ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1188/2016

Decizia nr. 1188/2016 Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 06 iunie 2012, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și D., au solicitat instanței ca, prin sentința ce se va pronunța, să dispună: obligarea pârâților la plata sumei de 21.000.000 euro, respectiv 93.632.000 RON cu titlu de daune morale; obligarea pârâților la publicarea pe cheltuiala lor a hotărârii definitive în cotidiene de larg tiraj; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamanții au susținut, în esență, că, la datele de 13 mai 2009 și 02 iunie 2009, în cadrul unor emisiuni de televiziune la x TV, pârâtul D. a făcut mai multe afirmații despre reclamanți, afirmații considerate de aceștia ca aparținând în realitate pârâtului C. Cererea a fost întemeiată în drept pe art. 998, 999 C. civ.

în vigoare la data producerii prejudiciilor, art. 112, art. 274 C. proc. civ., Decretul nr. 31/1954. În cuprinsul cererii precizatoare din 10 februarie 2013, reclamanții au arătat că prin publicarea articolelor menționate au fost încălcate normele dreptului obiectiv, adică art. 30 alin. (6), art. 54 din Constituția României, art. 72, 73 din noul C. civ., art. 30 din Codul audiovizualului, art. 10 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 504/2002, art. 19 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, precum și dispozițiile art. 10 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, iar prin aceasta le-au fost cauzate prejudicii cu privire la propria imagine, onoare și reputație, astfel cum sunt reglementate acestea de dispozițiile art. 30 alin. (6) din Constituția României, art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice și art. 54 din Decretul nr. 31/1954.

Prin sentința civilă nr. 51 din 10 ianuarie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă excepția de netimbrare și a fost anulată cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și D., ca netimbrată.

Prin decizia civilă nr. 140/A din 17 aprilie 2012 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 51 din 10 ianuarie 2013. Prin decizia civilă nr. 785 din 28 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 140/A din 17 aprilie 2012, a fost modificată în tot această decizie, în sensul că, a fost admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 51 din 10 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost anulată sentința și trimisă cauza spre rejudecare primei instanțe.

În rejudecare, reclamanții și-au precizat din nou cererea, arătând că solicită angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului D., întrucât consideră întrunite cumulativ toate condițiile acestei răspunderi, prevăzute de art. 998-999 C. civ. Fapta ilicită este reprezentată de afirmațiile neadevărate și denigratoare făcute la adresa reclamanților în diferite instanțe, precum și în emisiunea x din 02 iunie 2009. De asemenea, au fost invocate afirmații denigratoare făcute de pârâtul D. în instanță, consemnate în încheierile de ședință. Astfel, în încheierea din 29 ianaurie 2012 (Curtea de Apel București, Dosar nr. x/3/2010, pag. 2) s-a reținut: „Reclamantul reprezentat de avocat D. față de evoluția dezbaterilor, solicită să se procedeze la verificarea de scripte având în vedere acest înscris.

Reclamantul, reprezentat de avocat, solicită instanței sa procedeze la verificarea înscrisurilor sub dictare pentru că instanța nu are garanția că acestea aparțin intervenientei”; iar în încheierea din 29 ianuarie 2012 (Curtea de Apel București, Dosar nr. x/3/2010, pag. 5): „Referitor la susținerea ca intervenienta are credibilitate zero (...)”afirmații care aduc prejudicii reputației și onoarei întrucât, odată cu afirmația „credibilitate 0” dl. D. a cerut expluzarea sa din sala de ședințe, urmărind astfel distrugerea credibilității sale. Consideră reclamanții că afirmațiile pârâtului D. în emisiunea x din 02 iunie 2009 privind așa-numitele probleme financiare și legate de fisc și poliție au ca scop dezechilibrarea reputației lor.

Printr-o cerere depusă la dosar la data de 04 septembrie 2014, reclamanții au arătat că renunță la partea din acțiune prin care invocă faptele ilicite petrecute în emisiunea din 08 iunie 2011. Prin sentința civilă nr. 1543 din 20 noiembrie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins atât excepția prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiată, cât și acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și D., ca neîntemeiată. Tribunalul a reținut că reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în pretenții, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 998-999 C. civ., pentru angajarea căreia este necesară întrunirea cumulativă a mai multor elemente, respectiv este necesar să fie comisă o faptă ilicită, să fi fost cauzat un prejudiciu, să existe legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu, iar fapta ilicită să fi fost comisă cu vinovăție.

