ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1188/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1188/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1188/2016

Asupra cauzei

de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de

06 iunie 2012, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții

C. și D., au solicitat instanței ca, prin sentința ce se va pronunța,

să dispună: obligarea pârâților la plata sumei de 21.000.000 euro,

respectiv 93.632.000 RON cu titlu de daune morale; obligarea pârâților la publicarea

pe cheltuiala lor a hotărârii definitive în cotidiene de larg tiraj; obligarea

pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanții au susținut, în esență, că, la datele de 13

mai 2009 și 02 iunie 2009, în cadrul unor emisiuni de televiziune la x TV,

pârâtul D. a făcut mai multe afirmații despre reclamanți, afirmații

considerate de aceștia ca aparținând în realitate pârâtului C.

Cererea a fost

întemeiată în drept pe art. 998, 999 C. civ. în vigoare la data producerii

prejudiciilor, art. 112, art. 274 C. proc. civ., Decretul nr. 31/1954.

În cuprinsul cererii

precizatoare din 10 februarie 2013, reclamanții au arătat că prin

publicarea articolelor menționate au fost încălcate normele dreptului

obiectiv, adică art. 30 alin. (6), art. 54 din Constituția României,

art. 72, 73 din noul C. civ., art. 30 din Codul audiovizualului, art. 10 alin.

(3) lit. e) din Legea nr. 504/2002, art. 19 din Pactul Internațional privind

Drepturile Civile și Politice, precum și dispozițiile art. 10 din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, iar prin aceasta le-au fost cauzate prejudicii cu privire la propria

imagine, onoare și reputație, astfel cum sunt reglementate acestea de

dispozițiile art. 30 alin. (6) din Constituția României, art. 17 din Pactul

Internațional privind Drepturile Civile și Politice și art. 54 din

Decretul nr. 31/1954.

Prin sentința

civilă nr. 51 din 10 ianuarie 2013, pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă, a fost admisă excepția de netimbrare

și a fost anulată cererea formulată de reclamanții A. și

B., în contradictoriu cu pârâții C. și D., ca netimbrată.

Prin decizia civilă

nr. 140/A din 17 aprilie 2012 Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții reclamanți

A. și B. împotriva sentinței civile nr. 51 din 10 ianuarie 2013.

Prin decizia civilă

nr. 785 din 28 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanții A.

și B. împotriva deciziei civile nr. 140/A din 17 aprilie 2012, a fost modificată

în tot această decizie, în sensul că, a fost admis apelul declarat de

reclamanți împotriva sentinței civile nr. 51 din 10 ianuarie 2013 pronunțată

de Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost anulată

sentința și trimisă cauza spre rejudecare primei instanțe.

În rejudecare,

reclamanții și-au precizat din nou cererea, arătând că solicită

angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului D., întrucât consideră

întrunite cumulativ toate condițiile acestei răspunderi, prevăzute

de art. 998-999 C. civ.

Fapta ilicită

este reprezentată de afirmațiile neadevărate și denigratoare

făcute la adresa reclamanților în diferite instanțe, precum și

în emisiunea x din 02 iunie 2009.

De asemenea, au

fost invocate afirmații denigratoare făcute de pârâtul D. în instanță,

consemnate în încheierile de ședință. Astfel, în încheierea din 29

ianaurie 2012 (Curtea de Apel București, Dosar nr. x/3/2010, pag. 2) s-a reținut:

„Reclamantul reprezentat de avocat D. față de evoluția dezbaterilor,

solicită să se procedeze la verificarea de scripte având în vedere acest

înscris. Reclamantul, reprezentat de avocat, solicită instanței sa procedeze

la verificarea înscrisurilor sub dictare pentru că instanța nu are garanția

că acestea aparțin intervenientei”; iar în încheierea din 29 ianuarie

2012 (Curtea de Apel București, Dosar nr. x/3/2010, pag. 5): „Referitor la

susținerea ca intervenienta are credibilitate zero (...)”afirmații care

aduc prejudicii reputației și onoarei întrucât, odată cu afirmația

„credibilitate 0” dl. D. a cerut expluzarea sa din sala de ședințe, urmărind

astfel distrugerea credibilității sale.

Consideră

reclamanții că afirmațiile pârâtului D. în emisiunea x din 02

iunie 2009 privind așa-numitele probleme financiare și legate de fisc

și poliție au ca scop dezechilibrarea reputației lor.

Printr-o cerere

depusă la dosar la data de 04 septembrie 2014, reclamanții au arătat

că renunță la partea din acțiune prin care invocă faptele

ilicite petrecute în emisiunea din 08 iunie 2011.

