ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 104/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 104/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de

24 decembrie 2010 sub nr. 62819/3/2010, reclamantul O.I.M. a chemat în judecată

pe pârâții T.S. și SC R.M. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care

o va pronunța să se constate că prin emisiunea intitulată ”București, strict

secret” difuzată de postul R.T.V. în data de 04 decembrie 2010, ora 23,05,

realizată de T.S., au fost încălcate drepturile sale exclusive asupra mărcii ”Z.C.”,

dar și dreptul de autor al acestuia asupra unor creații fotografice publicate

în lucrarea ”Z.C., 237 de zile-n mormânt”; să fie obligați pârâții să înceteze

în viitor realizarea și difuzarea, sub marca ”Z.C.” a altor emisiuni, cu

încălcarea dreptului de autor al reclamantului asupra creațiilor fotografice

din lucrarea ”Z.C., 237 de zile-n mormânt”; să fie obligați pârâții, în

solidar, la daune morale prin aplicarea următoarelor sancțiuni: plata sumei de

100.000 lei, pe care reclamantul o va dona unui cămin de bătrâni; publicarea

hotărârii judecătorești irevocabile, în cazul în care instanța va admite cererea,

de către R.T.V., în spațiul de emisie, echivalent derulării emisiunii (23,30

min.) în termen de 15 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii sub

sancțiunea art. 580

3

C. proc. civ.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 112 C. proc. civ., art. 998 și art. 1000 alin. (3) C.

civ., art. 1, art. 138

7

din Legea nr. 8/1996 și art. 1, art. 36 și art.

90 din Legea nr. 84/1998.

Pârâtul T.S. a

formulat întâmpinare prin care a invocat excepția insuficientei timbrări,

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului în ceea ce privește

dreptul de autor asupra fotografiilor, excepția prematurității celui de-al

doilea capăt al cererii de chemare în judecată, iar pe fond, a solicitat respingerea

acțiunii ca neîntemeiată, pentru argumentele arătate în cuprinsul întâmpinării.

Pârâta SC R.M. SA, la

rândul său, a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, ca

neîntemeiate, întrucât chiar din susținerile reclamantului rezultă că nu este

vorba despre produse sau servicii ce poartă sau înglobează marca respectivă

(titlul emisiunii sau al unui program T.V.).

La termenul de

judecată din data de 05 iulie 2011, instanța a respins excepția lipsei

calității procesuale active și a admis excepția prematurității celui de-al

doilea capăt de cerere.

La termenul de

judecată din data de 29 noiembrie 2011, instanța a respins solicitarea de

suspendare integrală a cererii de chemare în judecată și a disjuns cererea

formulată în contradictoriu cu pârâta SC R.M. SA, față de care a operat

suspendarea de drept în condițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, ca urmare a

deschiderii procedurii insolvenței față de această pârâtă.

Prin sentința civilă nr.

1686 din 01 octombrie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins ca prematur formulat al doilea capăt al cererii de chemare în judecată

și restul acțiunii formulată de reclamantul O.I.M., în contradictoriu cu

pârâtul S.T., ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că marca individuală verbală ”Z.C.”, cu număr de

depozit din 16 decembrie 2010 a fost înregistrată în favoarea reclamantului pentru

clasele de produse 16, 35, 38 și 41 din Clasificarea de la Nisa; Clasa 38

cuprinde, în general, servicii care permit cel puțin unei persoane să comunice

cu altă persoană prin mijloace senzoriale și, în special, servicii care constau

în general în difuzarea de programe de radio și televiziune; Clasa 41 acoperă,

în general, serviciile oferite de persoane sau instituții pentru a dezvolta

facultățile mentale, ca și serviciile destinate divertismentului sau captării

atenției; prima instanță a reținut că această ultimă clasă interesează în

speță, întrucât ea cuprinde: servicii de educație a persoanelor, sub toate

formele; servicii al căror scop esențial este divertismentul, amuzamentul sau

recreerea persoanelor; servicii de prezentare a operelor de artă plastică sau

de literatură către public, în scopuri culturale sau educative.

S-a mai constatat că,

în temeiul contractului din 12 noiembrie 2007, încheiat între editura Semne și

reclamantul O.I.M., a fost editată lucrarea ”237 de zile-n mormânt/Z.C.” (I.S.B.N.,

carte atașată în anexă, la fila 66 dosar), ediție îngrijită, notată și

comentată de reclamant, cuprinzând 9 fotografii color și 4 fotografii alb-negru.

Din mențiunile de pe

coperta interioară a acestei lucrări, prima instanță a reținut că, în

descrierea C.I.P. a Bibliotecii Naționale a României, autor al lucrării apare chiar

Z.C., multe dintre textele cuprinse aparținând acesteia; pe de altă parte, această

împrejurare rezultă și din print-screen-urile depuse de pârât cu privire la

site-urile care comercializează on-line această carte; potrivit clauzelor

contractuale, reclamantul a furnizat aceste documente și fotografii care au

condus la realizarea lucrării, tot reclamantul fiind cel care a îngrijit, notat

și comentat lucrarea respectivă.

În acest context,

instanța a respins excepția lipsei calității procesuale active în privința

drepturilor de autor ale reclamantului, așa cum acestea rezultă din

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 8/1996: ”se prezumă a fi autor, până la proba

contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă prima dată la

cunoștința publică”. S-a reținut și faptul că reclamantul este succesorul în

drepturi al soției sale, astfel încât, și în această calitate poate pretinde

drepturi de autor asupra fotografiilor publicate.

Ca atare, s-a

apreciat că reclamantul, în calitate de soț al defunctei Z.C., are dreptul la

protejarea vieții private și poate susține în mod valabil, ca urmare a

impactului emoțional, că a suferit un prejudiciu prin difuzarea unor informații

calomnioase la adresa soției sale.

Astfel, pârâtul T.S.

a realizat o emisiune intitulată ”Z., fiica dictatorului”, în cadrul serialului

”București - strict secret”, difuzat pe postul R.T.V.. În cadrul emisiunii, a

fost prezentată Z.C., aspecte ale vieții sale de familie, precum și fotografii

publicate în lucrarea îngrijită de reclamant; de asemenea, a fost prezentat în

mod eronat numele liceului pe care aceasta l-a absolvit.