În cauza de față, fapta ilicită imputată se referă la unele afirmații exprimate în cadrul emisiunilor TV x din 13 mai 2009, 2 iunie 2009, 3 iunie 2009 de către pârâtul D. Totodată, reclamanții s-au plâns de unele afirmații făcute în alte împrejurări, redate de reclamanți în cererea precizatoare. În privința pârâtului C., reclamanții au arătat că fapta pârâtului de a prezenta publicului documente care să-i susțină propriile interese, precum și cele afirmate în diferite medii și în justiție constituie o fapta ilicită care le-a cauzat prejudicii. Reclamanții au solicitat angajarea răspunderii solidare a pârâților, apreciind afirmațiile pârâtului D. ca fiind ale pârâtului C. Tribunalul a înlăturat această susținere, întrucât, chiar dacă pârâtul D. l-a reprezentat pe pârâtul C. în unele procese - după cum s-a arătat în întâmpinare - participarea la emisiunile incriminate a fost în nume propriu, astfel că afirmațiile sale sunt personale.

Tribunalul a examinat pretențiile reclamanților distinct în raport de cei doi pârâți, analizând dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale. În această analiză, au fost avute în vedere, alături de dispozițiile art. 998-999 C. civ., mai sus enunțate, și prevederile art. 30 din Constituția României, din interpretarea cărora s-a reținut opțiunea legiuitorului constituant de a stabili limite foarte largi de manifestare a libertății de exprimare, prin instituirea inviolabilității sale, cu rezerva, totuși, că prin aceasta nu se poate aduce atingere demnității, onoarei, vieții private sau dreptului la propria imagine, afectarea acestora din urmă conducând la răspunderea civilă a persoanei care și-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute prin textul constituțional.

Față de art. 20 din Constituție, au fost analizate și prevederile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, constatându-se că libertatea de exprimare, apărată de această normă, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenție, stând chiar la baza noțiunii de „societate democratică” ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenția. Curtea a afirmat că „libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva parag. 2 al art. 10, ea acoperă nu numai „informațiile” sau „ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației.

Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului de deschidere în absența cărora nu există «societate democratică»”. Tribunalul a reținut totodată că dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Parag. 2 permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Restricțiile aduse libertății de exprimare vor fi însă controlate de Curtea europeană prin aplicarea unei serii de principii de interpretare a dispozițiilor art. 10 din Convenție cristalizate în cadrul jurisprudenței referitoare la acesta. Astfel, Curtea afirmă că limitarea adusă de stat acestui drept este contrară Convenției dacă nu îndeplinește cele trei condiții cumulative enumerate în parag.

2: a) să fie prevăzută de lege; b) să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenției și c) să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop (a se vedea în acest sens hotărârea C.E.D.O. din 17 decembrie 2004 Cumpănă și Mazăre împptriva României, parag. 85 și urm., publicată în M. Of. nr. 501 din 14 iunie 2005; hotărârea C.E.D.O. din 7 octombrie 2008 Barb împotriva României, parag. 31 și urm., publicată în M. Of. nr. 304 din 08 mai 2009; hotărârea C.E.D.O. din 28 septembrie 2004 Sabou și Pîrcălab împotriva României, parag. 35 și urm., publicată în M. Of. nr. 484 din 08 iunie 2005). Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite.

Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială ale statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale. Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 parag.

2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat în repetate rânduri că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor. În jurisprudența sa dată în interpretarea și aplicarea art. 8 din Convenție, Curtea Europeană a arătat că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii.

Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, poate aparține „vieții private” [a se vedea hotărârea Von Hannover împotriva Germaniei [MC], nr. 59320/00, parag. (50), CEDH 2004-VI]. Curtea a concluzionat că publicarea unei fotografii interferează cu viața privată a unei persoane, chiar dacă această persoană este una publică [Schüssel împotriva Austriei (decizie), nr. 42409/98, 21 februarie 2002 și Von Hennover citată anterior, parag. (53)]. Or, dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție [a se vedea Abeberry împotriva Franței (decizie), nr. 58729/00, 21 septembrie 2004 și Leempoel & S.A.