Prin sentința

civilă nr. 1543 din 20 noiembrie 2014, Tribunalul București, secția

a III-a civilă, a respins atât excepția prescripției dreptului la

acțiune, ca neîntemeiată, cât și acțiunea formulată de

reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și D.,

ca neîntemeiată.

Tribunalul a reținut

că reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în pretenții,

întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, respectiv art.

998-999 C. civ., pentru angajarea căreia este necesară întrunirea cumulativă

a mai multor elemente, respectiv este necesar să fie comisă o faptă

ilicită, să fi fost cauzat un prejudiciu, să existe legătură

de cauzalitate între faptă și prejudiciu, iar fapta ilicită să

fi fost comisă cu vinovăție.

În cauza de față,

fapta ilicită imputată se referă la unele afirmații exprimate

în cadrul emisiunilor TV x din 13 mai 2009, 2 iunie 2009, 3 iunie 2009 de către

pârâtul D. Totodată, reclamanții s-au plâns de unele afirmații făcute

în alte împrejurări, redate de reclamanți în cererea precizatoare.

În privința

pârâtului C., reclamanții au arătat că fapta pârâtului de a prezenta

publicului documente care să-i susțină propriile interese, precum

și cele afirmate în diferite medii și în justiție constituie o fapta

ilicită care le-a cauzat prejudicii.

Reclamanții

au solicitat angajarea răspunderii solidare a pârâților, apreciind afirmațiile

pârâtului D. ca fiind ale pârâtului C. Tribunalul a înlăturat această

susținere, întrucât, chiar dacă pârâtul D. l-a reprezentat pe pârâtul

C. în unele procese - după cum s-a arătat în întâmpinare - participarea

la emisiunile incriminate a fost în nume propriu, astfel că afirmațiile

sale sunt personale.

Tribunalul a examinat

pretențiile reclamanților distinct în raport de cei doi pârâți, analizând

dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.

În această

analiză, au fost avute în vedere, alături de dispozițiile art. 998-999

C. civ., mai sus enunțate, și prevederile art. 30 din Constituția

României, din interpretarea cărora s-a reținut opțiunea legiuitorului

constituant de a stabili limite foarte largi de manifestare a libertății

de exprimare, prin instituirea inviolabilității sale, cu rezerva, totuși,

că prin aceasta nu se poate aduce atingere demnității, onoarei, vieții

private sau dreptului la propria imagine, afectarea acestora din urmă conducând

la răspunderea civilă a persoanei care și-a manifestat libertatea

de exprimare dincolo de limitele recunoscute prin textul constituțional.

Față

de art. 20 din Constituție, au fost analizate și prevederile art. 10 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, constatându-se că libertatea

de exprimare, apărată de această normă, ocupă un loc aparte

printre drepturile garantate de Convenție, stând chiar la baza noțiunii

de „societate democratică” ce sintetizează sistemul de valori pe care

este clădită Convenția. Curtea a afirmat că „libertatea de exprimare

constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți

democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului său și

ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva parag. 2 al art. 10,

ea acoperă nu numai „informațiile” sau „ideile” care sunt primite favorabil

sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și acelea care ofensează,

șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației.

Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului de

deschidere în absența cărora nu există «societate democratică»”.

Tribunalul a reținut

totodată că dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul

absolut. Parag. 2 permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care

folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor

valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației

însăși. Restricțiile aduse libertății de exprimare vor

fi însă controlate de Curtea europeană prin aplicarea unei serii de principii

de interpretare a dispozițiilor art. 10 din Convenție cristalizate în

cadrul jurisprudenței referitoare la acesta. Astfel, Curtea afirmă că

limitarea adusă de stat acestui drept este contrară Convenției dacă

nu îndeplinește cele trei condiții cumulative enumerate în parag. 2: a)

să fie prevăzută de lege; b) să urmărească cel puțin

unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenției și

c) să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea

acelui scop (a se vedea în acest sens hotărârea C.E.D.O. din 17 decembrie 2004

Cumpănă și Mazăre împptriva României, parag. 85 și urm.,

publicată în M. Of. nr. 501 din 14 iunie 2005; hotărârea C.E.D.O. din

7 octombrie 2008 Barb împotriva României, parag. 31 și urm., publicată

în M. Of. nr. 304 din 08 mai 2009; hotărârea C.E.D.O. din 28 septembrie 2004

Sabou și Pîrcălab împotriva României, parag. 35 și urm., publicată

în M. Of. nr. 484 din 08 iunie 2005).

Altfel spus, libertatea

de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate

fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială,

ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța

națională, integritatea teritorială ale statelor contractante, siguranța

publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor

infracțiuni, protecția sănătății și a moralei

publice, garantarea autorității și imparțialității

puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația

și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații

confidențiale.

