ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1705/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția I civilă, în data de 4 ianuarie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și E., să se constatate încălcarea drepturilor sale la onoare, reputație și imagine, realizată prin acuzații mincinoase și declarații denigratoare, defăimătoare, care au condus la încălcarea dreptului la viața privată, susținute de pârâți în mod public, prin intermediul posturilor de televiziune ale B. în perioada 10.01.2013-17.01.2013; obligarea pârâților la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale, în cuantum de 3.000.000 RON, reprezentând daune morale; obligarea pârâților să înceteze activitatea defăimătoare, precum și la publicarea hotărârii ce se va pronunța în ziarele "F.", "G.", "H." din Sibiu și la posturile de televiziune "I.", "J." și K., pe cheltuiala exclusivă a acestora și interzicerea proliferării subiectului în mass-media. În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 219, art. 252-253, art. 1349, art. 1357-1359 din C. civ., art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 10 și art. 30 din Constituția României, Legea audiovizualului nr. 504/2012, art. 40 și art. 66 din Codul deontologic al ziariștilor. În data de 28 martie 2016, reclamantul a depus cerere modificatoare a acțiunii civile, arătând că înțelege să cheme în judecată, în calitate de pârâtă, și pe S.C. I. S.A., reprezentată prin directorul general C., ca persoană responsabilă de politica editorială a programelor de televiziune, și în calitate de comitent pentru fapta prepușilor, conform art. 1373 C. civ.

Sentința pronunțată de Tribunalul Sibiu în primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 1172 din 22 decembrie 2016, Tribunalul Sibiu, secția I civilă a respins acțiunea formulată și modificată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E. și S.C. I. S.A.; a dispus obligarea reclamantului la plata către pârâta E. a sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 1486 din 16 noiembrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1172 din 22 decembrie 2016 a Tribunalului Sibiu, secția I civilă. A schimbat, în parte, sentința atacată și, rejudecând cauza, a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamant împotriva pârâților C., B. și S.C. I. S.A.. A dispus obligarea pârâților C., B. și S.C. I. S.A. să plătească, în solidar, reclamantului suma de 10.000 RON, cu titlu de daune morale. A dispus obligarea pârâților să publice, pe cheltuiala lor, dispozitivul hotărârii, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a acesteia, la postul de televiziune I.. A respins celelalte cereri formulate de reclamant împotriva pârâților C., B. și I. S.A.. A menținut dispozițiile sentinței atacate cu privire la respingerea acțiunii promovate de reclamant împotriva pârâților D. și E.. A menținut dispozițiile sentinței cu privire la obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată față de pârâta E.. A dispus obligarea pârâților C., B. și S.C. I. S.A. să plătească reclamantului suma de 4.600 RON, constând în cheltuieli de judecată în fond, și 50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia civilă nr. 316 din 14 februarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins solicitarea reclamantului A. de a se lua act de renunțare la judecarea acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.; au fost admise recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâții L. S.R.L. (fostă S.C. B. SRL), C. și S.C. I. S.A. împotriva deciziei nr. 1486 din 16 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, fiind casate decizia recurată și sentința civilă nr. 1172 din 22 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, cauza fiind trimisă, spre rejudecare, la Tribunalul Sibiu.

Sentința pronunțată de Tribunalul Sibiu în cel de-al doilea ciclu procesual În rejudecare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția I civilă, sub nr. x/2016*, în data de 8 aprilie 2019. Prin sentința civilă nr. 636 din 11 noiembrie 2020, Tribunalul Sibiu, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea civilă formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții C., D., S.C. I. S.A., S.C. L. S.R.L. (denumită anterior B. SRL) și cu E..

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în cel de-al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 1549/2021 din 28 octombrie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 636/2020 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția în dosarul nr. x/2016.

