Decizia nr. 602/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — Format de emisiune de televiziune. Criterii de analiză a existenței unei opere de creație intelectuală protejate

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la data de 21.12.2018 pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. SA, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că reclamanta este titularul drepturilor de autor asupra formatului de televiziune „Love is calling”; să se constate încălcarea de către societatea B. SA a drepturilor de autor prin difuzarea în Romania, în mod neautorizat, a emisiunii de televiziune „Te vreau lângă mine”, emisiune care are la bază formatul de televiziune „Love is calling”; obligarea pârâtei să înceteze de îndată difuzarea emisiunii de televiziune „Te vreau lângă mine”, emisiune care folosește formatul de televiziune „Love is calling”; să se dispună publicarea în presă, pe cheltuiala pârâtei, în două publicații de circulație națională, a hotărârii judecătorești; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, cererea este întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin. 2, art. 7, art. 12 și art. 188 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă Prin sentința civilă nr. 417 din data de 26.05.2020, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei de interes ca neîntemeiată și a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată. Prin sentința civilă nr. 1356 din data de 22.09.2020, Tribunalul București – Secția a III-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 417/2020 pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a civilă, formulată de pârâta B. SA, în contradictoriu cu reclamanta A. și a dispus completarea sentinței civile în sensul că a admis cererea de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, sens în care a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 13.988,04 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței civile nr. 417/2020, a declarat apel reclamanta A. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 1656A din data de 10.11.2022 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de către apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 417/2020, pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. SA, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că: a fost admisă cererea, s-a constatat că reclamanta este titulara drepturilor de autor asupra formatului de televiziune „Love is calling”, s-a constatat încălcarea de către pârâta B. SA a drepturilor de autor prin difuzarea neautorizată a emisiunii „Te vreau lângă mine”, a fost obligată pârâta să nu mai difuzeze emisiunea „Te vreau lângă mine” realizată pe baza formatului „Love is calling” și s-a dispus publicarea în două publicații de circulație națională, pe cheltuiala pârâtei, a hotărârii judecătorești definitive; au fost menținute în rest dispozițiile sentinței apelate. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1656A/2022, pârâta B. SA a formulat recurs , solicitând, în temeiul art. 496 alin. 1 și 2 și art. 497 C.proc.civ., admiterea acestuia, casarea în parte a hotărârii recurate, în privința capetelor pentru care a fost admisă cererea de chemare în judecată, și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, urmând ca aceasta din urmă să respingă cererea de apel ca neîntemeiată și să mențină în tot, ca temeinică și legală, sentința civilă nr. 417/2020 a Tribunalului București – Secția a III-a civilă. De asemenea, a solicitat menținerea dispozițiilor hotărârii atacate în ceea ce privește menținerea în rest a dispozițiilor sentinței civile nr. 417/2020 pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a civilă și obligarea intimatei-reclamante la suportarea cheltuielilor de judecată. Recurenta-pârâtă a invocat drept motive de casare cazurile prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 480 alin. 3 C.proc.civ.. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a învederat că prima instanță a soluționat capetele 2, 3 și 4 ale cererii de chemare în judecată fără a intra în judecata fondului. Or, potrivit art. 480 alin. 3 C.proc.civ., în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea și va rejudeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 480 alin. 2 C.proc.civ. și a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis acțiunea, deși ar fi trebuit să facă aplicarea art. 480 alin. 3 C.proc.civ. și să anuleze hotărârea atacată, judecând procesul prin evocarea fondului. Or, prin încălcarea dispozițiilor art. 480 alin. 3 C.proc.civ. i s-a adus recurentei-pârâte o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei atacate, având în vedere că a fost încălcat principiul dublului grad de jurisdicție și implicit dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 C.proc.civ., precum și dreptul la exercitarea drepturilor procesuale în mod egal și fără discriminări potrivit art. 8 C.proc.civ.. Tot subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. este și critica vizând încălcarea prevederilor art. 425 alin. 1 lit. a) și lit. b) rap. la art. 233 alin. 1 lit. h) C.proc.civ.. În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă a învederat că, deși s-a administrat proba cu interogatoriul părților, instanța de apel nu a făcut nicio mențiune în decizia recurată, deși potrivit art. 425 alin. 1 lit. a) rap. la art. 233 alin. 1 lit. h) C.proc.civ. era obligată ca în partea introductivă a hotărârii să menționeze probele administrate. Prin nemenționarea acestei probe, care nici nu a fost luată în considerare în motivarea hotărârii, instanța de apel a produs pârâtei un prejudiciu constând în stabilirea greșită a situației