ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 316/2019

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția I civilă, la data de 4 ianuarie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și E., să se constatate încălcarea drepturilor sale la onoare, reputație și imagine, realizată prin acuzații mincinoase și declarații denigratoare, defăimătoare și imparțiale, care au condus la încălcarea dreptului la viața privată, susținute de pârâți în mod public, prin intermediul posturilor de televiziune ale B. în perioada 10.01.2013 - 17.01.2013; obligarea pârâților la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale, în cuantum de 3.000.000 RON, reprezentând daune morale; obligarea pârâților să înceteze activitatea defăimătoare, precum și la publicarea hotărârii ce se va pronunța în ziarele "F.", "G.", "H." din Sibiu și la posturile de televiziune "I.", "J." și "K.", pe cheltuiala exclusivă a acestora și interzicerea proliferării subiectului în mass-media.

La data de 28 martie 2016, reclamantul a depus cerere modificatoare a acțiunii civile, arătând că înțelege să cheme în judecată, în calitate de pârâtă, și pe S.C. I. S.A., reprezentată prin directorul general C., ca persoană responsabilă de politica editorială a programelor de televiziune, și în calitate de comitent pentru fapta prepușilor, conform art. 1373 C. civ.

Prin Sentința civilă nr. 1172 din 22 decembrie 2016, Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a respins acțiunea formulată și modificată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E. și S.C. I. S.A. A dispus obligarea reclamantului la plata către pârâta E. a sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 1486 din 16 noiembrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 1172 din 22 decembrie 2016 a Tribunalului Sibiu, secția I civilă. A schimbat, în parte, sentința atacată și, rejudecând cauza, a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamant împotriva pârâților C., B. și S.C. I. S.A. A dispus obligarea pârâților C., B. și S.C. I. S.A. să plătească, în solidar, reclamantului suma de 10.000 RON, cu titlu de daune morale. A dispus obligarea pârâților să publice, pe cheltuiala lor, dispozitivul hotărârii, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a acesteia, la postul de televiziune I. A respins celelalte cereri formulate de reclamant împotriva pârâților C., B. București și I. S.A. A menținut dispozițiile sentinței atacate cu privire la respingerea acțiunii promovate de reclamant împotriva pârâților D. și E. A menținut dispozițiile sentinței cu privire la obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată față de pârâta E. A dispus obligarea pârâților C., B. și S.C. I. S.A. să plătească reclamantului suma de 4.600 RON, constând în cheltuieli de judecată în fond, și 50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva Deciziei nr. 1486 din 16 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, au declarat recurs reclamantul A., la 5 februarie 2018 (data depunerii la oficiul poștal) și pârâții S.C. L. S.R.L. (denumită anterior S.C. B. SRL), S.C. I. S.A. și C., la 29 ianuarie 2018 (data depunerii la oficiul poștal).

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului și schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, și acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, a arătat că instanța de apel a argumentat eronat instituția "bazei factuale", prin prevalarea de dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. A susținut că opinia instanței de apel este greșită, întrucât, în fapt, o declarație neverificată, dată cu rea-credință, nu poate constitui bază factuală și nu se poate circumscrie Convenției.

Contrar aspectelor reținute de instanța de apel, a precizat că orice informație distribuită pe canalele media trebuie verificată, făcându-se aplicarea Codului deontologic al jurnalistului la care pârâții au aderat.

A susținut că, deși instanța de apel a argumentat că jurnalistul nu este organ de anchetă penală, acest aspect nu a fost invocat niciodată de reclamant. Cu toate acestea, a arătat că ceea ce instanța de apel a omis să sancționeze este faptul că, prin modul precar și părtinitor în care au devoalat pârâții o serie de informații, aceștia s-au subrogat, fără drept, rolului de anchetator penal, inoculând opiniei publice informații false, condamnatorii și denigratoare la adresa reclamantului, încălcând atât prezumția de nevinovăție, cât și autoritatea de lucru judecat pe care o cunoșteau la acea dată.

În contradicție cu propriile susțineri, instanța de apel a reținut că "(...) protecția oferită de art. 10 al Convenției ziariștilor este subordonată condiției că interesații acționează cu bună-credință, astfel încât să ofere informații exacte, cu respectarea deontologiei jurnalistice". În acest caz, a menționat că eroarea instanței de apel survine din faptul că o simplă declarație nu poate constitui bază factuală suficientă pentru devoalarea unei informații.