Aceste limitări

se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților

statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza

scopurile enunțate de art. 10 parag. 2 din Convenție. Instanța europeană

a subliniat în repetate rânduri că restricțiile la libertatea de exprimare,

oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile

art. 10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune

în privința lor.

În jurisprudența

sa dată în interpretarea și aplicarea art. 8 din Convenție, Curtea

Europeană a arătat că noțiunea de viață privată

cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane cum ar fi

numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică și morală;

garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată, în

principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară,

a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar,

există o zonă de interacțiune între individ și terți care,

chiar și într-un context public, poate aparține „vieții private”

[a se vedea hotărârea Von Hannover împotriva Germaniei [MC], nr. 59320/00,

parag. (50), CEDH 2004-VI]. Curtea a concluzionat că publicarea unei fotografii

interferează cu viața privată a unei persoane, chiar dacă această

persoană este una publică [Schüssel împotriva Austriei (decizie), nr.

42409/98, 21 februarie 2002 și Von Hennover citată anterior, parag.

(53)]. Or, dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate

de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție [a se

vedea Abeberry împotriva Franței (decizie), nr. 58729/00, 21 septembrie 2004

și Leempoel & S.A. ED Ciné Revue împotriva Belgiei, nr. 64772/01,

parag. (67), 9 noiembrie 2006].

În plus, Curtea

Europeană a afirmat faptul că art. 8 are drept obiect principal apărarea

individului de ingerințele arbitrare ale puterilor publice, nelimitându-se

la a pretinde statului să se abțină de la asemenea ingerințe;

acestui angajament negativ i se pot alătura obligațiile pozitive legate

de respectarea efectivă a vieții private sau de familie. Ele pot impune

adoptarea de măsuri vizând respectarea vieții private până la relațiile

indivizilor între ei. Granița dintre obligațiile pozitive și negative

ale statului potrivit art. 8 nu se pretează la o definiție precisă;

principiile aplicabile sunt totuși comparabile. Mai precis, în cele două

cazuri, trebuie luată în calcul păstrarea echilibrului just dintre interesul

general și interesele individului, statul beneficiind oricum de o marjă

de apreciere [a se vedea Pfeifer împotriva Austriei nr. 12556/03, parag. (37)].

Prin urmare, în

aprecierea caracterului ilicit al faptelor se impune analiza raportului dintre

art. 8 și art. 10 din Convenție, respectiv dacă pârâții au depășit

limitele libertății de exprimare și au adus atingere drepturilor

reclamanților protejate de art. 8 din Convenție.

În opinia tribunalului,

faptele pentru care reclamanții au solicitat angajarea răspunderii civile

delictuale nu au fost considerate ilicite în accepțiunea C. civ. și a

jurisprudenței C.E.D.O.

Astfel, în privința

pârâtului D., reclamanții au detaliat în cererea precizatoare care sunt afirmațiile

denigratoare în opinia lor.

Prima instanță

a constatat că în dialogul reprodus de reclamanți nu se pot identifica

afirmații clare despre fapte concrete săvârșite de reclamanți

și nici injurii la adresa reclamanților.

Reclamanții

au susținut că pârâtul D., prin aceste afirmații, sugerează

că securitatea însăși primea vize de plecare peste hotare, însă

tribunalul nu a reținut aceste susțineri, căci discuția este

în termeni generali și nu la adresa reclamanților.

Reclamanții

au arătat că pârâtul D. susține fără echivoc sponsorizarea

de către securitate a plecărilor „soț și soție”, însă

instanța de asemenea a constatat că nu poate fi reținută în

sarcina pârâtului fapta ilicită în sensul pretins de reclamanți, discuția

fiind de asemenea în termeni generali.

Cu privire la

afirmația pârâtului „Stau cu omul la masă o dată, pentru mine am

încredere. Vorba dânsei, îi întinzi mâna și dup-aia un om care știi în

ce condiții a venit și a vrut să facă o declarație și

ai mâncat și ai glumit și ai vorbit cu ea, păi într-adevăr,

când vezi că se întoarce zici asta-i stofa de om pe care nu te poți baza.”,

tribunalul a apreciat că pârâtul a exprimat o judecată de valoare în virtutea

dreptului său la liberă exprimare.

Tribunalul a înlăturat

susținerile reclamanților în sensul că prin teoria schimbării

declarațiilor, dl. D. îi aduce în fața publicului ca fiind fără

caracter. Afirmațiile pârâtului nu pot fi apreciate ca injurioase, iar faptul

că discuțiile au avut loc în cadrul unei emisiuni nu poate constitui un

element decisiv câtă vreme reclamanții înșiși au acceptat participarea

la acea emisiune, astfel că s-au expus în mod deliberat criticii.