În aplicarea

dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998, prima instanță a apreciat că nu

există identitate între marcă și semnul folosit de pârât - denumirea emisiunii,

pentru a deveni incidente prevederile alin. (2) lit. a) din textul invocat;

astfel, s-a constatat că marca a fost folosită în versiunea emisiunii depuse la

C.N.A., însă varianta difuzată pe post poartă denumirea de „Z., fiica

dictatorului”, astfel încât nu există o folosire efectivă a mărcii în titlul

emisiunii; s-a reținut în acest sens pe baza capturilor de imagine depuse la

dosar.

În privința

dispozițiilor art. 36 alin. (2) lit. c), tribunalul a reținut că marca nu a

dobândit un renume raportat la clasele de produse și servicii pentru care a

fost înregistrată, renumele fiind dat de numele personalității care l-a purtat,

iar nu de produsele sau serviciile oferite sub acest nume.

Cu referire la

prevederile art. 36 alin. (2) lit. b), chiar dacă denumirea emisiunii a cuprins

o parte a mărcii înregistrate, tribunalul a reținut susținerea pârâtului

privind faptul că, potrivit textului menționat, de esența încălcării

drepturilor de proprietate intelectuală privind marca, este folosirea acesteia în

activitatea comercială, atât de către titularul mărcii, cât și de cel despre

care se pretinde că ar fi încălcat drepturile decurgând din înregistrarea mărcii.

Or, modalitatea în care marca protejată a fost folosită în emisiune nu este una

care să îndeplinească această cerință, emisiunea având un scop pur informativ,

istoric.

Chiar dacă s-ar

aprecia că pârâtul a desfășurat alăturat activității de informare și o

activitate comercială (fiind de presupus că difuzarea unei emisiuni pe un post

T.V. comercial se încadrează în această sferă), prima instanță a apreciat că nu

există vreun risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de

asociere între semn și marcă, întrucât publicul (consumatorul mediu) nu poate

fi indus în eroare cu privire la proveniența emisiunii, neputând să asocieze

această emisiune cu titularul mărcii înregistrate.

Faptul că marca

reprezintă numele unei personalități istorice (numele Z.C. fiind quasi-prezent

în conștiința colectivă recentă) nu îi dă dreptul titularului mărcii să

solicite interzicerea folosirii acestui nume decât în condițiile art. 36 din

Legea nr. 84/1998; or, în speță nu sunt îndeplinite aceste condiții în privința

riscului de confuzie (fiind evident pentru oricine că emisiunea este despre Z.C.,

dar nu la fel de evident că emisiunea ar aparține titularului mărcii).

În ceea ce privește

caracterul ilicit al utilizării fotografiilor publicate în carte, prima

instanță a constatat, fără a intra în conflict cu soluția adoptată în privința

calității procesuale active pe care a reținut-o în considerarea art. 4 din

Legea nr. 8/1996 (întrucât chiar dacă în descrierea C.I.P. a Bibliotecii

Naționale a României, autor al lucrării apare chiar Z.C., ediția publicată a

fost îngrijită și a cuprins note și comentarii ale reclamantului, care,

potrivit contractului de editare, a pus la dispoziție și fotografiile

publicate), că, în privința fotografiilor care prezintă documente, sunt incidente

dispozițiile art. 85 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor

și drepturile conexe potrivit cărora „nu pot beneficia de protecția legală a

dreptului de autor fotografiile unor scrisori, acte, documente de orice fel, desene

tehnice și altele asemenea.”

Referitor la susținerile

pârâtului privind incidența Decretului nr. 321/1956 cu privire la termenul de

protecție de 5 ani în privința operelor fotografice, termen despre care s-a

susținut că ar curge de la momentul realizării fotografiei, tribunalul a

constatat că în chiar textul de lege invocat, se menționează că termenul începe

să curgă de la „apariție”, iar nu de la realizare; prin urmare, această apărare

a fost înlăturată ca neîntemeiată.

Cu toate acestea, prima

instanță a constatat că potrivit art. 33 din Legea nr. 8/1996, pentru

fotografiile care nu prezintă documente, sunt permise, fără consimțământul

autorului și fără plata vreunei remunerații, următoarele utilizări ale unei

opere aduse anterior la cunoștința publică, cu condiția ca acestea să fie

conforme bunelor uzanțe, să nu contravină exploatării normale a operei și să nu

îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare: (…) b)

utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau

critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor

justifică întinderea citatului.

Prin analogie, chiar

dacă nu este vorba de un citat din carte, tribunalul a apreciat că prezentarea

fotografiilor publicate în această carte este permisă de dispozițiile legale citate.

În final, a fost

înlăturată și susținerea privind existența unei încălcări a dreptului la

protejarea vieții private sau de familie, întrucât emisiunea a avut un scop

informativ, iar eroarea în privința liceului pe care Z.C. l-ar fi urmat, s-a

apreciat că nu poate constitui o asemenea încălcare, în sensul unei informații

false sau calomniatoare.

În consecință, urmare

a admiterii excepției prematurității, tribunalul a respins capătul al doilea al

cererii de chemare în judecată ca prematur formulat și restul acțiunii, ca

neîntemeiată.

Împotriva acestei au

declarat: apel principal reclamantul O.I.M. și apel incident pârâtul S.T.,

cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția

a IX-a civilă pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de

muncă și asigurări sociale, la data de 16 decembrie 2013.

Ulterior desființării

secției a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

conflicte de muncă și asigurări sociale (din data de 01 martie 2014), cauza a

fost repartizată secției a IV-a, Civilă a Curții de Apel București, pe rolul

căreia cauza a fost înregistrată sub nr. 62819/3/2010*.

Prin apelul său,

apelantul-reclamant O.I.M. a solicitat admiterea apelului și desființarea în

tot a hotărârii atacate, precum și admiterea cererii formulate pentru motivele

dezvoltate în cuprinsul memoriului de apel.

Cererea de apel a

fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 7, art. 12, art. 13, art. 15

1

,

art. 33 din Legea nr. 8/1996; art. 2, art. 36 din Legea nr. 84/1998; art. 998-999

C. civ. 1864, art. 287 alin. (2) teza a II-a, art. 296-297 C. proc. civ. 1865

etc.

În cererea sa de

apel, apelantul-pârât T.S. a solicitat modificarea sentinței apelate, în sensul

admiterii excepției lipsei calității procesuale active a apelantului-reclamant O.I.M.,

cu consecința respingerii acțiunii introductive ca fiind formulată de o

persoană fără calitate procesuală activă și menținerea în rest a sentinței

atacate. În subsidiar, a solicitat modificarea aceleiași sentinței, în sensul

admiterii apărării sale potrivit căreia în mod greșit a reținut prima instanță faptul

că termenul de protecție a operelor fotografice, susceptibile de a fi protejate

prin drepturi de autor, era împlinit la data introducerii cererii de chemare în

judecată; menținerea în rest a sentinței atacate, pentru motivele dezvoltate

prin memoriul de apel.