Recurentul-reclamant a criticat opinia instanței de apel referitoare la libertatea de exprimare. A specificat că instanța de contencios european a statuat că jurnalistului îi este permisă o anumită doză de exagerare sau de provocare, însă ceea ce instanțele naționale au ignorat este faptul că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit, în principal, la jurnalistul pamfletar, iar nu la cel de știri.

O altă critică adusă instanței de apel a vizat modalitatea limitativă de apreciere a cuantumului despăgubirilor. În acest sens, a arătat că, deși aprecierile sunt strict subiective, instanța de apel ar fi putut să aibă, prin raportare la spețe similare, un sistem de valori coerent, pe baza căruia să evalueze daunele morale.

Curtea nu s-a pronunțat asupra inadmisibilității acreditării, în cadrul emisiunilor live, a unor persoane dovedite ca infractori (M.), care au emis judecăți de valoare cu privire la recurentul-reclamant, deși, la acel moment se dovedise că era nevinovat.

Referitor la consecințele pe care faptele pârâților le-au avut asupra vieții reclamantului, acesta a arătat că, sub aspect profesional, i-a fost afectată negativ imaginea profesională, prestanța și credibilitatea în fața colegilor de serviciu și a șefilor ierarhici, fiindu-i impusă depunerea demisiei. Totodată, a menționat că i-a fost diminuat salariul cu aproximativ 2.000 de RON lunar, urmare pierderii funcției de conducere. Acest prejudiciu a continuat din luna ianuarie 2013 până în luna septembrie 2016, când recurentul-reclamant s-a pensionat.

Sub aspect familial, recurentul-reclamant a arătat că a divorțat de soție, iar fiul său, în vârstă de 16 ani la acea dată, a refuzat orice formă de comunicare, întrucât a fost stigmatizat în mediile sociale pe care le frecventa și marginalizat. În urma operației la care a fost supus, recurentul-reclamant a avut nevoie de 150 de zile de îngrijiri medicale în anul 2013, astfel cum reiese din actele medicale depuse la dosar.

În ceea ce privește prejudiciul cauzat prin lezarea demnității, recurentul-reclamant a arătat că, la evaluarea acestuia urmează a fi avută în vedere calitatea sa de persoană publică, confirmată de interesul pentru subiect, manifestat prin multitudinea relatărilor pe două posturi de televiziune cu acoperire națională, care aparțin pârâților, dar și de presa on-line a acelorași pârâți, coroborate cu efectele negative produse și cu caracterul punitiv al despăgubirilor pentru săvârșirea faptelor civile delictuale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta S.C. L. S.R.L., se constată că, în susținerea acestuia, a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că decizia atacată a fost pronunțată în condiții de nelegalitate, citarea recurentei făcându-se la o altă adresă față de cea la care se află sediul social sau sediul vreunui dezmembrământ al său, sub o denumire greșită. Aceste aspecte reies din extrasul informativ electronic, eliberat de Oficiul Național al Registrului Comerțului sub nr. x din 29 ianuarie 2018.

A specificat că, prin acțiunea civilă dedusă judecății, intimatul-reclamant a înțeles să se judece în contradictoriu cu recurenta-pârâta, pe care a identificat-o sub denumirea de B., cu sediul în București, str. x. Ulterior, prin cererea de apel, intimatul-reclamant a indicat-o pe recurenta-pârâtă ca parte în cauză, sub denumirea B., cu sediul social în București, str. x, N., Clădirea 16.

Recurenta-pârâtă a învederat că a purtat denumirea B. până la data de 4 aprilie 2013, când, prin Hotărârea Adunării generale a acționarilor s-a dispus schimbarea acesteia în L. S.A., modificare care a fost înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București prin rezoluția din 21 mai 2013, certificatul de înregistrare al mențiunii fiind eliberat la 23 mai 2013.

În ceea ce privește sediul social, recurenta-pârâtă a susținut că acesta a fost stabilit încă din data de 27 octombrie 2015 în București, Bd. x, corp B, fiind eliberat, în acest sens un certificat de înregistrare de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București.

Recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 155 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., conform cărora se impunea citarea sa, ca persoană juridică de drept privat, prin reprezentanți, la sediul principal sau, după caz, la sediul dezmembrământului său.

Or, în cauză, în etapa procesuală a apelului, recurenta-pârâtă a fost citată sub o denumire greșită, actele de procedură fiindu-i comunicate la o adresă eronată, astfel cum aceasta a fost indicată de intimatul-reclamant.