Cu referire la

discuția ce privea eventuale probleme ale reclamanților cu „fiscul și

poliția” din Germania, tribunalul a apreciat că nu se poate desprinde

concluzia că pârâtul distruge reputația și credibilitatea reclamanților

în fața publicului, căci nu afirmă fapte concrete săvârșite

de aceștia.

S-au mai referit

reclamanții și la o secvență a emisiunii când pârâtul D. „flutura

prin fața camerelor, a publicului din întreaga lume un plic roșu, cu un

conținut compromițător”, prima instanță constatând, de

asemenea, că nu s-au făcut afirmații denigratoare în sensul art.

998-999 C. civ.

Tribunalul a analizat

și alte împrejurări în care pârâtul D. a săvârșit presupuse

fapte ilicite, reținând că acesta a reprezentat interesele clientului

sau a argumentat solicitarea de verificare de scripte.

Tribunalul a apreciat

că discuțiile purtate în cadrul emisiunilor, astfel cum au fost redate

de înșiși reclamanții, în cea mai mare sunt purtate la modul general,

conțin judecăți de valoare, fiind prezentate aspecte ce țin

de temele în discuție, de interes pentru politica postului TV, reclamanții

expunându-se prin participarea la emisiuni.

Ele se înscriu

în exercițiul normal al dreptului la liberă exprimare, ceea ce constituie

în reglementarea C. civ. român o cauză exoneratoare de răspundere. În

opinia instanței, echilibrul între dreptul la libertatea de exprimare și

dreptul la respectarea vieții private este respectat, căci comentariile

nu cuprind date referitoare la fapte precise săvârșite de reclamanți,

ci judecăți de valoare.

Întrucât nu s-a

reținut săvârșirea unei fapte ilicite, s-a constatat inutilă

examinarea îndeplinirii celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale.

De altfel, în ceea ce privește prejudiciul, respectiv rezultatul, efectul negativ

suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect

moral, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană,

nu există la dosarul cauzei un probatoriu care sa susțină pretențiile

reclamanților.

Având în vedere

aceste considerente, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată

față de pârâtul D.

În privința

pârâtului C., reclamanții au invocat de asemenea mai multe împrejurări

care, în opinia acestora, constituie fapte ilicite de natură a atrage răspunderea

civilă delictuală.

Astfel, reclamanții

au redat în cererea de chemare în judecată următoarele afirmații

ale pârâtului C.: „Ai rostit suspendare, ai devenit dușman al poporului. Iar

dușmanii poporului sunt atacați la dosar. În cazul meu, a fost încă

o dată invocat procesul pe care l-am intentat C.N.S.A.S., cel în urma căruia

au fost respinse de Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație

și Justiție toate acuzațiile care mi s-au adus, inclusiv cele ale

doamnei A. (împotriva căreia am declanșat deja un proces în urma căruia

va răspunde în justiție pentru toate neadevărurile rostite sistematic)

cu excepția unei note comerciale, adresate directorului întreprinderii de comerț

exterior (nu Securității!!), referitoare la întâlnirea cu un om de afaceri

străin - obligație legală în acea perioadă pentru orice angajat

în comerțul exterior”.

Tribunalul nu

a identificat în cuprinsul acestui fragment expresii care să exceadă libertății

de exprimare, căci cuvântul „neadevăruri” nu semnifică date precise,

ci ideea generală este aceea că instanța va hotărî în procesul

respectiv.

Reclamanții

au mai invocat și alte afirmații ale pârâtului, însă tribunalul a

considerat că acestea nu au încălcat drepturile nepatrimoniale ale reclamanților

constând în reputație, demnitate, prestigiu, etc.

Tribunalul a apreciat

că aspectele invocate de reclamanți nu constituie fapte ilicite in sensul

art. 998-999 C. civ. Așa cum se arată de altfel, demersul reclamanților

reprezintă răspunsul acestora față de existența mai multor

dosare în care părțile au fost implicate, între reclamanții A.

și B. și pârâtul C. existând și relații de rudenie, istoricul

familial fiind el însuși un punct sensibil ce a generat tensiuni, după

cum rezultă din chiar relatările reclamanților, dar și din întâmpinarea

depusă de pârâtul C. Pretențiile reclamanților exced noțiunii

de faptă ilicită, căci ceea ce se invocă reprezintă chestiuni

ce au făcut obiectul altor dosare, iar afirmațiile pârâtului, așa

cum s-a arătat anterior, nu conțin date precise despre fapte săvârșite

de reclamanți, neavând caracter ofensator.

În ceea ce privește

implicarea pârâtului în proiectul „Tuburi Ductile”, deși reclamanții fac

o amplă descriere și analiză a acestui proiect, în opinia tribunalului

nu arată în mod concret în ce constă fapta ilicită săvârșită

de pârât.

