ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 340/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 49854/3/2008 la data de 29 decembrie 2008, reclamantul I.M. a chemat în judecată pe pârâții S.R.T., D.M. și E.Ș. solicitând instanței prin sentința ce o va pronunța să constate că este titularul dreptului de autor asupra formatului operei "Z.A.S."; să se constate încălcarea drepturilor sale de autor prin producerea și difuzarea, fără acordul reclamantului, de către S.R.T. a emisiunii "C.A.", emisiune ce a folosit aceeași idee și format ca cele ale operei "Z.A.S."; să se dispună obligarea pârâților la repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului său de autor prin plata sumei de aproximativ 800.000 euro (în RON la cursul din ziua plății efective); să se dispună obligarea pârâților să publice în M. Of.

al României și într-un ziar de largă circulație, pe cheltuiala lor, hotărârea definitivă și irevocabilă ce se va pronunța; să se dispună obligarea pârâților la plata de daune cominatorii în cuantum de 2.000 RON pe zi de întârziere până la executarea celui de-al patrulea capăt de cerere, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamatul a arătat că în perioada martie 1995 - martie 1996 a produs emisiunea "Z.A.S." ca rezultat al înregistrării unui spectacol cu public ce beneficia de un scenariu metaforic cu trimitere la simbolul zodiacal; acest spectacol avea loc o dată pe lună, în diferite locații din țară. Ca urmare a înregistrării acestui spectacol produs de către reclamant, T.R. a difuzat emisiunea sub același nume cu acela al spectacolului menționat - "Z.A.S."; după ciclul de 12 emisiuni (câte una pentru fiecare zodie), contractul de difuzare a încetat.

Reclamantul a învederat că a îmbunătățit acest proiect prin revizuiri, diversificări ale scenariului, prin introducerea de jocuri, concursuri interactive, completări cu nume noi în conținut, astfel încât în anul 2005 a propus o variantă la concursul de proiecte realizată de S.R.T.V., proiect înregistrat la 28 decembrie 2005; acest proiect nu a fost însă acceptat de S.R.T.V. S-a mai arătat de către reclamant că a procedat la înregistrarea la 18 februarie 2005 acestui proiect (și a altora de același gen) la D.S., și anume: "Z.A.S.", "M./M.Z. - F.D.", "M.M.N.", "Z.T.V.". Reclamantul a avut cu pârâții câteva întâlniri și a purtat corespondență, iar în cele din urmă a procedat la notificarea acestora, solicitându-le recunoașterea dreptului său de autor, însă aceștia au refuzat și au continuat să difuzeze emisiunea, atât în direct, cât și în reluare.

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 1 alin. (2), art. 7, art. 12, art. 138 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, Legea nr. 205/2000, H.G. nr. 1424/2003, O.G. nr. 124/2000 și Legea nr. 11/1991, conchizând că formatul emisiunii "Z.A.S." îi aparțin în totalitate, iar opera inițială este originală. La data de 28 ianuarie 2009 pârâta S.R.T. a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a pârâților M.D. și Ș.E., solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, iar în subsidiar, în cazul admiterii acțiunii reclamantului, să se dispună obligarea chemaților în garanție la plata către reclamant a despăgubirilor la care ar putea fi obligată în favoarea reclamantului, prin hotărâre definitivă și irevocabilă.

Pârâta, în cuprinsul întâmpinării a arătat că pretențiile reclamantului sunt netemeinice, având în vedere că emisiunea "C.A." a fost produsă de către S.R.T.V. pe baza unui proiect depus la structura de specialitate din cadrul S.R.T.V. - Departamentul Editori Coordonatori - de către pârâții D.M. și E.Ș. (angajați S.R.T.V), în calitate de autori ai acestuia; prin urmare, este vorba despre o operă creată de către pârâți în exercitarea atribuțiilor de serviciu și declarată ca fiind originală. Referitor la emisiunea "C.A.", S.R.T.V. susține că nu a încălcat vreun drept de autor la momentul la care această emisiune a fost produsă și radiodifuzată, întrucât autorii ei, pârâții D.M. și E.Ș., au cesionat către S.R.T.V.

dreptul de radiodifuzare a acesteia, conform art. 13 și art. 44 din Legea nr. 8/1996 și a actelor adiționale la contractele individuale de muncă ale acestora. În ce privește susținerea reclamantului, în sensul că i-ar fi fost încălcate drepturile de autor prin producerea și difuzarea emisiunii "C.A." (care ar fi folosit aceeași idee și format ca la opera "Z.A.S."), pârâta învederează că potrivit art. 9 din Legea nr. 8/1996, modificată, ideile nu pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor. În acest context, pârâta a precizat că ideea de a aborda astrologia într-un program de televiziune nu este și nici nu poate fi protejată prin drept de autor, în timp ce posibilitățile de combinare a acestei teme sunt infinite și pot fi diferențiate prin maniera originală de transpunere într-o emisiune tv.

În ceea ce privește faptul ce i-a fost imputat (că ar fi folosit același format), pârâta a arătat că, potrivit «D.E.T.E.R.» - autor L.I., termenul de format reprezintă: «structura definitorie a unei emisiuni, un anumit gen de emisiune, de exemplu, cele muzicale, pot avea mai multe formate». De asemenea, conform Sistemului Internațional Multidimensional de Clasificare a Programelor de Televiziune EBU - ESCORT 2.4, la capitolul definiții: «12. FORMAT.

Acest domeniu este folosit pentru a clasifica programele după structura formatului, cu alte cuvinte, cum arată un program, indiferent de subiectul acestuia, iar în cele mai multe cazuri, acest domeniu poate fi aplicat corespunzător și fără a fi audiat programul." Prin urmare, un format de emisiune este o modalitate de a prezenta structura unei viitoare posibile emisiuni, printr-o descriere succesivă a etapelor acesteia, fiind mai mult decât o idee și mai puțin decât un scenariu (scenariul opera de creație intelectuală - text - care prezintă în detaliu conținutul emisiunii, descrierea imaginilor, dialogurile tuturor participanților, mișcările actorilor/prezentatorilor etc.).