Cererea de recurs Împotriva deciziei civile nr. 1549/2021 din 28 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A., în data de 29 martie 2022. Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 483 și următoarele din C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și schimbarea în totalitate a hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii, astfel cum a fost formulată. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că instanța de apel a adus o argumentare eronată asupra instituției "bază factuală", prevalându-se de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, declarațiile ce fac obiectul prezentului litigiu neputând fi circumscrise spiritului Convenției Europene a Drepturilor Omului. Astfel, contrar opiniei instanței de apel, recurentul a învederat că orice informație primită de un jurnalist de știri trebuie verificată, fiind aplicabil Codul deontologic al jurnalistului, la care pârâții au aderat. Instanța de apel a omis să sancționeze modul precar și părtinitor în care pârâții au devoalat o serie de informații, subrogându-se, în opinia recurentului, fără drept, rolului de anchetator penal și au inoculat opiniei publice doar informații false, condamnatorii și denigratoare la adresa sa. O altă apreciere eronată a instanței de apel, în opinia recurentului, vizează optica relativă la libertatea de exprimare. Instanța de contencios european a emis, de-a lungul timpului, o serie de decizii cu privire la acest aspect, apreciind corect că jurnalistului îi este permisă uneori o anumită doză de exagerare sau de provocare, însă instanțele naționale omit faptul că CEDO se referă în principal la jurnalistul de tip pamfletar, pentru că jurnalistul de știri trebuie să respecte reguli stricte, interpretarea instanțelor fiind una eronată. În acest sens, arată recurentul că este o diferență rezolutorie între jurnalistul de investigații sau de știri și jurnalistul pamfletar, jurnalistul de știri funcționând după reguli stricte. Astfel, recurentul a susținut că instanța de apel nu a reușit să facă distincția între exagerare și minciună, iar în speță au fost proferate o serie de minciuni grave, mai multe decât cele sesizate de instanță. De asemenea, a considerat că instanța de apel s-a exprimat limitativ și complet neargumentat asupra inadmisibilității acreditării, în cadrul emisiunilor live, a unor persoane care au emis judecăți de valoare cu privire la recurent, dovedit nevinovat încă de la acea dată. Totodată, a arătat că instanța de apel s-a pronunțat eronat asupra "minciunilor directe și minciunilor suport proferate cu ocazia emisiunilor, cum ar fi de exemplu "viol" sau "noi abuzuri sexuale" deși nu a fost niciodată vorba de așa ceva", reținând concluzii împotriva probelor existente la dosar, și a omis să se pronunțe asupra jignirilor aduse recurentului, prin invectivele directe, cum ar fi: "om care frizează nebunia", "perversiuni sexuale", acuzat de subalterni "nu puțini" (în număr de 3), "cred că e vorba de afecțiuni grave, psihice". Referitor la consecințele pe care faptele pârâților le-au avut asupra vieții recurentului, acesta a arătat că, sub aspect profesional, i-a fost afectată negativ imaginea profesională, prestanța și credibilitatea în fața colegilor de serviciu și a șefilor ierarhici, fiindu-i impusă depunerea demisiei, i-a fost diminuat salariul cu aproximativ 2000 RON pe lună, ca urmare a pierderii funcției de conducere. Acest prejudiciu a continuat din ianuarie 2013 până la data ieșirii la pensie, respectiv luna septembrie 2016. Sub aspect social, recurentul a susținut că a fost îndepărtat de prieteni, de amici, relațiile s-au răcit și s-au "diplomatizat", a fost judecat de către persoane din cercul de prieteni, iar în scurt timp viața sa socială a devenit practic inexistentă. Sub aspect familial, recurentul și-a pierdut familia, în sensul că a fost chemat în judecată pentru divorț, fiul său (în vârstă de 16 ani la acea dată) l-a renegat, a refuzat orice comunicare cu reclamantul, fiind el însuși, la rândul lui, stigmatizat în mediile pe care le frecventa și marginalizat în consecință. Sub aspectul sănătății fizice și psihice, recurentul a arătat că a fost operat, ca urmare a declanșării, pe fondul imunității scăzute, a unei boli preexistente, favorizate de stresul la care a fost supus, în urma căreia a avut nevoie de 150 zile de îngrijiri medicale. A mai arătat că a suferit de depresie și că a avut tentative de suicid.