Nefiind legal citată, nu s-a prezentat la proces și nu a putut formula apărări.

De asemenea, a criticat faptul că instanța de apel nu a respectat dispozițiile art. 154 alin. (7) C. proc. civ., potrivit cărora avea obligația de a verifica efectuarea în condiții de legalitate a procedurii de citare și comunicare dispuse pentru fiecare termen de judecată și luarea măsurilor de refacere a acestora, prin folosirea mijloacelor care asigură înștiințarea părților pentru înfățișarea la termen.

A susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 153 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant. Încălcarea acestei obligații atrage nulitatea hotărârii pronunțate, potrivit art. 153 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată fiind pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

A menționat că vătămarea sa procesuală este evidentă, în condițiile în care prin decizia recurată s-a dispus atragerea răspunderii sale, prin obligarea la plata în solidar cu ceilalți pârâți a daunelor morale către reclamant.

Or, recurenta-pârâtă nu deține licența audiovizuală a postului de televiziune "I." și nici nu are calitatea de comitent al pârâtului C., pentru faptele căruia, săvârșite ca prepus, s-a stabilit, de instanța de apel, atragerea răspunderii, în solidar, a pârâților persoane juridice.

Existența relației între prepus-comitent între recurenta-pârâtă și C. nu a fost dovedită de intimatul-reclamant, instanța stabilind existența acestei relații prin prisma necontestării sale de către recurenta de față. Or, acest fapt reprezintă consecința directă a încălcării procedurii de citare, care a determinat încălcarea dreptului părții în cauză la apărare.

Prin recursul formulat, recurenții-pârâți S.C. I. S.A. și C. au invocat incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, au arătat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, instanța de apel menționând că a avut în vedere (în concordanță și cu cererea formulată de reclamant), răspunderea personală a jurnalistului, întemeiată pe prevederile art. 1349, art. 1357 și art. 1358 C. civ., și răspunderea pentru fapta altuia, în ceea ce o privește pe pârâta S.C. I. S.A., întemeiată pe dispozițiile art. 1373 alin. (2) din același act normativ (răspunderea comitentului pentru fapta prepusului).

Au menționat, de asemenea că, în raport de temeiurile de drept reținute, instanța de apel trebuia să analizeze și să sancționeze, exclusiv, fapta ilicită săvârșită de prepusul C., urmând ca, ulterior, să verifice și îndeplinirea condițiilor privind atragerea răspunderii civile delictuale a S.C. I. S.A., în solidar cu acesta. Însă, instanța de apel a stabilit existența prejudiciului prin raportare la toate cele cinci emisiuni menționate de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată difuzate în perioada 10 - 13.01.2013.

Din această perspectivă, recurenții-pârâți au susținut existența contrarietății motivelor expuse de instanța de apel în cuprinsul deciziei, întrucât, pe de o parte, s-a arătat că răspunderea civilă delictuală urmează a fi atrasă pentru faptele săvârșite de pârâtul C. (prezența pârâtei S.C. I. S.A. în cadrul raportului delictual fiind consecința solidarității în repararea prejudiciului), iar pe de altă parte, s-a menționat că prejudiciul este stabilit prin raportare la cele cinci emisiuni specificate în cererea de chemare în judecată de către reclamant, deși recurentul-pârât C. a avut legătură cu patru dintre acestea.

Contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate rezultă și din fapta reținută de instanța de apel în sarcina pârâtului C., constând în titrarea pe burtiera emisiunii "O." din 13 ianuarie 2013 a titlurilor privind acuzațiile de "viol" și "noi abuzuri sexuale".

Or, afișarea titlurilor pe burtiera emisiunii nu îi poate fi imputată acestuia, întrucât această activitate este distinctă de cea de moderare a emisiunii, fiind realizată de persoanele care asigură producția emisiunii în studioul de regie.

Dovada responsabilității recurentului-pârât C., constând în afișarea titlurilor pe burtieră în timpul emisiunii, era un aspect care, potrivit art. 249 C. proc. civ., revenea în sarcina intimatului-reclamant.

Instanța de apel a stabilit sancționarea recurentei-pârâte S.C. I. S.A., în calitate de comitent, pentru fapte care nu au fost săvârșite de prepusul recurent-pârât C., deși, în motivare, a menționat că răspunderea astfel stabilită corespunde faptelor personale ale acestuia, urmând a fi dispusă și răspunderea, în solidar, a comitentului.