Ca atare, fiind doar un simplu element de clasificare a emisiunilor, iar nu o creație, formatul nu este protejat de legea drepturilor de autor, așa cum în mod eronat pretinde reclamantul, ci doar emisiunea în sine ce reprezintă o operă audiovizuală, al cărei producător este, în speță, pârâta S.R.T.V. Pe de altă parte, s-a mai menționat că Legea nr. 8/1996 nu definește noțiunea de «originalitate», dar o menționează ca fiind o condiție a protecției dreptului de autor, potrivit definiției legale de la art. 7; în același timp, jurisprudența a admis că originalitatea nu înseamnă noutate, astfel că o operă poate fi originală chiar dacă se aseamănă mult cu alte opere, câtă vreme similaritatea este fortuită și nu este rezultatul copierii (a se vedea cazul Feist Publications, Inc v. Rural Telephone Service Co.) Pornind de la această problematică și continuând cu analiza concretă a celor două emisiuni supuse analizei, pârâta S.R.T.V.

a solicitat să constate că nu au fost încălcate în niciun fel drepturile de autor și că între cele două formate există diferențe evidente, de substanță, care rezultă atât din consultarea celor două proiecte scrise, cât și din vizionarea emisiunilor realizate în baza formatului «C.A.», ultima fiind o altă creație originală; în cuprinsul întâmpinării, pârâta a procedat la efectuarea unei analize comparative între cele două formate, dar și între formatul «Z.A.S.» și emisiunea tv intitulată «C.A.», enunțând numeroase și substanțiale deosebiri între acestea, cele două emisiuni fiind opere audiovizuale distincte. Pârâta a mai arătat că reclamantul, prin susținerile sale, a recunoscut faptul că, în perioada martie 1995 - martie 1996, atunci când S.R.T.V.

a difuzat o emisiune prin preluarea unui spectacol live realizat în regie proprie de către domnul D.I., a intitulat-o, cu acordul reclamantului, «Z.A.S.», în timp ce pârâta a recunoscut acestuia calitatea de autor al spectacolului live, prin mențiunea de pe generic «DOLARI S.U.A.I.». Pe de altă parte, chiar din precizările reclamantului din cuprinsul cererii de chemare în judecată se desprinde în mod evident tendința acestuia de a-și apropria cu titlu absolut «ideea» unei emisiuni de divertisment pe teme de astrologie. În concluzie, pârâta S.R.T.V. susține că nu a încălcat niciun drept moral sau patrimonial de autor al reclamantului și nu poate fi obligată la repararea vreunui prejudiciu moral, întrucât emisiunea tv "C.A." realizată în baza scenariului (și implicit a formatului) cu același nume este o operă audiovizuală originală, diferită ca substanță, conținut și mod de realizare artistică de formatul "Z.A.S." invocat de către reclamant.

În ce privește cererea de chemare în garanție, pârâta a învederat că, în situația în care totuși cererea de chemare în judecată ar fi admisă (în tot sau în parte), solicită chemarea în garanție a pârâților D.M. și E.Ș. și, în consecință, obligarea acestora la plata despăgubirilor, având în vedere următoarele motive: S.R.T.V. este producătorul videogramei cuprinzând opera audiovizuală (emisiunea) «C.A.», anume potrivit art. 106 1 din Legea nr. 8/1996, persoana juridică ce și-a asumat responsabilitatea organizării și realizării primei fixări a acesteia și a difuzat emisiunea, în temeiul art. 113 din aceeași lege, ca organism de televiziune. În consecință, mai susține pârâta, S.R.T.V.

nu deține decât un drept conex dreptului de autor aferent acestei opere audiovizuale, drept conex ce poartă asupra videogramei astfel realizate, în timp ce autorii operei audiovizuale "C.A." sunt pârâții-chemați în garanție care au creat această operă în calitatea lor de angajați ai S.R.T.V., iar drepturile patrimoniale asupra acestei opere le aparțin, potrivit art. 44 din Legea nr. 8/1996. Cesionând către S.R.T.V., prin actele adiționale la contractele individuale de muncă, dreptul de radiodifuzare a emisiunii "C.A.", pârâții-chemați în garanție au garantat angajatorului S.R.T.V. caracterul original al acestei opere; prin urmare, în opinia pârâtei, pârâții-chemați în garanție sunt singurii ce ar putea fi obligați la plata unor despăgubiri, în cazul în care instanța ar constata că această operă încalcă drepturile de autor aferente emisiunii "Z.A.S.", deținute de reclamant.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 60 - 63, art. 115 și urm. C. proc. civ., Legea nr. 8/1996, în special, art. 13, 44, 106 1 și 113 din acest act normativ. Prin Sentința civilă nr. 1290 din 30 iunie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului M.I. în contradictoriu cu pârâții S.R.T., M.D.A. și Ș.E.; a respins cererea pârâtei de chemare în garanție a pârâților M.D.A. și Ș.E., dispunând obligarea reclamantului la suportarea cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că în perioada martie 1995 - martie 1996 reclamantul a realizat un spectacol cu public în diferite locații din țară având drept scop sărbătorirea unor persoane din viața publică născute sub același semn zodiacal, spectacol care a fost înregistrat și ulterior difuzat de T.R.

sub același nume cu cel al spectacolului, adică "Z.A.S.", în baza unui contract de difuzare încheiat între reclamant și S.R.T. Ulterior, în anul 2005, reclamantul a depus la concursul organizat de S.R.T., proiectul intitulat "Z.A.S.", înregistrat la 28 decembrie 2005, proiect care însă nu a fost acceptat de către pârâtă. Prin cererea dedusă judecății, reclamantul a solicitat repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin producerea și difuzarea emisiunii "C.A." pe canalul T.V.R. și T.V.R.I., de către pârâta S.R.T.V., emisiune despre care susține că ar fi folosit ideea și formatul operei "Z.A.S." al cărei autor este și prin care i-ar fi fost încălcate drepturile de autor, în concret, dreptul moral de a fi recunoscut ca autor al operei și dreptul patrimonial de a obține o remunerație pentru difuzare.