ED Ciné Revue împotriva Belgiei, nr. 64772/01, parag. (67), 9 noiembrie 2006]. În plus, Curtea Europeană a afirmat faptul că art. 8 are drept obiect principal apărarea individului de ingerințele arbitrare ale puterilor publice, nelimitându-se la a pretinde statului să se abțină de la asemenea ingerințe; acestui angajament negativ i se pot alătura obligațiile pozitive legate de respectarea efectivă a vieții private sau de familie. Ele pot impune adoptarea de măsuri vizând respectarea vieții private până la relațiile indivizilor între ei. Granița dintre obligațiile pozitive și negative ale statului potrivit art. 8 nu se pretează la o definiție precisă; principiile aplicabile sunt totuși comparabile.

Mai precis, în cele două cazuri, trebuie luată în calcul păstrarea echilibrului just dintre interesul general și interesele individului, statul beneficiind oricum de o marjă de apreciere [a se vedea Pfeifer împotriva Austriei nr. 12556/03, parag. (37)]. Prin urmare, în aprecierea caracterului ilicit al faptelor se impune analiza raportului dintre art. 8 și art. 10 din Convenție, respectiv dacă pârâții au depășit limitele libertății de exprimare și au adus atingere drepturilor reclamanților protejate de art. 8 din Convenție. În opinia tribunalului, faptele pentru care reclamanții au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale nu au fost considerate ilicite în accepțiunea C. civ. și a jurisprudenței C.E.D.O.

Astfel, în privința pârâtului D., reclamanții au detaliat în cererea precizatoare care sunt afirmațiile denigratoare în opinia lor. Prima instanță a constatat că în dialogul reprodus de reclamanți nu se pot identifica afirmații clare despre fapte concrete săvârșite de reclamanți și nici injurii la adresa reclamanților. Reclamanții au susținut că pârâtul D., prin aceste afirmații, sugerează că securitatea însăși primea vize de plecare peste hotare, însă tribunalul nu a reținut aceste susțineri, căci discuția este în termeni generali și nu la adresa reclamanților. Reclamanții au arătat că pârâtul D. susține fără echivoc sponsorizarea de către securitate a plecărilor „soț și soție”, însă instanța de asemenea a constatat că nu poate fi reținută în sarcina pârâtului fapta ilicită în sensul pretins de reclamanți, discuția fiind de asemenea în termeni generali.

Cu privire la afirmația pârâtului „Stau cu omul la masă o dată, pentru mine am încredere. Vorba dânsei, îi întinzi mâna și dup-aia un om care știi în ce condiții a venit și a vrut să facă o declarație și ai mâncat și ai glumit și ai vorbit cu ea, păi într-adevăr, când vezi că se întoarce zici asta-i stofa de om pe care nu te poți baza.”, tribunalul a apreciat că pârâtul a exprimat o judecată de valoare în virtutea dreptului său la liberă exprimare. Tribunalul a înlăturat susținerile reclamanților în sensul că prin teoria schimbării declarațiilor, dl. D. îi aduce în fața publicului ca fiind fără caracter. Afirmațiile pârâtului nu pot fi apreciate ca injurioase, iar faptul că discuțiile au avut loc în cadrul unei emisiuni nu poate constitui un element decisiv câtă vreme reclamanții înșiși au acceptat participarea la acea emisiune, astfel că s-au expus în mod deliberat criticii.

Cu referire la discuția ce privea eventuale probleme ale reclamanților cu „fiscul și poliția” din Germania, tribunalul a apreciat că nu se poate desprinde concluzia că pârâtul distruge reputația și credibilitatea reclamanților în fața publicului, căci nu afirmă fapte concrete săvârșite de aceștia. S-au mai referit reclamanții și la o secvență a emisiunii când pârâtul D. „flutura prin fața camerelor, a publicului din întreaga lume un plic roșu, cu un conținut compromițător”, prima instanță constatând, de asemenea, că nu s-au făcut afirmații denigratoare în sensul art. 998-999 C. civ. Tribunalul a analizat și alte împrejurări în care pârâtul D. a săvârșit presupuse fapte ilicite, reținând că acesta a reprezentat interesele clientului sau a argumentat solicitarea de verificare de scripte.

