deși în cauză s-a procedat la

reactualizarea în raport de indicele inflației a sumei datorate de

pârâtă, moștenitorii reclamantului, decedat pe parcursul procesului

nu au solicitat să li se acorde suma reactualizată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâta, solicitând modificarea deciziei și exonerarea sa de plata sumelor

de 412.019.069 lei, 10.000.000 lei, 14.625.000 lei și 4.760 lei noi, la

care a fost obligată prin cele două hotărâri anterioare,

reprezentând despăgubiri civile și, respectiv, cheltuieli de

judecată.

În drept, a invocat dispozițiile

art.304 pct.9 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat,

recurenta susține greșita aplicare a dispozițiilor art.1073

și art. 1082-1083 C.civ., în sensul că în nu putea fi obligată

la plata daunelor pentru neexecutarea contractului, câtă vreme

obligațiile contractuale asumate nu au putut fi onorate din cauze

imputabile reclamantului, ceea ce o exonerează de răspundere.

Recurenta susține că, potrivit

art.1 coroborat cu art.7 din contractul de editare, exclusivitatea dreptului de

editare al lucrării nu se referea doar la România, ci și la

teritoriul altor state.

De asemenea, chiar dacă lucrarea a

fost publicată la o altă editură din Republica Moldova,

considerată în străinătate, autorul lucrării nu avea

dreptul sub nicio formă să o comercializeze în România.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât

dicționarul publicat în Republica Moldova este tot în limba română

și nu într-o altă limbă străină, ceea ce a permis

comercializarea masivă a acestuia în România.

Comparând datele încheierii contractelor,

instanța trebuia să constate că la data la care reclamantul a

încheiat contractul de editare nr.656/1996 cu pârâta, acesta avea deja încheiat

contractul cu Editura „Știința” din Republica Moldova, dar i-a ascuns

pârâtei acest aspect.

Instanța de apel nu a ținut seama

de aceste aspecte și nici de înscrisurile care s-au depus la dosar, pe

care recurenta le consideră relevante în soluționarea cauzei.

Potrivit evidențelor contabile,

instanța de apel trebuia să constate că pârâta a achitat

drepturile de autor cuvenite reclamantului corespunzătoare numărului

de exemplare care au fost efectiv tipărite, ceea ce denotă

buna-credință a pârâtei.

Totodată, în mod greșit curtea de

apel a obligat-o pe pârâtă la plata unui procent de 7% din valoarea

exemplarelor care ar fi trebuit tipărite în condițiile în care, art.3

din contract prevedea aplicarea procentului la valoarea cantității de

carte vândută.

Recursul este nefondat și a fost respins

pentru următoarele considerente:

Deși invocă nelegalitatea

deciziei, recurenta formulează și critici care privesc greșita

reținere a situației de fapt, prin ignorarea unor probe administrate

sau interpretarea greșită a altora, critici care însă nu pot fi

valorificate în recurs, deoarece nu se încadrează în dispozițiile

art.304 pct.1-9 C.pr.civ.

Prin urmare, Înalta Curte a analizat numai

dacă, la situația de fapt reținută, curtea de apel a

aplicat corect dispozițiile legale incidente.

1.Ceea ce s-a reținut, ca

situație de fapt, este încheierea între părți a unui contract de

editare la data de 14 iulie 1996, prin care H.D., în calitate de autor, a

cesionat pârâtei, în calitate de editor, dreptul exclusiv de a edita pe

teritoriul României lucrarea „Dicționarul limbii române”, pe o

perioadă de 20 de ani.

Limitele teritoriale ale cesiunii au fost

prevăzute expres în art.1 al contractului, sub acest aspect nefiind

posibilă interpretarea contractului în sensul că reclamantul a cedat

dreptul exclusiv de editare a lucrării și dincolo de granițele

României.

2.S-a mai reținut că

părțile au convenit ca tirajul cărții să fie stabilit

de către editură în funcție de rezultatele anchetei de

piață, numărul minim fiind de 25.000 exemplare, iar numărul

maxim de 90.000 exemplare pe an, în tranșe cuprinse între 3000-5000

exemplare, aspect necontestat de pârâtă.

De asemenea, s-a mai reținut că

pârâta nu a respectat clauza potrivit căreia s-a obligat să

tipărească minim 25.000 de exemplare anual.

Nici acest aspect nu a fost contestat, dar

pârâta s-a apărat invocând excepția neexecutării contractului,

prin aceea că nici reclamantul nu și-a respectat obligația de a

nu ceda altei edituri dreptul de editare a lucrării, fără consimțământul

pârâtei.

Această apărare a fost corect înlăturată

deoarece nu s-a dovedit că reclamantul ar fi cedat vreunei alte edituri

dreptul de a edita sau  de a pune în vânzare aceeași lucrare pe

teritoriul României, pentru care cedase exclusivitatea pârâtei.

De asemenea, s-a stabilit - ca

situație de fapt ce nu poate fi reapreciată în recurs - că nu

s-a făcut dovada de către pârâtă a faptului că editarea

lucrării în Republica Moldova și comercializarea acesteia în România

ar fi avut drept consecință directă nevânzarea exemplarelor

editate de pârâtă; dimpotrivă, s-a reținut că vânzarea

acestor exemplare a avut un ritm ascendent.

În atare situație, nu se putea

concluziona că neexecutarea obligației contractuale de către

pârâtă s-a datorat unui fapt neimputabil acesteia sau unui caz fortuit ori

de forță majoră, care să atragă aplicabilitatea

art.1082 sau, după caz, a art.1083 C.civ.

La situația de fapt astfel

reținută, în mod corect au fost aplicate dispozițiile art.1073

C.civ., potrivit cărora creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea

exactă a obligației și, în caz contrar, are dreptul la

dezdăunare.

3.În ceea ce privește întinderea

drepturilor, curtea de apel, confirmând sentința, a aplicat

dispozițiile art.3 din contract, care reprezintă legea

părților.

Sub acest aspect, recurenta susține

că art.3 a fost aplicat greșit, deoarece procentul de 7% a fost

prevăzut a se calcula din prețul cărților vândute și

nu al celor tipărite.

Potrivit raționamentului recurentei,

ar însemna ca neexecutarea obligației de a tipări lucrarea, chiar

imputabilă fiindu-i, să nu atragă răspunderea sa

patrimonială, deoarece urmarea firească a netipăririi

lucrării este chiar imposibilitatea vânzării acesteia și, în

consecință, imposibilitatea calculării procentului convenit la

valoarea exemplarelor vândute.

Soluția obligării pârâtei la

plata procentului de 7%  din valoarea tirajului minim convenit și

neexecutat culpabil de către pârâtă, corespunde atât

dispozițiilor art.1084-1085 C.civ., cât și prevederilor art.56 din

legea specială, și anume Legea nr.8/1996 privind drepturile de autor

și drepturile conexe.

Astfel, textul de lege menționat,

astfel cum era în vigoare la data încheierii contractului, prevede

posibilitatea obligării editorului la plata de daune pentru neexecutare,

autorul având dreptul de a păstra remunerația primită sau de a

solicita plata integrală a remunerației prevăzute în contract.

Cum în speță, s-a reținut neexecutarea

parțială a contractului de către pârâtă, fără a

se reține totodată vreo cauză exoneratoare de răspundere,

decizia atacată apare ca fiind legală, motiv pentru care Înalta Curte

a menținut-o și, în baza art.312 C.pr.civ., a respins recursul ca

nefondat.