Cu privire la susținerea că emisiunea "C.A." a folosit aceeași idee cu opera "Z.A.S.", tribunalul a reținut că ideea este exclusă de la protecția dreptului de autor, conform dispozițiilor art. 9 lit. a) din Legea nr. 8/1996. Așa fiind, s-a apreciat că dreptul de autor ar putea purta doar asupra formatului de emisiune "Z.A.S.", difuzată de S.R.T.V. în perioada martie 1995 - martie 1996. Tribunalul a constatat că formatul de televiziune reprezintă, practic, structura unui program TV, protejat prin drepturi de autor, structură urmată de o emisiune televizată, începând de la decoruri, tema emisiunii și finalizând cu categoriile de persoane care participă în cadrul ei. S-a constatat că s-a depus la dosar contractul de asociere din 30 mai 1995 având ca obiect asocierea S.R.T.V.

și SC M. SRL (reprezentată prin reclamantul M.I.), în scopul înregistrării în vederea difuzării pe postul național de televiziune a spectacolelor "Z.A.S.", însă din clauzele acestei convenții nu rezultă că reclamantul M.I. ar fi contractat în calitate le titular al vreunui drept de autor asupra formatului de program cu denumirea arătată. Tribunalul a mai reținut că nici din cuprinsul contractului de asociere din 12 februarie 2002 încheiat între SC R. SRL și domnul M.I., pe de o parte, și SC O.T. SA, pe de altă parte, având ca obiect producția și difuzarea emisiunii "C.Z." nu rezultă că reclamantul M.I. ar fi contractat în calitate de titular al vreunui drept de autor asupra formatului de emisiune "Z.A.S.". În aceste condiții, s-a apreciat că obiect al dreptului de autor al reclamantului îl reprezintă spectacolele concrete realizate pentru pârâtă și difuzate în cadrul fiecărei emisiuni dintre cele 12 care au făcut obiectul contractului, iar nu formatul emisiunii.

Referitor la proiectul de format de emisiune "Z.A.S." depus de reclamant la concursul organizat de către S.R.T.V. și înregistrat la 28 decembrie 2005, prima instanță a reținut că reclamantului îi revenea sarcina de a dovedi că este titular al dreptului de autor pretins încălcat de către pârâtă și că acest drept a fost înregistrat la D.S. (societate pentru gestiunea colectivă a drepturilor de autor din cinematografie și audiovizual). Instanța a constatat însă că reclamantul nu a probat înscrierea formatului de emisiune "Z.A.S." la D.S., astfel încât, s-a apreciat că este lipsită de suport orice analiză comparativă între acest format și cel al emisiunii realizate de către pârâți cu denumirea "C.A." pentru că, și în ipoteza în care s-ar constata elemente de similaritate între acestea, nu s-ar putea reține vătămarea vreunui drept patrimonial al reclamantului și, în consecință, existența prejudiciului material și moral pretins.

În consecință, având în vedere cele reținute, tribunalul, în temeiul dispozițiilor art. 66 din Legea nr. 8/1996 și art. 1169 C. civ., a respins acțiunea ca neîntemeiată; întrucât cererea de chemare în judecată a fost respinsă, s-a respins ca neîntemeiată și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta S.R.T. împotriva pârâților M.D.A. și Ș.E.; s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reclamantul fiind obligat la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul M.D.A., în cuantum de 10.349 RON. În termen legal, împotriva aceste sentințe, reclamantul a formulat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie, motivele de apel și argumentele dezvoltate în susținerea acestora fiind reproduse întocmai în cuprinsul deciziei recurate.

Prin Decizia civilă nr. 82A din 23 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul formulat de reclamant și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că s-a dispus înlăturarea dispoziției de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în favoarea chematului în garanție. Pentru a decide în acest sens, în analiza criticilor formulate, instanța de apel a constatat că esența speței de față o constituie problema protecției formatelor de emisiuni, chestiune intens dezbătută de către profesioniștii din domeniu (inclusiv, cei din industria de entertainment).

În acest context, s-a apreciat că dezbaterea este justificată de interesul major pentru a da o forma adecvată de protecție unui element cu o valoare deosebită în acest domeniu, dar care nu beneficiază de o reglementare proprie și unitară; pe de altă parte, s-a apreciat că dezbaterea în cazul formatelor de emisiune este justificată și de practica extinsă a programelor care imită structura unui program, urmărind să producă versiuni similare ale acelorași formate, pentru evitarea costurilor pe care le implică obținerea unei licențe (așa-numita industrie a "copycat"-ului). S-a mai constatat că, în prezent, dreptul de autor se află în centrul a numeroase polemici legate de finalitatea și sensurile sale, de corelația cu dreptul la informare și la cultură, de utilitatea socială a protecției autorilor, (sens în care se reproduce un citat din A.B.).

Instanța de apel a mai reținut că la acest moment, nici definirea noțiunii de "format de televiziune" nu cunoaște o concepție unitară, câtă vreme acesta este uneori definit ca fiind "structura urmată de o emisiune de televiziune", iar alteori (în mod greșit) ca fiind "o licență de a produce și a difuza o versiune națională a unui program TV protejat prin drepturi de autor sau drepturi conexe dreptului de autor.". Din această ultimă referire rezultă că se încearcă a se defini noțiunea de format de televiziune prin modalitatea specifică de transmitere a operei protejate de dreptul de autor, în condițiile în care nu se poate reține o astfel de protecție legală.

Pe de altă parte, ceea ce înstrăinează titularii drepturilor conexe dreptului de autor (drepturile artiștilor interpreți, ale producătorilor de fonograme și ale organismelor de difuzare) este dreptul de folosire a prestațiilor acestor profesioniști, iar licențierea, ca modalitate specifică de transmitere a acestor drepturi, nu poate fi folosită pentru a defini formatul de televiziune, în aprecierea instanței de apel, întrucât formatul de emisiune înglobează drepturile conexe ale artiștilor interpreți, ale producătorilor de fonograme, dar nu se reduce numai la acestea.

S-a mai constatat că legea română a dreptului de autor, Legea nr. 8/1996, nu recunoaște protecția formatului de televiziune ca formă specifică de creație, iar încercarea de definire a acestuia ar trebui să pornească de la genul proxim constând în "alte opere audio-vizuale" decât operele cinematografice, astfel cum acestea sunt definite de art. 64 din Lege (succesiune de imagini în mișcare, însoțite sau nu de sunete). Or, protecția specifică a acestor opere este recunoscută pentru forma finită a operei concrete, deja înregistrate ce cumulează contribuțiile mai multor profesioniști, iar nu pentru planul abstract al unui format de emisiune de televiziune cuprinzând elemente de orientare privitoare la conținut și care nu implică un efort creator semnificativ.