de fapt, prejudiciu care nu poate fi înlăturat decât prin anularea deciziei pronunțate, fiind încălcat dreptul la apărare al părții prevăzut de art. 13 alin. 3 C.proc.civ.. S-a mai susținut că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 264 alin. 1 C.proc.civ., care o obligă să examineze toate probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor. Totodată, instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 255 alin. 2 C.proc.civ., atunci când a concluzionat că pârâta nu ar fi contestat afirmațiile reclamantei referitoare la faptul că C. din Turcia este societatea mamă a pârâtei și ar fi beneficiat de o licență de la reclamantă, precum și că ar fi fost, prin urmare, în temă asupra titularului de drepturi. La întrebarea nr. 5 din interogatoriul ce i-a fost administrat, recurenta-pârâtă a răspuns că nu cunoaște dacă grupul C. din Turcia comercializează emisiunea „Love is calling”, precum și că nu este nicio legătură între grupul C. din Turcia și pârâtă. Or, concluzia instanței de apel contrazice afirmațiile pârâtei din răspunsul la interogatoriu, fiind aplicate greșit dispozițiile art. 255 alin. 2 C.proc.civ., încălcându-se, în consecință, principiul contradictorialității prevăzut de art. 14 C.proc.civ. și al dreptului la apărare prevăzut de art. 13 C.proc.civ.. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază admiterea capetelor 3 și 4 din cererea de chemare în judecată. Din analiza considerentelor deciziei atacate se poate observa că instanța a omis să motiveze în fapt și în drept soluția adoptată în privința capetelor 3 și 4 din cererea de chemare în judecată, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ.. Întreaga argumentație logico-juridică ce stă la baza motivării instanței are în vedere doar primele două capete din cererea de chemare în judecată, fără să existe o argumentație cu privire la motivele de fapt și de drept pentru care a fost admis capătul de cerere privind obligarea pârâtei de a nu mai difuza emisiunea „Te vreau lângă mine” și de a publica hotărârea judecătorească definitivă în două publicații de circulație națională. A mai susținut recurenta-pârâtă că hotărârea nu cuprinde toate motivele pe care se întemeiază admiterea capetelor 1 și 2 din cererea de chemare în judecată. Astfel, pe lângă faptul că nu a luat în considerare toate probele administrate în cauză, instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la o parte importantă din argumentele aduse de pârâtă în combaterea apelului și a cererii de chemare în judecată. Prin urmare, hotărârea atacată este nemotivată. Neluând în considerare răspunsul pârâtei la interogatoriu, instanța de apel a concluzionat că aceasta ar fi cunoscut titularul dreptului asupra formatului emisiunii în discuție. Pe de altă parte, instanța de apel nu a analizat deloc argumentele pârâtei cu privire la faptul că există mai multe idei care propun ca temă întâlnirile dintre persoane care nu se cunosc și care își doresc o relație, această idee fiind utilizată pentru multe emisiuni de divertisment. Prin urmare nu poate fi susținută ideea originalității acestui format de emisiune, ca expresie a personalității autorului. Instanța de apel a preluat doar argumentele reclamantei cu privire la pretinsele asemănări dintre emisiunile difuzate pe baza formatului acesteia și emisiunile difuzate de pârâtă, dar fără a fi combătute argumentele pârâtei expuse prin întâmpinare cu privire la deosebirile dintre emisiunea sa, „Te vreau lângă mine”, și emisiunea reclamatei, „Love is calling”. Recurenta-pârâtă a mai susținut că la data de 25.05.2022 a depus la dosar note de ședință prin care a adus mai multe argumente cu privire la lipsa de originalitate a formatului emisiunii reclamantei, precum și cu privire la existența unor deosebiri importante dintre emisiunile reclamantei și emisiunile sale, însă instanța de apel nu s-a pronunțat deloc cu privire la aceste susțineri și nici cu privire la cele două materiale video are i-au fost încuviințate pârâtei și care au fost depuse la dosar. Prin urmare, hotărârea este nemotivată. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 8/1996 și a încălcat prevederile art. 9 lit. a) și art. 65 și art. 66 din Legea nr. 8/1996. Astfel, instanța de apel a apreciat că formatul de televiziune nu trebuie să îndeplinească cerințele prevăzute de art. 65 din Legea nr. 8/1996, care definește opera audiovizuală ca fiind opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mișcare, însoțite sau nu de sunete. Această interpretare a instanței de apel este greșită, aceasta reținând că apropierea de tipologia operei audiovizuale este evidentă. Or, în enumerarea statuată de art. 7 lit. e) din Legea nr. 8/1996 se regăsesc și orice opere audiovizuale și însăși instanța de apel a considerat că formatul de emisiune se încadrează în tipologia unor astfel de opere audiovizuale. A mai apreciat recurenta-pârâtă că atâta timp cât instanța a analizat emisiunile difuzate de ambele părți, este evident că în cadrul analizei efectuate a avut în vedere opere audiovizuale, adică opere constând dintr-o succesiune de imagini în mișcare, însoțite sau nu de sunete, iar nu altfel de opere de creație intelectuală. Recurenta-pârâtă nu a avut în vedere formatul de televiziune al intimatei-reclamante, pe care nici măcar nu-l cunoștea, și nici nu a realizat emisiunea „Te vreau lângă mine” pe baza unui anumit format de emisiune prestabilit, iar acest lucru poate fi observat și din numeroasele emisiuni difuzate, unele dintre acestea fiind foarte diferite, astfel cum rezultă și din materialele video depuse la dosar (TVLM_P1 și TVLM_P2). Prin urmare, instanța nu avea cum să compare formatul de