Cererea de apel a

fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 293 C. proc. civ. de la 1864.

Apelantul-pârât T.S.

a formulat întâmpinare la apelul declarat de reclamant, solicitând respingerea

ca nefondat; pârâtul a arătat că art. 33 alin. (1) lit. b) și f) din Legea nr. 8/1996

instituie două limitări distincte ale dreptului de autor, cu scop diferit, iar

citarea permisă de lit. b) a textului are ca obiect orice operă, câtă vreme

este destinată comentariului, analizei și criticii, în timp ce limitarea

cuprinsă la lit. f) are ca obiect opera de artă expusă în locuri publice, ca

decor sau în scopul realizării unei noi opere; în speță, sunt îndeplinite toate

cele trei cerințe pentru a exista dreptul de citare, respectiv folosirea

citatului în scopul analizei unei situații istorice, citarea nu intră în

conflict cu utilizarea normală a operei și nu prejudiciază în mod nerezonabil

interesele legitime ale titularului dreptului de autor.

Pe de altă parte, apelantul-pârât

a mai susținut că dreptul reclamantului asupra mărcii nu a fost încălcat,

deoarece, în cadrul emisiunii menționate nu a utilizat marca Z.C., ci numele

patronimic omonim, într-un context ce privea relevarea unor evenimente

istorice, în mod descriptiv, iar nu pentru indicarea unor bunuri sau servicii;

în plus, nu desfășoară activitate de comerț.

Cu privire la capătul

de cerere privind obligarea sa la nerealizarea și difuzarea în viitor a unor

opere sub marca Z.C., apelantul-pârât a arătat că emisiunea în discuție a fost

parte a unei serii despre evenimente din trecutul Bucureștilor, intitulată

„București, strict secret”, iar multitudinea de teme care se circumscriu ideii

ce a stat la baza realizării seriei de emisiuni documentare, face imposibilă

sau extrem de puțin probabilă reluarea temei legate de aspecte din viața

doamnei Z.C., reclamantul nefăcând nici un moment proba verosimilă a vreunui

risc ca pârâtul să redifuzeze această emisiune.

Prin întâmpinarea

formulată față de apelul incident, apelantul-reclamant O.I.M. a solicitat

respingerea căii de atac declarată de pârât ca tardiv formulată la data de 04

iunie 2014, iar, în subsidiar, ca nefondată.

În susținerea

excepției tardivității, apelantul-reclamant a arătat că primul termen de

judecată în cauză a avut loc la data de 13 februarie 2014, când cauza a fost

amânată pentru comunicarea către intimatul-pârât a motivelor apelului său, iar

ulterior, ca efect al desființării secției a IX-a civile și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, dosarul a

fost repartizat secției a IV-a civile, primind următorul termen de judecată la

data de 04 iunie 2014, care nu a fost primul termen de judecată în apel.

Au fost invocate

prevederile art. 293 alin. (1) și ale art. 134 C. proc. civ., susținându-se că

aderarea la apel este o cerere distinctă de un apel principal, care nu

presupune formularea unor apărări legate de acesta din urmă și, prin urmare, nu

necesită primirea motivelor acestuia.

Prin urmare,

apelantul-reclamant consideră că prima zi de înfățișare s-a epuizat la termenul

din 13 februarie 2014, astfel că depunerea apelului în aderare la termenul din

04 iunie 2014, s-a realizat cu depășirea termenului legal.

Cu privire la netemeinicia

apelului formulat de pârât, s-a arătat că reclamantul nu a indicat nicio

fotografie, ci a solicitat să se constate că a avut loc o încălcare a dreptului

său de autor asupra unor creații fotografice publicate în lucrarea „Z.C., 237

zile-n mormânt.”

În plus, a mai arătat

apelantul-reclamant, Decretul nr. 321/1956 a fost abrogat la momentul intrării

în vigoare a Legii nr. 8/1996, iar o parte dintre operele fotografice ce-i

aparțin și care au fost utilizate fără drept de către pârât sunt ulterioare datei

de 24 iunie 1991 (respectiv 5 ani anteriori intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996),

astfel încât, acestea din urmă, sunt guvernate de legea nouă.

A susținut

apelantul-reclamant că descrierea C.I.P. (care ar indica-o pe Z.C. drept autor

al lucrării conform susținerilor apelantului-pârât) nu permite nicio corelație

între conținutul său și calitatea unei persoane de autor al operei.

S-a arătat că în mod

nefondat susține apelantul-pârât că pentru a opera prezumția deținerii

drepturilor de autor asupra fotografiei este necesară deținerea negativelor

acesteia, art. 86 alin. (3) din lege, nefăcând o asemenea distincție.

În fine, reclamantul mai

consideră că Legea nr. 8/1996 este aplicabilă speței față de abrogarea

Decretului nr. 321/1956 la data de 24 iunie 1996 și dată fiind lipsa vreunei

dispoziții tranzitorii în legea nouă.

Prin Decizia civilă nr.

348/A din 01 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.

Examinând cu

prioritate excepția tardivității formulării apelului incident de către pârâtul T.S.,

excepție invocată prin întâmpinare de către reclamant, instanța de apel a considerat-o

neîntemeiată pentru următoarele motive:

Potrivit art. 293 alin.

(1) C. proc. civ., apelul în aderare prin care intimatul poate cere schimbarea

hotărârii primei instanțe, se formulează până la prima zi de înfățișare.

Astfel, s-a observat

că la primul termen de judecată fixat în apel - 13 februarie 2014 - reclamantul

a depus la dosar motivele propriului apel, astfel că, instanța a dispus

amânarea cauzei la 13 martie 2014, în temeiul art. 291 C. proc. civ., în

vederea comunicării memoriului cuprinzând aceste motive către intimatul-pârât,

care nu era prezent la judecată.

Apelul în aderare a

fost depus la dosar în ședința publică din 04 iunie 2014, următorul termen de

judecată ce a avut loc în cauză (termenul din 13 martie 2014 rămânând fără

efect din cauza desființării secției pe rolul căruia dosarul fusese înregistrat

inițial).