De altfel, de esența definirii "operei" în sensul art. 3 din Legea nr. 8/1996 este tocmai expresia acesteia, în lipsa căreia nu se poate evalua condiția esențială a originalității. În considerarea eforturilor financiare necesare și celor de a reuni într-o expresie artistică unitară opere sau creații independente, având expresii diferite, legiuitorul a recunoscut calitatea de regizorului sau producătorului de titular al dreptului de autor asupra operei audiovizuale concrete. Instanța de apel a apreciat că de protecția conferită operei audiovizuale prin dispozițiile Legii nr. 8/1996 s-ar putea bucura emisiunile deja înregistrate de către T.R. în perioada 1995 - 1996, sub condiția de a se putea reține caracterul unitar al operei rezultate.

S-a constatat că în speță însă, reclamantul invocă protecția asupra proiectului și planurilor de emisiune de televiziune înregistrate de către acesta la D.S. Or, câtă vreme formatul de emisiune (mai precis, planul unui format) nu se bucură de o protecție de sine stătătoare sub imperiul Legii nr. 8/1996 și nici nu întrunește condițiile pentru a fi protejat, precum opera audiovizuală, întrucât nu are o manifestare concretă. Cu toate acestea, s-a apreciat că formatul de emisiune (sau planul formatului) ar putea fi protejat doar în măsura în care efortul creator necesar întocmirii sale ar fi unul substanțial și ar avea o expresie care să dea valoarea originalității operei, întrucât, astfel cum și apelantul a argumentat în motivare apelului său, calitatea de "operă" în sensul art. 3 din Legea nr. 8/1996 este dată de întrunirea condiției esențiale a originalității formei de exprimare.

În sistemul continental, prin «originalitate» se înțelege «amprenta personalității autorului», originalitatea fiind definită într-un sens subiectiv, ca o manifestare a personalității autorului, iar la baza activității creatoare se află imaginația autorului, modul în care acesta știe și reușește să își exprime gândurile, sentimentele, trăirile. Procedând la aplicarea în speță a acestor criterii, instanța de apel a apreciat că nu se poate reține calitatea de operă a formatului propus de către apelantul reclamant, deoarece ideea acestui plan este departe de a fi expresia personalității autorului și nu se poate reține nici că ideea de a compila pe o anumită temă echivalează cu un act creator suficient de semnificativ pentru a da valoare de operă acestui format.

În ce privește înregistrarea de către reclamant a formatului său de emisiune la D.S., instanța de apel a constatat că această înregistrare are doar efectul de opozabilitate a datei aducerii la cunoștința publicului a unei anumite expresii pentru care se pretinde protecția dreptului de autor, fără a fi însă constitutivă de drepturi; prin urmare, este în sarcina instanței de judecată să determine dacă și în ce măsură, formatul de televiziune poate fi protejat sub imperiul Legii nr. 8/1996. Pentru considerentele expuse, instanța de apel a apreciat că nu pot fi primite criticile referitoare la soluția pronunțată de tribunal pe fondul cauzei. Au fost însă reținute criticile apelantului privitoare la greșita soluționare a cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Astfel, față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., curtea de apel a reținut că în speță, intimații M.D.A. și Ș.E. au fost chemați în garanție și, deci, obligați să efectueze cheltuielile aferente demersurilor judiciare, din inițiativa S.R.T., iar pe de altă parte, pârâta S.R.T.V. a fost nevoită să stea în proces la inițiativa reclamantului; ca atare, s-a apreciat că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate directă între demersul judiciar al reclamantului și cheltuielile de judecată pe care chemații în garanție au fost nevoiți să le efectueze, considerându-se că aceste cheltuieli se datorează felului în care pârâta a înțeles să se manifeste în proces prin formularea unei cereri de chemare în garanție.

Pentru aceste motive apelul reclamantului a fost admis, în baza art. 296 C. proc. civ, iar sentința apelată a fost schimbată în parte, în sensul înlăturării dispoziției de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în favoarea chemaților în garanție; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. În termen legal, împotriva acestei decizii și a încheierii de ședință din 4 aprilie 2012 reclamantul a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 2, 7, 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul susține că decizia recurată este nelegală, netemeinică și nemotivată prin raportare la motivele de apel invocate, chiar contradictorie în anumite puncte esențiale, ceea ce susține refuzul completului de judecată de a soluționa cauza în baza probelor administrate.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de apel nu a analizat niciuna dintre probele administrate, respectiv înscrisurile aflate la dosarul de primă instanță și cele depuse în apel, expertiza tehnică judiciară contabilă, răspunsurile la interogatoriu ale intimaților persoane fizice ori și DVD-urile pretins analizate de instanța de apel potrivit procesului-verbal din 22 mai 2012 aflat la dosarul de apel.

În opinia recurentului, procesul-verbal menționat nu întrunește condițiile pe care le-a avut în vedere la solicitarea probei, deoarece vizionarea DVD-urilor trebuia făcută în scopul identificării momentelor și instantaneelor relevante pentru realizarea comparației între cele două emisiuni: "Z.A.S." și "C.A.", câtă vreme expertiza audio-video a fost respinsă de instanță tocmai pentru considerentul că instanța poate realiza o astfel de analiză pornind de la o percepție prin simțuri proprii a celor două emisiuni, apreciindu-se că nu este nevoie de anumite cunoștințe de specialitate.

În acest proces-verbal se atestă doar că DVD-urile au fost vizionate, dar nu explicitează dacă din analiza momentelor și instantaneelor indicate de părți, s-a ajuns la o concluzie cu privire la asemănările sau diferențele dintre cele două emisiuni în ce privește decorul, momentele artistice, invitații, distribuția, scenariul etc., după cum nu rezultă nici dacă a fost analizat sinopsisul - desfășurătorul celor doua emisiuni; în plus, recurentul învederează că instanța de apel i-a solicitat în mod expres să precizeze minutajul din cele două emisiuni ce interesa speța de față. Recurentul mai susține că motivarea deciziei recurate este în totală contradicție cu încheierea de ședință din data de 4 aprilie 2012; or, în situația în care completul de judecată avea configurată interpretarea proprie asupra formatului de televiziune, raportat la licențiere și protecția unei "opere" de acest gen de către lege, în opinia sa, admiterea probelor solicitate era inutilă.