emisiune al reclamantei cu emisiunile pârâtei, care reprezentau opere audiovizuale ce nu respectau un format tip. Recurenta-pârâtă a mai susținut că similaritățile constatate de instanța de apel între emisiunile în discuție sunt inerente oricărei emisiuni care are ca temă generală întâlniri dintre două persoane care doresc să-și găsească perechea. Astfel de similarități se vor întâlni și în cazul oricăror alte emisiuni care au ca temă întâlniri dintre două persoane care doresc să-și găsească perechea. Aceasta deoarece tema emisiunilor difuzate de recurentă are în vedere o idee generală, care generează implicit anumite particularități în ceea ce privește emisiunile difuzate cu o astfel de temă, la fel cum emisiunile care au ca temă gătitul vor avea similarități care decurg dintr-o astfel de temă. Tocmai de aceea art. 9 din Legea nr. 8/1996 prevede că nu pot beneficia de protecția legală a drepturilor de autor ideile sau conceptele. În ceea ce privește originalitatea formatului de emisiune al intimatei-reclamante, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a art. 7 din Legea nr. 8/1996, deoarece originalitatea formatului de emisiune a fost analizat doar prin raportare la anumite caracteristici ale acestui format, fără ca instanța să aibă în vedere că orice emisiune de acest gen prezintă caracteristicile enumerate în considerentele hotărârii judecătorești. Instanța teoretizează foarte mult pe definiția originalității la modul general, abstract, dar fără ca noțiunile utilizate să fie aplicate în concret în cazul formatului de emisiune al intimatei-reclamante (pagina 9 din hotărâre). Astfel, instanța a concluzionat că formatul de emisiune prezintă suficiente elemente individuale care conturează o concepție de ansamblu coerentă care permit ca această creație să fie distinsă prin caracteristicile sale de alte emisiuni cu aceeași temă generală, dar cu toate acestea instanța de apel nu explică totuși care ar fi aceste elemente individuale de diferențiere. Prezentarea emisiunii din considerentele hotărârii este preluată în general de instanță din prezentarea făcută de apelanta-reclamantă, dar fără a fi combătute și argumentele prezentate de pârâtă în întâmpinare și în notele de ședință din 25.05.2022, prin care au fost combătute susținerile apelantei-reclamante. Or, procedând astfel, instanța a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 7 din Legea nr. 8/1996 și a încălcat totodată prevederile art. 65 și art. 9 din același act normativ. Totodată, instanța nu a avut în vedere că majoritatea elementelor individuale pe care le-a scos în evidență sunt specifice oricărei emisiuni care are tema ce face obiectul respectivului format de emisiune, prin urmare elementele individuale scoase în evidență ar fi trebuit raportate și la acele elemente comune, inerente oricărei emisiuni care are această temă. În sprijinul celor menționate anterior cu privire la încălcarea, respectiv aplicarea greșită a prevederilor legale mai sus arătate, recurenta-pârâtă a indicat decizia civilă nr. 82A/2012 pronunțată de Curtea de Apel București și decizia civilă nr. 340/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pentru toate motivele expuse, recurenta-pârâtă a considerat că instanța de apel nu a reușit să aducă argumente din care să rezulte că formatul de emisiune nu ar reprezenta o operă audiovizuală conform art. 65 din Legea nr. 8/1996 și nici argumente în susținerea ideii de originalitate a formatului de emisiune, mai ales că nu au fost combătute argumentele contrare ale pârâtei expuse în fond și în apel. Astfel, raționamentul logico-juridic din hotărârea atacată are la bază încălcarea sau aplicarea greșită a unor prevederi legale, concluziile instanței fiind în contradicție evidentă cu prevederile legale menționate. Altfel spus, din considerentele hotărârii atacate nu rezultă: motivele pentru care formatul de emisiune al intimatei-reclamante nu ar reprezenta o operă audiovizuală, operă care ar trebui să îndeplinească cerințele art. 65 din Legea nr. 8/1996, fiind încălcate astfel prevederile acestui text de lege; de ce în aceste condiții acest format de emisiune reprezintă totuși un alt tip de operă în sensul art. 7 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, acest text de lege fiind greșit aplicat; că formatul de emisiune al intimatei-reclamante nu este asimilat unei idei sau concepții, care nu beneficiază de protecție legală, conform art. 9 din Legea nr. 8/1996, care este încălcat prin hotărârea atacată; instanța nu a reușit să explice motivat, prin înlăturarea argumentelor pârâtei, caracterul de originalitate al presupusei opere în sensul art. 7 din Legea nr. 8/1996, care este esențial pentru protecția legală a operei. În consecință, recurenta-pârâtă a solicitat, în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 și 8, art. 496 alin. 1 și 2 și art. 497 C.proc.civ., admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate în privința capetelor pentru care a fost admisă cererea de chemare în judecată și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată, urmând ca instanța de apel să respingă cererea de apel ca neîntemeiată și să mențină în tot, ca temeinică și legală, sentința civilă nr. 417/2020 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă; de asemenea, a solicitat menținerea dispozițiilor hotărârii atacate în ceea ce privește menținerea în rest a dispozițiilor sentinței civile nr. 417/2020 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă; obligarea intimatei-reclamante la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar. I.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă SC A. nu a depus întâmpinare. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând legalitatea deciziei recurate, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, în considerarea celor ce succed. Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a invocat incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art.488 alin.1 pct.5, pct.6 și pct.8 C.proc.civ. Recurenta-pârâtă critică decizia recurată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. cu argumentul că instanța de apel a încălcat prevederile art.480 alin.3 C.proc.civ., precum și ale art.425 alin.1 lit.a) și lit.8 b) raportat la art. 233 alin. 1 lit. h) C.proc.civ.. În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 480 alin. 3 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a susținut nelegalitatea deciziei recurate cu argumentul că instanța de apel trebuia să anuleze hotărârea primei instanțe și să trimită cauza spre rejudecare, întrucât aceasta din urmă, deși a respins în tot acțiunea, examinând pe fond doar primul capăt de cerere prin care s-a solicitat să se constate că reclamanta este titulara drepturilor de autor asupra formatului de televiziune „Love is calling”, a respins și celelalte capete de cerere, drept consecință a respingerii primului petit, fără a proceda la judecarea pe fond a acestora. Apreciind asupra acestei critici, Înalta Curte constată următoarele: Prima instanță a statuat, în esență, că nu se poate reține calitatea de operă a formatului propus de reclamantă, că formatul de emisiune ar putea fi protejat prin drept de autor doar în măsura în care efortul creator necesar întocmirii sale ar fi unul substanțial și ar avea o expresie care să dea valoare originalității operei, precum și că ideea sau conceptul unei emisiuni de televiziune nu pot constitui obiect al dreptului de autor, chiar dacă are o temă de interes general. Soluționând apelul, instanța de apel, în condițiile art. 480 alin. 2 C.proc.civ., a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată, a constatat că reclamanta este titulara drepturilor de autor asupra formatului de televiziune „Love is calling”, a constatat încălcarea de către pârâtă a drepturilor de autor prin difuzarea neautorizată a emisiunii „Te vreau lângă mine” și a obligat-o să nu o mai difuzeze, dispunând, totodată, publicarea hotărârii judecătorești definitive în două publicații de circulație națională, menținând în rest dispozițiile sentinței apelate. Pentru a ajunge la această soluție, instanța de apel a reținut, în esență, că formatul emisiunii tv este o operă de creație intelectuală originală, în sensul legii, iar formatul emisiunii pârâtei preia majoritatea elementelor individuale care conturează opera protejată, astfel încât a reținut încălcarea dreptului de autor asupra operei protejate și ilicitul reproducerii elementelor esențiale ale formatului tv, precum și faptul că aproprierea ilicită a detaliilor protejate semnifică o reproducere neautorizată. Față de această soluție, recurenta-pârâtă a apreciat că se impunea a se face aplicarea dispozițiilor art. 480 alin. 3 C.proc.civ., în sensul de a se anula hotărârea primei instanțe și a se trimite cauza spre rejudecare, întrucât prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului capetelor 2, 3 și 4 de cerere. Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 480 alin. 2 C.proc.civ., în ipoteza admiterii apelului, instanța poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată. Anularea hotărârii primei instanțe, după admiterea apelului, intervine în ipotezele descrise de art. 480 alin. 3-6 C.proc.civ.. Potrivit dispozițiilor art. 480 alin. 3 C.proc.civ. „În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.” Acest text de lege stabilește regula – evocarea fondului în apel – după anularea hotărârii, dar reglementează și excepția, respectiv solicitarea expresă de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanțe formulată de către cel puțin una din părțile din proces. Deci, din dispozițiile legale anterior evocate rezultă că soluția anulării hotărârii instanței de fond, după admiterea apelului, intervine numai în cazurile expres și limitativ prevăzute în art. 480 alin. 3 C.proc.civ., respectiv dacă instanța a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată. În speța pendinte, suntem în prezența unei cereri introductive de instanță care cuprinde mai multe capete de cerere: să se constate că reclamanta este titularul dreptului de autor asupra formatului de televiziune „Love is calling”); să se constate încălcarea de către pârâtă a drepturilor de autor prin difuzarea în Romania, în mod neautorizat, a emisiunii de televiziune „Te vreau lângă mine”, emisiune care are la bază formatul de televiziune „Love is calling”; obligarea pârâtei să înceteze de îndată difuzarea emisiunii de televiziune „Te vreau lângă mine”, emisiune care folosește formatul de televiziune „Love is calling”; să se dispună publicarea în presă, pe cheltuiala pârâtei, în două publicații de circulație națională, a hotărârii judecătorești. Instanța de fond a procedat la judecarea pe fond a primului capăt de cerere (să se constate că reclamanta este titularul dreptului de autor asupra formatului de televiziune „Love is calling”), concluzionând că formatul emisiunii nu poate forma obiect al dreptului de autor și a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. Rezolvarea celorlalte capete de cerere depindea de soluția dată primului petit, aspect ce le atribuia caracter accesoriu, astfel cum prevăd și dispozițiile art. 30 alin 4 C.proc.civ., potrivit cărora cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluționare depinde de soluția dată unui capăt de cerere principal. Or, având în vedere că petitele 