Apărările formulate în cauză În data de 16 mai 2022, intimații S.C. I. S.A., C. și D. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esență, că susținerile recurentului-reclamant nu sunt veritabile critici de legalitate, argumentele acestuia vizând exclusiv aspecte de netemeinicie, întrucât a criticat analiza raportului dintre cele două drepturi fundamentale aflate în conflict (dreptul la viață privată și dreptul la liberă exprimare) strict din punct de vedere al probatoriului administrat în prezenta cauză.

Procedura de filtrare a recursului Prin încheierea din 27 aprilie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1549/2021 din 28 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării acestuia.

Note scrise În data de 19 octombrie 2023, recurentul a depus note de ședință, solicitând admiterea recursului, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., motive pe care le-a dezvoltat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că prin încheierea de admitere în principiu s-a reținut că parte din aspectele criticate prin cererea de recurs se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ipoteză în care instanța de recurs va analiza calea de atac dedusă judecății exclusiv prin raportare la acest motiv de casare. În data de 19 octombrie 2023, recurentul a depus note de ședință prin care a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., pe care le-a dezvoltat și în raport cu care a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate. Potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, iar potrivit art. 489 alin. (3) din cod, dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în ședință publică. Decizia recurată a fost comunicată recurentului în 29 februarie 2022, potrivit dovezii de înmânare aflate la dosarul curții de apel, iar raportat la această dată, Înalta Curte reține că, în cauză, termenul de recurs s-a împlinit în 31 martie 2022, acesta fiind termenul limită până la care recurentul avea posibilitatea să depună completări ale motivelor de recurs depuse inițial. Așadar, notele de ședință depuse de recurent în 19 octombrie 2023 sunt formulate cu depășirea termenului legal prevăzut de art. 487 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte nu le va analiza, întrucât recurentul a avut posibilitatea să invoce, în termenul legal, motivele de recurs indicate suplimentar în notele de ședință. Procedând în continuare la analiza cererii de recurs deduse judecății, se reține că prin demersul judiciar declanșat în cauza dedusă judecății, reclamantul a învestit instanța de judecată cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, având ca obiect obligarea pârâților E., D., C., S.C. L. S.R.L. și I. S.A. la plata daunelor morale pentru prejudiciul adus vieții private, dreptului la demnitate, onoare și reputație, precum și imaginii sale, prin afirmațiile făcute de pârâți în cadrul emisiunilor realizate în zilele de 10 ianuarie 2013, 12 ianuarie 2013 și 13 ianuarie 2013 în cadrul postului de televiziune I.. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 10 și 30 din Constituția României și pe cele ale C. civ. care reglementează ocrotirea personalității umane și mijloacele de apărare, art. 1357 C. civ. care reglementează răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie, text care se coroborează cu prevederile art. 1349 C. civ. care consacră regula de principiu, potrivit căreia fiecare răspunde direct și nemijlocit pentru faptele sale ilicite, precum și pe dispozițiile Legii audiovizualului nr. 504/2002, republicată și ale Codului deontologic al ziariștilor. În rejudecare, prima instanță a respins, ca neîntemeiată, acțiunea dedusă judecății, constatând că nu există nicio faptă de natură ilicită a cărei săvârșire cu vinovăție să poată fi imputată vreunuia dintre pârâți și, nexistând fapta ilicită, nu se impune a fi analizată îndeplinirea condiției privind existența unui prejudiciu. S-a mai apreciat că, neexistând faptă ilicită, nu există nici raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu, iar pentru că nu s-a stabilit răspunderea civilă delictuală a pârâților persoane fizice, nu sunt îndeplinite condițiile nici pentru stabilirea răspunderii pârâtei I., în calitate de comitent pentru faptele prepușilor săi. În același sens, curtea de apel, învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamant, a respins calea de atac, reținând, în esență, că informațiile oferite de pârâții jurnaliști se încadrează într-un domeniu de interes public și au contribuit la o dezbatere de interes general privitoare la acțiunile reclamantului care ocupa o funcție publică, iar jurnaliștii, în relatările incriminate