Pe de altă parte, motivarea deciziei atacate reprezintă mai degrabă o analiză asupra legii dreptului de autor, iar nu a motivelor de apel pe care le formulase. Mai mult decât atât, instanța de apel a analizat doar art. 7, 8, 9 din Legea nr. 8/1996 fără a lua în considerare Capitolul VIII - operele cinematografice și alte opere audiovizuale, care stabilește printre altele, ce reprezintă o operă audiovizuală și cine este autorul acesteia. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 2 C. proc. civ., recurentul învederează că decizia recurată a fost pronunțată la 23 mai 2012, fiindu-i comunicată la 14 octombrie 2014, adică după aproximativ 2 ani și jumătate, fiind de notorietate că d-na jud. M.C.

a fost sancționată în mod repetat, aplicându-i-se diverse sancțiuni disciplinare, astfel încât, în opinia sa, era cu neputință ca acest magistrat să redacteze decizia pronunțată în soluționarea de apelului; de asemenea, în toată această perioadă era posibil ca președintele de complet să redacteze decizia, dacă s-a realizat consensul la adoptarea și motivarea deciziei. Pe de altă parte, recurentul mai învederează că decizia atacată a fost semnată de președintele secției a IV-a civile a Curții de Apel București, iar nu de președintele secției a IX-a unde dosarul a fost judecat; în plus, odată ce d-na jud. M.C. a fost suspendată nu mai putea întocmi motivarea deciziei și nici nu o mai putea semna; or, nerespectarea acestei interdicții atrage, în opinia recurentului, nelegalitatea deciziei.

Motivarea deciziei după 2 ani și jumătate de la pronunțarea ei impunea o restudiere în detaliu a dosarului, ceea ce nu rezultă din considerentele deciziei, întrucât instanța de apel s-a abătut de la judecarea cauzei, îndreptându-se mai degrabă către o analiză a Legii nr. 8/1996, fără a statua asupra problemei esențiale în cauză - dacă există sau nu plagiat. Niciuna dintre instanțele de fond nu s-au pronunțat în mod distinct asupra primului capăt din cererea introductivă - constatarea calității reclamantului de autor asupra formatului "Z.A.S." 1995 - 1996, în condițiile în care, astfel cum rezultă din cuprinsul întâmpinării de la prima instanță, intimata S.R.T.V.

i-a recunoscut această calitate de autor al spectacolului live, prin mențiunea în genericele celor 12 emisiuni "DOLARI S.U.A.I." și/sau "idee și scenariu original D.I.". Ca atare, în temeiul Decretului nr. 321/1956, în vigoare la acea dată, au fost recunoscute atât calitatea recurentului de autor, dar și "ideea" acestuia (întrucât Decret nr. 321/1956 excludea de la protecție "tema"); pe de altă parte, nici pârâții persoane fizice (Ș.E. și M.D.) nu s-au opus acestei cereri, fiind de acord cu admiterea acestui capăt de cerere, astfel cum rezultă din interogatoriul administrat la prima instanță.

Se mai arată de către recurent că încă din data de 21 decembrie 2007 (data notificării pe care a adresat-o către S.R.T.V.), compartimentul juridic al pârâtei a solicitat un punct de vedere intimaților-pârați persoane fizice cu privire la această notificarea în ce privește asemănările proiectului/formatului emisiunii "C.A." cu proiectul/formatul "Z.A.S."; or, aceștia, în susținerea punctului lor de vedere au făcut referire la alte emisiuni care, eventual ar putea fi considerate similare (emisiunile de la postul O.T.V. din perioada 2002 - 2003), fără a cunoaște calitatea recurentului de autor și al acelor emisiuni.

Opera "Z.A.S." era notorie și în rândul angajaților S.R.T.V., deoarece mulți dintre aceștia (50 - 60 persoane) au făcut parte din echipele de producție a acesteia, inclusiv moderatorii/prezentatorii, menționați și ei în aceleași generice; prin urmare, în speță nu se poate vorbi despre coincidența asemănărilor și ca aceasta ar putea fi rod al întâmplării; pe de altă parte, până la propunerea, producerea și difuzarea proiectului «Z.A.S. 1995 - 1996» nu a existat un asemenea spectacol eveniment pe niciun canal TV, motiv pentru care intimata S.R.T.V. l-a recunoscut ca fiind o operă originală, iar ideea, tema, formatul și distribuția propuse erau punctele esențiale și determinante care au dus la realizarea acestui proiect.

În aceste condiții, s-a încheiat contractului de asociere din 30 mai 1995 în baza Decretului nr. 321/1956 (actul normativ aplicabil la data încheierii contractului între SC M. SRL București, deținător al drepturilor patrimoniale de autor și S.R.T.V.), căutându-se o formulă de exprimare a intenției părților și o formă legală pentru asocierea cu persoane juridice/fizice, astfel încât termenii contractuali nu puteau anticipa prevederile Legii nr. 8/1996 în baza căreia se judeca acum prezenta speță; în consecință, în soluționarea speței trebuie analizată legalitatea faptelor în raport cu Decretul nr. 321/1956, actul normativ în vigoare la data producerii lor. Recurentul mai învederează că drepturile de înregistrare și difuzare a emisiunii "Z.A.S." au fost cedate în exclusivitate S.R.T.V.