2-4 ale cererii deduse judecății se află într-un raport de accesorialitate față de primul petit, rezolvarea lor depinzând de soluția dată capătului principal de cerere, capăt ce a fost respins, nu se poate afirma că prima instanță nu a cercetat pe fond aceste petite, cererea dedusă judecății fiind în mod complet respinsă. Prin urmare, întrucât prima instanță a judecat pe fond pricina, respingând în tot acțiunea, nu se impunea anularea hotărârii pronunțate de aceasta de către instanța de apel, cum în mod eronat pretinde recurenta-pârâtă. În ce privește soluția de excepție reglementată de art. 480 alin. 3 C.proc.civ., Înalta Curte reține că, după admiterea apelului și anularea hotărârii atacate, pentru a se putea dispune trimiterea cauzei spre rejudecare este necesar a fi întrunite cumulativ următoarele cerințe: părțile să solicite în mod expres luarea acestei măsuri, adică trimiterea spre rejudecare primei instanțe, iar solicitarea să fie făcută prin actele de procedură indicate limitativ de legiuitor, respectiv prin cererea de apel sau prin întâmpinare. Or, din examinarea cererii de apel și a întâmpinării formulate în faza procesuală anterioară, se observă că nici apelanta-reclamantă și nici intimata-pârâtă nu și-au exprimat această opțiune (solicitarea de trimiterea a pricinii spre rejudecare), astfel că era exclus ca instanța de apel să trimită din oficiu cauza spre rejudecare. Pe de altă parte, distincția dintre schimbarea hotărârii și anularea acesteia cu reținerea pricinii pentru evocarea fondului cu privire la capetele accesorii de cerere este una pur formală și nu constituie un motiv de nulitate expresă în sensul dispozițiilor art. 176 C.proc.civ., ci o nulitate virtuală, așa cum este stipulată de art. 175 din același cod, fiind astfel necesară invocarea și dovedirea unei vătămări. Însă, în conținutul motivelor de recurs nu se identifică nicio vătămare suferită de recurenta-pârâtă, aceasta din urmă invocând doar încălcarea unor principii generale ale procesului civil, respectiv principiul dublului grad de jurisdicție și implicit dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 C.proc.civ., precum și dreptul la exercitarea drepturilor procesuale în mod egal și fără discriminări, potrivit art. 8 C.proc.civ.. Însăși Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 26 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 17 februarie 2016, a statuat că „15. (...) prin dispozițiile art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, criticate în prezenta cauză, legiuitorul dă prioritate principiului celerității judecării cauzelor față de cel al dublului grad de jurisdicție, pe care, însă, nu îl elimină în totalitate, ci lasă la aprecierea părților din proces beneficiul acestuia, ca expresie a principiului disponibilității, principiu fundamental al procesului civil, potrivit căruia obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.(...) 16. Așadar, Curtea reține că prin textul de lege criticat (...) nu se aduce atingere accesului liber la justiție, întrucât Constituția nu conține nicio dispoziție referitoare la numărul gradelor de jurisdicție, iar părțile își pot apăra drepturile și interesele în fața instanței de apel la fel cum ar fi putut să o facă și în situația în care cauza ar fi fost trimisă spre rejudecare primei instanțe. Mai mult, textul dă posibilitatea părții care manifestă un interes să solicite dispunerea trimiterii cauzei spre judecare primei instanțe, beneficiind în acest mod de un dublu grad de jurisdicție. Textul legal criticat reprezintă o garanție a aplicării art. 21 din Constituție astfel cum acesta se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea fundamentală, și prin prisma art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin care se asigură celeritatea judecării cauzei, evitându-se tergiversarea judecății prin reluarea ciclului procesual din motive imputabile primei instanțe.(...)” Prin urmare, constatând că prima instanța a procedat la o dezlegare pe fond a cauzei deduse judecății, respingând în tot acțiunea, precum și că niciuna dintre părți nu a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, nu se poate reține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 480 alin. 3 C.proc.civ.. Tot subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. sunt și criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. 1 lit. a) și b) rap. la art. 233 alin. 1 lit. h) C.proc.civ., prin care recurenta-pârâtă a susținut că, deși a fost administrată în cauză proba cu interogatoriul părților, probă încuviințată de instanța de fond, instanța de apel nu a făcut nicio mențiune în decizia atacată cu privire la aceasta, deși era obligată ca în partea introductivă a hotărârii să menționeze probele administrate, conform art. 425 alin. 1 lit. a) C.proc.civ. rap. la art. 233 alin. 1 lit. h) din același cod. Cu toate acestea, instanța de apel a reținut că intimata-pârâta nu ar fi contestat susținerea apelantei-reclamante cu privire la faptul că pârâta este subordonată societății de televiziune C. din Turcia, care ar fi beneficiat de o licență de la reclamantă, iar grupul de societăți C. ar fi cunoscut titularul drepturilor de autor asupra formatului emisiunii în discuție, făcând, astfel, o greșită aplicare a dispozițiilor art. 255 alin. 2 C.proc.civ.. Or, se susține, prin nemenționarea și neluarea în considerare a probei cu interogatoriul părților în motivarea hotărârii, i s-a produs pârâtei un prejudiciu constând în stabilirea greșită a situației de fapt, prejudiciu care nu poate fi înlăturat decât prin anularea deciziei recurate. De asemenea, a susținut și faptul că au fost încălcate și prevederile art. 264 