ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 765/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată la data de 07 iunie 2022 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și S.C. C. S.R.L. (societate care deține postul de televiziune D.) a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată, să se dispună următoarele: 1) obligarea pârâtului B. la plata sumei de 75.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale constând în dreptul la onoare, demnitate, reputație și imagine prin acuzațiile mincinoase și prin declarațiile denigratoare și defăimătoare susținute la adresa sa, în solidar cu S.C. C. S.R.L. (societate care deține postul de televiziune D.); 2) obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. (societate care deține postul de televiziune D.) la plata sumei de 75.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale constând în dreptul la onoare, demnitate, reputație și imagine; 3) obligarea pârâților la redarea dispozitivului hotărârii pronunțate în cadrul emisiunii "România de poveste"; 4) obligarea pârâților la publicarea hotărârii pronunțate, pe cheltuiala lor exclusivă, pe site-ul D. x, pe pagina de media, x, x. x, 5) obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea prezentei cauze.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 154 din 10 februarie 2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții E. și S.C. C. S.R.L.; a obligat pârâții să plătească, în solidar, reclamantei suma de 2.000 euro despăgubiri, în echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data plății; a obligat pârâta să redea dispozitivul hotărârii pronunțate în cadrul emisiunii "România de poveste" și să publice hotărârea, pe cheltuiala sa, pe site-ul D. x, pe pagina de media, x, x, x; a obligat pârâții să plătească reclamantei, în solidar, suma de 5.455 RON cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în apel:

Prin decizia civilă nr. 182A din 26 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelanții-pârâți S.C. C. S.R.L. și E. împotriva sentinței civile nr. 154 din 10 februarie 2023, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2022, ca nefondat; a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva aceleiași sentințe; a schimbat, în parte, sentința civilă apelată în sensul că a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri, în echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data plății; a menținut, în rest, dispozițiile sentinței apelate; a obligat apelanții-pârâți, în solidar, la plata sumei de 7.735 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel reprezentând onorariu de avocat.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 812A din 26 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs pârâții S.C. C. S.R.L. și E..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 15 octombrie 2024, sub nr. x/2022, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 21 octombrie 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurenții-pârâți au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul dispozițiilor art. 24 raportat la art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurenții-pârâți datorează, în solidar, taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, sub sancțiunea anulării recursului.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenții-pârâții S.C. C. S.R.L. și E. au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a decizie atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de promovarea căii de atac.

În dezvoltarea motivelor de recurs, făcând trimitere la obiectul cererii de chemare în judecată, situația de fapt și hotărârile pronunțate în etapele procesuale anterioare, recurenții-pârâți au invocat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva încălcării art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 din Constituția României, art. 70 și art. 75 C. civ., susținând că instanța de apel a apreciat în mod greșit asupra depășirii limitelor acceptabile ale dreptului la libera exprimare.

Raportându-se la doctrină și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Handyside c. Marii Britanii, Sipoș c. României) în ceea ce privește conținutul libertății de exprimare și limitele exercitării acesteia de către presă, recurenții au susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit inexistența bazei factuale a afirmațiilor făcute la adresa reclamantei și faptul că au acționat cu rea credință, în condițiile în care, în realitate, în cauză, aceste afirmații, care se refereau la acuzațiile de plagiat aduse premierului F., au fost dovedite cu articolul publicat de aceasta pe site-ul www.x.ro la data de 18 ianuarie 2022.

Totdată, a fost dovedită și buna-credință prin prisma existenței unei baze factuale suficiente ce a permis efectuarea unor aprecieri din punct de vedere jurnalistic pe marginea subiectului dezbătut și a interesului public în legătură cu acesta, aspect reținut și instanța de fond.

Or, în raport de prevederile art. 75 alin. (2) C. civ., recurenții consideră că buna-credință exclude caracterul delictual al faptei, în acest sens făcând trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 763 din 13 februarie 2013, pronunțată în dosarul nr. x/2011) și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Thorgeirson c. Islandei).

Cu privire la încălcarea art. 1382 și a art. 1383 C. civ., recurenții-pârâți au arătat că instanța de apel, dând eficiență art. 1357 coroborat cu art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ., nu a dispus obligarea recurenților în mod individual la plata de daune morale, ci a reținut un raport de solidaritate pasivă. Chiar dacă între faptele ce le sunt imputate există o legătură strânsă, recurenții solicită să se constate că, totuși, acțiunile lor au fost diferite, aspect reținut ca atare chiar de către instanța de apel (difuzarea informațiilor de către S.C. C. S.R.L., respectiv lansarea afirmațiilor de către E. în cadrul emisiunilor respective).