Curtea a reținut, referitor la recurentul-pârât C., că acesta se face vinovat de prezentarea pe burtiera ecranului a titlului "mărturia polițistului de la Sibiu care își acuză șeful de viol". La stabilirea săvârșirii acestei fapte, instanța de apel a luat în considerare înscrisurile depuse de intimatul-reclamant (ultimul paragraf al pag. 12 din decizie), care înfățișează capturi din emisiunea "O.".

Or, titlul mai sus menționat nu a fost afișat în timpul emisiunii, concluzia curții fiind fundamentată pe înscrisurile aflate la filele x, depuse de intimatul-reclamant, fără ca instanța de apel să fi vizionat emisiunea.

S-a invocat, de asemenea, că mențiunile referitoare la acuzația de viol nu îl vizau pe intimatul-reclamant, acestea fiind afișate în timpul dezbaterii cazului polițistei P., din cadrul Poliției Balș, și a superiorului acesteia, comandantul Q., din emisiunea "O." din data de 13 ianuarie 2013.

Însă, în condițiile în care titlul reținut de instanța de apel nu a fost prezentat în cadrul emisiunii, ci al unei postări pe internet, care nu a fost făcută de recurentul-pârât C., instanța de apel a dispus, în mod greșit, atragerea răspunderii delictuale pentru o faptă pe care acesta nu a săvârșit-o, cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1349, art. 1357 și art. 1358 C. civ.

Prin rezoluția din 5 martie 2018, Completul nr. 2 filtru a dispus comunicarea cererilor de recurs, cu mențiunea că părțile au obligația de a formula întâmpinare în termen de 30 de zile de la comunicare, potrivit prevederilor art. XVII alin. (3) coroborate cu cele ale art. XV alin. (3) din Legea nr. 2/2013. În cazul în care se vor depune întâmpinări, a dispus ca acestea să se comunice recurenților, cu mențiunea că au obligația de a depune răspuns la întâmpinare, în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării, conform dispozițiilor art. XVII alin. (3) coroborate cu cele ale art. XV alin. (4) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. După efectuarea procedurilor de comunicare, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, potrivit art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată în termenul legal, recurentul-reclamant a pus concluzii de respingere a recursurilor promovate de recurenții-pârâți C., S.C. I. S.A. și L. S.R.L.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă E. a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant, arătând că, cel puțin în parte, acesta este inadmisibil, antamează chestiuni legate de netemeinicia deciziei atacate, iar nu de nelegalitate. Cu privire la celelalte recursuri, a învederat că acestea nu o vizează în mod direct, caz în care lasă la aprecierea instanței soluția ce urmează a se pronunța.

S-a depus întâmpinare și de către recurenții-pârâți C., S.C. I. S.A. și L. S.R.L., alături de intimatul-pârât D. Aceștia au solicitat să se constate inadmisibilitatea recursului recurentului-reclamant prin raportare la dispozițiile art. 497 C. proc. civ., nulitatea căii de atac pentru neîncadrarea criticilor formulate în cazurile de casare indicate, iar, pe fond, respingerea recursului, ca nefondat.

Au formulat răspuns la întâmpinare recurenții-pârâți.

În cauză s-a procedat la întocmirea raportului cu privire la admisibilitatea în principiu a recursurilor formulate împotriva Deciziei civile nr. 1486A din 16 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

În opinia raportorului, hotărârea recurată este supusă recursului.

Conform rezoluției din 4 iulie 2018, s-a dispus comunicarea raportului.

Părțile în cauză nu au formulat puncte de vedere la raport.

La data de 2 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursurile declarate de recurentul-reclamant și recurenții-pârâți.

În ședința publică din 31 ianuarie 2019, recurentul-reclamant, prin avocat, a susținut că, din verificările efectuate, a rezultat că denumirea inițială a recurentei-pârâte L. S.R.L. a fost B. Odată cu modificarea denumirii, recurenta-pârâtă și-a schimbat sediul social. În realitate, recurentele-pârâte L. S.R.L. și S.C. I. S.A. fac parte din B., iar nu din inițiala B., care, actualmente, poartă denumirea L. S.R.L.

Față de aspectele învederate, recurentul-reclamant, prezent în instanță, a declarat că înțelege să renunțe la judecată în contradictoriu cu L. S.R.L.