Apelantul-reclamant a

arătat că, în speță, prima zi de înfățișare a fost la termenul din 13 februarie

2014, deoarece formularea și depunerea apelului în aderare de către pârât nu

depindeau de motivele apelului reclamantului, astfel că pentru apelantul-pârât

acesta a fost momentul epuizării termenului de declarare a apelului incident.

Aplicând în cauză

dispozițiile art. 134 C. proc. civ., care definesc prima zi de înfățișare drept

termenul la care părțile, legal citate, pot pune concluzii, instanța de apel a

reținut că acesta este un moment obiectiv și uniform, astfel încât condițiile

menționate în text sunt aplicabile tuturor părților din proces, iar nu doar

unora dintre acestea.

Astfel, prima zi de

înfățișare este momentul la care toate părțile legal citate pot pune concluzii,

neputând fi acceptată ideea că momentul se epuizează diferit pentru părțile din

proces, respectiv atunci când fiecare dintre acestea poate pune concluzii.

De aceea, cât timp la

13 februarie 2014 intimatului nu îi fuseseră comunicate motivele apelului

declarat de reclamant, iar o asemenea comunicare este obligatorie în respectul

prevederilor art. 291 alin. (2) C. proc. civ., acesta nu putea pune concluzii, întrucât

nu la termenul menționat a fost prima zi de înfățișare în apel, nefiind

relevantă sub acest aspect susținerea apelantului-reclamant în sensul că

aderarea la apel nu depindea de motivele apelului principal.

În consecință, s-a

respins ca neîntemeiată excepția tardivității formulării apelului incident,

astfel încât s-a reținut că apelul depus la 04 iunie 2014 a fost formulat în

termen, așadar, cu respectarea dispozițiilor art. 293 alin. (1) C. proc. civ.

Examinând sentința

apelată prin raportare la criticile formulate, cu observarea dispozițiilor art.

295 C. proc. civ., instanța de apel a constatat că atât apelul principal, cât

și cel incident sunt nefondate, potrivit celor ce succed.

Având în vedere că

prin apelul în aderare se deduc judecății probleme privind aplicarea în timp a

legii și calitatea procesuală activă a reclamantului O.I.M. (sub aspectul

pretinsei încălcări a dreptului de autor), iar aceste chestiuni se impun a fi

dezlegate în prealabil față de criticile ce privesc fondul cauzei, instanța de

apel a examinat cu întâietate apelul incident.

Astfel, s-a invocat

de către pârât că lipsa calității procesuale active pentru formularea cererii

ce valorifică pretinsa încălcare a drepturilor de autor decurge din lipsa

calității reclamantului de autor al operelor fotografice asupra cărora a

pretins dreptul de autor.

Cu privire la operele

fotografice în discuție, instanța de apel a reținut că acestea au fost incluse

în lucrarea publicată sub numele „Z.C., 237 zile-n mormânt”, depusă la dosarul

cauzei, ce cuprinde corespondență dintre reclamant și soția sa, documente

publicate în facsimil, precum și 11 fotografii alb-negru și color în care este

reprezentată Z.C., singură sau împreună cu membri ai familiei sale, în diferite

momente ale vieții.

Apelantul-pârât a

dedus judecății în apel printr-una dintre criticile sale, chestiunea legii

aplicabile rationae temporis, susținând că fotografiile în discuție, fiind

realizate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996, erau supuse, sub

aspectul regimului dreptului de autor, Decretului nr. 321/1956, iar în raport

cu acest act normativ, data aducerii la cunoștință publică a fotografiilor este

data realizării lor de către fotograf sau cel mai târziu data la care

fotografiile au fost înmânate persoanelor reprezentate în acestea.

Sub acest aspect,

curtea de apel a reținut că, potrivit art. 149 din Legea nr. 8/1996: „(1)

Actele juridice încheiate sub regimul legislației anterioare își produc toate

efectele conform aceleia, cu excepția clauzelor care prevăd cesiunea

drepturilor de utilizare a totalității operelor pe care autorul le poate crea

în viitor. (2) Beneficiază de protecția prezentei legi și operele, inclusiv

programele pentru calculator, interpretările sau execuțiile, înregistrările

sonore sau audiovizuale, precum și programele organismelor de radiodifuziune și

de televiziune realizate anterior intrării în vigoare a prezentei legi, în

condițiile prevăzute la alin. (1).”

Prin urmare, s-a

apreciat că dispoziția tranzitorie din legea nouă, anterior citată, supune

prevederilor sale și operele realizate anterior intrării sale în vigoare, cu

excepția menționată la alin. (2) al textului, excepție neincidentă în speță.

De aceea, instanța de

apel a înlăturat susținerea pârâtului în sensul aplicării prevederilor

Decretului nr. 321/1956 în privința fotografiilor folosite în lucrarea „Z.C.,

237 zile-n mormânt”, constatând, de altfel, că însuși pârâtul își formulează apărările

și în raport cu dispozițiile legii noi, solicitând exclusiv aplicarea

prevederilor art. 7 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 321/1956.

Chiar și astfel, deși

ratinae temporis nu sunt aplicabile speței, curtea de apel a observat că aceste

dispoziții limitau în timp la 5 ani de la data apariției, doar folosința

drepturilor patrimoniale de autor asupra fotografiilor artistice, însă art. 3

din decret reglementa și componenta morală a dreptului, al cărui exercițiu sau

folosință nu era limitată în timp decât de durata vieții autorului.

În privința naturii

operei reprezentate de volumul amintit, instanța de apel a reținut că aceasta

include și scrieri cu valoare literară, cuprinse în corespondența purtată între

reclamant și soția sa, Z.C., între timp, decedată, ce fac obiectul dreptului de

autor, conform art. 7 lit. a) din Legea nr. 8/1996, dar și fotografii,

protejate distinct de art. 7 lit. f) din lege.

Scrierile cuprinse în

lucrare, aparțin în parte reclamantului (autor al corespondenței cu soția sa)

și în parte Z.C., autoarea unei părți din scrisorile reproduse.

Potrivit art. 8 alin.

(2) din Legea nr. 8/1996: „Fără a prejudicia drepturile autorilor operei

originale, constituie, de asemenea, obiect al dreptului de autor operele derivate

care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente, și

anume: (…) b) culegerile de opere literare, artistice sau științifice, cum ar

fi: enciclopediile și antologiile, colecțiile sau compilațiile de materiale sau

date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date, care, prin alegerea sau

dispunerea materialului, constituie creații intelectuale.”