În opinia recurenților, omisiunea instanței de apel de a realiza distincția între situația financiară a postului de televiziune și cea a jurnalistului, face ca obligarea solidară a celor doi pârâți la plata de despăgubiri să încalce art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin raportare la jurisprudența Curții europene (cauza Lionarakis c. Greciei).

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea formulată la data de 19 decembrie 2024, în termen legal, intimata-reclamantă A. a invocat, pe cale de excepție, inadmisibilitatea recursului sub aspectul motivului de recure prin care se critică dispoziția de obligare solidară a celor doi pârâți la plata despăgubirilor, susținând că acesta a fost invocat pentru prima dată în recurs.

Pe de altă parte, a invocat excepția nulității recursului susținând că recurenții-pârâți nu au adus critici punctuale deciziei atacate ci au reiterat argumentele deduse judecății apelului, precum și pe cele invocate prin întâmpinarea formulată în fața primei instanței, ce privesc reaprecierea probatoriului administrat în cauză și restabilirea situației de fapt.

Or, față de caracterul extraordinar al căii de atac a recursului exercitat în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., respectivele critici cu referire la interpretarea greșită a probatoriului administrat în cauză și a situațiilor factuale examinate de instanța de apel pun în discuție temeinicia și nu legalitatea deciziei atacate.

A precizat că recurenții-pârâți nu au adus criticii pe aspectul cuantificării efective a despăgubirilor solicitate sens în care suma de 10.000 de euro cu titlu de despăgubiri a rămas câștigată cauzei.

În măsura în care instanța va trece peste excepțiile invocate, intimata reclamantă a solicitat respingerea căii de atac ca neîntemeiată, arătând că răspunderea solidară a persoanei juridice care deține postul de televiziune D. cu moderatorul E. este o răspundere solidară obiectivă, independentă de culpa proprie, fundamentată pe ideea de garanție pentru terți, cu proprii prepuși, în conformitate cu dispozițiile art. 1373 C. civ. și că, în cauză, în raport de situația de fapt rezultată din probe și de temeiurile de drept invocate, s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale a celor doi pârâți pentru acțiunile de defăimare și discreditare a reclamantei, prin invocarea unor acuzații lipsite de orice fundament real și probator, intenția de denigrare făcând parte dintr-o campanie susținută, generalizată și care s-a desfășurat în 3 (trei) emisiuni TV la ore de maximă audiență, care au creat în conștiința publicului, în mod fals, o vinovăție inexistentă a reclamantei, discreditand-o profesional și aducându-i grave prejudicii de imagine.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

Recurenții-pârâți nu au depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 07 iunie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 15 ianuarie 2024, s-a fixat termen de judecată la 25 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului declarant, termen le care instanța a reținut cauza în pronunțare, cu prioritate, pe excepțiile inadmisibilității și nulității recursului invocate de intimata-reclamantă A. prin întâmpinare.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

În condițiile art. 248 alin. (1) și ale art. 499 teza finală C. proc. civ., examinând, cu prioritate, excepțiile procesuale invocate prin întâmpinare de către intimata-reclamantă, privind inadmisibilitatea și, respectiv, nulitatea recursului, se constată, sub un prim aspect, că, deși partea le-a dat denumiri diferite, ambele mijloace de apărare relevă, cu argumente diferite, același aspect, anume absența vreunei critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate.

Astfel, intimata a arătat, pe de o parte, că se invocă pentru prima dată în recurs, deci omisso medio, în raport de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., o critică referitoare la dispoziția de obligare solidară a celor doi pârâți la plata despăgubirilor morale, iar, pe de altă parte, că, în esență, prin prezentul recurs se tinde la o cenzurare a aprecierii date de către curtea de apel mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului.

Așadar, partea, invocând excepția inadmisibilității recursului, nu a susținut că hotărârea de apel nu este supusă recursului, singura ipoteză ce ar conduce la inadmisibilitatea acestei căi de atac, ci a invocat faptul că recurenții au formulat pentru prima dată în recurs o apărare ce nu poate fi primită față de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Or, eventuala întrunire a acestei ipoteze nu conduce la respingerea recursului ca fiind inadmisibil ci permite aplicarea sancțiunii nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., pe considerentul că motivul invocat nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., astfel că se impune calificarea excepției inadmisibilității ca vizând, în fapt, tot sancțiunea nulității căii extraordinare de atac.