Analizând cu prioritate solicitarea reclamantului, în recurs, de a se lua act de renunțare la judecarea acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâta L. S.R.L. (fostă B. SRL), Înalta Curte constată următoarele:

Conform art. 406 alin. (1) C. proc. civ., "Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă" alin. (2) al aceluiași articol stipulează că "Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială", iar alin. (4) prevede că "Dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți."

Art. 406 C. proc. civ. reglementează condițiile în care poate opera renunțarea reclamantului la judecată.

De principiu, renunțarea la judecată reprezintă actul procesual de dispoziție al reclamantului, în calitatea sa de inițiator al demersului judiciar, de a renunța la soluționarea unei cauze, fără a avea obligația de a-și justifica manifestarea de voință și fără a fi constrâns, din punct de vedere temporal, în privința acesteia.

Însă, art. 406 alin. (4) C. proc. civ. impune o condiție restrictivă a renunțării la judecată, constând în acordul părții adverse în cazul în care actul de voință este făcut la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment. Soluția enunțată se aplică și în situația în care renunțarea intervine în fața instanței de apel sau de recurs, întrucât este formulată după termenul la care părțile au fost legal citate.

Această condiționare este justificată de faptul că, în cazul opoziției pârâtului la cererea de renunțare a reclamantului la judecata în fond, reclamantul ar putea, în calea de atac, să eludeze textul de lege și să beneficieze de efectele unei renunțări necondiționate, în pofida poziției procesuale a părții adverse.

În speță, la termenul de judecată stabilit pentru soluționarea recursului, respectiv 31 ianuarie 2019, recurentul-reclamant a formulat cerere de renunțare la judecată față de recurenta-pârâtă L. S.R.L. (fostă B. SRL), specificând că solicită ca pricina să fie soluționată în contradictoriu cu recurenții-pârâți S.C. I. S.A. și C., precum și cu intimații-pârâți D. și E.

În concluziile orale expuse la termenul de judecată menționat, când au avut loc dezbaterile asupra recursurilor, reprezentantul convențional al recurentei-pârâte L. S.R.L. (fostă B. SRL) a arătat că se opune cererii de renunțare la judecată, formulată în această etapă procesuală, având în vedere că prin decizia recurată au fost stabilite obligații în sarcina acestei părți, în solidar cu recurenții-pârâți C. și S.C. I. S.A.

Față de această împrejurare, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 406 alin. (4) C. proc. civ., coroborate cu cele ale alin. (5) ale aceluiași articol, care condiționează de acordul pârâtului renunțarea la judecată a reclamantului.

Cum pârâta L. S.R.L. (fostă B. SRL), prin reprezentantul convențional, și-a exprimat opoziția cu privire la renunțarea la judecată în privința sa, formulată în etapa procesuală a recursului, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor legale mai sus menționate, va respinge solicitarea reclamantului A. de a se lua act de renunțare la judecarea acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Dintre motivele de recurs invocate de recurente, Înalta Curte va examina, cu prioritate, motivul de nelegalitate referitor la procedura de citare a recurentei-pârâte L. S.R.L. (fostă S.C. B. SRL), încadrat de aceasta în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât modalitatea de citare are înrâurire asupra respectării dreptului la apărare al părții care invocă nelegalitatea citării și produce consecințe asupra hotărârii pronunțate.

De altfel, de analiza acestui aspect de nelegalitate este condiționată verificarea celorlalte critici ce sunt formulate în legătură cu fondul dedus judecății în apel, cu referire la incidența în cauză a prevederilor art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Argumentele care vizează nelegalitatea citării recurentei-pârâte vor fi cenzurate în cadrul recursului declarat de această parte, care, subsumându-se motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidență se constată în speță, atrage sancțiunea nulității deciziei contestate.

Conform dispozițiilor de mai sus, casarea unor hotărâri se poate cere când, "prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității."

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. evocă prevederile art. 175 și art. 176 din acest act normativ cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178, referitoare la regimul juridic al nulității, și ale art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia.

Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare.

Prin critica subsumată acestor prevederi legale, recurenta-pârâtă L. S.R.L. (fostă S.C. B. SRL) a susținut, în esență, că decizia atacată a fost pronunțată în condiții de nelegalitate, întrucât a fost citată la o altă adresă și sub o denumire greșită.

A arătat că a purtat denumirea B. până la data de 4 aprilie 2013, când prin Hotărârea Adunării generale a acționarilor s-a dispus schimbarea acesteia în L. S.A., modificare ce a fost înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București prin rezoluția din 21 mai 2013, certificatul de înregistrare al mențiunii fiind eliberat la 23 mai 2013.