În raport de cele

arătate, instanța a apreciat că afirmațiile în discuție

intră în sfera de protecție a art. 10 din Convenție cât privește

libertatea de exprimare, motiv pentru care beneficiază de garanțiile rezultate

din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu concluzia că

nu se poate reține incidența art. 998-999 C. civ. și a art. 8 din

Convenție, căci pârâții nu au depășit limitele libertății

de exprimare, astfel că nu s-a adus atingere drepturilor reclamanților

protejate de art. 8 din Convenție, acțiunea fiind respinsă în consecință.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamanții A. și B.

Prin decizia

nr. 354/A din 2 iulie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins apelul declarat de reclamanți.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Deși apelul

reprezintă o cale de atac, instanța de control judiciar fiind chemată

a verifica legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe, în

memoriul de apel sunt cuprinse în principal aceleași argumente ca și în

cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, într-o mică

măsură apelanții-reclamanți aducând argumente care să combată

aprecierile tribunalului.

Având în vedere

caracterul devolutiv al căii de atac a apelului, curtea va evalua și susținerile

faptice ale apelanților, mai ales în măsura în care ele nu au făcut

deja obiectul analizei primei instanțe, chestiunile dezlegate deja urmând a

fi analizate în limitele criticilor formulate.

Astfel cum a arătat

prima instanță în mod judicios, afirmațiile intimatului-pârât D.

din cuprinsul emisiunii TV x din ziua de 02 iunie 2009 nu au cuprins afirmații

concrete la adresa reclamanților apelanți, pentru a putea fi calificate

drept încălcări ale dreptului la viață privată, la onoare

sau reputație al acestora din urmă.

Deși discuția

s-a purtat în legătură cu persoana apelanților, fiind formulate și

mai multe întrebări de către moderator cu referire la o posibilă

relație a acestora cu organele securității din perioada regimului

comunist, afirmațiile pârâtului D. au fost echivoce, fără a indica

în concret elemente de fapt de natură a afecta reputația și demnitatea

reclamanților.

Curtea a observat

că dialogurile pârâtului intimat cu moderatorul emisiunii și respectiv

cu reclamanții apelanți au fost purtate în contextul unor relații

anterioare conflictuale între reclamanți pe de-o parte și pârâtul C. și

avocatul său, pârâtul D., pe de altă parte.

De aceea, Curtea

a considerat pertinentă sublinierea primei instanțe în sensul că

participarea reclamanților la emisiunea în discuție, cunoscând starea

conflictuală dintre părți, a dus la expunerea voluntară a acestora

la un dialog tensionat și la acuzații reciproce.

În același

timp, cât timp susținerile pârâtului D. îmbracă forma unor presupuneri

și speculații, nu a unor afirmații, acestea se încadrează în

limitele judecăților de valoare, ce reprezintă atingerea îngăduit

a fi adusă valorilor fundamentale invocate de apelanții-reclamanți.

Afirmația

în sensul că pârâtul D. deține documente presupus compromițătoare

pentru apelanți, prezentate în emisiune, fără a se dezvălui

natura și conținutul acestor documente, constituie o simplă speculație

care, fără a fi însoțită și de o susținere concretă

în sensul faptelor pe care acele documente le-ar dovedi, nu constituie o afirmație

defăimătoare la adresa reclamanților apelanți.

În ceea ce privește

argumentul apelanților-reclamanți, care au susținut că ilicitul

faptei pârâtului rezultă din chiar oprobriul public la care ei au fost supuși,

Curtea a constatat că reacțiile din media la care apelanții au făcut

referire în cererea de apel nu reprezentau oprobriul publicului față de

ei, ci chiar față de pârâți, ale căror susțineri au fost

dezaprobate, astfel încât acest argument nu este unul valid.

În ceea ce privește

afirmațiile pârâtului intimat D. din cadrul cauzelor aflate anterior pe rolul

instanțelor în care și reclamanții au fost implicați, Curtea

a observat că în aceste cauze pârâtul D. avea calitatea de reprezentant convențional

al pârâtului C., iar poziția procesuală pe care acesta din urmă o

deținea în raport cu reclamanții apelanți îl obliga pe avocat la

a formula apărări, care nu au depășit, în opinia curții,

limitele libertății de exprimare recunoscută avocatului în cadrul

activității de reprezentare, astfel încât nici acestea nu constituie fapte

ilicite.

În cadrul argumentelor

din memoriul de apel care îl privesc pe intimatul pârât C., apelanții reclamanții

au susținut drept faptă ilicită conduita acestuia referitoare la

activitatea profesională a reclamantului B., prima instanță argumentând

cu privire la acest aspect că reclamanții nu au indicat în concret care

a fost fapta ilicită a pârâtului C..