(similar contractului de cesiune încheiat între S.R.T.V. și proprii angajați chemații în garanție D.M. - E.Ș.), ceea ce înseamnă că intimata deținea doar drepturi conexe conform Legii nr. 8/1996, astfel cum aceasta a susținut prin întâmpinare; prin urmare, simpla înregistrare a unor imagini nu conferă S.R.T.V. drepturi de dreptul de proprietate intelectuală, ci doar drepturi conexe. Totodată, operele în format spectacol cu public, produse în direct și înregistrate spre o nouă editare și difuzare ulterioară, au generat o nouă operă (derivată), anume o operă audiovizuală (emisiune de televiziune). Instanța de apel nu a reținut că reclamantul a produs spectacolul "Z.A.S." cu public, iar S.R.T.V.

a doar înregistrat acest spectacol cu public, cu acordul său, difuzând emisiunea după editarea a imaginilor; ca atare, emisiunea de televiziune nu ar fi existat fără înregistrarea spectacolelor menționate. În opinia recurentului, această operă audiovizuală a devenit o operă comună, astfel că dispozițiile art. 4, art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 8/1996 sunt pe deplin aplicabile, recurentul susținând că este autor principal al operei comune. Această calitate de operă comună a emisiunii "Z.A.S. 1995 - 1996", rezultă și din contractul din 30 mai 1995 încheiat între S.R.T.V.

și SC M. SRL, sens în care invocă clauzele contractuale potrivit cărora: "în cazul valorificării către terți a materialului înregistrat, părțile vor primi câte 40% din încasări, iar partea care a adus contractul primește 20% din încasări." Recurentul susține că intimata S.R.T.V., ca și chemații în garanție au menționat eronat faptul că acesta nu este parte contractantă în contractul de asociere din 30 mai 1995, în condițiile în care au omis să evidențieze faptul că este singurul reprezentant în contract al SC M. SRL (producător și deținător al drepturilor de autor asupra spectacolelor cu public), iar contractul este semnat de reclamant, în numele societății.

În calitate de semnatar al contractului menționat, împreună cu S.R.T.V., a coordonat activitățile de producție a spectacolelor și activitățile financiare și artistice impuse de pregătirea și desfășurarea spectacolelor, așa cum rezultă și din clauzele contractuale referitoare la obligațiile părților (organizare, găsirea și contractarea locațiilor în care spectacolele urmau a avea loc, găsirea și contractarea sponsorilor, impresariere totală a distribuției, asigurarea condițiilor de înregistrare, suportarea tuturor cheltuielilor de onorarii, chiria locațiilor etc.); astfel, contribuția reclamantului nu s-a rezumat doar la a da expresie acestui proiect (în calitate de autor al acestuia), ci și-a asumat și scenariul și regia artistică; instanțele de fond au refuzat să ia în considerare aceste elemente și să facă aplicarea dispozițiilor art. 66 din Legea nr. 8/1996.

Cât timp în genericele celor 12 emisiuni "Z.A.S. 1995 - 1996", numele și calitatea recurentului-reclamant sunt menționate chiar de către intimata S.R.T.V., consideră că îi este recunoscută în mod legal calitatea de autor și asupra operei comune în format emisiune de televiziune, difuzată de către pârâta S.R.T.V., emisiune care a beneficiat de aceeași regie artistică, scenariu etc. Se mai arată de către recurent că ambele instanțe de fond s-au pronunțat doar asupra calității sale de autor asupra operei "Z.A.S. 1995 - 1996" în format spectacol cu public, refuzând să ia în considerare calitatea sa de autor și asupra acestei opere nou create, în format de emisiune de televiziune, nerecunoscându-i-se drepturile anterior descrise; or, cererea sa de a i se constata că deține drepturi de autor asupra formatului "Z.A.S.", se referă tocmai la acele "spectacole concrete" la care ambele instanțe au făcut referire.

Formatul spectacol cu public "Z.A.S. 1995 - 1996" este opera preexistentă în baza căreia s-a realizat opera derivată/adaptată, respectiv formatul emisiune TV cu același titlu, obținută doar prin editarea imaginilor înregistrate din spectacole, fără a li se aduce nicio modificare. Emisiunea (care, transmisă în direct, ar fi arătat la fel) a fost în fapt o redare a înregistrării spectacolelor, iar pentru difuzare, i s-au adăugat între momente/module, efecte specifice televiziunii (titluri, burtiere, generice, etc.) fără a se modifica esența/substanța momentelor artistice înregistrate, telespectatorii recepționând aceeași regie artistică, același scenariu etc., aparținând recurentului. Instanța de apel face confuzie între formatul de televiziune (preluată ca noțiune abstractă) și licență (noțiune ce acoperă cesiunea un drept de proprietate).

Astfel, formatul este generat de o operă (în cazul de față, audiovizuală), de existența unei creații și care are un autor/deținător de drepturi de autor; drepturile de autor invocate de către recurent pe care le consideră încălcate de către intimați prin crearea, producerea și difuzarea operei "C.A." se referă tocmai la licența pe care aceștia nu o dețin și care trebuia a fi obținută prin încheierea cu reclamantul a unui contract de cesiune, evitându-se plagiatul. Recurentul consideră că emisiunea "C.A." este o operă originală, dar derivată și obținută prin plagiat după operele sale preexistente al căror autor este, respectiv: 1. Z.A.S. 1995 - 1996 - în expresie format opere spectacole cu public; 2. Z.A.S.

1995 - 1996 - în expresie format opere comune emisiune de televiziune, împreună cu S.R.T.V.; 3. Z.A.S. - M.D.Z. - în expresie format emisiune de televiziune O.T.V.; 4. Z.A.S. - în expresie proiect format scris depus la concursul din decembrie 2005 organizat de către pârâta S.R.T.V. și existent în baza de date a acesteia - în fapt, revizuirea și adaptarea la cerințele de concurs ale S.R.T.V. (care solicită idei) a primului proiect, respectiv emisiunea operă comună "Z.A.S. 1995 - 1996";

5. SCENARIU/SINOPSIS

- în expresie în format scris, material descriptiv detaliat, pregătitor pentru crearea unor scenarii și a unei regii artistice a unei emisiuni de televiziune Z.A.S. după proiectul în format scris de la pct. 4, existent în baza de date a pârâtei S.R.T.V. Recurentul susține că operele menționate la pct. 4 și 5, sunt expresii palpabile și apte a fi aduse la cunoștință publică și trebuie privite drept opere în formă neterminată (material obligatoriu și absolut necesar în audiovizual, care devine opera finită) necesar a fi protejate legal, prin simpla lor aducere la cunoștință publică prin participarea la concursul de proiecte organizat de către S.R.T.V. în decembrie 2005 și înregistrate la 28 decembrie 2005 la această instituție.

