ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1627/2017

Decizia

nr. 1627/2017

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a lV-a civilă, sub nr. x/3/2014, la data de 28.10.2014, reclamantul A. a solicitând, în contradictoriu cu pârâții SC B. SRL și Postul TV C., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata daunelor morale pentru prejudiciul moral creat prin lezarea drepturilor personale nepatrimoniale constând în onorare, demnitate, reputație și imagine prin afirmațiile denigratoare și defăimătoare formulate în cadrul emisiunilor „D.” difuzată în data de 25.05.2014 ora 15:00, și în data de 28.06.2014, ora 14:30, precum și în cadrul emisiunii „E.” difuzată în data de 21.10.2034, ora 21:00, calculate în raport de rating-ul emisiunilor în zilele de difuzare și obligarea pârâților, la publicarea hotărârii în trei ziare de circulație națională, pe cheltuiala exclusivă.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în cadrul emisiuni „D.” difuzată în data de 25.05.2014, ora 15:00, și în data de 28.06.2014, ora 14:30, precum și în cadrul emisiunii „E.” difuzată în data de 21.10.2014, ora 21:00, emisiuni difuzate de postul de televiziune C. (SC B. SRL deținătoare de licență audiovizuală nr. S-TV 281.3 din 09 iunie 2011 și decizia de autorizare nr. 1779.1-2 din 01 noiembrie 2011), moderatorii și realizatorii emisiunilor au formulat afirmații și declarații denigratoare și defăimătoare care depășesc limitele libertății de exprimare, determinând lezarea gravă a drepturilor personale nepatrimoniale aparținând reclamantului.

În drept, cererea a fosz întemeiată pe dispozițiile art. 30 din Constituția României, alin. (1) și alin. (6), art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 72, 73, 74 C. civ., art. 41 din Legea nr. 504/2002, art. 30, 32, 40 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual.

Ulterior, reclamantul A. a depus cerere prin care a precizat cuantumul daunelor morale pentru prejudiciul moral creat prin lezarea drepturilor personale nepatrimoniale constând în onoare, demnitate, reputație și imagine prin afirmațiile denigratoare și defăimătoare formulate în cadrul emisiunilor, solicitând următoarele sume:

- 313.000 euro echivalent în lei la data plății, respectiv 1 euro pentru fiecare persoană care a vizionat emisiunea „D.” difuzată în data de 25.05.2014, ora 15:00;

- 238.000 euro echivalent în lei la data plății, respectiv 1 euro pentru fiecare persoană care a vizionat emisiunea „D.” difuzată în data de 28.06.2014, ora 14:00;

- 441.000 euro echivalent în lei la data plății, respectiv 1 euro pentru fiecare persoană care a vizionat emisiunea „E.” difuzată în data de 21.10.2014, ora 21:00.

Prin sentința civilă nr. 894 din 13 iulie 2015 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost anulată cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul „Postul C.”, pentru lipsa capacității de folosință a celui indicat ca pârât; a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, a obligat pârâta să plătească reclamantului, cu titlu de daune morale, suma de 20.000 lei, să publice hotărârea judecătorească, la momentul rămânerii definitive, în două ziare de circulație națională și să plătească reclamantului suma de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel pârâta B. SRL, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 04.07.2016.

Prin decizia civilă nr. 848 din 05.12.2016 a Curții de Apel București, secția lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul declarat de pârâta B. SRL.

Instanța de apel a reținut, în esență, că prin cererea introductivă reclamantul a invocat atingerea adusă dreptului său la reputație și onoare cu ocazia difuzării a trei emisiuni tv, pe parcursul a trei date diferite, prin raportare la faptele ilicite pe care i le impută pârâtei, de a-i asocia imaginea cu elemente ce aparțin paranormalului, parapsihologici, a noțiunii de „flacăra violet”, dar și a vrăjitoriei.

Astfel, în urma probatoriului administrat în cauză, instanța de apel a reținut că asocierea imaginii reclamantului cu vrăjitoria nu are la bază nici un element care să o justifice, că afirmațiile concrete din cele trei emisiuni TV se circumscriu conceptului de judecăți de valoare, care sunt lipsite de o bază factuală și un suport probator, fiind formulate fără bună-credință, că pârâtul a folosit termeni și imagini violente și ofensatoare, că acestea au avut un caracter repetitiv (în condițiile în care reclamantul a solicitat și i-a fost acordat dreptul la replică urmare a două din cele trei emisiuni), aspecte ce justifică reținerea unei fapte ilicite.

În nici un caz, nu pot fi reținute apărările pârâtei în sensul inexistenței faptei ilicite determinate de notorietatea asocierii reclamantului cu vrăjitoria și de faptul că reputația reclamantului era deja compromisă, asemenea susțineri nefacând altceva decât să confirme lipsa bunei-credințe și acceptarea consecințelor acestui limbaj și a difuzării unor informații denigratoare.