alin. 1 C.proc.civ., care obligă instanța să examineze toate probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor. Procedând la analizarea acestor critici, Înalta Curte reține, în prealabil, că dispozițiile art. 425 C.proc.civ. consacră în mod expres structura hotărârii judecătorești: partea introductivă (practicaua), considerentele și dispozitivul și reprezintă dreptul comun în ce privește conținutul acesteia. Astfel, potrivit art. 425 alin. 1 lit. a) și b) C.proc.civ., ce se pretinde a fi fost încălcat de instanța de apel, „(1) Hotărârea va cuprinde: a) partea introductivă, în care se vor face mențiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) și (2). Când dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de ședință, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai denumirea instanței, numărul dosarului, data, numele, prenumele și calitatea membrilor completului de judecată, numele și prenumele grefierului, numele și prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum și mențiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere; b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.” Textul lit. a) de la alin. 1 al art. 425 C.proc.civ. face trimitere la dispozițiile art. 233 alin. 1 și 2 C.proc.civ., care reglementează conținutul încheierii de ședință. Deși aceste dispoziții fac trimitere la toate mențiunile prevăzute de art. 233 alin. 1 și 2 C.proc.civ., în partea introductivă a hotărârii nu vor fi cuprinse decât o parte dintre mențiunile prevăzute la art. 233 alin. 1 C.proc.civ., deoarece practicaua trebuie să cuprindă tot ceea ce s-a petrecut în fața instanței la respectivul termen de înfățișare. Dacă însă instanța a dispus amânarea pronunțării, cum este cazul în speță, partea introductivă a hotărârii va cuprinde cele arătate la art. 425 alin. 1 lit. a) teza a II-a C.proc.civ., precum și mențiunea că restul elementelor impuse de această normă sunt arătate în încheiere, încheiere ce va face parte integrantă din hotărâre. Analizând actele dosarului, Înalta Curte observă că probele, în faza procesuală a apelului, au fost discutate și încuviințate la termenul de judecată din data de 30.09.2021, fiind consemnate în încheierea de la acea dată. Astfel, în apel, apelanta-reclamantă a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, planșe foto-video și opinia unor specialiști cu privire la măsura în care creația în discuție este de natură să îmbrace forma unui produs de televiziune purtător de drepturi de autor, iar intimata-pârâtă a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile anexate întâmpinării. Apreciind asupra probatoriului solicitat de părți, instanța de apel a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri, considerând că aceasta este utilă, pertinentă și concludentă soluționării cauzei și a constatat-o ca fiind deja administrată, a încuviințat pentru apelanta-reclamantă proba cu planșele foto-video și a respins ca neutilă cauzei administrarea probei cu expertiza, având în vedere că se solicita, în esență, lămurirea unei probleme de drept. Proba cu interogatoriul părților, așa cum a susținut și recurenta-pârâtă prin motivele de recurs, a fost încuviințată și administrată de către instanța de fond, fiind consemnată în încheierea de ședință din 22.10.2019. Prin urmare, instanța de apel nu avea obligația consemnării probei cu interogatoriul părților în partea introductivă a hotărârii recurate, astfel cum în mod greșit susține recurenta-pârâtă, pe de o parte, pentru că această probă a fost solicitată în fața instanței de fond, iar nu în fața instanței de apel, iar pe de altă parte pentru că în faza procesuală a apelului probele s-au discutat la un termen anterior celui la care instanța a reținut pricina spre soluționare și nu s-a dispus readministrarea acestei probe. De asemenea, contrar susținerii recurentei-pârâte, nu se impunea reluarea probelor în cuprinsul practicalei hotărârii recurate, aceasta din urmă conținând, așa cum s-a arătat mai sus, doar consemnări cu privire la evoluția procesului de la respectivul termen de judecată. Nu poate fi primită nici aserțiunea recurentei-pârâte, în sensul că în decizia atacată nu s-a menționat și nici nu s-a analizat proba cu interogatoriul părților, referitor la faptul că instanța de apel a reținut că societatea pârâtă este subordonată societății de televiziune C. din Turcia care ar fi beneficiat de o licență de la intimata-reclamantă asupra formatului de emisiune, astfel că grupul C. era în temă cu privire la titularul de drepturi asupra acestui format. Astfel, Înalta Curte observă că din ansamblul considerentelor hotărârii recurate nu rezultă că acest aspect (faptul că societatea pârâtă este subordonată societății de televiziune C. din Turcia) este hotărâtor în dezlegarea dată pricinii, iar în construcția logico-juridică a instanței de apel buna sau reaua-credință a părților nu a jucat absolut niciun rol. Deci, apare ca lipsit de relevanță aspectul cunoașterii sau nu a existenței drepturilor reclamantei cu privire la formatul emisiunii în litigiu de către societatea de televiziune C. din Turcia. Acest argument este un argument adiacent al instanței de apel, astfel că nu poate fi primită susținerea recurentei-pârâte în sensul că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 255 alin. 2 C.proc.civ.. Pe de altă parte, dacă instanța de apel nu a considerat o anumită probă ca fiind relevantă pentru cauză, absența respectivei probe din argumentare nu echivalează cu nemotivarea ori cu încălcarea dreptului la apărare. Nu poate fi reținută nici încălcarea dispozițiilor art. 264 alin. 1 C.proc.civ. referitor la neanalizarea probei cu interogatoriul