Recurentul susține că acestea reprezintă "mai mult decât o idee dar mai puțin decât un scenariu" (definiția formatului) fără de care este imposibilă crearea scenariului, a scenografiei, a regiei artistice, a producției unei opere audiovizuale în principiu; în același timp, reprezintă expresii ale ideilor recurentului și, în consecință, se bucură de protecția art. 9 din Legea nr. 8/1996 (text care exclude protecția ideilor). Având în vedere respingerea de către instanțele de fond a probei cu efectuarea unei expertize de specialitate, în susținerea pertinenței acestei probe anexează: adresa emisă de O.R.D.A. (nedepusă încă la dosar), opinia juridică a U.P.F.A.R. - A.R.G.O.A. (organismul de gestiune colectivă a producătorilor de film și televiziune, nedepusă încă la dosar), precum și decizii judecătorești în ceea ce privește conflictul dintre proiecte și idei (Decizia nr. 111A din 20 aprilie 2010 C.A.

București). În opinia recurentului, toate acestea exprimă puncte de vedere contrare susținerilor de către pârâți a faptului că au preluat doar ideea recurentului (care nu beneficiază de protecție legală), doar că în speță consideră că a demonstrat că există și expresia ideilor, respectiv proiectele al căror autor este și care, potrivit legii, sunt protejate ca opere neterminate. Recurentul apreciază eronată și fără legătură cu cauza concluzia instanței de apel în sensul că nu se poate concluziona asupra calității de operă a formatului propus de către reclamant în condițiile în care cele anterior enunțate sunt expresia personalității sale.

Așa-zisa expertiză extrajudiciară efectuată de către specialiștii intimatei (care a evidențiat "deosebiri de substanță" între cele două emisiuni) este lipsită de valoare juridică și nu poate fi luată în considerare, întrucât reprezintă în fapt doar opinia intimaților pârâți chemați în garanție, fiind redactată la solicitarea oficiului juridic al S.R.T.V. Se mai arată de către recurent că în mod greșit instanțele de fond nu au putut identifica obiectivele/criteriile ce trebuie a fi analizate pentru a putea constata existența unei opere originale, derivate sau plagiate în cazul supus judecății și aceasta, întrucât nefiind de specialitate, nu puteau concluziona asupra acestor chestiuni specifice acestei materii.

Așa fiind, prima instanță a luat în considerare drept criterii de analiză doar așa-zisele "deosebiri de substanță" prezentate în întâmpinare de către S.R.T.V. între cele 2 formate, soluție la care a achiesat și instanța de apel. Astfel, s-a reținut că "analiza comparativă este lipsită de orice suport pentru că, și în ipoteza în care s-ar constata elemente de similaritate între acestea nu s-ar putea reține vătămarea vreunui drept patrimonial al reclamantului și, în consecință, existența prejudiciului material și moral pretins", apreciere nelegală, având în vedere că plagiatul trebuie apreciat ținând cont de asemănări, iar nu de deosebiri/recurentul face referire la anexa nr. 5 a motivelor de recurs ce conține tabelul comparativ al asemănărilor de substanța/de fond rezultate doar din proiectele exprimate în scris și care nu pot fi rod al întâmplării.

Elementele de similaritate de fond între cele 2 formate/proiecte sunt evidente, deosebirile fiind doar de formă, respectiv o altă interpretare, o altă regie artistică, o altă viziune a autorilor asupra aceluiași format/proiect, derivând o altă operă subiectiv originală (C.A. - autori D.M. și E.Ș.) dar obținută prin plagiat după opere preexistente ale căror autor este recurentul (Z.A.S.). Instanța de apel a respins cererea sa privind efectuarea unei expertize de specialitate, instanța asumându-și dreptul de a viziona toate probele depuse de către reclamant (însă, în lipsa părților), sens în care i s-a solicitat depunerea la dosar a unor precizări cu obiectivele expertizării, obligație căreia i s-a conformat.

Fără a mai face vreo referire la motivele apelului, concluzii scrise, probele noi administrate în apel, curtea de apel s-a rezumat a da o decizie nelegală, fără a avea vreo legătură cu specificul cauzei. Astfel cum reiese din motivare, specialiștii în domeniu sunt preocupați și în acest moment de încadrarea legală a formatelor de televiziune, în condițiile în care Legea nr. 8/1996 nu face vreo referire expresă la noțiunea de format de televiziune; în consecință, instanța de apel a constatat că speța nu ar putea fi judecată. Or, în susținerea faptului ca formatele/conceptele de televiziune sunt recunoscute ca fiind protejate nu numai la nivel internațional, ci și în cadrul societății pârâte, recurentul susține că depune la dosar o serie de planșe foto ale mai multor generice de astfel de opere audiovizuale, inclusiv producții S.R.T.V.

(Anexa nr. 6 nedepusă la dosar), rezultând astfel, fără putință de tăgadă că acestea sunt practicile în domeniu, astfel încât concluzia care se impune este aceea că formatele de televiziune sunt purtătoare de drepturi de autor, instanțele de fond neluând în considerare că acestea reprezintă opere neterminate, însă aduse la cunoștință publică (iar nu la cunoștința publicului, cum greșit se interpretează) prin simpla lor înscriere la un concurs sau într-o bancă de date. În concluzie, instanța de apel avea suficiente elemente probatorii la dosar pe baza cărora să poată constata că între cele două formate de televiziune există numeroase asemănări pe care recurentul le reproduce, precum în fazele procesuale anterioare, sens în care face trimitere la motivele de apel (tabelul comparativ între proiectele Z.A.S.

și C.A. pe care le reanexează motivelor de recurs), probe ignorate de instanța de apel. Recurentul reclamant a anexat motivelor de recurs tabelul comparativ între proiectele Z.A.S. și C.A., răspunsul din 30 iunie 2014 de către Inspecția Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii ca urmare a sesizărilor sale împotriva judecătorului redactor al deciziei din apel cu privire la întârzierea redactării hotărârii, răspunsul primit de către recurent de la O.R.D.A. la cererile sale din 27 aprilie 2012 și 10 mai 2012, răspuns intitulat "opinie juridică" emis la 9 august 2012 U.P.F.R. - A.R.G.O.A., Decizia civilă nr. 111A din 20 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, fotografii cu genericele unor emisiuni.