Analizând excepția nulității recursului, din perspectiva celor două argumente ce o susțin, Înalta Curte constată următoarele:

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabilește că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Corelativ, art. 489 alin. (1) din același Cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanța de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică. De asemenea, potrivit alin. (2) al art. 489, aceeași sancțiune intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Interpretarea acestor prevederi legale impune, totodată, concluzia că cerința motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate, prin raportare directă la soluția și motivele cuprinse în hotărârea recurată. Prin urmare, cererea de recurs trebuie să se constituie într-o critică pertinentă a hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 C. proc. civ. și, în același timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată, pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, iar instanța de recurs nu poate examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici la adresa hotărârii pronunțate în apel, prin raportare la soluția și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea lor în motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Verificând în aceste repere conținutul cererii de recurs formulate de recurenții pârâți, Înalta Curte constată că deși a fost indicat ca temei juridic al căii de atac promovate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ipoteza reglementată de acest text de lege nu se regăsește în criticile formulate, iar, pe de altă parte, pretinsele critici de nelegalitate nu se raportează în concret la considerentele care susțin soluția dispusă prin hotărârea recurată, circumstanțe în care recursul apare ca fiind nul.

Cu alte cuvinte, recurenții pârâți nu au adus critici punctuale de nelegalitate celor statuate prin decizia civilă nr. 182 din 26.02.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care să poată fi subsumate motivului de casare invocat sau vreunui alt motiv dintre cele reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aceștia rezumându-se la a prezenta considerentele deciziei atacate care, în opinia lor, relevă greșita apreciere de către instanța de apel a depășirii limitelor acceptabile ale dreptului la libertatea de exprimare, jurisprudența relevantă în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului și a instanțelor naționale și opinia doctrinară cu privire la conținutul libertății de exprimare, și la a susține, în sens contrar celor statuate de instanța de apel, că afirmațiile făcute la adresa reclamantei au avut o bază factuală suficientă, indicând, în acest sens, articolul publicat chiar de către intimata reclamantă la data de 18.01.2022, ceea ce dovedește buna lor credință și, implicit, lipsa caracterului ilicit al faptei ce li se impută.

Or, este evident că aceste susțineri nu pot fi circumscrise unor critici propriu-zise cu privire la modul în care instanța de apel ar fi încălcat prin soluția adoptată normele legale aplicabile litigiului, recurenții fiind nemulțumiți, doar, de concluzia la care a ajuns instanța cu privire la lipsa bazei factuale a afirmațiilor denigratoare făcute la adresa reclamantei și la reaua lor credința, chestiuni care țin de aprecierea instanței, neputând fi verificate de instanța de recurs.

În acest sens, Înalta Curte notează că atributul stabilirii situației de fapt și al aprecierii probelor administrate în cauză spre această finalitate aparține în mod exclusiv instanțelor de fond, nefiind permisă o substituire a instanței de recurs în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul și scopului recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora:

"Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Simpla afirmare a împrejurării că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv, a art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a art. 20 din Constituția României și a art. 70 și 75 C. civ., nu cuprinde prin ea însăși concluzia nelegalității hotărârii, deoarece nelegalitatea la care se referă art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză. Mai precis, încălcarea sau aplicarea greșită a legii la care se referă cazul de casare mai sus menționat presupune aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greșită a unui text de lege corespunzător situației de fapt, etc. Or, în cauză, recurenții nu au demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci s-au referit exclusiv la interpretarea și aprecierea eronată a situației de fapt, ceea ce nu echivalează cu aplicarea greșită a legii în sensul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

Speța dedusă judecății a presupus soluționarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantei la viață privată în componenta referitoare la demnitate (art. 71 și alin. (1) și art. 72 alin. (1) din C. civ., și art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului) și, respectiv, dreptul pârâților la liberă exprimare (recunoscut și garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. și de art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerințe din partea statului, în condițiile art. 75 din C. civ., raportat la art. 8 alin. (2) și art. 10 alin. (2) din Convenția europeană a drepturilor omului.

Reținând că este învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului la viață privată al cărui titular este reclamanta, opus libertății de exprimare de care se prevalează pârâții, instanța de apel a verificat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe prin prisma condițiilor specifice acestei acțiuni, reglementate de art. 1357 și urm. din C. civ., menținând soluția de admitere a pretențiilor deduse judecății și majorând cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei, după ce a analizat ea însăși, raportat la criticile formulate de părți prin motivele de apel, justul echilibru dintre cele două drepturi aflate în dispută, prin raportare la situația de fapt concretă din speța dedusă judecății, la probele administrate dar și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ.

Instanța de apel a considerat, în acord cu opinia judecătorului fondului, că afirmațiile făcută la adresa reclamantei nu au avut o bază factuală suficientă, fiind făcute cu scopul de a o discredita, și că pârâții au acționat cu rea credință.

În acest sens, a reținut că, față de gravitatea faptelor imputate reclamantei, jurnaliștii aveau obligația să efectueze minime verificări sau diligențe cu privire la caracterul veridic al informațiilor transmise și că, pentru a exista bază reală factuală, aceasta trebuie să constea într-un set de date și informații stabilite cu certitudine sau caracterizate printr-un grad sporit de credibilitate și determinare, care să preexiste informațiilor vehiculate în spațiul public de persoana verificată.

Or, la dosarul cauzei nu a fost depusă nicio probă care să contureze existența unei baze factuale iar împrejurarea că ulterior emisiunilor au fost publicate articole similare cu privire la reclamantă a fost apreciată ca fiind lipsită de relevanță.

Instanța devolutivă a mai reținut că pârâții aveau obligația de efectua o verificare corespunzătoare a credibilității informațiilor transmise, cu atât mai mult cu cât este vorba despre acuzații grave, care au fost prezentate publicului larg cu valoare de certitudine, pârâții fiind conștienți de efectul negativ al acestora.

Afirmațiile factuale au fost făcute cu scopul de a o discredita pe reclamantă, speculațiile lansate în spațiul public și preluate în cadrul emisiunilor televizate, neconfirmate prin niciun mijloc de probă, neputând constitui o bază reală suficientă în sensul avut în vedere de jurisprudența CEDO.

Față de totalitatea informațiilor propagate, de tonul persiflant ce a caracterizat discursul pârâtului E. și al invitaților acestuia, în emisiunile difuzate de pârâta S.C. C. S.R.L., Curtea a constatat că tehnica jurnalistică adoptată are cel puțin capacitatea de a naște controverse în legătură cu caracterul și cu probitatea reclamantei și de a o supune pe aceasta în mod deliberat disprețului public, astfel că, indiferent dacă intenția pârâților a fost sau nu de a compromite imaginea reclamantei, este plauzibil a se considera că aceștia au acceptat pe parcursul derulării edițiilor efectele negative pe care afirmațiile făcute le provoacă reputației și persoanei sale.

Cu privire la bună-credința pârâților, instanța devolutivă a reținut că, deși aceasta se prezumă, potrivit art. 14 alin. (2) C. civ. și în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții europene a drepturilor omului, în speță, probele administrate au dovedit că pârâții au dus o adevărată campanie de defăimare a reclamantei, cu scopul de a-i afecta imaginea publică, în condițiile în care nu s-au limitat la informarea cetățenilor cu privire la activitatea care ar putea reprezenta un subiect de interes public, ci au adăugat împrejurări și date care, în lumina probatoriului administrat în cauză, au avut repercusiuni nefavorabile asupra imaginii reclamantei, mesajele transmise, precum și modalitatea de comunicare a acestora neputând fi incluse în categoria dozei de exagerare.

Rezultă din cele mai sus arătate că instanța de apel și-a fundamentat concluziile referitoare la inexistența bazei factuale a afirmațiilor pârâților și la reaua credință a acestora pe analiza în concret a elementelor de fapt ale procesului, în raport de dispozițiile de drept material aplicabile litigiului și de criteriile de analiză ce rezultă din jurisprudența CEDO.

Astfel, sesizând în mod corect particularitatea faptei ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanța de apel a făcut trimitere la dispozițiile din legea fundamentală (art. 30 Constituție) și, de asemenea, la art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, arătând că, deși este vorba despre o libertate fundamentală, garantată ca atare, în același timp, ea nu are caracter absolut, ci cunoaște limitări (respectiv, îndatoriri și responsabilități), în așa fel încât, prin exercițiul acestui drept, să nu fie adusă atingere drepturilor și libertăților altor persoane.

Tocmai pentru a stabili dacă și în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare și necesitatea respectării, protejării dreptului la viața privată (în speță, la onoare, demnitate și reputație), instanța de apel a făcut referire la reperele dezvoltate în jurisprudența Curții de la Strasbourg, pe care le-a aplicat situației de fapt din speța dedusă judecății.