Tribunalul a apreciat că discuțiile purtate în cadrul emisiunilor, astfel cum au fost redate de înșiși reclamanții, în cea mai mare sunt purtate la modul general, conțin judecăți de valoare, fiind prezentate aspecte ce țin de temele în discuție, de interes pentru politica postului TV, reclamanții expunându-se prin participarea la emisiuni. Ele se înscriu în exercițiul normal al dreptului la liberă exprimare, ceea ce constituie în reglementarea C. civ. român o cauză exoneratoare de răspundere. În opinia instanței, echilibrul între dreptul la libertatea de exprimare și dreptul la respectarea vieții private este respectat, căci comentariile nu cuprind date referitoare la fapte precise săvârșite de reclamanți, ci judecăți de valoare.

Întrucât nu s-a reținut săvârșirea unei fapte ilicite, s-a constatat inutilă examinarea îndeplinirii celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale. De altfel, în ceea ce privește prejudiciul, respectiv rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, nu există la dosarul cauzei un probatoriu care sa susțină pretențiile reclamanților. Având în vedere aceste considerente, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată față de pârâtul D. În privința pârâtului C., reclamanții au invocat de asemenea mai multe împrejurări care, în opinia acestora, constituie fapte ilicite de natură a atrage răspunderea civilă delictuală.

Astfel, reclamanții au redat în cererea de chemare în judecată următoarele afirmații ale pârâtului C.: „Ai rostit suspendare, ai devenit dușman al poporului. Iar dușmanii poporului sunt atacați la dosar. În cazul meu, a fost încă o dată invocat procesul pe care l-am intentat C.N.S.A.S., cel în urma căruia au fost respinse de Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție toate acuzațiile care mi s-au adus, inclusiv cele ale doamnei A. (împotriva căreia am declanșat deja un proces în urma căruia va răspunde în justiție pentru toate neadevărurile rostite sistematic) cu excepția unei note comerciale, adresate directorului întreprinderii de comerț exterior (nu Securității!!), referitoare la întâlnirea cu un om de afaceri străin - obligație legală în acea perioadă pentru orice angajat în comerțul exterior”.

Tribunalul nu a identificat în cuprinsul acestui fragment expresii care să exceadă libertății de exprimare, căci cuvântul „neadevăruri” nu semnifică date precise, ci ideea generală este aceea că instanța va hotărî în procesul respectiv. Reclamanții au mai invocat și alte afirmații ale pârâtului, însă tribunalul a considerat că acestea nu au încălcat drepturile nepatrimoniale ale reclamanților constând în reputație, demnitate, prestigiu, etc. Tribunalul a apreciat că aspectele invocate de reclamanți nu constituie fapte ilicite in sensul art. 998-999 C. civ.

Așa cum se arată de altfel, demersul reclamanților reprezintă răspunsul acestora față de existența mai multor dosare în care părțile au fost implicate, între reclamanții A. și B. și pârâtul C. existând și relații de rudenie, istoricul familial fiind el însuși un punct sensibil ce a generat tensiuni, după cum rezultă din chiar relatările reclamanților, dar și din întâmpinarea depusă de pârâtul C. Pretențiile reclamanților exced noțiunii de faptă ilicită, căci ceea ce se invocă reprezintă chestiuni ce au făcut obiectul altor dosare, iar afirmațiile pârâtului, așa cum s-a arătat anterior, nu conțin date precise despre fapte săvârșite de reclamanți, neavând caracter ofensator. În ceea ce privește implicarea pârâtului în proiectul „Tuburi Ductile”, deși reclamanții fac o amplă descriere și analiză a acestui proiect, în opinia tribunalului nu arată în mod concret în ce constă fapta ilicită săvârșită de pârât.