de reclamant, au avut o bază factuală suficientă, constând în multiple sesizări efectuate de subordonați ai reclamantului către Corpul Central al MAI, IGPR și Parchet. În acest context factual, analizând cererea de recurs, cu titlu prealabil, trebuie subliniat că, deși motivele de recurs sunt amplu dezvoltate, o mare parte a argumentelor invocate de recurent vizează situația de fapt și probele, astfel cum s-a reținut prin încheierea de admitere în principiu. Or, aceste critici nu pot forma obiect al analizei acestei instanțe deoarece, în actuala reglementare, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau (re)aprecierea probelor nu pot fi supuse analizei instanței de recurs, acestea concretizându-se în critici de netemeinicie, și nu de nelegalitate. Totodată, se reține că deși recurentul nu a indicat motivele de casare cărora li se circumscriu criticile de nelegalitate invocate prin cererea de recurs, astfel cum s-a reținut prin încheierea de admitere în principiu a recursului, calea de atac poate fi analizată din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., obiectul controlului de legalitate invocat de recurent constituindu-l aplicarea normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală la situația de fapt deplin stabilită, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere coexistența dreptului la liberă exprimare și a dreptului la viață privată, invocate de părțile litigante, prin prisma normelor legale interne și a dispozițiilor art. 8 și art. 10 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului. Astfel, printr-o primă critică, recurentul a susținut că instanța de apel a prezentat o argumentare eronată cu privire la libertatea de exprimare și noțiunea de baza factuală, prevalându-se de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, declarațiile neverificate și date cu rea-credință neputând constitui o bază factuală. Critica este nefondată. Înalta Curte constată că, instanța de apel, față de obiectul acțiunii cu care a fost învestită și de criticile reclamantului, a verificat dacă, în speță, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, analizând, prin prisma normelor de drept apreciate ca fiind incidente de către prima instanță, în ce măsură libertatea de exprimare a pârâților și de informare a publicului garantată de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, drept reclamat ca fiind abuziv exercitat, a încălcat dreptul la respectarea vieții private a reclamantului, ocrotit de art. 8 din Convenție. O atare abordare în soluționarea cauzei s-a impus în raport de faptul că reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă, așa cum chiar recurentul afirmă, atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de Statul Român, norme pe care părțile și-au întemeiat apărările, întrucât doar în ipoteza în care s-ar fi constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate, deopotrivă, că afirmațiile făcute în cadrul emisiunilor televizate pârâții s-au aflat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenție. Or, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs față de configurația art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., se constată că instanțele de fond au ajuns la concluzia corectă că pârâții nu au acționat cu intenția de a-l pune pe reclamant într-o lumină nefavorabilă, ci au dezbătut un subiect de interes public, informațiile furnizate nefiind lipsite de suport probator. În acest sens, în analiza sa, Înalta Curte, apreciază relevantă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care această normă le impune în privința lor. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10 (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României; Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană a considerat că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României). Potrivit Curții Europene, orice persoană fizică, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României). Aceeași jurisprudență relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă rolul indispensabil de "câine de pază" într-o societate democratică, respectiv că deși nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt, totuși, presa are sarcina de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general (cauza Cumpănă și Mazăre împotriva României). În referire la protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile, CEDO a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă și informațiilor ori ideilor care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei). În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele și funcția acestora, implică, pentru