În ceea ce privește sediul social, recurenta-pârâtă a învederat că acesta a fost stabilit, încă de la data de 27 octombrie 2015, în București, Bd. x, corp B, fiind eliberat un certificat de înregistrare a acestei mențiuni de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București.

Față de aceste aspecte, recurenta-pârâtă a arătat că vătămarea sa este evidentă, aspect ce rezultă din faptul că nu s-a prezentat la proces și nu a putut formula apărări cu privire la raportul de prepușenie în baza căruia s-a stabilit răspunderea sa, în solidar, cu pârâții C. și S.C. I. S.A., față de reclamantul A.

Anexate cererii de recurs, în dovedirea acestor afirmații, recurenta-pârâtă a depus, în copie, procesul-verbal al Adunării generale extraordinare a acționarilor S.C. B. S.A. (având nr. de înregistrare în Registrul comerțului x) din data de 4 aprilie 2013, prin care s-a hotărât schimbarea denumirii societății în "L. SA" și modificarea actului constitutiv în acest sens; rezoluția pronunțată în Dosarul nr. x/17.05.2013 al Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, prin care a fost admisă cererea privind schimbarea denumirii și certificatul de înregistrare mențiuni aferent, emis de aceeași instituție; certificat de înregistrare din 23 mai 2013, eliberat de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, din care rezultă că denumirea pârâtei este L. S.A., cu sediul în București, str. x, Clădirea R.; certificat de înregistrare eliberat de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București la 27 octombrie 2015, conform căruia L. S.A. avea sediul în București, Bd. x, corp B; certificat de furnizare informații, emis de Oficiul Național al Registrului Comerțului la 29 ianuarie 2018, pentru L. S.R.L., conform căruia aceasta a avut sediul în București, Bd. x, corp B, de la data de 25 iulie 2015, valabilitatea dovezii sediului expirând la 16 mai 2018.

Raportând susținerile din recurs la dispozițiile legale mai sus menționate și la lucrările dosarului, Înalta Curte constată că reclamantul A. a dedus judecății o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L., C., D., E. și S.C. I. S.A., să se constatate încălcarea drepturilor la onoare, reputație și imagine și să se dispună obligarea pârâților la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea acestora, reprezentând daune morale; obligarea pârâților să înceteze activitatea defăimătoare, precum și la publicarea hotărârii în ziarele indicate și la posturile de televiziune precizate în acțiune, pe cheltuiala exclusivă a acestora și interzicerea proliferării subiectului în mass-media.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a menționat că sediul social al pârâtei S.C. B. S.R.L. este în București, str. x 013721.

În ceea ce privește procedura de comunicare a cererii de chemare în judecată și a citației pentru primul termen de judecată stabilit la data de 11 mai 2016, Înalta Curte constată că acestea au fost comunicate pârâtei S.C. B. S.R.L. la adresa indicată de reclamant în acțiunea civilă, respectiv București, str. x .

Potrivit mențiunilor din cuprinsul încheierii din data de 11 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Tribunalul Sibiu, secția I civilă, constatând că reclamantul a depus cerere modificatoare a acțiunii civile, a dispus comunicarea acesteia părților și amânarea cauzei la data de 8 iunie 2016.

Conform dovezii de înmânare aflate la dosarul instanței de fond, comunicarea cererii modificatoare s-a făcut pârâtei S.C. B. S.R.L. la adresa din București, str. x. Potrivit mențiunilor din cuprinsul acesteia, comunicarea actului de procedură nu s-a putut realiza din cauza faptului că destinatarul figura mutat de la această adresă.

La data de 8 iunie 2018, reprezentantul convențional al reclamantului, avocat S., a învederat că pârâta S.C. B. S.R.L. are sediul social în București, str. x, N., Clădirea 16, motiv pentru care, prin încheierea de la această dată, Tribunalul Sibiu, secția I civilă, constatând lipsa de procedură, a dispus amânarea judecării cauzei la 14 septembrie 2016 și citarea pârâtei la adresa mai sus menționată. Dovada de comunicare a actului de procedură se află la dosar fond.

Pentru termenul din 14 septembrie 2016, Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a dispus amânarea judecării cauzei la 26 octombrie 2016, în vederea administrării probatoriului.

Potrivit dovezii de înmânare aflate la dosarul instanței de fond, pârâta S.C. B. S.R.L. a fost citată pentru termenul din 26 octombrie 2016 la adresa din București, str. x, N., Clădirea 16.