În aceste coordonate,

volumul „Z.C., 237 zile-n mormânt", ce include atât scrieri literare, cât

și fotografii, constituie o operă derivată, deoarece culegerea datelor (a

părții scrise și a fotografiilor), dispunerea lor într-o anumită succesiune

logică, adnotarea și comentarea lor constituie o creație intelectuală în sensul

textului citat.

Lucrarea, publicată

în anul 2007, cuprinde mențiunea că a fost îngrijită, notată și comentată de

apelantul-reclamant O.I.M.

În contractul de

editare încheiat la data de 12 noiembrie 2007 cu Editura Semne (după decesul Z.C.),

reclamantul și-a atribuit calitatea de autor al operei „Z.C., 237 de zile-n

mormânt”.

Este adevărată

susținerea apelantului-pârât în sensul că simpla încheiere a contractului de

editare în calitate de autor nu atrage de plano o asemenea calitate, însă, cum

se va arăta în cele ce succed, din faptul încheierii contractului rezultă o

prezumție simplă, ce va fi coroborată cu celelalte mijloace de probă

administrate.

Cu privire la

descrierea C.I.P.) a Bibliotecii Naționale a României, curtea de apel a reținut

că aceasta este obligatorie, conform art. 25 alin. (2) din Legea nr. 186/2003

privind susținerea și promovarea culturii scrise.

Această catalogare

cuprinde descrierea bibliografică a cărților în curs de apariție și se

realizează, potrivit Bibliotecii Naționale a României, în conformitate cu

normele internaționale I.S.B.D.(M.) și cu formatele internaționale de schimb de

date bibliografice necesare identificării publicațiilor, care sunt: autor,

titlu, editura, locul publicării, anul publicării, I.S.B.N., genul literar sau

subiectul pe scurt.

Apreciind asupra

aspectelor legate de valoarea probatorie a descrierii C.I.P. a Bibliotecii

Naționale a României, instanța de apel a reținut că, în speță, această

descriere cuprinde mențiunile: „Ceaușescu, Z. 237 zile-n mormânt Z.C. -

București: Semne, 2007 I.S.B.N.”

Prin urmare, lucrarea

a fost publicată cu mențiunea că autorul său este Z.C., însă prezumția

instituită de art. 4 din Legea nr. 8/1996 are caracter relativ și poate fi răsturnată

prin proba contrară.

Având în vedere

încheierea contractului de editare de către reclamant și apoi publicarea

volumului în anul 2007, ulterior decesului Z.C., cu mențiunea îngrijirii și

adnotării sale de către O.I.M., curtea de apel a reținut că, în privința operei

derivate, s-a făcut dovada că aceasta a fost realizată de reclamant, astfel că prezumția

de autorat dedusă din publicarea lucrării sub numele soției sale (decedate) a

fost contrazisă de probatoriul administrat.

Legat de acest

aspect, apelantul-pârât a susținut că reclamantul nu a făcut dovada

transmiterii de la Z.C. către reclamant, prin acte între vii sau pentru cauză

de moarte, a vreunui drept de autor cu privire la fotografiile în litigiu.

Contrar celor

reținute de prima instanță în considerentele sentinței apelate (în sensul că

reclamantul O.I.M. este succesorul în drepturi al soției sale), instanța de

apel a apreciat că o asemenea dovadă nu a fost administrată, iar din acest

punct de vedere este corectă (dar lipsită de efecte sub aspectul temeiniciei

apelului său) susținerea apelantului-pârât în sensul inexistenței unei dovezi a

transmiterii mortis causa a drepturilor de autor în discuție de la Z.C.

Prin urmare, de vreme

ce în speță nu s-a făcut dovada calității de moștenitor a reclamantului față de

soția sa decedată, acesta nu se poate prevala de eventuale drepturi de autor ce

i-ar fi fost transmise pe cale succesorală.

Pe de altă parte,

întrucât deja s-a reținut ca reclamantul este autorul operei derivate „Z.C.,

237 zile-n mormânt”, s-a apreciat că este lipsită de relevanță calitatea sa de

moștenitor al Z.C.

În consecință, curtea

de apel a reținut că în cauză s-a justificat legitimarea procesuală activă

pentru formularea acțiunii decurgând din pretinsa încălcare a dreptului său de

autor.

Este adevărat că, prin

acțiunea formulată, reclamantul s-a plâns exclusiv de folosirea fotografiilor

prezentate în lucrare, iar în privința acestora pârâtul apelant a invocat că nu

se dovedește deținerea de către reclamant a drepturilor de autor; instanța de

apel a considerat că acest aspect vizează temeinicia acțiunii, iar nu

legitimarea procesuală activă, deoarece se impune examinarea drepturilor

izvorâte din realizarea operei derivate și a subzistenței drepturilor originare

de autor.

Prin urmare, de vreme

ce acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, dar pentru alte argumente decât

cel invocat prin apelul incident, chestiunea a fost analizată de instanța de

apel în mod distinct, în limitele criticilor formulate reclamant și care

privesc acest aspect.

Ca atare, s-a

apreciat că sunt nefondate cele două susțineri deduse judecății prin apelul

incident.

Prin apelul declarat

de apelantul-reclamant, s-a criticat aplicarea de către prima instanță a

prevederilor de excepție cuprinse în art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996,

cu argumentul că acest text nu este aplicabil operelor fotografice, de care se

ocupă lit. f) a aceluiași text, iar cerințele acestei ultime norme nu sunt

îndeplinite în cauză, a apreciat instanța de apel, întrucât opera fotografică

nu era amplasată permanent în locuri publice. Mai mult, a susținut

apelantul-reclamant, norma de excepție nu era aplicabilă, deoarece nu este

îndeplinită nici condiția cuprinsă în art. 33 alin. (4), de menționare a sursei

și numelui autorului și a locului unde este amplasată opera fotografică.

Instanța de apel a

considerat ca nefondat argumentul apelantului reclamant în sensul că art. 33 alin.

(1) lit. b) a nu se aplică operelor fotografice, deoarece o asemenea excludere

din domeniul de aplicare al normei nu este justificată de economia textului.

Astfel, dacă

includerea în art. 33 alin. (1) lit. f) a operelor fotografice ar implica

excluderea lor din câmpul de aplicare al alin. (1) lit. b), ar fi necesar ca

norma specială (lit. f)) să privească toate operele fotografice, nu doar pe

cele amplasate permanent în locuri publice.

Or, norma specială

are în vedere exclusiv această situație, care nu acoperă toate ipotezele în

care o operă fotografică se bucură de protecție.