Or, Curtea a observat

că, deși au reiterat în apel aceeași situație de fapt expusă

și în fața tribunalului, apelanții reclamanți nu au adus argumente

suplimentare care să permită instanței calificarea pretinselor acțiuni

ale pârâtului drept fapte ilicite.

Astfel, din expunerea

apelanților cu privire la proiectul „tuburilor ductile” nu a rezultat, cum

în mod corect a subliniat și prima instanță, care a fost în concret

fapta ilicită săvârșită de pârât.

Apelanții-reclamanți

trag concluzia implicării pârâtului în proiectul profesional în discuție

dintr-o serie de împrejurări de fapt pe care le speculează; în realitate,

din situația de fapt expusă nu a rezultat că pârâtul ar fi intervenit

împotriva ori în favoarea realizării proiectului la Uzina Mecanică Orăștie

sau la alți agenți economici, ci doar că reclamanții au fost

convinși că eșecul demersurilor lor s-a datorat influenței politice

și economice, directe sau indirecte, practicate de pârâtul C., influență

ce nu a fost afirmată expres de niciuna dintre persoanele implicate.

Relativ la susținerea

apelanților-reclamanți că prin cele scrise pe blog-ul personal, pârâtul

intimat C. ar fi calificat-o pe apelantă drept „mincinoasă”, Curtea a

constatat că susținerea în sensul că afirmațiile unei persoane

nu sunt adevărate nu reprezintă o afirmație defăimătoare

prin ea însăși, iar această susținere a fost realizată

în contextul acuzațiilor aduse de reclamantă pârâtului (de colaborare

cu securitatea comunistă), pârâtul afirmând intenția de a demonstra caracterul

fals al acuzațiilor în urma litigiului cu Consiliul Național pentru Studierea

Arhivelor Securității.

Curtea a considerat

că formularea de apărări publice față de acuzațiile

aduse de o persoană, prin contestarea adevărului acestora și inițierea

unui demers judiciar în scopul arătat, nu poate constitui o încălcare

a dreptului la onoare, reputație și demnitate, cum susțin apelanții-reclamanți.

În privința

conduitei procesuale a pârâtului în cadrul Dosarului nr. x/2/2012, în sensul că

apărătorul său a solicitat în acea cauză stenodactilografierea

dezbaterilor, justificând această cerere cu intenția de a prezerva afirmațiile

reclamanților făcute în fața instanței, curtea va înlătura

susținerea apelanților în sensul că o atare solicitare reprezintă

un act vătămător la adresa sa, de natură a-i afecta onoarea

și demnitatea.

Cererea în discuție

se încadrează în mijloacele procesuale puse la îndemâna părților

în cauza civilă pentru o valorificare optimă a interesului procesual și

a apărărilor formulate, astfel încât curtea nu poate reține o faptă

ilicită în această privință.

De asemenea, nici

solicitarea verificării de scripte formulată în dosar nu poate constitui

o faptă ilicită, decât cel mult în condițiile în care s-ar dovedi

că exercitarea acestui drept procesual al părții s-a realizat în

mod abuziv, or o asemenea dovadă nu s-a administrat în cauză.

În privința

afirmației apelanților în sensul că pârâtul C. a susținut că

reclamanta A. are „credibilitate 0”, Curtea a reținut că la dosarul primei

instanțe, se află o pagină dintr-o hotărâre judecătorească,

identificată de apelanții reclamanți ca făcând parte din încheierea

dată la 29 ianuarie 2010 în Dosarul nr. x/3/2008 (pârâții necontestând

o astfel de identificare), ce reproduce însă concluziile pârâtului din acea

cauză, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității,

reprezentat de consilier juridic.

Astfel, potrivit

înscrisului, cu ocazia concluziilor, pârâtul C.N.S.A.S. a afirmat: „Referitor la

susținerea că intervenienta A. are credibilitate zero, același reclamant,

prin întâmpinare, actele anterioare, prin cererea de probatorii și alte nenumărate

acte a spus contrariul, că poziția lui A. este determinantă asupra

dezlegării judecății, este o schimbare de opinie sau se răzgândește

reclamantul?”

Din acest citat

rezultă indirect că în cadrul acestui dosar pârâtul C. (ce deținea

poziția de reclamant) ar fi afirmat că apelanta A. ar avea „credibilitate

zero” în privința declarațiilor despre pârâtul C. Curtea a reținut,

pe de-o parte, că o atare afirmație a fost făcută în cadrul

unui dosar civil aflat pe rolul instanței, iar lucrările dosarului sunt

accesibile numai părților și numai în anumite condiții terții

pot avea acces la conținutul hotărârii judecătorești.