În raport de cele arătate, instanța a apreciat că afirmațiile în discuție intră în sfera de protecție a art. 10 din Convenție cât privește libertatea de exprimare, motiv pentru care beneficiază de garanțiile rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu concluzia că nu se poate reține incidența art. 998-999 C. civ. și a art. 8 din Convenție, căci pârâții nu au depășit limitele libertății de exprimare, astfel că nu s-a adus atingere drepturilor reclamanților protejate de art. 8 din Convenție, acțiunea fiind respinsă în consecință. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A. și B. Prin decizia nr. 354/A din 2 iulie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamanți.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Deși apelul reprezintă o cale de atac, instanța de control judiciar fiind chemată a verifica legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe, în memoriul de apel sunt cuprinse în principal aceleași argumente ca și în cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, într-o mică măsură apelanții-reclamanți aducând argumente care să combată aprecierile tribunalului. Având în vedere caracterul devolutiv al căii de atac a apelului, curtea va evalua și susținerile faptice ale apelanților, mai ales în măsura în care ele nu au făcut deja obiectul analizei primei instanțe, chestiunile dezlegate deja urmând a fi analizate în limitele criticilor formulate.

Astfel cum a arătat prima instanță în mod judicios, afirmațiile intimatului-pârât D. din cuprinsul emisiunii TV x din ziua de 02 iunie 2009 nu au cuprins afirmații concrete la adresa reclamanților apelanți, pentru a putea fi calificate drept încălcări ale dreptului la viață privată, la onoare sau reputație al acestora din urmă. Deși discuția s-a purtat în legătură cu persoana apelanților, fiind formulate și mai multe întrebări de către moderator cu referire la o posibilă relație a acestora cu organele securității din perioada regimului comunist, afirmațiile pârâtului D. au fost echivoce, fără a indica în concret elemente de fapt de natură a afecta reputația și demnitatea reclamanților. Curtea a observat că dialogurile pârâtului intimat cu moderatorul emisiunii și respectiv cu reclamanții apelanți au fost purtate în contextul unor relații anterioare conflictuale între reclamanți pe de-o parte și pârâtul C. și avocatul său, pârâtul D., pe de altă parte.

De aceea, Curtea a considerat pertinentă sublinierea primei instanțe în sensul că participarea reclamanților la emisiunea în discuție, cunoscând starea conflictuală dintre părți, a dus la expunerea voluntară a acestora la un dialog tensionat și la acuzații reciproce. În același timp, cât timp susținerile pârâtului D. îmbracă forma unor presupuneri și speculații, nu a unor afirmații, acestea se încadrează în limitele judecăților de valoare, ce reprezintă atingerea îngăduit a fi adusă valorilor fundamentale invocate de apelanții-reclamanți. Afirmația în sensul că pârâtul D. deține documente presupus compromițătoare pentru apelanți, prezentate în emisiune, fără a se dezvălui natura și conținutul acestor documente, constituie o simplă speculație care, fără a fi însoțită și de o susținere concretă în sensul faptelor pe care acele documente le-ar dovedi, nu constituie o afirmație defăimătoare la adresa reclamanților apelanți.

În ceea ce privește argumentul apelanților-reclamanți, care au susținut că ilicitul faptei pârâtului rezultă din chiar oprobriul public la care ei au fost supuși, Curtea a constatat că reacțiile din media la care apelanții au făcut referire în cererea de apel nu reprezentau oprobriul publicului față de ei, ci chiar față de pârâți, ale căror susțineri au fost dezaprobate, astfel încât acest argument nu este unul valid.

În ceea ce privește afirmațiile pârâtului intimat D. din cadrul cauzelor aflate anterior pe rolul instanțelor în care și reclamanții au fost implicați, Curtea a observat că în aceste cauze pârâtul D. avea calitatea de reprezentant convențional al pârâtului C., iar poziția procesuală pe care acesta din urmă o deținea în raport cu reclamanții apelanți îl obliga pe avocat la a formula apărări, care nu au depășit, în opinia curții, limitele libertății de exprimare recunoscută avocatului în cadrul activității de reprezentare, astfel încât nici acestea nu constituie fapte ilicite.

În cadrul argumentelor din memoriul de apel care îl privesc pe intimatul pârât C., apelanții reclamanții au susținut drept faptă ilicită conduita acestuia referitoare la activitatea profesională a reclamantului B., prima instanță argumentând cu privire la acest aspect că reclamanții nu au indicat în concret care a fost fapta ilicită a pârâtului C.. Or, Curtea a observat că, deși au reiterat în apel aceeași situație de fapt expusă și în fața tribunalului, apelanții reclamanți nu au adus argumente suplimentare care să permită instanței calificarea pretinselor acțiuni ale pârâtului drept fapte ilicite. Astfel, din expunerea apelanților cu privire la proiectul „tuburilor ductile” nu a rezultat, cum în mod corect a subliniat și prima instanță, care a fost în concret fapta ilicită săvârșită de pârât.