autor, obligația de a furniza o bază factuală suficientă. Totodată, s-a apreciat că limitele criticii acceptabile sunt mai largi în privința funcționarilor publici ori politicienilor decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României), respectiv că aceștia trebuie să accepte în mod inevitabil și conștient verificarea strictă a fiecărui cuvânt și faptă, atât din partea jurnaliștilor cât și a marelui public și trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranță (cauza Feldek contra Slovaciei). Pe de altă parte, Curtea Europeană a subliniat că pedepsirea unui jurnalist pentru că a ajutat la diseminarea declarațiilor făcute de o altă persoană într-un interviu ar afecta serios contribuția presei la discutarea chestiunilor de interes public și nu ar trebui să fie admisă decât dacă există motive deosebit de întemeiate pentru a face acest lucru (cauza Jersild contra Danemarcei). În același timp, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, apreciind că "dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenție. Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală"(cauzele Cumpănă și Mazăre c. României, Petrina c. României, Ivanciuc c. României). Așadar, Curtea analizează dacă exista o bază factuală suficient de susținută la originea afirmațiilor efectuate (cauza Cârlan împotriva României). Pe de altă parte, în cazul în care presa contribuie la dezbaterea publică asupra chestiunilor care suscită o preocupare legitimă, nu trebuie să i se impună să întreprindă cercetări independente (Colombani și alții c. Frantei; Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei). În ceea ce privește judecățile de valoare, s-a reținut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calitățile profesionale și personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federația Rusă, CEDO, Feldek c. Slovacia, Marônek c. Slovacia). Curtea Europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (cauza Feldek c. Slovaciei), respectiv, a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecății de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek c. Slovaciei; Observer și The Guardian c. Regatului Unit). Tot astfel, posibilitatea recunoscută jurnalistului de a exagera, la nevoie, în prezentarea informațiilor se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informației, iar pe de altă parte prin necesitatea ca acesta să poată folosi o modalitate de a atrage atenția publicului asupra chestiunilor de interes public la care se referă (cauza Dalban vs. România). Testul "necesității într-o societate democratică" impune Curții să determine dacă "interferența" în privința libertății de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru justificarea sa au fost "relevante și suficiente". În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că exercițiul dreptului la liberă exprimare presupune dreptul de a primi informații și de a comunica altora informații, iar a interzice unui jurnalist să expună publicului informațiile primite cu privire la activitatea unei persoane publice în îndeplinirea atribuțiilor profesionale echivalează cu o încălcare a art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atât sub aspectul libertății de exprimare, cât și a dreptului la informare, respectiv că, a aplica sancțiuni pecuniare unui jurnalist care critică o persoană publică, tinde să-l determine pe acesta ca, pe viitor, să nu mai recurgă la critici și să renunțe la discutarea publică a problemelor ce interesează viața colectivității. În cauză, Înalta Curte constată că în analiza caracterului ilicit al faptei imputate pârâților, instanța de apel a prezentat toate aspectele de fapt apreciate ca relevante în susținerea argumentației potrivit cu care afirmațiile intimaților nu au depășit limitele admisibile ale libertății de exprimare care trebuie avute în vedere în ipoteza în care un jurnalist formulează opinii critice în privința activității unei persoane publice. Astfel, s-a reținut de către instanța de apel că informațiile cu privire la reclamant, funcționar public prin prisma funcției deținute, au fost furnizate de pârâți în contextul unei dezbateri de interes general privitoare la existența unor acte de hărțuire sexuală și discriminare la locul de muncă a angajatelor de sex feminin din cadrul Ministerului de Interne. Ceea ce recurentul critică este aducerea, sub protecția anonimatului, în cadrul emisiunii, a unor persoane care au proferat delațiuni la adresa sa, fără a se verifica veridicitatea informațiilor. În ceea ce privește declarațiile date în cadrul emisiunii sub protecția anonimatului, corect instanța de apel s-a raportat atât la normele interne, respectiv