Pe de altă

parte, susținerea îmbracă tot forma unei apărări specifice litigiului

civil și tinde, sub forma unei metafore, să infirme susținerile părții

adverse din acel proces. Cum s-a subliniat în cele ce preced, simpla contestare

a adevărului afirmațiilor unei alte persoane nu reprezintă prin ea

însăși o faptă ilicită.

În consecință,

și această afirmație reprezintă tot o judecată de valoare,

permisă în cadrul libertății de exprimare de care se bucură

pârâții.

Astfel cum în

mod judicios a apreciat și prima instanță, constatarea că actele

și afirmațiile pârâților nu constituie fapte ilicite face inutilă

examinarea celorlalte condiții ale răspunderii delictuale, acestea fiind

cumulative. Sunt deci, lipsite de relevanță susținerile apelanților

legate de vinovăția pârâților, de prejudiciul pretins suferit și

de legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și acest prejudiciu.

În consecința

argumentelor expuse, care completează argumentele teoretice și faptice

dezvoltate pe larg de prima instanță, Curtea a constatat că în mod

corect a respins prima instanță acțiunea și, în temeiul

art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat.

Împotriva menționatei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții A. și B.

În motivarea cererii

de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 1, 2 și

9 C. proc. civ., reclamanții au formulat următoarele susțineri:

La începutul memoriului

de recurs, recurenții au expus pe larg situația de fapt și concluzia

greșită a tribunalului raportat la această situație de fapt,

susținând că intimatul pârât D. a săvârșit fapta culpabilă

ilicită constând în afirmații neadevărate și denigratoare făcute

la adresa reclamanților A. și B. în diferite instanțe precum și

în emisiunea x din 02 iunie 2009.

Recurenții

critică considerentele avute în vedere de instanță în legătură

cu activitatea reclamantului B. în domeniul tuburilor ductile, apreciind reclamanții

că în mod eronat a reținut instanța că nu au indicat în mod

concret în ce constă fapta ilicită a pârâtului C.

În combaterea

acestor considerente, recurenții susțin că reclamantul B. nu a participat

în niciun mod la realizarea ruinei industriale de la Uzina Mecanică Orăștie

nici ca proiectant activ, consultant sau oricare altă activitate și nu

a dorit să realizeze linii de fabricație pentru tuburile ductile, fapt

dovedit cu corespondența MEC înregistrată la Judecătoria orașului

Offenbach/M sub nr. 25T7 din 25 august 2015. Mai mult, reclamanții au încercat

recuperarea sumelor pierdute la Uzina Mecanică Orăștie și Sidermet

Călan, unde prejudiciul adus României îl estimează la cca. 500.000.000

dolari S.U.A.

O altă critică

vizează considerentul instanței de apel în sensul că reacțiile

din media la care au făcut referire în cererea de apel nu reprezentau oprobriul

publicului față de ei, ci chiar față de pârâți ale căror

susțineri au fost dezaprobate, susținând că instanța a devalorizat

astfel impactul asupra publicului.

În ce privește

pe intimatul-pârât C., recurenții susțin că acesta și-a exercitat

influenta pe care o deținea, astfel cum a reținut și instanța

de fond, iar considerentul instanței de apel în sensul că afirmația

lui nu este defăimătoare prin ea însăși întrucât a fost realizată

în contextul acuzațiilor aduse de reclamantă pârâtului este părtinitor,

instanța de apel încercând să repună în discuție toate hotărârile

ce privesc activitățile de poliție politică practicate de pârâtul

C.

Recurenții

susțin că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale

respectiv fapta ilicită, vinovăția, prejudiciu, legătura de

cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Astfel, în ce

privește pe pârâtul D., fapta culpabilă ilicită este reprezentată

de afirmațiile neadevărate și denigratoare făcute la adresa

reclamanților în diferite instanțe și în emisiunea x din 02

iunie 2009, precum și de documentele prezentate în emisiune și în instanță,

faptă ce a cauzat reclamanților un prejudiciu moral, prin atingerea adusă

reputației, credibilității, onoarei și demnității

acestora, rezultând astfel și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită

și prejudiciu.

Prin afirmațiile

făcute în emisiunea menționată a fost grav defăimată onoarea

inventatorului B. prin asocierea acestuia cu fapte de evaziune fiscală în Germania,

ce au creat aparența implicării în activități militare ori de

spionaj.

În ce îl privește

pe intimatul C., prezentarea documentelor în public care să-i susțină

propriile interese, constituie un prejudiciu moral adus reclamanților, constând

în rezultatul dăunător direct al faptei sale ilicite și culpabile,

afectarea și deteriorarea onoarei, reputației, demnității, credibilității,

prestigiului profesional al reclamanților.