Intimata pârâtă S.R.T.V. a formulat întâmpinare la motivele de recurs prin care, în mod argumentat, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În această etapă procesuală nu au fost administrate alte probe decât cele deja enumerate, anexate motivelor de recurs. În ședința publică din 16 ianuarie 2015 când a avut loc dezbaterea asupra recursului, Înalta Curte a pus în vedere ambelor părți să conceapă, în exprimarea punctului de vedere asupra problemelor de drept ce se impun a fi dezlegate în prezentul recurs, concluzii scrise cu luarea în considerare a regimului drepturilor de autor afirmate atât din perspectiva dispozițiilor Decretului nr. 321/1956, cât și a Legii nr. 8/1996 privind drepturile de autor, dată fiind situația de fapt invocată și reținută în cauză; părțile au depus la dosar concluzii scrise.

Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed. Având în vedere regula de procedură înscrisă în dispozițiile art. 312 alin. (3) teza finală C. proc. civ. potrivit căreia motivele de casare sunt prioritare față de cele care atrag modificarea hotărârii recurate, Înalta Curte va analiza mai întâi criticile recurentului dezvoltate pe temeiul art. 304 pct. 2 C. proc. civ. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 2 C. proc. civ. privește situația în care hotărârea a fost dată de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii; acest motiv de nelegalitate este expresia principiului continuității în procesul civil, în concepția C. proc. civ.

de la 1865. Deși prin motivele concepute pe acest temei recurentul are în vedere o altă accepțiune a art. 304 pct. 2 (neprevăzută de lege) - neredactarea deciziei de unul dintre judecătorii care au pronunțat decizia sau neredactarea de către judecătorul căruia i s-a încredințat motivarea hotărârii, verificând exigențele acestei norme potrivit conținutului real al textului, Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu se verifică în cauză. Astfel, din confruntarea conținutului practicalei deciziei recurate (în condițiile în care, în cauză, nu s-a dispus amânarea pronunțării conform art. 260 C. proc. civ.) și a mențiunilor din dispozitivul acesteia, se constată că decizia recurată a fost pronunțată de aceiași doi judecători care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii, constatare suficientă pentru reținerea neîntrunirii cazului de casare prevăzute de art. 304 pct. 2 C. proc.

civ. Înalta Curte reține că, în realitate, recurentul, susținând neredactarea și/sau nesemnarea deciziei de către membrii completului de judecată în fața cărora pricina a fost dezbătută, invocă anumite neregularități procedurale pretins a fi fost săvârșite cu ocazia redactării aceste decizii, susceptibile de analiză pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., sens în care se va proceda, ca efect al recalificării acestora, date fiind cele prevăzute de art. 306 alin. (3) C. proc. civ. În acest context, se constată că recurentul a susținut că deși Decizia civilă nr. 82A a Curții de Apel București, secția a IX-a a fost pronunțată la 23 mai 2012, aceasta a fost redactată la un interval de aproximativ 2 ani și jumătate, fiindu-i comunicată la 14 octombrie 2014, astfel încât are serioase dubii că aceasta a fost redactată de către judecătorul însărcinat cu redactarea acesteia la momentul pronunțării deciziei.

În evaluarea acestei critici, Înalta Curte reține că hotărârea judecătorească reprezintă un act autentic, în sensul celor prevăzute de art. 1171 C. civ. de la 1865 [dispoziție abrogată abia la intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., la 15 februarie 2013, conform art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a noului C. civ.]; prin urmare, mențiunile redate în cuprinsul ei și care reprezintă constatări personale ale instanței constituie aspecte ce nu pot fi contestate decât prin procedura înscrierii în fals, iar nu prin simpla invocare a unei pretinse neregularități procedurale. Din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte observă că din mențiunile deciziei rezultă că aceasta a fost redactată de judecătorul însărcinat cu redactarea hotărârii, în condițiile art. 264 alin. (1) teza finală C. proc.

civ. În ce privește semnarea deciziei redactate, este de precizat că și în ipoteza în care potrivit susținerilor recurentului judecătorul-redactor ar fi fost suspendat din funcție la data redactării, se constată că potrivit art. 260 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul, cu excepția situației în care i-a încetat calitatea de magistrat sau a fost suspendat din funcție, este îndreptățit să se pronunțe, chiar dacă nu mai face parte din alcătuirea instanței. Textul citat are însă în vedere momentul pronunțării (adoptării) soluției, ceea ce în speță se verifică la data de 23 mai 2012, în timp ce pretinsele neregularități susținute de către recurent privesc momentul redactării deciziei (7 octombrie 2014, conform mențiunilor din decizie), astfel încât, pentru data redactării deciziei, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 261 alin. (2) C. proc.

civ. ce reglementează ipoteza în care, după pronunțare, unul dintre judecătorii care au participat la judecată este în imposibilitate de a semna hotărârea, norma ce prevede soluția semnării hotărârii de către președintele instanței, cu indicarea cauzei de imposibilitate a semnării de către acel judecător, astfel cum s-a întâmplat și în cauză. Celelalte aspecte susținute de către recurent referitoare la pronunțarea, redactarea și semnarea hotărârii nu sunt susceptibile de a fi analizate nici în baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

(conform recalificării realizate de instanță), fie pentru că acestea nu sunt critici la adresa deciziei, fie pentru că privesc măsuri de administrare sau organizare judiciară (semnarea de către președintele unei alte secții decât secția a IX-a din cadrul Curții de Apel București, ca efect al desființării celei din urmă secții și al redistribuirii cauzelor de proprietate intelectuală către o altă secție - secția a IV-a civilă - la care funcționează complete specializate în această materie, din cadrul aceleiași instanțe) ce nu pot face obiect al controlului judiciar, obiectul recursului fiind decizia dată de instanța de apel. În același timp, Înalta Curte constată că recurentul a formulat recurs și împotriva încheierii de ședință din 4 aprilie 2012, criticile dezvoltate vizând admiterea unor probe (vizionarea casetelor conținând înregistrarea celor două rânduri de emisiuni ce urmau fi comparate, părțile fiind obligate să indice momentele relevante din acestea, iar