Apelanții-reclamanți trag concluzia implicării pârâtului în proiectul profesional în discuție dintr-o serie de împrejurări de fapt pe care le speculează; în realitate, din situația de fapt expusă nu a rezultat că pârâtul ar fi intervenit împotriva ori în favoarea realizării proiectului la Uzina Mecanică Orăștie sau la alți agenți economici, ci doar că reclamanții au fost convinși că eșecul demersurilor lor s-a datorat influenței politice și economice, directe sau indirecte, practicate de pârâtul C., influență ce nu a fost afirmată expres de niciuna dintre persoanele implicate.

Relativ la susținerea apelanților-reclamanți că prin cele scrise pe blog-ul personal, pârâtul intimat C. ar fi calificat-o pe apelantă drept „mincinoasă”, Curtea a constatat că susținerea în sensul că afirmațiile unei persoane nu sunt adevărate nu reprezintă o afirmație defăimătoare prin ea însăși, iar această susținere a fost realizată în contextul acuzațiilor aduse de reclamantă pârâtului (de colaborare cu securitatea comunistă), pârâtul afirmând intenția de a demonstra caracterul fals al acuzațiilor în urma litigiului cu Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Curtea a considerat că formularea de apărări publice față de acuzațiile aduse de o persoană, prin contestarea adevărului acestora și inițierea unui demers judiciar în scopul arătat, nu poate constitui o încălcare a dreptului la onoare, reputație și demnitate, cum susțin apelanții-reclamanți.

În privința conduitei procesuale a pârâtului în cadrul Dosarului nr. x/2/2012, în sensul că apărătorul său a solicitat în acea cauză stenodactilografierea dezbaterilor, justificând această cerere cu intenția de a prezerva afirmațiile reclamanților făcute în fața instanței, curtea va înlătura susținerea apelanților în sensul că o atare solicitare reprezintă un act vătămător la adresa sa, de natură a-i afecta onoarea și demnitatea. Cererea în discuție se încadrează în mijloacele procesuale puse la îndemâna părților în cauza civilă pentru o valorificare optimă a interesului procesual și a apărărilor formulate, astfel încât curtea nu poate reține o faptă ilicită în această privință. De asemenea, nici solicitarea verificării de scripte formulată în dosar nu poate constitui o faptă ilicită, decât cel mult în condițiile în care s-ar dovedi că exercitarea acestui drept procesual al părții s-a realizat în mod abuziv, or o asemenea dovadă nu s-a administrat în cauză.

În privința afirmației apelanților în sensul că pârâtul C. a susținut că reclamanta A. are „credibilitate 0”, Curtea a reținut că la dosarul primei instanțe, se află o pagină dintr-o hotărâre judecătorească, identificată de apelanții reclamanți ca făcând parte din încheierea dată la 29 ianuarie 2010 în Dosarul nr. x/3/2008 (pârâții necontestând o astfel de identificare), ce reproduce însă concluziile pârâtului din acea cauză, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, reprezentat de consilier juridic. Astfel, potrivit înscrisului, cu ocazia concluziilor, pârâtul C.N.S.A.S.

a afirmat: „Referitor la susținerea că intervenienta A. are credibilitate zero, același reclamant, prin întâmpinare, actele anterioare, prin cererea de probatorii și alte nenumărate acte a spus contrariul, că poziția lui A. este determinantă asupra dezlegării judecății, este o schimbare de opinie sau se răzgândește reclamantul?” Din acest citat rezultă indirect că în cadrul acestui dosar pârâtul C. (ce deținea poziția de reclamant) ar fi afirmat că apelanta A. ar avea „credibilitate zero” în privința declarațiilor despre pârâtul C. Curtea a reținut, pe de-o parte, că o atare afirmație a fost făcută în cadrul unui dosar civil aflat pe rolul instanței, iar lucrările dosarului sunt accesibile numai părților și numai în anumite condiții terții pot avea acces la conținutul hotărârii judecătorești.