În justificarea

cuantumului daunelor morale solicitate, recurenții susțin că acțiunile

pârâților au condus la pierderea prestigiului profesional al recurentului B.,

iar prin neaplicarea invențiilor a fost prejudiciată și onoarea acestuia,

în calitate de inventator.

Recurenții

contestă modul de interpretare de către instanțele de fond a înscrisurilor

depuse la dosar, iar în completarea probatoriilor administrate au anexat recursului

un set de înscrisuri, solicitând și audierea unor martori.

În concluzie,

recurenții solicită admiterea recursului, modificarea deciziei instanței

de apel în sensul admiterii apelului, iar pe fond, obligarea intimaților-pârâți

la plata sumei de 21.000.000 euro, reprezentând daune morale, publicarea integrală

a hotărârii judecătorești în mai multe cotidiene centrale, precum

și în emisiunile de știri ale posturilor TV, cu obligarea acestora la

plata cheltuielilor de judecată efectuate în toate fazele procesuale.

La termenul de

la 12 mai 2016, în ședință publică, Înalta Curte a pus în discuția

părților încadrarea criticilor formulate referitoare la situația

de fapt stabilită potrivit probelor administrate în dispozițiile art.

304 C. proc. civ.

Recursul este

nul pentru următoarele considerente:

Recursul este

o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în condițiile

prevăzute de lege, numai pentru motivele expres și limitativ reglementate

prin dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Prin exercitarea

recursului se urmărește realizarea controlului de legalitate al hotărârii

recurate, astfel că, spre deosebire de calea ordinară de atac a apelului,

care este devolutivă, în recurs, părțile sunt obligate a-și

conforma conduita procesuală la dispozițiile anterior invocate.

Instanța

de recurs nu poate verifica modul în care instanțele de fond au analizat și

apreciat probatoriile administrate, cu consecința statuării cu privire

la săvârșirea de către acestea a unei greșeli de fapt, întrucât

o astfel de verificare era permisă numai în cadrul motivului de recurs prevăzut

de dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care însă au fost abrogate

prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Potrivit art.

302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde,

sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază

recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ.,

indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului

dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul dintre

motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea

motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul dintre cazurile

de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc.

civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

Condiția

legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor

anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate

limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. ori susceptibile de o astfel

de încadrare juridică, întrucât în calea extraordinară de atac a recursului

nu are loc o devoluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată

în condițiile expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ. prin

dispoziții speciale, de strică interpretare.

În speță,

deși recurenții au indicat, prin memoriul de recurs, motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 1, 2 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor

formulate nu rezultă niciun element care să se subsumeze ipotezelor reglementate

de acestea.

Astfel, niciuna

dintre critici nu vizează greșita alcătuire a instanței, situație

față de care, motivul prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.,

care reglementează această ipoteză apare ca fiind invocat numai formal.

Dezvoltarea criticilor

formulate nu permit încadrarea recursului nici în motivul prevăzut de art.

304 pct. 2 C. proc. civ., care vizează pronunțarea hotărârii de alți

judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii, și

nici în cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care reglementează

lipsa de temei legal a hotărârii atacate ori pronunțarea acesteia cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii. Aceasta deoarece, nemulțumirea exprimată

de recurenți vizează exclusiv greșita stabilire de către instanță

a situației de fapt, raportat la probele administrate.

Astfel, recurenții

contestă concluzia instanței de apel relativ la replicile și comportamentul

pârâților la adresa reclamanților, modul de interpretare de către

instanță a înscrisurilor depuse la dosar și a probelor administrate,

tinzând la schimbarea situației de fapt prin reaprecierea probelor.

Față

de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulțumire a părții

cu privire la soluția pronunțată, instanța de recurs poate examina

numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea

în art. 304 C. proc. civ.

Susținerile

din memoriul de recurs care privesc situația de fapt și probatoriul administrat

nu sunt susceptibile de încadrare în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, întrucât

modul în care instanța de judecată a făcut aprecierea probelor nu

reprezintă o critică de nelegalitate, după abrogarea pct. 11 al

art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000.

Așa fiind,

având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv

al art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurenții-reclamanți

nu se circumscriu acestui cadru legal, iar în cauză nu pot fi reținute

motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută

într-o asemenea situație de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., respectiv aceea

a nulității recursului, sens în care va constata nulitatea căii de

atac declarată de reclamanți.

În raport cu dispozițiile

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretenții

va fi obligată să plătească cheltuieli de judecată, Înalta

Curte va obliga pe recurenți să plătească intimatului-pârât

C. suma de 4.400 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată

nul recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 354/A

din 02 iulie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe

recurenți la plata către intimatul-pârât C. a sumei de 4.400 RON, reprezentând

cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 26 mai 2016.