Ulterior, la 26 octombrie 2016, Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a amânat judecarea cauzei la 7 decembrie 2016, în cuprinsul încheierii pronunțate la această dată consemnându-se că pârâta S.C. B. S.R.L. are termen în cunoștință pentru termenul stabilit.

Prin încheierea din 7 decembrie 2016, prin care Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a amânat pronunțarea asupra cauzei la 22 decembrie 2016, s-a menționat că procedura de citare a fost legal îndeplinită și că pârâta S.C. B. S.R.L. a lipsit de la dezbateri.

Tribunalul Sibiu, secția I civilă, prin Sentința civilă nr. 1172 din 22 decembrie 2016, a respins acțiunea formulată și modificată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L., C., D., E. și S.C. I. S.A.. A dispus obligarea reclamantului la plata către pârâta E. a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Comunicarea sentinței civile s-a făcut pârâtei S.C. B. S.R.L. la data de 19 ianuarie 2017, la adresa din București, str. x, N., Clădirea 16.

Prin cererea de apel formulată împotriva Sentinței civile nr. 1172 din 22 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, apelantul-reclamant A. a menționat că a formulat calea de atac în contradictoriu cu pârâții C., D., E., S.C. I. S.A. și S.C. B. S.R.L., cu sediul în București, str. x, N., Clădirea 16.

Drept urmare, comunicarea cererii de apel și citația pentru primul termen de judecată stabilit la 7 septembrie 2017 a fost emisă pârâtei S.C. B. S.R.L. la sediul din București, str. x, N., Clădirea 16.

Prin încheierea din 7 septembrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, constatând lipsa de procedură cu pârâta E., a amânat judecata apelului la data de 2 noiembrie 2017. În cuprinsul acestei încheieri s-a consemnat că pârâta S.C. B. S.R.L. are termen în cunoștință pentru termenul de judecată acordat.

Apelul a fost soluționat prin Decizia nr. 1486 din 16 noiembrie 2017, când, în cuprinsul încheierii din 2 noiembrie 2017, prin care s-a dispus amânarea pronunțării la 9 noiembrie 2017, și apoi la 16 noiembrie, s-a consemnat că procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Comunicarea Deciziei nr. 1486 din 16 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, s-a făcut pârâtei S.C. B. S.R.L. la 27 decembrie 2017, la sediul din București, str. x, N., Clădirea 16, conform mențiunilor de pe dovada de înmânare aflată la fila x.

Potrivit verificărilor efectuate la Oficiul Național al Registrului Comerțului, depuse la dosar, Înalta Curte constată că, din certificatul de furnizare informații emis la data de 30 ianuarie 2019, L. S.R.L., a fost radiată la data de 27 august 2018. Din aceleași verificări a rezultat că, la aceeași dată a fost înființată L. S.R.L., același cod unic de înregistrare x, cu sediul în jud. Ilfov, data expirării dovezii de sediu fiind la 31 decembrie 2020.

În raport de circumstanțele expuse, Înalta Curte constată că toate actele de procedură, implicit hotărârile pronunțate în cauză sunt lovite de nulitate, în condițiile în care, la data înregistrării acțiunii civile pe rolul instanței de fond, respectiv 4 ianuarie 2016, denumirea recurentei-pârâte era, încă de la data de 21 mai 2013, L. S.A., iar nu S.C. B. S.A., astfel cum eronat a indicat reclamantul în cererea de chemare în judecată, și cum greșit această parte a figurat în cadrul procedurii efectuate de instanță.

Cât privește sediul recurentei-pârâte, Înalta Curte reține că acesta era, la data de 23 mai 2013, în București, str. x, Clădirea R., fiind schimbat ulterior, la 27 octombrie 2015 (anterior introducerii acțiunii civile pe rolul Tribunalului Sibiu, respectiv 4 ianuarie 2016), la adresa din București, Bd. x, corp B.

Or, potrivit dispozițiilor art. 153 alin. (1) C. proc. civ., "Instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel."

Art. 155 alin. (1) pct. 3 din același act normativ prevede că citarea persoanelor juridice de drept privat se va face prin reprezentanții lor, "la sediul principal sau, atunci când este cazul, la sediul dezmembrământului lor".

Conform art. 174 alin. (1) C. proc. civ., "Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă" neregularitatea actelor de procedură, implicit a celor privind citarea părților, este sancționată, potrivit art. 178 din același act normativ, cu nulitatea relativă, care poate fi invocată numai de partea interesată și numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă.