Pe de altă parte, susținerea îmbracă tot forma unei apărări specifice litigiului civil și tinde, sub forma unei metafore, să infirme susținerile părții adverse din acel proces. Cum s-a subliniat în cele ce preced, simpla contestare a adevărului afirmațiilor unei alte persoane nu reprezintă prin ea însăși o faptă ilicită. În consecință, și această afirmație reprezintă tot o judecată de valoare, permisă în cadrul libertății de exprimare de care se bucură pârâții. Astfel cum în mod judicios a apreciat și prima instanță, constatarea că actele și afirmațiile pârâților nu constituie fapte ilicite face inutilă examinarea celorlalte condiții ale răspunderii delictuale, acestea fiind cumulative. Sunt deci, lipsite de relevanță susținerile apelanților legate de vinovăția pârâților, de prejudiciul pretins suferit și de legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și acest prejudiciu.

În consecința argumentelor expuse, care completează argumentele teoretice și faptice dezvoltate pe larg de prima instanță, Curtea a constatat că în mod corect a respins prima instanță acțiunea și, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat. Împotriva menționatei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții A. și B. În motivarea cererii de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 1, 2 și 9 C. proc.

civ., reclamanții au formulat următoarele susțineri: La începutul memoriului de recurs, recurenții au expus pe larg situația de fapt și concluzia greșită a tribunalului raportat la această situație de fapt, susținând că intimatul pârât D. a săvârșit fapta culpabilă ilicită constând în afirmații neadevărate și denigratoare făcute la adresa reclamanților A. și B. în diferite instanțe precum și în emisiunea x din 02 iunie 2009. Recurenții critică considerentele avute în vedere de instanță în legătură cu activitatea reclamantului B. în domeniul tuburilor ductile, apreciind reclamanții că în mod eronat a reținut instanța că nu au indicat în mod concret în ce constă fapta ilicită a pârâtului C. În combaterea acestor considerente, recurenții susțin că reclamantul B. nu a participat în niciun mod la realizarea ruinei industriale de la Uzina Mecanică Orăștie nici ca proiectant activ, consultant sau oricare altă activitate și nu a dorit să realizeze linii de fabricație pentru tuburile ductile, fapt dovedit cu corespondența MEC înregistrată la Judecătoria orașului Offenbach/M sub nr. 25T7 din 25 august 2015. Mai mult, reclamanții au încercat recuperarea sumelor pierdute la Uzina Mecanică Orăștie și Sidermet Călan, unde prejudiciul adus României îl estimează la cca.

500.000.000 dolari S.U.A. O altă critică vizează considerentul instanței de apel în sensul că reacțiile din media la care au făcut referire în cererea de apel nu reprezentau oprobriul publicului față de ei, ci chiar față de pârâți ale căror susțineri au fost dezaprobate, susținând că instanța a devalorizat astfel impactul asupra publicului.

În ce privește pe intimatul-pârât C., recurenții susțin că acesta și-a exercitat influenta pe care o deținea, astfel cum a reținut și instanța de fond, iar considerentul instanței de apel în sensul că afirmația lui nu este defăimătoare prin ea însăși întrucât a fost realizată în contextul acuzațiilor aduse de reclamantă pârâtului este părtinitor, instanța de apel încercând să repună în discuție toate hotărârile ce privesc activitățile de poliție politică practicate de pârâtul C. Recurenții susțin că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale respectiv fapta ilicită, vinovăția, prejudiciu, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Astfel, în ce privește pe pârâtul D., fapta culpabilă ilicită este reprezentată de afirmațiile neadevărate și denigratoare făcute la adresa reclamanților în diferite instanțe și în emisiunea x din 02 iunie 2009, precum și de documentele prezentate în emisiune și în instanță, faptă ce a cauzat reclamanților un prejudiciu moral, prin atingerea adusă reputației, credibilității, onoarei și demnității acestora, rezultând astfel și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. Prin afirmațiile făcute în emisiunea menționată a fost grav defăimată onoarea inventatorului B. prin asocierea acestuia cu fapte de evaziune fiscală în Germania, ce au creat aparența implicării în activități militare ori de spionaj.

În ce îl privește pe intimatul C., prezentarea documentelor în public care să-i susțină propriile interese, constituie un prejudiciu moral adus reclamanților, constând în rezultatul dăunător direct al faptei sale ilicite și culpabile, afectarea și deteriorarea onoarei, reputației, demnității, credibilității, prestigiului profesional al reclamanților. În justificarea cuantumului daunelor morale solicitate, recurenții susțin că acțiunile pârâților au condus la pierderea prestigiului profesional al recurentului B., iar prin neaplicarea invențiilor a fost prejudiciată și onoarea acestuia, în calitate de inventator. Recurenții contestă modul de interpretare de către instanțele de fond a înscrisurilor depuse la dosar, iar în completarea probatoriilor administrate au anexat recursului un set de înscrisuri, solicitând și audierea unor martori.

În concluzie, recurenții solicită admiterea recursului, modificarea deciziei instanței de apel în sensul admiterii apelului, iar pe fond, obligarea intimaților-pârâți la plata sumei de 21.000.000 euro, reprezentând daune morale, publicarea integrală a hotărârii judecătorești în mai multe cotidiene centrale, precum și în emisiunile de știri ale posturilor TV, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată efectuate în toate fazele procesuale. La termenul de la 12 mai 2016, în ședință publică, Înalta Curte a pus în discuția părților încadrarea criticilor formulate referitoare la situația de fapt stabilită potrivit probelor administrate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Recursul este nul pentru următoarele considerente: Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în condițiile prevăzute de lege, numai pentru motivele expres și limitativ reglementate prin dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. Prin exercitarea recursului se urmărește realizarea controlului de legalitate al hotărârii recurate, astfel că, spre deosebire de calea ordinară de atac a apelului, care este devolutivă, în recurs, părțile sunt obligate a-și conforma conduita procesuală la dispozițiile anterior invocate. Instanța de recurs nu poate verifica modul în care instanțele de fond au analizat și apreciat probatoriile administrate, cu consecința statuării cu privire la săvârșirea de către acestea a unei greșeli de fapt, întrucât o astfel de verificare era permisă numai în cadrul motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care însă au fost abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G.

nr. 138/2000. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. ori susceptibile de o astfel de încadrare juridică, întrucât în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată în condițiile expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ. prin dispoziții speciale, de strică interpretare. În speță, deși recurenții au indicat, prin memoriul de recurs, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1, 2 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă niciun element care să se subsumeze ipotezelor reglementate de acestea. Astfel, niciuna dintre critici nu vizează greșita alcătuire a instanței, situație față de care, motivul prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează această ipoteză apare ca fiind invocat numai formal.

Dezvoltarea criticilor formulate nu permit încadrarea recursului nici în motivul prevăzut de art. 304 pct. 2 C. proc. civ., care vizează pronunțarea hotărârii de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii, și nici în cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care reglementează lipsa de temei legal a hotărârii atacate ori pronunțarea acesteia cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Aceasta deoarece, nemulțumirea exprimată de recurenți vizează exclusiv greșita stabilire de către instanță a situației de fapt, raportat la probele administrate. Astfel, recurenții contestă concluzia instanței de apel relativ la replicile și comportamentul pârâților la adresa reclamanților, modul de interpretare de către instanță a înscrisurilor depuse la dosar și a probelor administrate, tinzând la schimbarea situației de fapt prin reaprecierea probelor.

Față de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, instanța de recurs poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ. Susținerile din memoriul de recurs care privesc situația de fapt și probatoriul administrat nu sunt susceptibile de încadrare în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, întrucât modul în care instanța de judecată a făcut aprecierea probelor nu reprezintă o critică de nelegalitate, după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000. Așa fiind, având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc.

civ., iar criticile formulate de recurenții-reclamanți nu se circumscriu acestui cadru legal, iar în cauză nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea situație de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului, sens în care va constata nulitatea căii de atac declarată de reclamanți. În raport cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretenții va fi obligată să plătească cheltuieli de judecată, Înalta Curte va obliga pe recurenți să plătească intimatului-pârât C. suma de 4.400 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 354/A din 02 iulie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurenți la plata către intimatul-pârât C. a sumei de 4.400 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2016.