În același timp, nu a

fost reținut nici argumentul dezvoltat de reclamant în sensul că opera

fotografică nu este susceptibilă de citare prin natura sa, deoarece aceasta ar

semnifica o interpretare rigidă a textului.

Adoptarea punctului

de vedere al reclamantului ar semnifica excluderea din domeniul de aplicare al art.

33 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 și a operelor audiovizuale sau

muzicale, deoarece nici acestea nu sunt susceptibile de citare, iar o asemenea

concluzie nu poate fi acceptată, față de intenția legiuitorului art. 33, de a

reglementa limitele excepțiilor de la utilizarea fără consimțământ a tuturor

operelor susceptibile de protecția reglementată de Legea nr. 8/1996.

Prin urmare, curtea de

apel a considerat pertinent argumentul primei instanțe care a permis includerea

faptei pârâtului în prevederile de excepție ale art. 33 alin. (1) lit. b) din

lege.

În același timp, potrivit

celor reținute în analiza apelului incident, apelantul-reclamant nu justifică

dreptul de autor asupra operelor originale folosite la crearea operei derivate

(persoana autorului/autorilor acestor fotografii nefiind cunoscută), ci doar

dreptul asupra operei derivate (constând în culegerea și realizarea ansamblului

datelor incluse în lucrare, adnotarea și comentarea fotografiilor și a

corespondenței utilizate).

De aceea, de vreme ce

pârâtul nu a utilizat însăși opera derivată (ce constă în întreaga lucrare, în

ansamblul ei), ci doar fotografii (asupra cărora, cum s-a arătat, reclamantul

nu a justificat dreptul de autor), fapta sa nu poate fi calificată drept

încălcare a dreptului exclusiv de autor asupra operei derivate, drept ce

aparține apelantului reclamant.

Instanța de apel a

apreciat a fi nefondată și critica prin care s-a susținut pretinsa încălcare a

dreptului reclamantului asupra mărcii „Z.C.”

Astfel, s-a reținut

că în mod corect a constatat tribunalul că simpla utilizare a numelui soției

decedate a reclamantului în titlul și în conținutul emisiunii realizate de

acesta nu putea constitui un act de încălcare dintre cele la care se referă art.

36 din Legea nr. 84/1998.

Contrar susținerilor

apelantului-reclamant, prima instanță nu a considerat că numai o utilizare a

unui semn identic cu marca este aptă a constitui încălcare, ci a apreciat

asupra modalității în care pârâtul a folosit semnul Z.C. și a conchis că fapta descrisă

nu constituie o atingere adusă dreptului la marcă din alte rațiuni decât lipsa

de identitate cu semnul protejat.

Apelantului-reclamant

a susținut în mod corect că realizarea emisiunii de televiziune în discuție (cu

temă istorică) nu reprezintă un act lipsit de scop comercial, de vreme ce

însăși activitatea televiziunii ce a difuzat emisiunea este una cu caracter

comercial, însă,instanța de apel a apreciat că o asemenea statuare nu schimbă

concluzia anterioară.

Astfel, pe de-o parte,

utilizarea semnului protejat în cauză (Z.C.) nu s-a realizat în scopul

identificării unui produs sau serviciu dintre cele pentru care marca reclamantului

apelant a fost înregistrată, astfel încât instanța de apel a apreciat că folosirea

acestuia nu s-a realizat în scopul mărcii astfel cum este el definit de lege, anume:

de a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi.

Această concluzie a

avut în vedere modul concret de utilizare a semnului Z.C. de către

apelantul-pârât, respectiv în scopul identificării persoanei soției decedate a

reclamantului și al expunerii unor date și întâmplări cu caracter istoric ce o

priveau pe aceasta, iar nu în scopul mai sus arătat.

Pe de altă parte,

teza apelantului-reclamant, ce tinde la a susține că obținerea înregistrării

mărcii, ce reproduce numele și prenumele soției sale decedate, ar da naștere

unei interdicții a terților de a folosi semnul înregistrat, indiferent de

natura activității în cadrul căreia se realizează o atare folosire, nu poate fi

primită.

Aplicarea

prevederilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 este condiționată de

existența riscului de confuzie (care, în cazul folosirii unui semn identic

pentru produse sau servicii identice, este prezumat de lege); în cauză, însă, tribunalul

a reținut în mod corect că un asemenea risc nu poate exista, de vreme ce

pârâtul nu a folosit semnul pentru a identifica propriile produse sau servicii,

ci în alt scop.

De asemenea, instanța

de apel a apreciat a fi lipsite de relevanță argumentele apelantului-reclamant

legate de o pretinsă restrângere a protecției mărcii sale, motivat de

caracterul recent al protecției, deoarece considerentele tribunalului nu fac

referire la un asemenea argument.

Apelantul-reclamant a

mai criticat sentința primei instanțe și în privința respingerii ca prematur a

capătului de cerere având ca obiect solicitarea de interzicere pe viitor a

încălcării mărcii sale, însă, instanța de apel a reținut că, astfel cum însuși

reclamantul a arătat, acest capăt de cerere are caracter accesoriu față de

cererea principală de constatare a încălcării, iar în condițiile în care

aceasta din urmă a fost respinsă ca neîntemeiată, nu se pune problema

analizării temeiniciei și a cererii accesorii.

S-a mai apreciat ca

nefondată și critica referitoare la solicitarea de despăgubire a apelantului,

deoarece aceasta reprezenta modalitatea aleasă de reclamant pentru repararea

prejudiciului suferit prin faptele ilicite afirmate prin acțiune (încălcarea

dreptului de autor, respectiv a dreptului asupra mărcii), însă instanța de

apel, la râdul său, a constatat inexistența acestor fapte ilicite. Prin urmare,

în lipsa uneia dintre condițiile cumulative ale răspunderii civile delictuale,

nu poate intra în discuție repararea vreunui prejudiciu.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., ambele apeluri au fost

respinse ca nefondate.

În termen legal,

împotriva acestei decizii au promovat recurs atât reclamantul O.I.M., cât și

pârâtul T.S.

1.

Recurentul-reclamant O.I.M., prin recursul său, s-a prevalat de motivul de

nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Acesta a susținut că

instanța de apel în mod nelegal a înlăturat incidența în cauză a dispozițiilor art.

33 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 și a făcut o aplicare, prin analogie,

a dispozițiilor art. 33 alin. (1) lit. b) din același act normativ.