Evaluând probele administrate în cauză, făcând distincția necesară între imputația factuală și judecățile de valoare, instanța de apel a constatat inexistența unei unei baze factuală suficiente, ceea ce a impus și concluzia referitoare la atitudinea subiectivă cu care au acționat pârâții, aceea a relei-credințe.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel a reținut în mod greșit aceste aspecte, recurenții își exprimă, doar, nemulțumirea față de calificarea dată de instanță afirmațiilor făcute la adresa reclamantei, respectiv, ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă, și față de concluzia la care a ajuns instanța cu privire la existența unei baze factuale a acestor afirmații și la reaua lor credință, fără a demonstra, însă, în concret, modalitatea în care, prin analiza făcută, instanța de apel a aîncălcat normele de drept material.

Or, împrejurarea că recurenții sunt nemulțumiți de concluziile la care a ajuns instanța de apel și de modul în care aceasta a analizat și a interpretat situația de fapt nu echivalează cu aplicarea greșită a normelor de drept material în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare, simpla expunere a unor texte de lege, fără a se arăta în concret argumentele care susțin interpretarea sau aplicarea eronată a acestora (astfel cum recurenții afirmă) neputând conduce la încadrarea criticii respective în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel fiind, în absența unor argumente pertinente care să reflecte raționamentul eronat al instanței de apel sub aspectul modului de interpretare și aplicare a normelor de drept material, instanța de recurs nu poate decela care anume sunt aspectele de nelegalitate ale hotărârii recurate care, potrivit susținerilor recurenților, ar putea fi circumscrise cazului de casare mai sus menționat sau altui motiv dintre cele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., împrejurare în raport cu care, în cauză, devine incidentă sancțiunea nulității recursului, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din același Cod, care operează nu doar atunci când recursul este nemotivat, ci și atunci când criticile propriu-zise nu sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare reglementate de lege.

Cât privește critica ce vizează încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1382-1383 C. civ., din perspectiva dispoziției de obligare în solidar a celor doi pârâți la plata despăgubirilor către reclamantă, Înalta Curte constată că aceasta a fost formulată pentru prima dată în calea extraordinară de atac, fără ca ea să fi fost supusă dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel.

Or, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care, atât apelul, cât și recursul, sunt exercitate de aceeași parte iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel. Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța investită cu calea extraordinară de atac.

Regula potrivit căreia recursul nu poate fi exercitat omisso medio se aplică nu numai în situația în care partea nemulțumită de soluția adoptată în primă instanță nu a declarat apel, ci și în cazul în care sentința a fost apelată, fără ca apelul să fie motivat sau a fost motivat pe alte aspecte decât cele invocate în recurs.

În astfel de condiții, neinvocând critici în calea devolutivă de atac cu privire la obligația de plată solidară stabilită în sarcina lor, recurenții nu pot învedera direct în recurs aspecte privind nelegalitatea soluției pronunțate de instanța de fond sub acest aspect, întrucât se opun dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Regula instituită de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. presupune, deci, ca motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) să nu poată fi primite decât dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas nesoluționate.

Așa fiind, pentru a supune analizei instanței de control judiciar în recurs legalitatea dispoziției de obligare solidară a pârâților la plata despăgubirilor către reclamantă, recurenții ar fi trebuit ca în cursul judecării apelului, în susținerea căii de atac pe care o exercitaseră, să invoce și acest motiv.

Cum pârâții nu au supus atenției instanței devolutive această chestiune, ei nu o mai pot invoca la acest moment, un recurs întemeiat pe motive formulate pentru prima dată în calea extraordinară de atac fiind nul.

Pentru aceste considerente, reținând că motivele de recurs cuprind, pe de o parte, critici care au fost invocate pentru prima dată în calea extraordinară de atac, respectiv omisso medio, iar, pe de altă parte, critici ce nu se circumscriu unor aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, susceptibile de încadrare în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 1 - 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să constate nul recursul declarat de pârâții C. S.R.L. și E. împotriva deciziei civile nr. 182A din 26 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Totodată, reținând culpa procesuală a recurenților-pârâți, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmează să îi oblige pe aceștia la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul de avocat, în cuantum de 5.950 RON, către intimata-reclamantă A., conform facturii seria x nr. x din 09 ianuarie 2025 și extrasului bancar nr. x din 13 ianuarie 2024, eliberat de G. Sucursala București, aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâții C. S.R.L. și E. împotriva deciziei civile nr. 182A din 26 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurenții-pârâți C. S.R.L. și E. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.950 RON, către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 martie 2025.