Deși cert că articolele criticate cuprind o doză de exagerare și că nu îl vizau în mod direct pe reclamant, acesta fiind asociat cu mai multe persoane publice ce ar fi apelat la serviciile sale, corect a reținut instanța de fond că asocierea cu vrăjitoria a reclamantului excede limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare.

Prin al doilea motiv de apel se critică, pe de o parte, existența unui prejudiciu, din perspectiva lipsei oricăror dovezi cu privire la producerea lui, pentru a fi incident textul de lege invocat, iar, pe de altă parte, problema întinderii și cuantificării lui.

Cum corect a reținut instanța de fond, prejudiciul reclamantului este un prejudiciu de imagine și constă în faptul că prin asocierea imaginii reclamantului cu vrăjitoria, în mod public, pe postul de televiziune, pârâtul a reușit practic să îl târască pe reclamant în zona trivialului și ridicolului în ceea ce privește calificarea sa profesională, ducând la afectarea imaginii lui publice, la producerea unor neliniști și suferințe interioare, victima fiind o persoană publică, cu o anumită notorietate și un anumit prestigiu.

Prin faptele reținute și modul în care ele s-au săvârșit, pârâta nelimitându-se la prima emisiune de televiziune, ci reluând susținerile și imaginile cu privire la asocierea reclamantului cu vrăjitoria și în următoarele două emisiuni, deși acesta solicitase și obținuse un drept la replică, pârâta a produs o atingere semnificativă a valorilor ce definesc personalitate umană, „atacul” atingând un anumit nivel de gravitate, apt a produce consecințe negative în plan moral victimei. Atunci când afirmațiile au fost făcute pe un post de televiziune, pârâta știa că media va relua repetat afirmațiile și le va propaga, din „nevoia de rating”, scandalul putând lua dimensiuni semnificative și deci trebuia să se abțină de la un asemenea comportament.

Nu în ultimul rând, instanța de apel a avut în vedere chiar susținerile pârâtei care arată că inexistența prejudiciului este determinată de faptul că imaginea reclamantului era deja afectată anterior, în urma prezentării sale în acest mod de alte publicații sau posturi de televiziune, recunoscând implicit că o atare prezentare era de natură a-i afecta imaginea.

Faptul că instanța de fond a apreciat că doar trimiterile la vrăjitorie nu și celelalte afirmații din cadrul emisiunilor în discuție au afectat reputația, demnitatea și onoarea reclamantului, nu înseamnă că nu există deloc o afectare, pe care în mod corect a cuantificat-o la suma de 20.000 lei, aceasta fiind, de altfel, un aspect de apreciere lăsat la aprecierea judecătorului.

Concluzionând, instanța de apel a reținut că există o afectare negativă pe plan psihic generată de faptele pârâtei, de o anumită gravitate, care să justifice acordarea unei satisfacții echitabile de 20.000 lei, alături de recunoașterea, prin publicarea hotărârii, a caracterului scandalos și neadevărat al asocierii imaginii reclamantului cu vrăjitoria, așa încât, apreciind că s-a cauzat un prejudiciu sunt întrunite toate elementele răspunderii civile delictuale, antrenarea răspunderii este de natură a oferi atât o satisfacție materială, dar și una morală.

Împotriva acestei decizii pârâta B. SRL a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după o scurtă prezentare a situației de fapt, pârâta susține că, prin motivarea deciziei atacate au fosî nesocotite și încălcate art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce consacră un principiu fundamental, respectiv al libertății de exprimare, precum și art. 20 din Constituția României, apreciind în mod greșit faptul că limitele acceptabile ale dreptului la libera exprimare au fost depășite.

Invocând practica C.E.D.O. în materie, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a ignorat aspecte importante pentru verificarea modului în care a existat sau nu un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viață privată al intimatului, respectiv: dezbaterile din cele trei emisiuni priveau un interes general, intimatul a avut un loc secundar în expunerea din cadrul celor trei emisiuni, acesta este o persoană publică, iar afirmațiile moderatorilor cu trimitere la parapsihologic, paranormal, flacăra violetă sau vrăjitorie reprezintă judecăți de valoare.

Odată ce instanța de apel a considerat că afirmațiile făcute de moderatori reprezintă judecăți de valoare, ar fi trebuit să admită faptul că capturile de imagini din cadrul emisiunilor încriminate și fundalul sonor ce le însoțea au fost folosite exclusiv ca o modalitate de a atrage atenția publicului asupra chestiunii de interes public ce era dezbătută în fiecare dintre cele trei emisiuni, intenția nefiind aceea de a leza în mod gratuit și nejustificat reputația intimatului.

Prin urmare, consideră că instanța de apel, în mod nelegal, a apreciat că în cauză este dovedită existența faptei ilicite.

Referitor la prejudiciu, se arată că, potrivit jurisprudenței, judecătorul are obligația de a aprecia prejudiciul moral, in concreto, în raport de criterii proprii naturii prejudiciului raportate la fiecare caz în parte, în funcție de circumstanțele cazului dat, pe baza probelor administrate, lucru ce nu s-a realizat în cauză.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei anterior menționate și trimiterea spre o nouă judecată la Curtea de Apel București în vederea rejudecării apelului formulat de recurenta-pârâtă.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a procedat la comunicarea cererii de recurs către intimatul-reclamant A.