părților, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, această probă nu a fost readministrată în apel. Față de cele ce preced, Înalta Curte consideră că în speță nu este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.. Nefondat este și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., în cadrul căruia recurenta-pârâtă a susținut, printr-o primă critică, că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază admiterea capetelor 3 și 4 din cererea de chemare în judecată (obligarea pârâtei să înceteze de îndată difuzarea emisiunii de televiziune „Te vreau lângă mine” și publicarea în presă, pe cheltuiala sa, în două publicații de circulație națională, a hotărârii judecătorești definitive), iar printr-o altă critică că nu cuprinde toate motivele pe care se întemeiază admiterea capetelor 1 și 2 din cererea de chemare în judecată, cu referire la faptul că apărările sale privitoare la absența legăturii cu societatea de televiziune C. din Turcia și cu privire la absența identității dintre cele două formate de emisiune nu au fost motivate de către instanța de apel. În ceea ce privește critica privind nemotivarea capetelor 3 și 4 din cererea de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază că nu erau necesare alte argumente cu privire la aceste petite, în absența unor apărări relevante ale pârâtei sub acest aspect, pe de o parte, iar pe de altă parte pentru că este vorba despre modul de reparare a prejudiciului, iar aceste măsuri (obligarea la încetarea difuzării emisiunii și publicarea hotărârii) sunt considerate de către legiuitor drept o formă de reparare a vătămării suferite de titularul dreptului subiectiv încălcat prin fapta recurentei-pârâte (difuzarea neautorizată a emisiunii „Te vreau lângă mine”, emisiune realizată pe baza formatului „Love is calling”); respectivele modalități de reparație au fost considerate de instanța de apel ca fiind adecvate, iar pertinența lor nu a fost contestată. Chestiunea referitoare la absența legăturii recurentei-pârâte cu societatea de televiziune C. din Turcia, așa cum s-a arătat supra , în analiza motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., nu are relevanță în cauză pentru considerentele deja expuse și care nu vor mai fi reluate. Nu poate fi primită nici susținerea că instanța de apel nu s-a pronunțat deloc cu privire la apărările pârâtei referitoare la absența identității dintre cele două formate de emisiune și nici cu privire la cele două materiale video pe care aceasta le-a depus la dosar. Se reține, în prealabil, că în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ., hotărârea va cuprinde, între altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția. Totodată, sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, se apreciază că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. Or, examinând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte observă că instanța de apel și-a expus argumentele raționamentului juridic grefat pe situația de fapt reținută. Astfel, referindu-se la probele administrate în cauză (compararea celor două formate de emisiuni tv), instanța a ilustrat raționamentul juridic propriu, potrivit căruia a apreciat că în speță „formatul emisiunii tv ce aparține apelantei-reclamante prezintă suficiente elemente individuale, care conturează o concepție de ansamblu coerentă și cu elemente estetice și artistice, destinate a satisface gustul publicului specific unei astfel de emisiuni cu tentă romantică (muzică, flori, dans, lacrimi, simpatie, suspans, despărțiri, eventual dragoste, public care participă și suspină etc.), fiind vorba în drept despre o operă de creație intelectuală originală, ce poate fi distinsă prin caracteristicile sale de alte emisiuni care reflectă aceeași idee generală (art. 7 alin.1 din lege). În această privință, s-a arătat deja că nu este relevantă în drept susținerea intimatei, în sensul că formatul tv nu se încadrează întocmai în tiparul operelor enumerate de textul evocat, enumerarea nefiind nimic altceva decât exemplificativă. Totuși, apropierea de tipologia operei audiovizuale este evidentă.” De asemenea, a constatat că „majoritatea elementelor individuale care conturează opera protejată sunt preluate mai mult sau mai puțin servil – cu modificări minimale și în tot cazul nesemnificative – în formatul emisiunii intimatei-pârâte, fiind cazul a se reține încălcarea dreptului de autor asupra operei protejate și ilicitul reproducerii elementelor esențiale ale formatului tv.” Prin urmare, contrar susținerilor recurentei-pârâte, se constată că aspectele pretins nemotivate sunt cuprinse cel puțin implicit în argumentarea instanței. Mai mult, cum s-a subliniat mai sus, judecătorul nu este ținut să răspundă exhaustiv și punctual tuturor susținerilor faptice ale părții, nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanțe date de părți faptelor și textelor legale pe care și-au întemeiat cererile, în acest sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în interpretarea și aplicarea art. 6 paragraful 1 din Convenție. Astfel, acordând o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil, Curtea Europeană a reținut totuși în mod constant faptul că art. 6 paragraful 1 din Convenție obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu le poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuind analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe. (Hotărârea Ruiz Torija c. Spaniei) Aceleași aspecte au fost reținute și în hotărârea pronunțată la 21 iulie 2009 în cauza Luka împotriva României (cererea nr. 34197/02), Curtea Europeană a Drepturilor Omului evidențiind că art. 6 implică faptul că deciziile instanțelor