art. 7 din Legea nr. 504/2002, care protejează confidențialitatea surselor de informații, cât și la jurisprudența CEDO, Cauza Goodwin vs Marea Britanie, unde s-a reținut că protecția surselor jurnalistice este una din pietrele de temelie ale libertății presei. Totodată, se observă, raportat la starea de fapt, necontestată, că în cadrul emisiunilor, recurentul și-a prezentat punctul de vedere, fiind totodată prezentate și punctele de vedere mai favorabile ale unora dintre liderii sindicali ai poliției. Esențial de subliniat este faptul că anterior difuzării emisiunilor ce l-au privit pe reclamant, în data de 10 ianuarie 2013, Ministrul de Interne a declarat că are cunoștință despre cazurile de hărțuire sexuală din cadrul Poliției Române și că vor fi dispuse controale și vor fi luate măsuri, în aceeași zi fiind anunțată și eliberarea din funcție a reclamantului, precum și alte măsuri similare luate cu privire la alți lucrători de poliție, în județele Olt și Ilfov. Astfel, este evident că subiectul a fost unul de interes public din perspectiva instituției implicate, a nivelului implicării și a faptelor cercetate, iar demersul jurnaliștilor pârâți a fost unul de comentare a unor fapte și informații care rezultau din declarațiile subordonaților reclamantului, dar și din multiplele sesizări formulate de mai mulți subordonați ai acestuia, în anul 2012, Corpului Central al M.A.I., I.G.P.R. și Parchet. Pe de altă parte, instanța de apel a constat că între reclamant și subordonații săi au existat două litigii, dosarul nr. x/2015 și dosarul nr. x/2016, iar constatările celor două instanțe care au soluționat litigiile nu validează susținerile reclamantului potrivit cărora jurnaliștii ar fi recurs la tehnici de manipulare și credibilizare a informațiilor, având ca rezultat defăimarea reclamantului. În consecință, nu poate fi validată susținerea din recurs în sensul că, în analiza realizată, instanța de apel ar fi ignorat obligația pârâților, în calitate de jurnaliști, de a proceda la efectuarea unor verificări personale, respectiv că, în speță, faptele relatate ar fi lipsite de o bază factuală suficientă. Aceasta întrucât instanța de apel a reținut că acțiunea reclamantului împotriva celor trei subordonate care l-au acuzat de acte de hărțuire sexuală a fost respinsă prin decizia nr. 406/2018 a Curții de Apel Alba Iulia, unde s-a reținut că, deși acestea nu au reușit să probeze afirmațiile, au urmărit totuși un scop legitim, iar nu defăimarea reclamantului. În ceea ce privește natura denigratoare a afirmaților celorlați doi subordonați ai reclamantului, prezentate la postul de televiziune I. în cadrul emisiunii din 13 ianuarie 2013, s-a reținut că a fost stabilită în cadrul proceselor demarate de reclamant în anii 2015 și 2016. Prin urmare, contrar argumentelor recurentului, a existat o bază factuală suficientă, iar intenția pârâților a fost aceea de a dezbate un subiect de interes general, iar nu de a-l pune pe reclamant într-o lumină nefavorabilă. În același timp, se reține că modul de prezentare a informațiilor de către jurnaliști nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau într-o hotărâre judecătorească, anumite verificări de detaliu putând scăpa jurnaliștilor, al căror raționament nu poate fi cenzurat cu rigoarea cu care se analizează un raționament al unui specialist în materia ce constituie obiect al investigației jurnalistice, astfel că, ipoteza unei inexactități parțiale a faptelor prezentate nu exclude protecția art. 10 dacă jurnalistul nu acționează cu rea credință, iar subiectul este de interes public. Totodată, cum reclamantul este un funcționar public, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită raportat la activitatea sa este justificat, fiind așadar judicioasă reținerea, corelativ, în cauză, prin hotarârea recurată, a necesității unei toleranțe mai mari față de mijloacele utilizate de pârâți, sfera restricțiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curții Europene, mai restrânsă, într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerință în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situații excepționale. În acest sens, Înalta Curte reamintește că, inclusiv potrivit jurisprudenței CEDO, favorizarea liberei dezbateri reprezintă o caracteristică esențială a unei societăți democratice, astfel că instanțele naționale trebuie să găsească un echilibru just între dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private (în temeiul articolului 8 din Convenție) și dreptul la libera exprimare (în conformitate cu articolul 10 din Convenție) al jurnalistului care a dezbătut chestiuni de interes general. Mai mult, nu se poate omite