Intimatul-reclamant nu a depus întâmpinare.

La data de 13 iulie 2017 a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a constatat că hotărârea recurată este supusă căii de atac a recursului și că recursul îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 486 alin. (3) C. proc. civ.

Completul de filtru C7, la data de 14 iulie 2017, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea lui părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților, care nu au depus puncte de vedere la raport.

Constatându-se încheiată procedura de filtrare, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. s-a fixat termen pentru soluționarea căii de atac la data de 20 octombrie 2017, fără citarea părților.

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru următoarele considerente:

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege.

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegaiîtate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motiveie vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar în conformitate cu prevederile art. 488 din același cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegaiitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. statuează că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegaiitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegaiitate invocat de către titularul recursului.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, astfel că instanța de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 C. proc. civ.

Or, în speță, criticile expuse de recurenta-pârâtă în ceea ce privește practica C.E.D.O. în materie cu referire la faptul că nu au fost depășite limitele libertății de exprimare și că afirmațiile moderatorilor cu trimitere la parapsihologic, paranormal, flacăra violetă sau vrăjitorie reprezintă judecăți de valoare, la calitatea persoanei despre care au fost făcute afirmațiile denigratoare și injurioase se referă la situațiile factuale examinate de instanța de apel, astfel încât, față de caracterul extraordinar al căii de atac a recursului exercitat în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., se constată că, prin aceste critici, care vizează interpretarea aspectelor de fapt ale judecății, respectiv a probelor administrate, se pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea deciziei atacate.

Așadar, recurenta-pârâtă nu a susținut că, în analiza cererii de apel, curtea de apel ar fi ignorat principiile dezvoltate în jurisprudența Curții europene cu referire la libertatea de exprimare, ci a arătat că interpretarea pe care aceasta a dat-o, pe baza elementelor de fapt ale judecății, este greșită. Or, așa cum s-a arătat deja, aprecierea situației de fapt și a probelor administrate exced controlului de legalitate.

De altfel, din modul în care au fost expuse criticile se constată că cererea de recurs nu a fost structurată exclusiv pe aspecte de nelegaiitate, recurenta-pârâtă făcând ample referiri la aspectele de fapt ale judecății, reluând în acest sens pasaje ample care se regăsesc în apărările formulate prin întâmpinările din apel și în fața primei instanțe.

Prin urmare, instanța de recurs nu are a examina aceste critici de netemeinicie.

Instanța de apel nu a ignorat dispozițiile art. 10 alin. (2) din Convenție și nu a apreciat că libertatea de informare este un drept absolut, ci, făcând o analiză elaborată a principiilor care se desprind din jurisprudența Curții europene a apreciat, ca și tribunalul, că, în condițiile particulare ale cauzei, măsura solicitată de reclamant de obligare a pârâtei la despăgubiri este proporțională cu scopul urmărit, întrucât asocierea imaginii reclamantului cu vrăjitoria nu are la bază nici un element care să o justifice, că afirmațiile concrete din cele trei emisiuni TV se circumscriu conceptului de judecăți de valoare, care sunt lipsite de o bază factuală și un suport probator, fiind formulate fără bună-credință, că pârâta a folosit termeni și imagini violente și ofensatoare, iar acestea au avut un caracter repetitiv.

Rezultă, astfel, că instanța de apel nu a făcut o greșită interpretare sau aplicare a dispozițiilor art. 20 din Constituția României, la care recurenta a făcut referire, ci, dimpotrivă, examinând fapta imputată pârâtei prin prisma dreptului la liberă exprimare garantat de art. 10 din Convenția europeană, a verificat dacă normele de drept intern care permit antrenarea răspunderii civile delictuale și care reprezintă o ingerință în dreptul la liberă exprimare, vizează un scop legitim, iar aplicarea lor poate fi calificată ca fiind necesară într-o societate democratică. Analiza în concret a acestor elemente nu se situează, însă, în sfera controlului de legalitate.

Pentru aceleași considerente nu pot fi examinate nici criticile dezvoltate în continuare, care vizează criteriile de apreciere asupra prejudiciului moral, în funcție de circumstanțele cazului dat, pe baza probelor administrate.

Ca atare, în speță, nu numai că recurenta-pârâtă nu a conceput critici care să se încadreze în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocată prin memoriul de recurs, dar nu a formulat nici motive de recurs care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunțate în apel și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența judecății anterioare.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, această cale extraordinară de atac putând fi exercitată în condițiile expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ. prin dispoziții speciale, de strică interpretare.

Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. ori a unor critici susceptibile de o astfel de încadrare juridică.

De asemenea, modul în care instanța de judecată a făcut aprecierea probelor nu reprezintă o critică de nelegalitate

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva deciziei nr. 848 din 5 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva deciziei nr. 848 din 5 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință pubiică, astăzi, 20 octombrie 2017.