ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 964/2021

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 la data de 30.06.2016 sub nr. x/2015, reclamanta A. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței: - să constate încălcarea drepturilor la demnitate, onoare, reputație și viața privată, prin formularea unor afirmații denigratoare, defăimătoare, ironice, batjocoritoare și mincinoase, în cadrul emisiunilor D. din 30 septembrie 2014, 20 și 21 precum și în cadrul emisiunii E. în ediția din 17 aprilie 2015, difuzate de postul de televiziune F., având ca realizator pe G. și respectiv H.; - obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro (echivalentul a 4.511.000 RON), cu titlu de daune morale pentru atingerea adusă drepturilor la reputație, onoare și demnitate, respectiv la viața privată a reclamantei în cadrul emisiunilor amintite mai sus; - interzicerea pârâtului, pentru viitor, să încalce dreptul la reputație și dreptul la viață privată a reclamantei prin afirmații în emisiunile în care este invitat; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 497/11.04.2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a obligat pe pârâtul B. să-i plătească reclamantei A. suma de 30.000 euro (echivalent în RON la data plății efective), cu titlu de daune morale, a obligat pe pârâtul B. să se abțină ca pe viitor să facă afirmații publice nedovedite temeinic, cu privire la reputația sau viața privată a reclamantei A. și a obligat pe pârât la plata sumei de 5.180 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia nr. 161 A din 5 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantul pârât B. împotriva sentinței civile nr. 497/11.04.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pe pârâtul B. să-i plătească reclamantei A. suma de 15.000 euro, echivalent în RON la data plății efective, cu titlu de daune morale; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, pârâtul B. a formulat recurs. Pârâtul a arătat că i-a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât în ședința de judecată din 15 ianuarie 2019 instanța a respins cererea de amânare, deși pârâtul lipsea, iar cererea de amânare a avocatului era însoțită de documente medicale. A mai susținut că a fost nelegal citat la sediul F., întrucât datele sale de contact erau cunoscute reclamantei, iar pagina de I. este publică. Procedând astfel, instanța a soluționat apelul fără ca pârâtul să administreze probe, ceea ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Ulterior, instanța a amânat pronunțarea de mai multe ori, iar hotărârea a fost redactată cu mare întârziere. De asemenea, pârâtul a susținut că instanțele de fond și apel nu au permis audierea sa și nici nu au primit pledoariile avocatului ales. Pe fondul cauzei, pârâtul a învederat că afirmațiile pentru care a fost obligat să plătească daune morale au fost făcute inițial de terțe persoane, cu mai mult timp înainte, în cadrul unor alte emisiuni televizate. În plus, pârâtul nu a făcut decât să comenteze declarațiile reclamantei, fără să știe dacă acestea erau sau nu adevărate, așadar nu are cum să le și probeze. A mai arătat și că enunțurile care se afișau pe ecranul televizoarelor nu erau afirmațiile pârâtului, ci titluri hotărâte de postul de televiziune emitent. Pârâtul mai susține că este injust să fie obligat să plătească sume exorbitante pentru cuvinte și fraze spuse de alții, vehiculate de toată presa și argumentate de somități medicale românești, ca profesorul J., profesorul K. sau avocatul L.. În sprijinul acestor apărări, pârâtul a invocat și sentința 833/2018, pronunțată în dosarul ce a avut ca obiect acțiunea în pretenții, formulată de reclamantă în contradictoriu M., care are același obiect ca și prezenta cauză. Pârâtul mai reproșează instanței că a omis să observe că reclamanta a adus în atenția opiniei publice toate scandalurile cu mama sa, că intimata s-a expus publicului cu declarații și apariții șocante, de-a lungul timpului și că a făcut afirmații, pentru care, ulterior, a solicitat daune morale de la terțe persoane. A mai arătat și că instanțele nu au stabilit întinderea prejudiciului, cu atât mai mult cu cât reclamanta avea deja formată imaginea unei persoane scandaloase, nu a ținut cont de prevederile art. 72 C. civ. și nici de doctrină, unde se spune că reputația se dobândește prin modul exemplar de conduită al persoanei, atât în viața socială cât și în cea privată. Garanția conferită de art. 8 CEDO vieții private poate fi invocată în limitele în care persoana însăși dorește să păstreze secretul acesteia. Cât timp s-a expus în public într-o maniera șocantă, protecția prevăzută de art. 8, încetează, cum este cazul în speță. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 483 și următoarele C. proc. civ.