trebuie să precizeze în mod suficient motivele pe care se întemeiază, astfel încât să arate că părțile au fost ascultate și să garanteze posibilitatea unui control public al administrării justiției, atribuind instanței obligația de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor părților, fără ca această obligație să fie înțeleasă ca implicând un răspuns detaliat pentru fiecare argument. Exigența procesului echitabil, potrivit practicii constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, este îndeplinită și în cazul unei motivări a soluției pe scurt, concentrate, din care să rezulte însă că au fost efectiv examinate problemele esențiale ridicate de părți. În prezenta cauză, nu poate fi reținută o nerespectare a întinderii obligației de motivare, ci, dimpotrivă, motivarea instanței de apel răspunde exigențelor legale impuse de art. 6 CEDO, iar faptul că instanța de apel nu a analizat fiecare argument prezentat de pârâtă nu echivalează cu nemotivarea hotărârii. Așadar, nu se poate reține că hotărârea recurată este nemotivată, pentru a fi sancționabilă conform art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ., nefiind astfel incident în speță motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.. Recurenta-pârâtă mai critică decizia instanței de apel și din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., respectiv că au fost aplicate greșit prevederile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, precum și că au fost încălcate prevederile art. 9 lit. a) și art. 65 și 66 din același act normativ. Astfel, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a argumentat faptul că formatul de emisiune al intimatei-reclamante nu ar reprezenta o operă audiovizuală conform art. 65 din Legea nr. 8/1996, precum și că instanța nu a adus argumente în susținerea ideii de originalitate a acestui format, prin înlăturarea argumentelor pârâtei expuse în fond și în apel. De asemenea, a susținut că din considerentele hotărârii recurate nu rezultă de ce formatul în discuție reprezintă totuși un alt tip de operă în sensul art. 7 alin. 1 din Legea nr. 8/1996 și nici faptul că acesta nu este asimilat unei idei sau concepții care nu beneficiază de protecție legală conform art. 9 din Legea nr. 8/1996. Acest motiv de recurs vizează, în esență, problema de drept cu privire la protecția juridică recunoscută formatului emisiunii TV. Cu privire la această chestiune, prima instanță a concluzionat că formatul emisiunii ce aparține reclamantei nu poate fi considerat operă, deoarece ideea acestui plan de emisiune este departe de a fi expresia personalității autorului și nu se poate reține nici că ideea de a compila pe o anumită temă echivalează cu un act creator suficient de semnificativ pentru a da valoare de operă acestui format. Pe de altă parte, instanța de apel, schimbând în parte hotărârea primei instanțe, a reținut că acest format este o operă de creație intelectuală originală, în sensul legii, ce poate fi distinsă prin caracteristicile sale de alte emisiuni care reflectă aceeași idee generală (art. 7 alin. 1 din Legea nr. 8/1996), apropierea de tipologia operei audiovizuale fiind evidentă. A mai reținut instanța de apel și faptul că enumerarea din cuprinsul art. 7 alin. 1 din Legea nr. 8/1996 este una exemplificativă, astfel că lipsa unei opere din această enumerare nu înseamnă că aceasta nu are aptitudinea de a fi o operă de creație intelectuală protejată. Criticile recurentei-pârâte pe acest aspect sunt nefondate, Înalta Curte apreciind că soluția pronunțată de instanța de apel este dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind astfel întrunite cerințele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., astfel cum se va arăta în continuare. Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe „(1) Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau științifice, precum și asupra altor opere de creație intelectuală este recunoscut și garantat în condițiile prezentei legi. Acest drept este legat de persoana autorului și comportă atribute de ordin moral și patrimonial. (2) Opera de creație intelectuală este recunoscută și protejată, independent de aducerea la cunoștința publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar în formă nefinalizată”. Dispozițiile art. 7 din același act normativ conturează obiectul dreptului de autor, stabilind că acesta este constituit din operele originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma de exprimare și independent de valoarea și destinația lor, enumerând exemplificativ operele originale de creație intelectuală care se bucură de protecția legală. Pentru identificarea criteriilor de analiză a existenței unei opere protejate, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în cauza C-683/17, hotărârea din 12 septembrie 2019, Cofemel vs G-Star Raw CV, următoarele: „29. Noțiunea de „operă” avută în vedere de ansamblul acestor dispoziții constituie, astfel cum rezultă din jurisprudența constantă a Curții, o noțiune autonomă de drept al Uniunii care trebuie interpretată și aplicată în mod uniform și care presupune întrunirea a două elemente cumulative. Pe de o parte, această noțiune presupune existența unui obiect original, în sensul în care acesta reprezintă o creație intelectuală proprie autorului său. Pe de altă parte, calificarea drept operă este limitată la elementele care sunt expresia unei astfel de creații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2009, Infopaq International, C 5/08, EU:C:2009:465, punctele 37 și 39, precum și Hotărârea din 13 noiembrie 2018, Levola Hengelo, C 310/17, EU:C:2018:899, punctele 33 și 35-37, precum și jurisprudența citat