În opinia

recurentului, în ceea ce privește limitele dreptului de autor ce poarta asupra

unor fotografii, textul legal aplicabil este art. 33 alin. (1) lit. f) din

Legea nr. 8/1996, iar nu art. 33 alin. (1) lit. b), care se refera la citate

dintr-o operă. Aceasta din urma prevedere nu poate fi aplicata prin analogie,

în primul rând pentru ca există un alt text expres care vizează în mod expres planșele

fotografice.

În al doilea rând,

utilizând metoda de interpretare gramaticală, se observa că art. 33 lit. b) pe

care instanța de apel și-a fundamentat soluția în privința acestui capăt de

cerere, face referire la noțiunea de „citate dintr-o operă.”

Potrivit

Dicționarului explicativ al limbii romane, ediția a II-a (Dex '98), noțiunea de

„citat, citate (s.n.)” este definită ca fiind un „fragment dintr-o lucrare

scrisă, reprodus întocmai și de obicei cu indicarea exactă a izvorului, în

scopul de a întări și a ilustra o idee sau o argumentare.”

Prin urmare, orice

persoană care cunoaște sensul propriu al cuvântului „citat” va putea constata

că difuzarea într-o emisiune televizată a unor fotografii asupra cărora un

anumit subiect de drept are un drept de autor, fără consimțământul acestuia,

prin simplul fapt că se relevă publicului doar un număr limitat de fotografii,

raportat la întreaga colecție căreia acestea aparțin, nu va reprezenta „un

citat dintr-o operă scrisă”, pentru simplul motiv că o fotografie nu reprezintă

o opera scrisă. Aceasta distincție nu este valabilă exclusiv în limbaj comun,

extra-juridic, ci se păstrează și în registrul tehnico-juridic, deoarece legea

care guvernează dreptul de autor (Legea nr. 8/1996) operează, la rândul ei, cu

distincția dintre o operă scrisă și o fotografie, atât în cuprinsul art. 7 alin.

(1) lit. a) și f), cât și în cuprinsul art. 33 lit. b) și f), deci atât pe

planul drepturilor, cât și pe planul limitelor legale ale acestor drepturi.

Un alt argument în

favoarea inaplicabilității art. 33 lit. b) în privința creațiilor fotografice

este dat de luarea în considerare a ratio legis în acest sens, întrucât edictarea

literei b), prin care se permite terților citarea unei opere aparținând altei

persoane, fără consimțământul acesteia, a fost posibilă prin prisma faptului că

revelarea unui fragment dintr-o operă scrisă nu este în măsura „să divulge”

întreaga creație intelectuală asupra căreia poarta dreptul de autor, tocmai

prin faptul ca întinderea sa este limitată la o mică parte din opera protejată

de copyright.

Or, prin natura ei, o

fotografie dintr-o colecție fotografică, spre deosebire de un citat dintr-o

operă scrisă, are o autonomie distinctă, astfel încât, revelarea și a unei

singure fotografii, fără consimțământul autorului, conduce la încălcarea

dreptului de autor.

Recurentul consideră

că, în ceea ce privește dreptul de autor asupra unei fotografii, spre deosebire

de dreptul de autor asupra unei opere scrise, este divizibil între toate

fotografiile protejate de dreptul de autor respectiv; prin urmare, fiecare

fotografie în parte formează obiectul unui drept de autor distinct, cu toate

prerogativele pe care legea le conferă unei fotografii asupra căreia există un

drept de autor. În acest sens, recurentul arată că în literatura de

specialitate s-a afirmat că: „Citarea nu este posibila în cazul operelor de artă

plastică, o atare încercare, neputând fi «scurtă», va constitui în realitate o

reproducere integrală sau, după caz, o atingere a integrității operei.”

O fotografie prezintă

mult mai multe asemănări cu o opera de artă grafică sau plastică decât cu o

scriere; practic, fotografia nu este altceva decât redarea unei imagini

printr-un anumit procedeu tehnic, la fel cum este și opera unui artist plastic

- și care nu are nimic în comun cu o opera scrisă, aceasta din urmă fiind

singura susceptibilă de fragmentare, în scopul citării.

Totodată, chiar și în

ipoteza în care, printr-o interpretare foarte extensivă, s-ar considera ca

prezentarea fotografiilor în cadrul emisiunii televizate s-ar subsuma noțiunii

de „citare”, încadrându-se în dispozițiile art. 33 alin. (1) lit. b), oricum

utilizarea acestora nu ar fi realizată în conformitate cu legea, întrucât au

fost nesocotite dispozițiile alin. (4) al art. 33, potrivit cărora: „în toate

cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b), c), e), f), i) și la alin. (2) trebuie

să se menționeze sursa și numele autorului, cu excepția cazului în care acest

lucru se dovedește a fi imposibil; în cazul operelor de artă plastică,

fotografică sau de arhitectura trebuie sa se menționeze și locul unde se

găsește originalul.”

În ceea ce privește argumentul

instanței de apel conform căruia „reclamantul nu justifică dreptul de autor

asupra operelor originale folosite la crearea operei derivate, ci doar dreptul

asupra operei derivate”, de aceea „de vreme ce pârâtul nu a utilizat însăși opera

derivată, ci doar fotografii, fapta sa nu poate fi calificată drept încălcare a

dreptul exclusiv de autor asupra operei derivate”, recurentul consideră că este

total eronat.

Astfel, potrivit dispozițiile

art. 3 din Legea nr. 8/1996 „(2) În cazurile expres prevăzute de lege, pot

beneficia de protecția acordată autorului persoanele juridice și persoanele

fizice, altele decât autorul.

(3) Calitatea de

subiect al dreptului de autor se poate transmite în condițiile legii.”

Având în vedere

faptul că fotografiile prezentate în dosarul cauzei au fost realizate în mediu

privat, fiind fotografii de familie, iar originalele fotografiilor precum și

ale documentelor care au fost reproduse și incluse în conținutul lucrării „Z.C.,

237 zile-n mormânt”, sunt deținute de către recurentul-reclamant și îi aparțin

în calitate de moștenitor al soției sale, Z.C., recurentul susține că este singurul

care are dreptul exclusiv de a reproduce, distribui, executa ori afișa aceste fotografii,

precum și actele originale.

Dreptul de autor este

un drept declarativ, care apare automat odată cu creația sau opera, sens în

care dispune și art. 4 din lege.