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 17 septembrie 2020 a fost admis, în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 161 A din 5 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fost fixat termen de judecată la data de 14 ianuarie 2021, termen ce a fost preschimbat, din oficiu, la data de 22 aprilie 2021, justificat de necesitatea asigurării unui interval de timp de cel puțin 14 zile între perioada sărbătorilor de iarnă, respectiv sfârșitul anului, și data ședinței de judecată, ca măsură de protecție în scopul prevenirii unor eventuale situații de generate de pandemia de COVID-19, motiv apreciat ca fiind unul temeinic în sensul art. 230 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor, iar în subsidiar a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele, lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Recurentul pârât a criticat decizia instanței de apel pentru aplicarea greșită a regulilor de procedură civilă, cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând că i-a fost încălcat dreptul la apărare prin respingerea cererii de amânare și prin imposibilitatea obiectivă de administrare a probatoriilor, precum și că a fost nelegal citat. Cu privire la această critică, Înalta Curte reține că la termenul de judecată din 15 ianuarie 2019, apelantul pârât C. a solicitat amânarea judecății, pentru imposibilitatea de prezentare atât a avocatului ales, din motive medicale cât și a apelantului pârât, acesta lipsind din țară în perioada respectivă. Prin încheierea de ședință din 15 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins cererea de amânare a cauzei formulată de apărătorul ales al apelantului, avocat N., cu motivarea că apelantul a mai beneficiat de un termen pentru pregătirea apărării, și a amânat pronunțarea pentru a da posibilitatea apelantului pârât să depună note scrise, în scopul respectării dreptului său la apărare. Potrivit art. 222 C. proc. civ.: "(1) Amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei. (2) Când instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise". Înalta Curte reține că motivul respingerii cererii de amânare formulată de apelantul pârât a fost, potrivit încheierii de ședință din 15 ianuarie 2019, împrejurarea că respectivul pârât beneficiase anterior de un alt termen în vederea pregătirii apărării, la data de 30 octombrie 2018. În raport de textul de lege mai sus citat, Înalta Curte constată că instanța de apel a respectat pe deplin dreptul la apărare al pârâtului, sens în care a dispus amânarea pronunțării pentru a da acestei părți posibilitatea de a depune note scrise la dosar, posibilitate de care, de altfel, pârâtul nu a uzitat. Cu privire la nelegala citare a apelantului pârât, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 229 alin. (1) C. proc. civ. "Partea care a depus cererea personal sau prin mandatar și a luat termenul în cunoștință, precum și partea care a fost prezentă la un termen de judecată, personal sau printr-un reprezentant legal ori convențional, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaște termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanță, considerându-se că ea cunoaște termenele de judecată ulterioare. Aceste dispoziții îi sunt aplicabile și părții căreia, personal ori prin reprezentant legal sau convențional ori prin funcționarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenței, i s-a înmânat citația pentru un termen de judecată, considerându-se că, în acest caz, ea cunoaște și termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citația i-a fost înmânată". În cauză, se reține că la termenul de judecată din 30 octombrie 2018, apelantul pârât B. a fost prezent personal și asistat de avocat N., cu delegație la dosar, cum rezultă din cuprinsul încheierii de ședință aflată la dosar apel. În aplicarea dispozițiilor legale mai sus citate, apreciindu-se că are termen în cunștință, apelantul pârât B. nu a mai fost citat pentru ședința de judecată din 15 ianuarie 2019, când instanța de apel a rămas în pronunțare asupra apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 497/11.04.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. Or, în condițiile în care procedura de citare era legal îndeplinită, iar instanța de apel în mod legal a respins cererea de amânare a cauzei formulată de pârât și, dând eficiență prevederilor citate mai sus, a amânat pronunțarea cauzei, Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile pârâtului legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Nefondate sunt și criticile legate de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul pârât a susținut greșita aplicare a art. 72 C. civ., arătând că instanța de apel a cuantificat eronat cuantumul daunelor morale, pentru că, în realitate, nu s-a stabilit întinderea prejudiciului și nu s-a ținut cont de faptul că reclamanta avea deja formată imaginea unei persoane scandaloase. Față de aceste aspecte, a susținut că instanța ar fi ignorat jurisprudența și doctrina în materie, unde se spune că reputația se dobândește prin modul exemplar de conduită al persoanei atât în viața socială cat și în cea privată. Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material" indicat de pârât ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză. Or, raportând cele expuse la litigiul pendinte, ce are ca obiect răspunderea civilă delictuală, față de starea de fapt reținută, precum și în condițiile în care, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ elementele legale necesare pentru antrenarea acestei răspunderi, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o legală aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C. civ., raportat la art. 72 C. civ. și la art. 10 Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce reglementează dreptul la libera exprimare. Astfel, alin. (2) din art. 10 din Convenție, ce reglementează libertatea exprimare, prevede că "exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranță publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești". Or, în acest context, în ceea ce privește exercitarea libertății de exprimare Înalta Curte reține că în mod legal și corect instanța de apel a constatat că afirmațiile făcute de pârât în cadrul emisiunilor televizate difuzate de postul de televiziune F. transmise în direct, într-un interval orar accesibil publicului larg, dar care au fost propagate și în mediul virtual online și pot fi accesate în continuare, nu reprezintă informații care să justifice un interes public și care să fie prezentate publicului în maniera făcută de pârât și fără acordul persoanei vizate. În baza probatoriului administrat, instanța de apel a constatat că aceste afirmații au caracter denigrator, defăimător, ironic și sunt insuficient verificate, cu privire la viața personală a intimatei reclamantei, (acuzând-o, într-o manieră indirectă, și de consum de droguri, pe care le-ar masca sub forma unui cocktail de medicamente, aspecte care nu au fost suficient verificate și pentru dovedirea cărora nu s-au adus probe pertinente), unele fapte imputate având chiar o conotație penală. Instanța de apel, în raport de situația de fapt stabilită și de probatoriul administrat, a constatat că nu fost respectat echilibrul între dreptul la viața privată a reclamantei și libertatea de exprimare a pârâtului. Deși pârâtul aduce critici în cuprinsul motivelor de recurs asupra probelor administrate de instanțele de fond, solicitând reevaluarea stării de fapt, Înalta Curte reține că acestea nu pot fi primite în cadrul căi de atac extraordinare a recursului, unde decizia instanței de apel poate fi examinată doar sub aspecte de nelegalitate. În plus, Înalta Curte reamintește că, în ceea ce privește proba prejudiciului moral și a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și acest prejudiciu, în jurisprudența Curții Europene, s-a statuat, în mod constant, că dovada faptei ilicite este suficientă, prejudiciul și legătura de cauzalitate fiind prezumate. Înalta Curte reține că, în analiza condițiilor răspunderii civile delictuale, raportat și la libertatea de exprimare de care se prevalează pârâtul, instanța de apel a subliniat că libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite; ca orice altă libertate socială, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană fizică, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat Astfel, potrivit jurisprudenței CEDO (cauza Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit, și în toate cauzele în care se constată încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului), daunele morale se stabilesc în raport de consecințele negative suferite de victimă, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale. Criteriul general evocat de CEDO constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă victimei, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora. În situația daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin raportare la elementele de fapt, apreciate în complexitatea lor. Din perspectiva celor expuse și a întrunirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reține că instanța de apel, la determinarea daunelor morale, a avut în vedere aspectele ce se degajă din jurisprudența CEDO, care atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, precum și faptul că în ce privește modul de calcul și cuantumul daunelor morale acordate, nici sistemul legislativ românesc și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a acestora, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune. Față de cele expuse, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 72, art. 1357 și art. 1349 C. civ., sens în care vor fi respinse criticile recurentului pârât întemeiate în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Așadar, întrucât criticile pârâtului întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. sunt nefondate, Înalta Curte urmează a respinge recursul formulat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 161 A din 5 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Văzând dispozițiile art. 453 C. proc. civ., precum și dovada cheltuielilor de judecată depusă la dosar, constând în onorariu de avocat, instanța urmează să oblige pe recurentul pârât B. la plata sumei de 1438 RON către intimata reclamantă A..