faptul că, în speță, recurentul nu contestă aprecierea instanței de apel vizând tema de interes public a dezbaterii din cadrul emisiunilor televizate. Or, calitatea reclamantului corelată cu subiectul dezbătut justifica interesul investigației jurnalistice, neputându-se reține intenția pârâților de a-l denigra, întrucât datele provenite din sursele verificate de pârâți au fost corelate cu faptele deja semnalate anterior de către Ministerul de Interne, precum și cu declarațiile și sesizările angajaților din instituția pe care o coordona reclamantul. În consecință, în contextul în care pârâții au acționat pentru a informa publicul cu privire la teme de interes public, câtă vreme dezbaterile din cadrul emisiunilor, deși cuprind opinii critice ale pârâților ce îl vizează pe recurent, nu sunt lipsite de o bază factuală obiectivă, nu poate fi validată susținerea din recurs în sensul că instanța de apel ar fi ignorat obligația pârâților jurnaliști de investigație, iar nu jurnaliști pamfletari, de a verifica temeinic, cu bună credință, realitatea informațiilor/opiniilor prezentate. Așa fiind, maniera în care au fost dezbătute faptele ce îl vizează pe recurent nu excedează limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, intenția pârâților nefiind aceea de a afecta reputația, demnitatea sau onoarea reclamantului, ci de a atrage atenția asupra subiectelor apreciate a fi de interes public și de a suscita interesul pentru înlăturarea aspectelor criticate. Astfel, de vreme ce în cadrul emisiunilor a fost abordat un subiect de interes general, iar afirmațiile jurnalistului nu s-au dovedit a fi lipsite de o bază factuală, respectiv că au fost formulate cu rea credință, obligarea pârâților la plata unor despăgubiri ar contraveni, în mod evident, rolului acordat presei într-o societate democratică de a alerta publicul atunci când este informată cu privire la presupusele nereguli semnalate în activitatea unor funcționari publici sau disfuncționalități ale instituțiilor publice. Susținerea recurentului că "instanța de apel s-a pronunțat eronat asupra minciunilor directe și a minciunilor suport proferate cu ocazia emisiunilor, cum ar fi de exemplu "viol" sau "noi abuzuri sexuale"", nu reprezintă o critică de nelegalitate relativă la nepronunțarea instanței asupra unui motiv de apel invocat sau la încălcarea unor dispoziții legale, ci vizează aspecte care țin de modul cum a fost conturată și stabilită situația de fapt de către instanțele de fond, recurentul invocând acestă critică prin raportare la probele administrate, așa cum expres a precizat în cuprinsul cererii de recurs. În ceea ce privește criticile recurentului că urmare a emisiunilor a fost grav afectat pe plan profesional, social, familial și sub aspectul sănătății psihice și mentale, se reține că și aceste critici sunt de netemeinicie, întrucât nu vizează modul în care instanța de apel a răspuns acestor argumente ale recurentului, ci sunt formulate strict prin raportare la situația de fapt. Față de cele constatate, Înalta Curte consideră că aprecierea instanței de apel în sensul că maniera în care pârâții au acționat nu excedează limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, este judicioasă, astfel că fapta imputată pârâților jurnaliști și pârâtei persoană juridică, în calitate de comitent pentru faptele prepușilor, nu poate fi considerată faptă ilicită în înțelesul art. 1357 C. civ. Raportat la considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că raționamentul juridic expus de instanța de apel care, în analiza chestiunii litigioase referitoare la depășirea limitelor libertății de exprimare, s-a raportat la reperele consacrate în jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în privința respectării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, în speță, (jurisprudență care împreună cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele sale adiționale formează un bloc de convenționalitate ce se impune cu forță obligatorie instanțelor naționale) nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de față și nici a acestei jurisprudențe. În consecință, câtă vreme, în speță, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamant, instanța de recurs apreciază că, în mod corect, instanța de apel, raportat la faptele imputate pârâților, care au expus fapte și informații de interes public, cu bună credință, a considerat că aceștia beneficiază de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu pot fi obligați la despăgubiri către reclamant. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că sunt nefondate motivele de recurs în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.