Atât în conținutul contractului

nr. 215 din 12 noiembrie 2007 încheiat între reclamant și Editura „Semne”, în

cadrul prevederilor referitoare la obiectul contractului, se arată că opera

conține „ediția îngrijită, note și comentarii de M.O., având 96 de pagini (coli

de autor), 9 fotografii color și 4 fotografii alb-negru”, cât și în conținutul

cărții, unde este înscrisă mențiunea Copyright M.O., fac dovada, în opinia recurentului,

că acesta este titularul dreptului de autor asupra fotografiilor cuprinse în

lucrare.

Folosirea simbolului

pe verso-ul paginii cu titlu, reprezintă avertizarea terților asupra

caracterului protejat al creației.

Recurentul consideră

a fi relevante în cauză și prevederile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 8/1996,

potrivit cărora: „înstrăinarea negativului unei opere fotografice are ca efect

transmiterea drepturilor patrimoniale ale titularului dreptului de autor asupra

acesteia, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel.”

Pe de altă parte, legea

prevede că autorul unei opere deține dreptul asupra respectivei opere pe toată

durata vieții sale plus încă 70 de ani. Drepturile de autor se moștenesc de

către urmașii legali ai autorului.

Ca atare, recurentul

consideră dreptul său de autor asupra fotografiilor este pe deplin justificat

în cauză.

Se mai arată de către

recurent că instanța de apel reține în mod contradictoriu că reclamantul nu a

justificat dreptul de autor asupra operelor originale folosite la crearea

operei derivate, iar pe de altă parte, în motivarea respingerii apelului

incident reține că „Lucrarea, publicata în anul 2007, cuprinde mențiunea că a

fost îngrijită, notată și comentată de apelantul-reclamant O.I.M. în contractul

de editare încheiat la data de 12 noiembrie 2007 cu Editura Semne (după decesul

Z.C.), reclamantul și-a atribuit calitatea de autor al operei Z.C., 237 de

zile-n mormânt. Este adevărata susținerea apelantului pârât în sensul că simpla

încheiere a contractului de editare în calitate de autor nu atrage de plano o

asemenea calitate, însă, cum se va arata în cele ce succed, din faptul

încheierii contractului rezultă o prezumție simplă, ce va fi coroborată cu

celelalte mijloace de proba administrate”; or, prin cel din urmă considerent,

instanța de apel a recunoscut reclamantului dreptul de autor asupra întregii

opere.

Recurentul susține că

în mod nelegal instanța de apel i-a respins și pretenția de a se constata încălcarea

dreptului său de autor asupra mărcii „Z.C.”

În acest sens, curtea

de apel a reținut ca și prima instanță, în sensul inaplicabilității art. 36 din

Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice la situația de fapt

reținută în cauză.

Astfel, instanța a

constatat că nu există o identitate între marcă și semnul folosit de pârât -

denumirea emisiunii, pentru a putea fi reținută incidența dispozițiilor art. 36

alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998.

Prin urmare, susține,

recurentul, curtea de apel conchide în mod greșit că doar utilizarea mărcii „Z.C.”

în titlul unei emisiuni ar constitui o încălcare a drepturilor asupra mărcii; per

a contrario, ar rezulta că, atât timp cât emisiunea se intitulează ușor

diferit, însă pe parcursul acesteia este utilizată în repetate rânduri marca „Z.C.”,

nu va exista nicio încălcare a dreptului asupra mărcii.

Cu alte cuvinte, prin

raportare la clasa de servicii nr. 38 - Telecomunicații, una dintre clasele

pentru care a fost admisă înregistrarea mărcii, ar constitui o încălcare a

dreptului asupra mărcii doar situația în care titlul unei emisiuni T.V. ar fi identic

cu marca, iar orice altă utilizare televizată a mărcii „Z.C.” ar fi exclusă de

la protecția conferită de art. 36; or, o astfel de interpretare este absurdă,

întrucât ar lăsa loc unor nenumărate modalități de eludare a unui text

imperativ, cum este art. 36 din Legea nr. 84/1998.

În ceea ce privește

condiția utilizării mărcii într-o activitate comercială, recurentul învederează

că, din moment ce această condiție este întâlnită și în materia drepturilor de

autor, în legătura cu utilizarea fără drept a fotografiilor, consideră că argumentele

învederate anterior sunt pe deplin aplicabile și în ceea ce privește utilizarea

mărcii. Scopul mediat al oricărei emisiuni televizate este obținerea de profit,

ceea ce este un scop eminamente comercial; de aceea nu prezintă nicio relevanță

presupusul caracter „informativ pur istoric” al emisiunii, atât timp cât simpla

captare a atenției publicului sau înregistrarea unui anumit rating în

intervalul orar de difuzare a emisiunii respective, are o incontestabilă

valoare comercială atât pentru postul T.V. care transmite emisiunea, cât și

pentru realizatorul acesteia.

Tot pentru a

concluziona inaplicabilitatea art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998,

tribunalul a concluzionat că: „în speță nu sunt îndeplinite aceste condiții în

privința riscului de confuzie (fiind evident pentru oricine că emisiunea este

despre Z.C., dar nu la fel de evident ca emisiunea ar aparține titularului

mărcii)”.

Recurentul susține că

aceasta este o simplă afirmație, neargumentată în niciun mod, întrucât aspectul

evocat nu este la fel de evident și pentru titularul mărcii.

O astfel de

interpretare ar duce la concluzia că, în ceea ce privește mărcile recent

înregistrate, cum este marca „Z.C.” - prin raportarea momentului înregistrării

la momentul difuzării emisiunii - doar pentru că acestea au dobândit de puțin

timp protecție juridică, nu ar putea fi cunoscute publicului ca aparținând

titularului de drept, astfel ca utilizarea lor în mod ilicit de terțe persoane

nu ar avea aptitudinea de a genera confuzie.

În opinia

recurentului, un atare raționament este total greșit, în primul rând pentru că

legea nu oferă o protecție diferențiată în funcție de vechimea mărcii sau de

renumele persoanei al cărei nume patronimic face obiectul înregistrării, iar

ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, și, în al doilea rând

pentru că, dacă vechimea unei mărci ar constitui criteriul în funcție de care

s-ar putea aprecia posibilitatea creării unei confuzii, atunci legea ar trebui

să stabilească și perioada considerată optimă pentru ca publicul să asocieze

marca înregistrată cu titularul acesteia.

Din moment ce

înregistrarea ca marcă a numelui unei persoane este permisă de lege (indiferent

dacă această persoană este sau nu cunoscută și indiferent de renumele acestei