Art. 175 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia."

Declararea nulității unui act de procedură are ca efect lipsirea acestuia de efectele conferite de lege, potrivit principiului quod nullum est nulum producit efectum. Efectul de invalidare a actului de procedură îndeplinit cu nerespectarea prescripțiilor legale se produce din chiar momentul ivirii nulității, iar nu din momentul constatării acesteia, întrucât nulitatea lipsește actul de efectele sale în ceea ce privește funcția sa procedurală.

Față de aspectele mai sus expuse, Înalta Curte apreciază că recurentei-pârâte i s-a produs vătămarea prevăzută de art. 175 alin. (1) C. proc. civ. pentru constatarea nulității actelor de procedură. În plus, față de subzistența vătămării, se constată că aceasta nu poate fi acoperită decât prin înlăturarea actelor de procedură, conform art. 177 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește vătămarea, Înalta Curte reține că aceasta rezidă și din încălcarea principiilor care guvernează procesul civil, în speță dreptul la apărare (art. 13 C. proc. civ.) și contradictorialitatea (art. 14 din același act normativ), pe baza cărora se stabilesc raporturile dintre instanța de judecată, părțile litigante și ceilalți participanți la proces, în legătură cu activitatea lor procesuală.

În ceea ce privește conținutul principiului dreptului la apărare, consacrat cu valoare constituțională în art. 24 din Constituția României, acesta constă în posibilitatea recunoscută de lege părților litigante de a-și angaja un apărător care să le asigure o apărare calificată, precum și în posibilitatea acestora de a lua cunoștință de toate actele de la dosar, de a formula cereri, de a solicita probe, de a invoca excepții, de a exercita căile legale de atac, precum și în alte prerogative recunoscute de lege părților în scopul susținerii intereselor lor.

Între dreptul la apărare și principiul contradictorialității există o legătură indisolubilă, instanța trebuind să asigure părților posibilitatea de a-și susține și argumenta cererile, de a invoca probe, de a combate dovezile solicitate de adversar. Însă, în aplicarea acestor principii, este necesar ca părțile să fie încunoștințate despre existența și obiectul litigiului.

Or, nelegalitatea citării recurentei-pârâte L. S.R.L. (fostă S.C. B. SRL) a condus la imposibilitatea exercitării dreptului său la apărare, vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârilor pronunțate în aceste condiții.

Prin urmare, în baza dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta L. S.R.L. (fostă S.C. B. SRL), va casa Decizia nr. 1486 din 16 noiembrie 2017 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă și Sentința civilă nr. 1172 din 22 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă și va trimite cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Sibiu.

În cauză, nu se poate aprecia că s-a realizat o temeinică cercetare a fondului cauzei, cât timp dreptul la apărare al uneia dintre părți a fost încălcat, aspect de natură a atrage incidența art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cerința din norma invocată, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înțeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces, și anume principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părților în cauză.

Față de motivul pentru care se dispune admiterea recursului declarat de pârâta L. S.R.L. (fostă S.C. B. SRL), care conduce la nulitatea hotărârilor pronunțate în cauză, nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs formulate de ceilalți recurenți.

Drept urmare, Înalta Curte va admite și recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâții C. și S.C. I. S.A. împotriva Deciziei nr. 1486 din 16 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, întrucât, chiar dacă această soluție nu urmează a fi adoptată în urma examinării criticilor invocate în recurs de aceste părți, analiza lor ar lipsi de finalitate soluția de casare pronunțată în ceea ce privește recursul formulat de pârâta L. S.R.L. (fostă S.C. B. SRL).

În rejudecare, instanța de trimitere va proceda, în condițiile art. 501 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind că soluția în cauza pendinte s-a pronunțat în sensul admiterii recursurilor și casării hotărârilor recurate pentru că s-a constatat încălcarea regulilor de procedură instituite de dispozițiile art. 153 alin. (1) C. proc. civ., respectiv art. 155 alin. (1) pct. 3 din același act normativ. De asemenea, va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată, în legătură cu fondul cererii de chemare în judecată, conform art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge solicitarea reclamantului A. de a se lua act de renunțare la judecarea acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.

Admite recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâții L. S.R.L. (fostă S.C. B. SRL), C. și S.C. I. S.A. împotriva Deciziei nr. 1486 din 16 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Casează decizia recurată și Sentința civilă nr. 1172 din 22 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă și trimite cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Sibiu.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN